CUPRINS

ISTORIE............................................................................................................... 2
GEOGRAFIE ........................................................................................................ 3
SIMOBLURILE UNIUNII EUROPENE ..................................................................... 7
DEMOGRAFIA ..................................................................................................... 8

Sursa: ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană
1
 1. ISTORIE
După al Doilea Război Mondial, mișcarea integrării europene a fost văzută
de mulți ca o scăpare din formele extreme de naționalism care au devastat
continentul de două ori în același secol. Una din aceste încercări de a-i unii pe
europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului care a fost
declarată drept „primul pas către o Europă federală”, pornind cu dorința de a
elimina orice posibilitate de războaie viitoare între statele membre prin
intermediul schimburilor intre industriile grele naționale. Membrii fondatori ai
Comunității au fost Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania
de Vest. Primii susținători ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman,
Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer. În 1957, șase state au
semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea anterioară din cadrul
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și creează Comunitatea Economică
Europeană, înființând o uniune vamală și Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Tratatul a intrat în
vigoare în 1958.
Comunitatea Economică Europeană și Euratom au fost create separat de
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deși împărțeau aceleași instanțe
și Adunarea Comună. Conducerea acestor Comunități erau denumite Comisii,
opusul „Înaltei Autorități”. Comunitatea Economică Europeană era condusă de
Walter Hallstein iar Euratom integra sectoare de energie nucleară, pe când CEE
avea să dezvolte uniunea vamală dintre membri. În anii 1960, au apărut tensiuni
cu Franța care dorea limitarea puterii supranaționale. Totuși, în 1965 s-a ajuns la
un acord, iar în 1967 a fost încheiat Tratatul Merger în Bruxelles. A intrat în
vigoare la 1 iulie 1967 și a creat un singur set de instituții pentru cele trei
comunități, care erau denumite împreună drept Comunitățile Europene, deși era
cunoscută doar Comunitatea Europeană. Jean Rey a prezidat pentru prima
Comisie unită.
În 1973, Comunitățile s-au lărgit prin includerea Danemarcei(inclusiv
Groenlanda, care a părăsit comunitățile în 1985), Irlanda și a Marii Britanii.
Norvegia a negociat aderarea în același timp dar votanții norvegieni au respins
planul de aderare într-un referendum, așa că Norvegia a rămas în afara uniunii. În
1979 au avut loc primele alegeri democratice pentru Parlamentul European.
Grecia a aderat în 1981, Portugalia și Spania în 1986. În 1985, Acordul de la
Schengen a dus la spațiul fără controale vamale între cele mai multe state membre
și câteva state non-membre. În 1986, steagul european a început să fie folosit de
Comunități iar Actul Unic European a fost semnat. În 1990, după căderea Cortinei
de Fier, fosta Germanie de Est a devenit parte a comunității ca parte a noii

2
Germanii unite. O dată cu extinderea către fostele state comuniste din Estul
Europei, au fost convenite criteriile de la Copenhaga pentru statele candidate.
Uniunea Europeană a fost înființată formal când Tratatul de la Maastricht a
intrat în vigoare, pe 1 noiembrie 1993, iar în 1995 Austria, Finlanda și Suedia au
aderat la nou înființata UE. În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit
monedele naționale din 12 state membre. De atunci, Zona Euro a crescut la 17
state. În 2004, UE a avut cea mai mare extindere din istorie, când Cipru, Cehia,
Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat
la Uniune.
La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au devenit cele mai noi state
membre. În același an Slovenia a adoptat euro, urmată în 2008 de Cipru și Malta,
de Slovacia în 2009 și de Estonia în 2011. În iunie 2009 au avut loc alegerile
pentru parlamentul european care au dus la continuarea mandatului de președinte
al comisiei de Barosso, iar în 2009 Islanda și-a depus formal candidatura pentru
aderarea la UE. În 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare și
a reformat multe aspecte ale UE. În particular a schimbat structura legală a Uniunii
Europene, transformând sistemul celor 3 comunități într-o singură entitate cu
personalitate juridică internațională și a creat funcția permanentă de Președinte al
Consiliului European, primul care ocupă această funcție fiind Herman Van
Rompuy și un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și securitate, Catherine
Ashton. La 9 decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE.
Referendumul de aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat
aderarea țării la Uniunea Europeană, 66% din cetățenii croați prezenți la vot au
votat pentru aderarea la Uniunea Europeană iar aderarea a avut loc la 1 iulie 2013.

2. GEOGRAFIE
Statele membre ale UE acoperă un teritoriu de 4.423.147 kilometri pătrați.
Uniunea este mai mare decât orice stat cu excepția a șase țări, iar cel mai înalt vârf
este Mont Blanc din Alpii Graici care măsoară 4.810,45 metri deasupra nivelului
mării. Cel mai jos punct din UE este Zuidplaspolder în Olanda, la 7 metri sub
nivelul mării. Peisajul, clima și economia UE sunt influențate de coastă, care
măsoară 65.993 km lungime. UE are a doua cea mai lungă coastă din lume, după
Canada. Combinate, statele membre au frontiere terestre cu 19 state ne-membre
pe un total de 12.441 km, adică a cincea cea mai lungă frontieră din lume.
Incluzând teritoriile de peste mări ale statelor membre, UE are cele mai multe
tipuri de climă, de la clima arctică (nord-estul Europei) la clima tropicală (Guyana
Franceză), mediile meteorologice pentru UE fiind lipsite de sens. Majoritatea
3
locuitorilor trăiesc în zone cu climat mediteranean (sudul Europei), temperat
maritim (nord-vestul Europei) sau temperat-continental (Europa Centrală și de
Est).
Populația UE este puternic urbanizată, aproape 75% din locuitori locuind în
zone urbane (acest procent este în creștere și se estimează că va ajunge la 90% în
7 state până în 2020). Orașele sunt răspândite în întreaga Uniune, cu un grup mare
de orașe în jurul Benelux. În unele cazuri, această creștere urbană a fost datorită
afluxului de fonduri UE într-o regiune.

Uniunea Europeană este formată din 28 de state suverane:

Belgia (BE) Italia (IT) România (RO)

Bulgaria (BG) Letonia (LV) Suedia (SE)

Danemarca (DK) Lituania (LT) Slovacia (SK)

Germania (DE) Luxemburg (LU) Slovenia (SI)

Estonia (EE) Malta (MT) Spania (ES)

Finlanda (FI) Olanda (NL) Cehia (CZ)

Franța (FR) Austria (AT) Ungaria (HU)

Grecia (GR) Polonia (PL) Regatul Unit (GB)

Irlanda (IE) Portugalia (PT) Cipru (CY)

Croația (CR)

Numărul de state membre ale Uniunii a crescut de la cele șase state

fondatoare (Belgia, Franța, Germania (de Vest), Italia, Luxembourg și Olanda) la
actualul număr de 28 de state membre, prin extinderi succesive o dată ce țările
aderau la tratat și făcând așa, renunțând la o parte din suveranitatea lor pentru a
obține reprezentativitate în instituțiile Uniunii. Pentru a adera la UE, o țară trebuie
să respecte criteriile de la Copenhaga, stabilite de Consiliul European de la

4
Copenhaga din 1993. Criteriile spun că pentru ca un stat să adere la UE trebuie să
aibă o democrație stabilă care respectă drepturile omului și domnia legii, o
economie de piață funcțională capabilă să facă competiție în cadrul UE și
acceptarea obligațiilor de membru, inclusiv legislația UE. Evaluarea îndeplinirii
criteriilor este responsabilitatea Consiliului European. Nici un stat membru nu a
părăsit vreodată Uniunea, deși Groenlanda (o provincie autonomă ce apartine
Danemarcei) s-a retras în 1985. Tratatul de la Lisabona prevede modalitățile de
părăsire a uniunii de către un stat membru.
Sunt cinci state candidate oficial: Islanda, Macedonia, Muntenegru, Turcia
și Serbia. Albania și Bosnia și Herțegovina sunt de asemenea recunoscute ca
potențiale candidate. Kosovo este de asemenea o potențială candidată dar Comisia
Europeană nu o recunoaște ca un stat independent din cauza faptului că nu toate
statele membre o recunosc ca o țară independentă de Serbia. România este una
dintre statele membre care nu recunosc independența Kosovo.
Cele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (care
nu sunt membre UE) au aderat parțial la politicile și reglementările economice ale
UE: Islanda (o țară candidată pentru aderarea la UE), Liechtenstein și Norvegia,
care sunt parte din piața unică prin Spațiul Economic European și Elveția, care
are legături similare prin tratate bilaterale. UE are de asemenea relații cu micro-
statele europene, Andora, Monaco, San Marino și Vatican care folosesc moneda
unică și cooperează în unele domenii.
Prima politică de mediu a Comunității Europene a fost lansată în 1972. De
atunci comunitatea s-a ocupat de mai multe aspecte și probleme de mediu, precum
ploile acide, subțierea stratului de ozon, calitatea aerului, poluarea fonică, deșeuri
și poluarea apei. Directiva Cadru pentru Apă este un exemplu de politică în
domeniul apei, cu scopul ca râurile, solul și apele de coastă să fie de „calitate
bună” până în anul 2015. Directiva pentru păsări și Directiva Habitate sunt părți
ale legislației europene pentru protecția biodiversității și a habitatelor naturale.
Aceste politici de protecție acoperă doar protecția plantelor și animalelor. Micro-
organismele nu au nici un fel de protecție prin legislația Uniunii Europene.
Directivele sunt implementate prin Programul Natura 2000 și acoperă 30.000 de
locuri din întreaga Europă. În 2007, guvernul polonez a căutat să construiască o
autostradă prin valea Rospuda, dar Comisia a blocat construcția autostrăzii
deoarece este o zonă cu faună sălbatică este protejată de program.

5
 State membre

Candidați: Islanda, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Turcia

Aplicanți: Albania

Recunoscuți de UE ca posibili candidați dar care nu au depus încă o cerere

pentru aderare: Bosnia și Herțegovina și Kosovo (statut disputat).

6
 3. SIMOBLURILE UNIUNII EUROPENE
Drapelul Uniunii Europene
Drapelul Europei este folosit atât de
Uniunea Europeană cât și de Consiliul
Europei. Este format dintr-un cerc din 12
stele (galbene) pe un fundal albastru.
Albastrul reprezintă vestul, numărul de
stele reprezintă perfecțiunea iar faptul că
sunt în cerc reprezintă unitatea. Stelele
nu variază în funcție de numărul statelor
membre a nici uneia dintre organizații
pentru că reprezintă oamenii din Europa,
inclusiv cei dinafara Uniunii.
Imnul
Imnul European este bazat pe un preludiu al „Odei Bucuriei” al lui Ludwig
van Beethoven. Având în vedere numărul mare de limbi din Europa, imnul este
doar în versiunea instrumentală, iar versurile germane nu au nici un statut oficial.
A fost adoptat de liderii Comunităților Europene în 1985. Acesta nu înlocuiește
imnurile naționale, dar este destinat să celebreze valorile comune. Este cântat în
ocazii oficiale atât de Consiliul Europei cât și în Uniunea Europeană.
Ziua Europei
„Ziua Europei” este o sărbătoare în Europa ținută anual în 5 și 9 mai din cauza
diferențelor dintre Consiliul Europei și Uniunea Europeană. 9 mai 1950 a fost data
la care Robert Schuman a făcut istorica „Declarație Schuman” prin care propunea
ca industriile de oțel și cărbuni ale Germaniei de Vest, Franței și a altor state
trebuie să se unească pentru a evita un nou război. Acesta moment este considerat
ca fiind fondator pentru ceea ce astăzi este Uniunea Europeană și a fost aleasă ca
Zi a Europei de Consiliul European de la Milano din 1985. Consiliul Europei a
fost fondat pe 5 mai 1949 si astfel a ales să sărbătorească la această dată înființarea
sa.
Deviza
Deviza „Unitate în Diversitate” a fost adoptată de Uniunea Europeană la 4 mai
2000 după ce a fost organizat un concurs numit „O deviză pentru Europa”. Este
inspirată din deviza latină a premiatului Nobel Ernesto Teodoro Moneta: „In
Varietate unitas!”. Deviza a fost tradusă în toate cele 24 de limbi oficiale în 2004.

7
 Simbolul Euro
Euro nu a fost unul dintre simbolurile originale create
de către Consiliul Europei și aparține doar UE, dar a
devenit un simbol din anul 2002, când a înlocuit 12
monede naționale din UE. În acest moment este folosită de
cei mai mulți membri ai UE și a devenit unul dintre cele
mai tangibile simboluri ale unității europene pentru
cetățenii din Uniunea Europeană.

4. DEMOGRAFIA

La 23 octombrie 2010, populația combinată a celor 27 de state membre a fost

estimată la 501.105.661 începând cu 1 ianuarie 2011.

Nr. Drapel Țară Populația Populația Locul

(est. 2011) (est. 2005) 2008

1 Republica Populară Chineză 1 336 718 015 1 313 661 696 1

2 India 1 189 172 906 1 080 264 388 2

3 Uniunea Europeană 501 105 661 460 322 425 3

4 Statele Unite ale Americii 313 232 044 300 061 309 4

5 Indonezia 245 613 043 222 781 000 5

6 Brasil 203 429 773 186 405 000 6

În UE sunt cele mai multe orașe globale decât în orice altă regiune din lume.
Conține 16 orașe cu populația peste un milion de locuitori, cel mai are fiind
Londra.

Pe lângă multele orașe mari, UE are de asemenea câteva regiuni dens

populate care nu au centru dar care au apărut prin conexiunile dintre orașe și noile
zone metropolitane. Cele mai mari sunt Rine-Ruhr care are aproximativ 11.5
milioane de locuitori (Cologne, Dortmund, Düsseldorf, etc.), Randstad cu
aproximativ 7 milioane (Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht, etc.),

8
Frankfurt/Rhine-Main cu aprox. 5,8 milioane de locuitori (Frankfurt, Wiesbaden,
etc.), Diamantul Flamand cu aprox. 5.5 milioane de locuitori (zonele urbane dintre
Antwerp, Bruxelles, Leuven și Ghent) și Regiunea Industrială Superioară din
Sliezia cu aprox. 3.5 milioane locuitori (Katowice, Sosnowiec, etc.).

În 2010, 43,3 milioane dintre locuitorii UE au fost născuți înafara statului

rezident. Reprezentând 9.4% din populația UE. Din aceștia, 31.4 milioane (6.3%)
erau născuți înafara UE și 16 milioane (3.2%) erau născuți în alt stat UE. Cel mai
mare număr de locuitori născuți înafara UE este în Germania (6,4 milioane),
Franța (5,1 milioane), Marea Britanie (4,7 milioane), Spania (4,1 milioane), Italia
(3,2 milioane) și Olanda (1,4 milioane).

În anul 2008, Franța, Marea Britanie și Germania au acordat, în această

ordine, cel mai mare număr de cetățenii, în special imigranților africani 137.000,
129.000 și, respectiv, 90.000.

Sporul natural

Deși populația UE este a treia ca mărime din lume, după China și India,
care în 2003 a contribuit cu mai puțin de 2% la creștere populației la nivel mondial
care a crescut cu 75 milioane.

În majoritatea țărilor din sudul Europei a fost o trecere de la o situație

ridicata de natalitate și ratele de deces mai mici la naștere, deși acest fenomen a
apărut decenii mai târziu decât în alte țări europene mai dezvoltate.

În Spania, rata natalității a scăzut cu mai mult de jumătate dintre 1960 și

1990, 21.7-10.2 nașteri la mia de locuitori. În nici o altă țară din UE, rata natalității
nu a scăzut la fel de mult ca în Spania, dar atunci această țară are cea mai ridicată
rată de imigrare (2003). În 1900 speranța de viață în Spania a fost de 35 de ani, a
continuat declinul în rata mortalității a crescut la 62 în 1950, pentru a ajunge până
în 1985 la aproape 80 de ani pentru femei și 73 pentru bărbați.

Înainte de extinderea din 2004, populația Uniunii a crescut la o rată anuală

de 0,23% (2,3 mii), datorită, în principal, creșterii populației imigrante
suplimentare al cărei echilibru în 2000 a fost de 735 de mii de oameni, în timp ce
creșterea naturală a populației în decursul aceluiași an a fost de 372 de mii de
locuitori.

Asupra ratei de creștere a populației naturale trebuie să se constate că rata

natalității din aproape toate țările UE este în creștere, cu excepția Germaniei,
Italiei, Greciei și Suediei. Cele mai ridicate rate ale natalității sunt observate în
Irlanda (14,8 nașteri la mia de locuitori), Franța (12.9) și Olanda (12,5). La celălalt
capăt apar Germania (8.8) și Grecia (9.0).

9
 Imigrația este responsabil pentru mai mult de trei sferturi din creșterea
economică totală a numărului de persoane în UE. Germania și Spania sunt
principalul responsabil pentru această creștere în termeni absoluți, cu aproximativ
230 000 de imigranți net fiecare (cont combinate pentru 44% din total).

Dar, în termeni procentuali, cea mai mare creștere a avut loc în Luxemburg
și Portugalia (ambele cu 6,7 imigranți la 1000 locuitori), urmate de Spania (5.6)
și Irlanda (5,1 .) Cu toate că migrația netă în continuare pozitiv, rate mai mici sunt
date în Franța, Belgia, Olanda și Regatul Unit. Media UE este de 3 migranți la
1000 de locuitori.

Speranța de viață

Populația Uniunii Europene are cea mai mare speranță de viață din lume,
de 78,8 ani și un IDU mai mare decât puterile emergente și Statele Unite ale
Americii. Totuși, din cauza speranței de viață mai mare și a natalității scăzute,
populația UE imbătrânește exponențial. Acest proces de îmbătrânire fiind
semnificativ inegal între regiuni, precum în Germania unde populația
îmbătrânește exponențial datorită scăderea natalității și creșterea constantă a
speranței de viață sau Franța, care este singurul mare stat din UE care a reușit să
mențină o rată a natalității suficientă la care se adaugă un flux imigraționist masiv
de populație africană și arabă alături de rate scăzute de emigrare a locuitorilor.

Creșterea speranței de viață și scăderea natalității va duce în viitorul

apropiat la creșterea presiunii financiare pe sistemele sociale (de pensii, sănătate).

Limbile

Dintre multele limbi și dialecte folosite în UE, 24 sunt oficiale: bulgară,

cehă, croată, daneză, olandeză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană,
greacă, maghiară, italiană, irlandeză, letonă, lituaniană, malteză, poloneză,
portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză. Documentele
importante, precum legislația sau tratatele, sunt traduse în fiecare dintre cele 23
de limbi oficiale. Parlamentul European asigură traducerea în toate limbile a
documentelor în sesiunile plenare. Unele instituții folosesc doar câteva limbi ca
limbi interne de lucru. Catalana, galițiana, basca, galica scoțiană și limba velșă nu
sunt limbi oficiale ale UE, dar au statut semi-oficial în traducerile oficiale ale
tratatelor, iar cetățenii care le vorbesc se pot adresa UE în aceste limbi.

Politicile pentru limbi sunt responsabilitatea statelor membre, dar

instituțiile UE promovează învățarea altor limbi. Engleza este cea mai vorbită
limbă în UE și este cunoscută de 51% din populație, luând în calcul atât folosirea
ca limbă maternă cât și ca limbă secundară sau terțiară. Germana este cea mai
răspândită limbă maternă (aprox. 88,7 milioane de locuitori o vorbeau în 2006).

10
56% din cetățenii UE pot vorbi o limbă străină. Cele mai multe dintre limbile
oficiale ale UE aparțin familiei limbilor indo-europene, cu excepția estonienei,
finlandezei și maghiarei care aparțin limbilor uralice și malteza care aparține
familiei limbilor afroasiatice. Cele mai multe dintre limbile oficiale ale UE sunt
scrise în alfabetul latin, excepție făcând bulgara, care este scrisă în chirilică și
greaca care este scrisă cu caractere grecești.

Pe lângă cele 24 de limbi oficiale, în Uniunea Europeană sunt peste 150 de

limbi regionale sau minoritare, vorbite de până la 50 de milioane de oameni. Din
acestea, doar limbile regionale spaniole (catalana, galițiana și basca) și limba
galica scoțiană și velșa pot fi folosite de cetățeni pentru a comunica cu instituțiile
Uniunii Europene. Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare,
ratificată de statele UE, asigură prevederi generale pe care statele trebuie să le
urmeze și care urmăresc protejarea moștenirii lor lingvistice.

Religia

Uniunea Europeană este un organism secular fară nici o conexiune formală

cu vreo religie, dar art. 17 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene
recunoaște „statutul sub legile naționale a bisericilor și asociațiilor religioase”
precum și organizațiile non-confesionale și filosofice”.

11
 Preambulul Tratatului Uniunii Europene menționează „moștenirea
culturală, religioasă și umanistă a Europei”. Discuțiile asupra textelor Constituției
Europene și mai târziu a Tratatului de la Lisabona a inclus si propuneri referitoare
la menționarea creștinătății sau „Dumnezeu” sau ambele în preambulul textului,
dar idea s-a confruntat de opoziție și a fost abandonată.

Creștini din UE sunt divizați între ortodocși (România, Grecia, Cipru și

Bulgaria) romano-catolici, numeroase orientări protestante (în special în nordul
Europei). Alte religii, precum iudaismul sau islamul sunt de asemenea
reprezentante în populația UE. În 2009, în UE erau estimați 13 milioane de
musulmani, și aproximativ un milion de evrei.

Eurobarometrul Eurostat din 2005 a arătat că 52% din cetățenii UE cred

într-un Dumnezeu, 27% „într-o forță sau spirit” și 18% nu cred în nici o forță
spirituală. Multe țări au simțit o scădere a participării religioase în ultimii ani.
Tările unde sunt cei mai puțini credincioși sunt Estonia (16%) și Republica Cehă
(19%). Cele mai religioase state sunt Malta (95%, predominând romano-
catolici), România și Cipru, fiecare cu peste 90% din cetățeni care cred într-un
Dumnezeu (amândouă predominant ortodoxe). În UE, credința religioasă este
mai mare în rândul femeilor, o dată cu creșterea vârstei, majoritatea cu educație
de bază și cei care din punct de vedere politic sunt de dreapta (57%).

12