Ticurile la copii: de ce apar si cum ii ajuti sa

scape de ele
by Raluca Mosora on 6 January, 2013

Cand vezi un copil cu ticuri te gandesti probabil ca are probleme

emotionale. Chiar daca iti voi spune ca aproximativ un sfert din copii au ticuri si ca la mai mult
de 70% din ei ticurile trec repede, tot vei vedea aparitia unui tic ca pe un semn rau prevestitor. Si
intr-o oarecare masura ai dreptate: un copil cu ticuri este de multe ori tinta ironiilor celorlalti sau
este considerat mai ciudat. Simtindu-se rusinat, sunt sanse mari sa se integreze mai greu in grup.
Cu cat ticul persista mai mult, cu atat stima lui de sine va scadea. Asadar, iti propun sa vezi ce
poti face ca sa iti ajuti copilul sa scape de ticuri.

De ce apar ticurile?
 Din cauză că mulţi copii cu ticuri sunt mai retraşi şi că ticurile se agravează în perioadele
stresante, mult timp s-a crezut că acestea apar din cauza unor probleme emoţionale sau a
unor traume. Acest lucru nu este valabil pentru toţi copiii. Este adevărat că în urma unor
situaţii traumatizante unii copii dezvoltă ticuri, însă asta nu înseamnă că toţi copiii care
au un tic au trecut printr-o astfel de situaţie sau au probleme emoţionale. Dimpotrivă, se
pare că genele joacă un rol mai important în apariţia acestora decât influenţele din
mediu.
 Chiar dacă pot fi într-o oarecare măsură controlate, ticurile sunt în mare parte produse
involuntar. Copiii cu ticuri simt o tensiune intensă în zona în care apare ticul şi nevoia
imperioasă de a-şi descărca această tensiune, tot prin intermediul ticului. Astfel, apare ca
un cerc vicios în care producerea ticului creează tensiune în acea zonă şi această tensiune
este redusă tot prin intermediul ticului.
 De multe ori ticurile încep cu un gest folosit în mod repetat şi care devine automat (de
exemplu dregerea vocii atunci când suntem răciţi poate deveni un tic). Faptul că gestul
iniţial putea fi controlat şi a fost produs conştient nu înseamnă că ticul va putea şi el să fie
controlat. Dimpotrivă, cu cât copilul încearcă să se controleze mai mult, cu atât tensiunea
creşte şi nevoia de a se descărca prin intermediul ticului este mai puternică.
 Ticurile apar şi în cadrul unor tulburări psihice, cum sunt ADHD-ul, tulburările de
anxietate sau Sindromul Tourette. Ele sunt efecte secundare ale acestor tulburări şi apar în
acelaşi timp cu alte comportamente problematice (hiperactivitate, ritualuri obsesive,
agresivitate, etc).
  Chiar dacă nu ştim cu siguranţă ce duce la declanşarea ticului, ştim că acesta se modifică
în funcţie de situaţie. Ticurile sunt mai accentuate în momente de oboseală, stres sau
nerăbdare. Dimpotrivă, în momente de maximă concentrare sau în medii formale (în
oficii poştale, în cabinetul medicului, în săli de tribunal, etc.) ticurile se diminuează.

Cum îți ajuți copilul să scape de ticuri?

Când copilul tău începe să aibă un tic nu poţi şti de dinainte dacă este trecător sau dimpotrivă se
va agrava. De cele mai multe ori copiii nu sunt conştienţi de ticul lor şi nici nu îl consideră o
problemă. Aşadar, îngrijorarea ta îi poate atrage copilului atenţia asupra ticului şi rişti să creezi o
problemă acolo unde nu există. De aceea, trebuie să îţi dai seama care este momentul în care
trebuie să intervii şi mai ales cum să o faci, astfel încât chiar să îţi ajuţi copilul.

 Mai întâi trebuie să observi dacă totul este în regulă cu micuţul. Dacă pe lângă ticuri este
şi deosebit de agitat, irascibil sau retras, e posibil ca ticul să nu fie de fapt problema lui
cea mai mare, ci să aibă o tulburare psihică sau o problemă emoţională. În acest caz este
bine să mergi cu el la psiholog ca să vedeţi despre ce este vorba.
 Dacă în afară de ticuri copilul nu mai prezintă nici un comportament problematic, nu este
cazul să îi acorzi o atenţie specială. Dacă nici copilul nu este conştient de ticul lui, cel
mai înţelept lucru este să îl ignori.
 Dacă ticurile se agravează (adică în locul unui tic simplu, cum ar fi clipitul cu un ochi
apar mai multe ticuri şi mai accentuate) sau dacă copilul tău este deranjat de el, trebuie să
începi să vorbeşti cu el. În primul rând este important să îi explici ce sunt ticurile şi de ce
apar. Spune-i că ticul nu este o boală sau o ciudăţenie, ci un gest pe care corpul lui îl face
ca să se simtă mai bine. Aşa cum unii oameni dau din picior când sunt nervoşi sau
mestecă gumă când se plictisesc, aşa şi ticul este un gest repetitiv care ne ajută să ne
relaxăm. Spune-i şi că este un gest mai greu de controlat, însă nu este vina lui că nu poate
să se oprească din producerea ticului. Mulţi copii se simt vinovaţi că nu îşi pot controla
ticurile, aşa că va trebui să îi spui că nu te aştepţi de la el să îl ţină în frâu.
 Din păcate, de cele mai multe ori copiii cu ticuri nu scapă de ridiculizările celorlalţi, şi
acest lucru le provoacă multă durere şi ruşine. Mulţi copii cu ticuri încep să evite anumite
medii şi persoane de ruşine sau teama de a nu fi ironizaţi. De aceea, cred că este crucial
să îţi ajuţi copilul să se descurce în aceste situaţii. Arată-i mai întâi că a avea un tic nu îl
face mai ciudat sau mai diferit decât ceilalţi. Dă-i exemple de gesturi repetitive pe care le
fac şi ceilalţi din jur (mestecă gumă, dau din picior, etc.). Apoi, pregăteşte-l să facă faţă
ridiculizărilor celorlalţi. Învaţă-l să explice şi altor copii că a avea un tic nu este ceva
anormal. Ajută-l cu replici pe care să le dea în acele situaţii. Oferă-i suport emoţional ca
să treacă de aceste momente. Fă tot ce îţi stă în putinţă ca să eviţi să se simtă marginalizat
şi să se auto-excludă din grup.
 Chiar dacă succesul nu este garantat, există câteva metode eficiente de a scăpa de ticuri.
Primul pas este ca micușul să devină conştient când îi vine cel mai mult să facă
respectivul tic. Dacă înţelege că ticul apare mai ales în anumite situaţii şi are rolul de a-l
detensiona, el va simţi că are un control mai mare asupra lui. În momentele în care îi vine
să facă ticul, el poate alege o altă mişcare, care are tot rol de detensionare (de exemplu
 dacă simte că îi vine să clipească poate să închidă ambii ochi şi să îşi maseze uşor zona
ochilor; dacă are ca tic ridicarea din umeri poate să îşi întindă puţin mâinile în faţă pentru
a se relaxa; dacă are ca tic dregerea vocii poate să se străduiască să îşi relaxeze muşchii
gâtului, etc.). Evident, controlul asupra ticurilor apare treptat şi înlocuirea acestuia cu un
alt gest mai acceptabil se produce de asemenea în timp.
 O altă metodă prin care copilul poate învăţa să îşi controleze mai mult ticurile este să
înveţe să le producă voluntar. Exersarea şi producerea conştientă câteva minute pe zi a
ticului are puterea să îl reducă foarte mult. Acest lucru se întâmplă pentru că micuţul
simte că redobândeşte controlul asupra ticului: dacă nu îl poate opri, măcar are puterea
absolută să îl producă voluntar, şi acest lucru îl face să se simtă mai puternic. Metoda
funcţionează şi pentru că, repetând ticul în mod voit, apare un fel de supra-saturaţie a
gestului, care face ca nevoia de a produce ticul să scadă foarte mult.
 Ajutat şi de psiholog, copilul poate să scape de ticuri sau să le reducă considerabil. La
psiholog copilul învaţă să le înlocuiască cu alte gesturi mai acceptabile şi să le controleze
mai mult. De asemenea este ajutat să îşi schimbe atitudinea faţă de ticuri, să facă faţă
momentelor stânjenitoare şi să găsească noi metode de a se relaxa.

Dacă ai un copil cu ticuri, probabil că şi asupra ta se pune destul de multă presiune: poate ceilalţi
te învinovăţesc pentru „problema” lui sau se aşteaptă să faci o minune prin care ticul să dispară.
Asta te poate face să vezi ticurile într-o lumină dramatică şi pesimistă. Mai mult, presiunea care
se pune asupra ta se poate transmite copilului dacă îl blamezi, pedepseşti sau învinovăţești pentru
ticul lui. Aşadar, dacă vrei să îţi ajuţi copilul, va trebui să înțelegi bine că ticurile nu ascund
neapărat o suferinţă emoţională, nu sunt un mod de a cere atenţie şi nici nu pot fi cu uşurinţă
controlate. Adu-ţi aminte că mulţi copii au ticuri, şi majoritatea ticurilor dispar spontan. Iar dacă
provocarea ticurilor continuă, doar o atitudine detaşată şi optimistă îl va ajuta pe copil să nu le
considere pietre de moară, ci doar pietricele în drumul lui.