Inima.

Inima este un organ musculo-cavitar situat în cavitatea toracică, între cei doi plămâni.
Ocupă locul celui de-al treilea lob pulmonar stâng (plămânul drept este alcătuit din trei lobi
iar plămânul stâng din doi lobi). Inima are forma aproximativă a unui con cu baza orientată în
sus și spre dreapta iar vârful în jos și spre stânga.
Inima este învelită la exterior de pericard. Interiorul cavităților inimii este tapetat de
endocard. Mușchiul cardiac este de tip striat dar diferit de cel striat somatic, prin faptul că nu
prezintă inserție osoasă ci este organizat sub forma unei impletituri. În același timp mușchiul
striat cardiac este dispus pe mai multe straturi spiralate unele peste celelalte, astfel încât în
momentul contracției inima se micșorează global, pe toate diametrele.
Inima prezintă patru cavități – două atrii și două ventricule. Atriile sunt despărțite prin
intermediul septului interatrial iar ventriculele sunt despărțite prin intermediul septului
interventricular. Comunicare există doar între atriul și ventriculul de aceiași parte, prin
intermediul orificiilor atrio-ventriculare. Orificiile atrio-ventriculare sunt străjuite de câte un
sistem valvular – valvulele atrio-ventriculare.
Valvulele atrio-ventriculare sunt alcătuite din niște urechiușe ce poartă numele de
cuspizi. Valvula atrio-ventriculară dreaptă este alcătuită din trei cuspizi și poartă numele de
valvulă tricuspidă, iar valvula atrio-ventriculară dreaptă este alcătuită din doi cuspizi și poartă
numele de valvulă bicuspidă sau mitrală. Valvulele atrio-ventriculare au rolul de a înpiedica
refluarea sângelui în atrii in cursul sistolei ventriculare.
Fiecare cuspid al valvulelor atrio-ventriculare este solidarizat de peretele ventricular
aferent, prin intermediul mușchilor papilari.
Jumătatea dreaptă a inimii deservește circulația funcțională, respectiv, primește
sângele încărcat cu CO2 (sânge venos) în cavitatea atrială dreaptă, de unde trece în ventriculul
drept prin orificiul atrio-ventricular drept. Din ventriculul drept sângele încărcat cu CO 2
pleacă spre plămâni prin intermediul arterei pulmonare. La nivel pulmonar, sângele cedează
CO2 și se încarcă cu O2. Sângele astfel înprospătat, încărcat cu O2 se întoarce la inimă pe calea
venelor pulmonare, vărsându-se în atriul stâng. Din atriul stâng, sângele încărcat cu O 2 (sânge
arterial) se varsă în ventriculul stâng de unde pleacă prin artera aortă pentru a fi distribuit
țesuturilor – organelor – sistemelor organismului (circulația sistemică – nutritivă). La nivel
tisular sângele cedează O2 și preia CO2 pe care-l va ceda mai târziu, la nivel pulmonar, la
schimb cu O2. Sângele încărcat cu CO2 se reântoarce la inimă și se varsă în atriul drept prin
intermediul venelor cave (superioară și inferioară).
Există o convenție în ce privește denumirea vaselor care vin și pleacă de la inimă –
indiferent de tipul de sânge transportat (încărcat cu O2 sau cu CO2), vasele de sânge care vin la
inimă poartă numele de vene iar vasele de sânge care pleacă de la inimă poartă numele de
artere. Astfel, din ventriculul drept pleacă artera pulmonară iar din ventriculul stâng pleacă
artera aortă. La atriul drept vin venele cavă superioară (care aduce sângele venos de la
jumătatea superioară a corpului) și vena cavă inferioară (care aduce sângele venos de la
jumătatea inferioară a corpului). La atriul stâng vin venele pulmonare care aduc sânge arterial
(încărcat cu O2 de la plămâni).
Funcția de pompă a inimii este posibilă datorită alternanței ritmice dintre contracția și
relaxarea mușchiului cardiac. Contracția mușchiului cardiac poartă numele de sistolă, iar
relaxarea mușchiului cardiac poartă numele de diastolă.
Mai există o alternanță în ce privește activitatea contractilă a inimii, respectiv în
timpul contracției mușchiului cardiac atrial (sistola atrială), mușchiul cardiac ventricular este
relaxat (diastolă ventriculară). În continuare, mușchiul cardiac atrial se relaxează (intră în
diastolă atrială) iar mușchiul cardiac ventricular intră în contracție (sistolă ventriculară).

1
Ciclul complet de contracție-relaxare a atriilor și ventriculelor poartă numele de revoluție
cardiacă.
Frecvența contracțiilor inimii este dirijată de centrii automatismului cardiac. Este
vorba de patru regiuni ale mușchiului cardiac care fiind alcătuite din țesut care a păstrat
caracteristicile țesuturilor embrionare, generează automat potențiale de acțiune, care se
distribuie în ultimă instanță, întregului mușchi cardiac.
Centrii automatismului cardiac sunt următorii:
- Centrul sino-atrial, situat lângă vărsarea venei cave în atriul drept. Imprimă inimii o
frecvență de lucru de 70-80 bătăi pe minut
- Centrul atrio-ventricular, situat la trecerea dintre atrii și ventricule. Imprimă inimii o
frecvență de lucru de 60 bătăi pe minut.
- Fasciculul Hiss, situat în grosimea septului interventricular. Imprimă inimii o
frecvență de lucru de 40 bătăi pe minut.
- Rețeaua Purkinje, distribuit în endocardul ventricular drept și stâng. Imprimă inimii o
frecvență de lucru de 25 bătăi pe minut (suficient supraviețuirii în stare de repaus absolut).

Contracțiile cardiace trimit în sistem un volum de 250 ml sânge (în repaus). În efort
intens, volumul de sânge evacuat din ventricule în cursul unei sistole, poate ajunge la
maximum 500 ml / sistolă.
Volumul de sânge evacuat din ventricule, destinde pereții arterelor ce pleacă de la
inimă. Pereții vasculari sunt elastici, motiv pentru care au tendința să revină la dimensiunea
inițială în momentul în care ventriculele și-au încheiat contracția intrând în faza de relaxare.
Deoarece orificiile arteriale sunt străjuite și ele de un sistem valvular care se închide în
diastolă, sângele nu poate reflua (reveni) în ventricule, fiind impins mai departe spre periferie.
În sistola ventriculară, valvulele atrio-ventriculare se închid, pentru a împiedica
refluarea sângelui spre atrii iar valvulele arteriale se deschid, pentru a permite sângelui să
treacă din ventricule în artere. În diastolă, valvulele atrio-ventriculare se deschid, pentru a
permite sângelui din atrii să treacă în ventricule, iar valvulele arteriale se închid pentru a
împiedica refluarea sângelui în ventriculi.
Unda de relaxare-revenire a pereților vasculari arteriali se poate percepe la periferie
sub forma pulsului arterial.
Regiunile unde se poate palpa pulsul arterial sunt la nivelul arterei carotide, arterei
radiale, arterei femurale în regiunea inghinală, în spațiul popliteu, retromaleolar și la nivelul
arterei pedioase pe antepicior.
În efort, nu este indicat să luăm pulsul de verificare al adaptării cardiace la efort la
nivelul carotidei, deoarece la bifurcația carotidei se găsește un presoreceptor numit glomus
carotidian. Prin apăsarea glomusului carotidian centrul de reglare a frecvenței cardiace din
trunchiul cerebral va trimite un semnal de rărire a frecvenței cardiace (bradicardizare), ceea ce
înseamnă că nu vom percepe un puls de efort adevărat ci un puls fals de efort.
Numărul de contracții-relaxări a inimii în cursul unui minut, poartă numele de
frecvență cardiacă. Frecvența cardiacă normală de repaus este de 70-80 bătăi / minut la un
adult sănătos și este imprimată de activitatea centrului de automatism cardiac – sino-atrial.
O frecvență cardiacă mai mare decât frecvența cardiacă normală, de repaus, poartă
numele de tahicardie. O frecvență cardiacă mai redusă decât frecvența cardiacă normală, de
repaus, poartă numele de bradicardie.

Cantitatea de sânge expulzat din inimă în cursul unei contracții poartă numele de
volum sistolic. Cantitatea de sânge pompat de inimă în cursul unui minut, poartă numele de
debit cardiac. Debitul cardiac este calculat prin produsul dintre volumul sistolic și frecvența
cardiacă.