Pionieri şi utecişti împotriva lui

Ceauşescu. Decembrie ’89 în Timişoara

1
 Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22
Decembrie 1989 Timişoara, Strada Oituz nr.
2B, cod 300079, Timişoara

Tel./Fax: 0256-294936,
E-mail: amr@memorialulrevolutie.ro
www.memorialulrevolutiei.ro

2
 Pionieri şi utecişti împotriva lui
Ceauşescu. Decembrie ’89 în Timişoara

Dumitru Tomoni

Timisoara
2015

3
 Editor:

Gino Rado

Copertă:

Traian Abruda

Corectura:

Silvia Luţai

© Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989, Timişoara

4
 CUVÂNT ÎNAINTE

În decembrie '89, mediatizatul Gavroche de România a devenit un

simbol al Revoluției și un idol al copiilor, un fel de Pistruiatul al sfârșitului de
epocă comunistă. Și totuși, primii eroi ai generației crescute cu cheia la gât au fost
copiii Timișoarei. Și de această dată, prin intermediul televiziunii declarată
conjunctural liberă, dar pusă cu obediență și elan revoluționar la dispoziția noilor
„emanați”, Bucureștiul a luat fața orașului care a marcat începutul sfârșitului de
coșmar comunist.
De aceea, paginile care urmează încearcă, după un sfert de veac de la
cea mai dramatică și în același timp eroică săptămână a municipiului de pe Bega, să
prezinte un „film” ce a rulat timp de 7 zile pe străzi, parcuri și piețe, în care copiii
Timișoarei au fost actori și regizori, în funcție de situație. Mai mult, unii au scris și
regia pentru mulți adulți. O spune fără rezerve revoluționarul inginer Alexandru
Ciura: „... Nu știu dacă se va pune vreodată în lumină contribuția tinerilor la această
revoluție. În noaptea de 16, cei care au străbătut orașul «ridicându-l» au fost tinerii!
Mulți dintre ei doar copilandri! De murit, au murit ei! Sus în foaier – fete de 16, de
18 ani, băieți de aceeași vârstă! Și îndeplineau orice dispoziție, nu se temeau de
nimic, înainte de a zice «Da» nu-și făceau nici un calcul!”
Curajul tinerilor împins uneori până la limita inconștienței l-a făcut pe
Traian Orban, el însuși revoluționar cu merite incontestabile, să ignore primele
gloanțe trase în duminica însângerată din 17 decembrie: „... șuierăturile acelea
ne-au panicat și am apucat care încotro. Ei bine, știți ce ne-a oprit? Strigătele
Lașilor, nu fugiți!... Lașilor, nu fugiți!... Și ne-am oprit nu pentru îndemnul în sine,
ci pentru că le strigau niște copii! Am aflat ulterior că a și fost împușcat în piață un
copil. Unul de 11 ani. Deci am rămas în piață oarecum blocat de strigătele acelor
copii, numai că, nu mult timp după acele momente, am fost împușcat.”
Acest curaj l-a impresionat și pe medicul Ioan Rab, prezent în seara
zilei de 16 decembrie în Piața Maria, în momentul declanșării represiunii împotriva
demonstranților: „Câțiva copii, de 10-12 ani, cocoțați cine știe cum pe acoperișul
refugiului de călători din piață, au fost cei mai neînfricați mobilizatori. Lașilor, nu
fugiți! – strigau ei, Nu fugiți, lașilor, veniți înapoi!”
Pentru acest curaj, aproape 150 de elevi au fost reținuți fără nicio
formă legală, duși la Penitenciarul Timișoara, la Miliție sau Securitate, bătuți și
maltratați, peste 30 au fost răniți prin împușcare, iar 7 au plătit libertatea noastră cu
viața lor.
Cei 7 elevi timișoreni uciși în decembrie 1989 nu au atacat unități
militare sau sedii de instituții publice, nu au vandalizat magazine și nu au furat
bunuri ale poporului. Cei 7 eroi timișoreni au fost împușcați de cei care, atunci, din
forțe de ordine au devenit forțe de represiune, pentru că au protestat cu mâinile
goale împotriva unui regim opresiv și au crezut că libertatea merită orice sacrificiu.
Pentru această libertate ei și-au dat viața, neștiind atunci că noi, beneficiarii acestei

5
libertăți, nici după mai bine de 25 de ani nu prea am știut ce face cu ea. Cu
siguranță că lumea dorită de ei nu este cea în care trăim noi astăzi, lumea
milionarilor de carton, lumea politrucilor semidocți și imorali, lumea celor mai
mulți hoți cu imunitate ce activează în cel mai mare și mai rușinos parlament din
istoria modernă a României.
Moartea celor 7 eroi spulberă falsele mituri propagate săptămânal de foști
politruci din Armată, Securitate, și Miliție pe televiziuni dornice de senzațional,
potrivit cărora aceste instituții de forță au tras doar împotriva vandalilor, hoților și a
celor care au încercat să le atace, dorind să ne convingă că, în zilele de 17-19
decembrie 1989, Armata a tras în aer, Securitatea a tras în aer, Miliția a tras în aer,
iar 72 de timișoreni au tras aer în piept și au trecut la cele veșnice, în urma
gloanțelor inhalate. Uciderea celor 7 elevi confimă că în Timișoara, în decembrie
’89, a tras și Armata, și Securitatea, și Miliția. Evident că nu trebuie culpabilizate
aceste instituții, dar trebuia să fie pedepsiți acei NEOAMENI care au lucrat în
aceste instituții și au tras în semenii lor pentru a împiedica căderea unui regim ce le
oferea privilegii față de românii de rând, în schimbul îndoctrinării liber asumate și a
unei lașități liber consimțite.

Din păcate, cei care contestă revoluția timișorenilor, în frunte cu Alex

Mihai Stoenescu, punând revolta lor pe seama intervenției agenților străini, pun sub
semnul întrebării până și determinarea și eroismul elevilor timișoreni. În acest sens,
neputând explica prezența elevilor în mai toate momentele fierbinți din eroica
săptămână 16-22 decembrie 1989, detractorii revoluției din capitala Banatului
vorbesc fie de „copii ai străzii”, fie de elevi de la școala ajutătoare din zona Pieței
Maria. Se ignoră atât faptul că în 1989, în Timișoara, nu erau „copii ai străzii”, cât
și declarația reprezentantului acestei școli ajutătoare prezent în ziua de 19
decembrie 1989 la Inspectoratul Școlar Timiș, potrivit căreia, dintre cei
aproximativ 150 de elevi reținuți, nu era niciunul de la această școală.
După ce în decembrie 2009, s-a reușit, cu sprijinul IȘJ Timiș,
Consiliului Județean Timiș și Mitropoliei Banatului, eternizarea memoriei celor
uciși prin montarea de plăci comemorative pe clădirile școlilor unde au învățat
lecția curajului, a demnității și a sacrificiului suprem, acum am considerat drept o
datorie de dascăl recuperarea memoriei unei secvențe importante din bătălia dată
aproape singuri, timp de o săptămână, de către timișoreni.
Acest demers livresc se vrea și un omagiu adus celor care și-au dat
viața pentru libertatea noastră, un semn de recunoștință pentru cei care au suferit
atunci și un îndemn la neuitare pentru generațiile de elevi și profesori care trăiesc în
libertate.
Pentru ei – Claudiu Vărcuș, Constantin Iosub, Luminița-Florina
Boțoc, Eugen-Francisc Nagy, Monica-Gabriela Tako, Silviu-Sebastian Iordan și
Laura-Andreea Negruțiu – totul s-a sfârșit în decembrie 1989, timpul transformând
idealurile și visele lor în adrese de străzi și plăci comemorative.
Memoria tinerilor uciși în zilele și nopțile însângerate ale revoluției

6
timișorene, ființe inocente cu vârste între 9 și 11 ani, abia plecate de pe băncile
școlilor într-o mult așteptată vacanță, trebuie să rămână ca o flacără veșnică și sacră,
izvorâtă din jertfa tinereții.

Dumitru Tomoni
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Volumul de faţă cuprinde, pe lângă o prezentare generală a participării

elevilor timișoreni la Revoluția din decembrie 1989 din municipiul de pe
Bega și cele mai importante articole referitoare la determinarea și eroismul
acestor elevi, declarații, înscrisuri, mărturii, memorii, fotografii și alte
documente din procesele care au urmat.
Articolele şi mărturiile s-au transcris conform punctuaţiei şi ortografiei
actuale. Tot ceea ce este străin textelor originale – completarea prescurtărilor
mai puţin obişnuite, întregirile impuse de corectitudinea gramaticală, unele
mici precizări – a fost încadrat între paranteze pătrate. Am marcat cu trei
puncte locul unde mărturiile au fost cu totul ilizibile sau deteriorate.
Se cuvine a adresa cuvinte de mulţumire domnilor doctor Traian
Orban și prof. Gino Rado, președintele și respectiv vicepreședintele
Asociației Memorialului Revoluţiei 16-22 decembrie 1989 Timișoara,
doamnei Corina Untilă, preşedintele Asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara,
domnului preşedinte ALTAR,Virgil Hosu și domnului prim procuror militar,
col. magistrat Ilina Radu pentru informațiile și documentele puse la
dispoziție.
Această lucrare nu ar fi văzut lumina tiparului fără sprijinul generos al
conducerii și colaboratorilor Asociației Memorialului Revoluției, cărora le
mulțumesc și pe această cale. Aceleași mulțumiri le adresez domnului prof.
Marcel Avram, primarul orașului Făget și doamnei dr. Flavia Marcu, consilier
județean, pentru cofinanțarea acestui proiect.
Sperăm că această lucrare să contribuie la o mai bună cunoaștere a
ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 la Timișoara, a rolului tinerilor în
această revoluție și un modest omagiu adus eroilor timișoreni plecați în
eternitate de pe băncile școlilor.

Dumitru Tomoni

7
 ELEVI TIMIŞORENI ÎN DECEMBRIE 1989

1) De la început în primele rânduri, dar... şi printre primii arestaţi

Până în 20 decembrie, când revolta populară se transformă în revoluţie prin
constituirea Frontului Democratic Român şi structurarea unor programe
democratice, nu putem vorbi de lideri în sensul propriu al cuvântului, chiar dacă
unii demonstranţi s-au detaşat prin capacitatea de a mobiliza grupuri de protestanţi
şi a impune un anumit traseu pe străzile oraşului Timişoara. Participă la această
revoltă timişoreni indiferent de vârstă, religie, etnie sau profesie, uniţi doar de
dorinţa de a scăpa de un regim insuportabil şi anacronic.
O categorie socio-profesională distinctă, cu rol foarte important în anumite
momente, o reprezintă elevii. Nu a fost zonă fierbinte în oraş, în perioada 17-22
decembrie, să nu-i vedem, de multe ori în primele rânduri, pe elevii timişoreni.
Tinereţea, entuziasmul specific vârstei, instinctul de conservare aproape inexistent,
dorinţa de libertate şi de multe ori teribilismul sau spiritul de aventură, i-a făcut pe
mulţi elevi să fie în stradă din primele momente ale revoltei, numărându-se printre
primii timişoreni arestaţi, răniţi şi, din păcate, ucişi. 1
Unii, trecând întâmplător în seara zilei de 16 decembrie prin Piaţa Maria şi
văzând mulţimea revoltată, se întorc acasă, povestesc părinţilor cele văzute, dar, la
scurt timp, revin în rândul demonstranţilor. Astfel, Borsos Andreea, după ce trece la
orele 1800 prin Piaţa Maria, la venirea maşinii de pompieri dinspre restaurantul
„Sinaia” se duce acasă, dar după câteva ore pleacă în căutarea coloanei de
demonstranţi, se alătură acestora şi străbate oraşul ore în şir până va fi arestată2.
Deşi avea doar 12 ani, Maxim Irinel, domiciliat în Calea Girocului, merge
în Piaţa Maria împreună cu fratele său mai mare, care era elev în clasa a IX-a,
deoarece auzise de la alţi copii din cartier că începe demonstraţia: „Sâmbătă m-am
dus la Maria, la demonstraţie, că vorbeau copiii. (De ce te-ai dus?) Ca să
demonstrez! Am fost pe la şase până la opt seara, că mă certa tăticu dacă stau târziu.
Acolo m-am uitat, am strigat şi eu, cum striga şi lumea, că era preotul ăla, Tökés
sau cum îl cheamă: Libertate! Mai striga şi FĂRĂ VIOLENŢĂ!, JOS CU
CEAUŞESCU!, JOS CU PANTOFARUL! Lumea a blocat drumul, nu a mai lăsat
să treacă tramvaiele, au spart geamul de la tramvai şi s-au suit în faţă, pe barele alea
şi stăteau acolo... Apoi eu am plecat, dar fratele meu, care e într-a IX-a, a rămas
toată noaptea. Şi el a zis că a fost Miliţie, că au fost pompieri, că au udat lumea, pe
care i-a prins i-a băgat în dubă.”3 A doua zi, spre seară, este din nou în stradă, în
mijlocul grupului ce a trecut prin Complexul Studenţesc şi de acolo spre Podul
Decebal, unde, însă, va fi rănit.

8
 Bogdan Doru, elev la Liceul Industrial nr. 7 Timişoara, pleacă în seara zilei
de 16 decembrie în Piaţa Maria, alături de mama sa, pentru că auzise că timişorenii
au ieşit în stradă în semn de solidaritate cu preotul Tökés: „În data de 16 decembrie
1989 am plecat cu mama mea Clipa Silvia la preotul Tökés Laszlo la staţia Maria,
iar pe la orele 2330 ne-am refugiat pe str. Gh. Doja, unde la primul colţ era un
camion verde de armată care a barat trecerea şi era plin de soldaţi cu măşti pe cap
care ne-au lovit şi ne-au urcat în camion”1.
Zamfirescu Mihai, întorcându-se din Calea Şagului, unde şi-a vizitat un
coleg, se opreşte în Piaţa Maria, fiind atras de numărul mare de timişoreni, dar şi de
lozincile auzite pentru prima dată: „Jos Ceauşescu!” şi „Români, veniţi cu noi!”. Se
va alătura grupului care a mers în Complexul Studenţesc şi de acolo spre Judeţeana
de partid, va scanda lozinci şi va cânta „Deşteaptă-te, române!”, deşi nu mai cântase
acest cântec până atunci. Peste ani, îşi va reaminti de lozincile strigate în acea
noapte, cât şi de faptul că „tot ce am găsit în cale am călcat în picioare şi am dat foc
la lozincile lui Ceauşescu cu planuri, cu realizări etc.”2 Bineînţeles, nu putea uita
momentul arestării: „Ajungând în piaţă [Piaţa 700 – N.N.], majoritatea
manifestanţilor s-au împrăştiat şi eu rămânând singur am vrut să mă reîntorc acasă,
dar nu am mai putut, deoarece am fost arestat de armată care au început [militarii –
N.N.] să mă bată, călcându-mă în picioare, înjurându-mă. M-am predat
comandantului lor care mi-a tras nişte palme, întrebându-mă ce am căutat la ora
aceea pe stradă, eu răspunzând că am fost la chef în Calea Şagului” 3.
Nici Cazacu Florin, elev la Liceul Industrial „Azur” nu a rezistat tentaţiei
de a ieşi în stradă în astrala seară de 16 decembrie 1989. Pe la orele 2100 a plecat
înspre Piaţa Maria împreună cu prietenul său Ghednar Robert, deoarece aflase că
acolo se întâmplă ceva.. Ajungând în piaţă, vede atât grupuri de demonstranţi ce
scandau lozinci împotriva regimului dictatorial, cât şi scutieri care loveau în
demonstranţi cu bastoane. Venirea pompierilor şi încercarea lor de a-i împrăştia pe
protestatari cu jeturi de apă a creat o stare de maximă tensiune. Atunci „lumea a
început să spargă magazine şi să fure”4. Mulţi demonstranţi au început să arunce cu
pietre şi cu sticle în scutieri, iar maşinile pompierilor au fost blocate şi avariate şi
echipajele de deservire molestate. Scutierii se regrupează şi primind ajutoare
încearcă să blocheze căile de ieşire din piaţă. Cazacu Florin şi prietenul său încearcă
să fugă spre Piaţa Operei, dar vor fi arestaţi în zona Catedralei şi duşi la sediul
Comitetului Municipal de Partid.
În aceeaşi zonă a fost arestat în jurul orelor 2,00 şi elevul Rancz Rudolf.
Plecase în seara zilei de 16 decembrie împreună cu tatăl său în Piaţa Maria pentru a
se alătura demonstranţilor. Spre miezul nopţii au ajuns în centrul oraşului.
Împreună cu tatăl său a fost arestat în faţa Comitetul Municipiul P.C.R., reţinuţi în
hol, bătuţi, iar după vreo două ore duşi cu o dubă la Miliţia Judeţeană Timiş5.
În aceeaşi noapte va fi arestat şi elevul Oprescu Lucian Marius, care a
rezistat să stea în casă doar până după miezul nopţii. Pe la orele 02,30, o coloană de
demonstranţi trece prin faţa casei strigând „Jos Ceauşescu!”, „Jos dictatura!”, „Jos
comunismul!”, „Vrem pâine, căldură, libertate!”. „Îndemnul lor – mărturiseşte

9
elevul aflat în ultimul an de liceu – m-a făcut să mă alătur acelei coloane care a
apucat-o pe străzile Gheorghe Lazăr şi Circumvalaţiunii până în dreptul fabricii de
paste făinoase, unde înaintarea ne-a fost barată de forţe, probabil ale M.I.
[Ministerului de Interne – N.N.]. În spatele nostru au oprit două camionete din care
au coborât militari în ţinută kaki cu peltițe albastre, care au operat multe arestări în
rândul demonstranţilor, până în 100 de persoane”1.
În ciuda intervenţiei brutale a forţelor represive solicitate de primul secretar
Radu Bălan2 să lichideze acţiunile protestatare şi să aresteze un număr cât mai mare
de demonstranţi pentru a identifica conducătorii revoltei, a doua zi, timişorenii o
iau de la capăt.

2) Bătuţi, molestaţi şi răniţi

La primele ore ale zilei de duminică, în unele zone, Timişoara arăta ca un
oraş asediat şi devastat. Se înlocuiau geamurile de la vitrinele sparte, iar timişorenii
colindau oraşul, ocolind barajele forţelor postate în stradă în diverse locuri,
comentând, în grupuri, evenimentele petrecute în ziua precedentă.
Liniştea restabilită în dimineaţa zilei de 17 decembrie va fi tulburată de o
defilare a subunităţilor militare, cu fanfară, drapel de luptă şi armament fără muniţie
– ordonată de Ceauşescu –, defilare ce se dorea a fi o demonstraţie de forţă pentru a
descuraja orice acţiune protestatară3. În vederea sprijinirii organizării şi desfăşurării
acestei defilări, în dimineaţa zilei de 17 decembrie soseşte la Timişoara o grupă de
ofiţeri din Marele Stat Major, Consiliul Politic Superior al Armatei şi Inspectoratul
Muzicilor Militare 4. În realitate, defilarea a oferit timişorenilor pretextul de a se
aduna din nou şi a-şi exprima protestul faţă de regim.
Pe la orele prânzului, Ceauşescu l-a sunat de mai multe ori pe Bălan pentru
a se informa atât de modul în care a decurs defilarea armatei, cât şi de
comportamentul timişorenilor adunaţi în Piaţa Operei. Deşi l-a informat că totul a
decurs normal şi situaţia era sub control, la scurt timp Bălan avea să vadă mii de
timişoreni ce se îndreptau spre sediul Judeţenei de partid.
În primele rânduri de demonstranţi erau mulţi copii şi femei, deoarece
potrivit Decretului nr. 367 din 26 ianuarie 1971 privind regimul armelor, muniţiilor
şi materialelor explozive, decret stipulat în regulamentele militare, se interzice uzul
de armă împotriva copiilor, femeilor gravide şi în situaţiile în care s-ar primejdui
viaţa altor persoane5. Din păcate, nu la fel vor gândi şi cei cărora li se va ordona să
reprime violent revolta timişorenilor.
Oficialităţile locale, aflate în sediul Comitetului Judeţean P.C.R. Timiş, nu
numai că nu acceptă dialogul cu demonstranţii, în marea lor majoritate paşnici, dar
şi ordonă ca mulţimea să fie împrăştiată cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă din
două autocisterne. Jeturile de apă provoacă revolta demonstranţilor, care forţează şi
rup cordonul de militari şi apoi se năpustesc asupra celor două autocisterne şi
asupra sediului Judeţenei de partid. Un grup de demonstranţi pătrunde în sediu,
devastează birourile de la parter şi aruncă tablouri, cărţi, documente de partid şi alte
materiale de propagandă.

10
 Printre cei care au sărit asupra maşinilor de pompieri şi, după imobilizarea
acestora, au forţat intrarea în sediul partidului, au fost şi mulţi tineri. Manea Silviu
Viorel, elev la Liceul Industrial din Oţelu Roşu, judeţul Caraş-Severin, aflat în
Timişoara pentru pregătire suplimentară necesară admiterii la facultate,
mărturiseşte: „M-am alăturat grupului de manifestanţi şi am avansat spre primele
rânduri... am început să scandăm «Soldaţi, veniţi cu noi!», «Libertate!» şi să
cântăm «Deşteaptă-te, române!», în timp ce scutierii înarmaţi cu ciomege de lemn
au început să bată cu beţele în scuturi, iar din spatele lor maşinile de pompieri au
început să ne stropească cu apă, moment în care am pus gluga pe cap, iar în
momentul următor au început asaltul asupra barajului uman şi animal (grănicerii
aveau câini) şi a celui motorizat (două maşini de pompieri militari, una albă cu
spumă şi una roşie cu apă şi trei camioane militare)” 1. Cu candoarea specifică
vârstei recunoaşte că „a tăiat câteva valve de la camioanele militare”, deoarece „nu
cunoştea la vremea aceea ce efect are acest lucru asupra lor”. În acelaşi timp a sărit
în apărarea echipajului de la maşina roşie de pompieri, reuşind pe moment să-i
salveze „de la o bătaie cruntă”, chiar dacă au încasat câteva lovituri mai târziu, dar
numai după ce au părăsit maşina. Acelaşi elev ce declara că urmărea „zilnic
posturile de radio «Europa Liberă» şi «Vocea Americii», aşteptând să se întâmple
ceva”, fiind convins „că se apropie sfârşitul lui Ceauşescu”, nu putea să piardă
ocazia de a intra în sediul judeţean al partidului: „După toate acestea, eu am intrat
în sediul Judeţenei de partid, am încercat să deschid câteva uşi de la subsol şi apoi
am urcat la etaj sperând să găsesc arme şi alte documente importante, ceea ce n-am
găsit, dar m-am răzbunat pe comunişti distrugând câteva vitrine şi panouri cu
fotografii de-ale tovarăşilor şi vizitele lor de lucru. Imediat după aceasta am văzut
soldaţii ce veneau prin spate, moment în care am alergat pe scări în jos spre ieşirea
din faţă. Aici erau puse corzi pentru a bloca ieşirea, de care însă am reuşit să trec şi
am pornit-o spre parcul copiilor, unde nu ajunseseră soldaţii, dar până să ajung
acolo... unul dintre ei a încercat să mă lovească cu patul puştii în cap, însă nu a
reuşit decât să mă lovească uşor în umăr, după care m-am întors şi acelaşi a încercat
să mă înjunghie cu baioneta”2.
În ciuda eforturilor disperate de a scăpa din încercuire, elevul Silviu Manea
nu s-a putut salva: „Mi-a fost pusă piedică şi am fost lovit peste picioare până am
căzut în rondoul cu flori din partea dreaptă a C.J. P.C.R Timiş şi călcat în picioare
până nu am mai mişcat, apoi am fost dus forţat (cu mâna la spate) în dreapta C.J.
P.C.R. Timiş, pe trotuarul din dreapta, str. L. Filipescu, unde am fost culcat pe burtă
şi ameninţat că voi fi împuşcat dacă mişc.” 3
Tot cu jeturi de apă a fost întâmpinat şi Voaideş Viorel, elev la Liceul
Industrial nr. 9 din Timişoara: „M-am alăturat şi eu grupului de demonstranţi,
strigând alături de ei «Jos Ceauşescu!». Nu după mult timp au apărut maşinile
pompierilor cu trupe de militari înarmaţi cu scuturi. Maşinile au început să ude
mulţimea cu jeturi de apă. Un jet puternic de apă m-a trântit la pământ. De spaimă
şi frig am plecat la sora mea în Calea Lipovei să mă schimb şi am anunţat vecinii ce
se întâmplă în oraş.”4 Exuberanţa şi teribilismul vârstei îl fac să uite repede spaima

11
prin care trecuse şi după propria-i mărturisire, să se alăture din nou protestatarilor
până în momentul arestării: „La orele 2000 am plecat din nou spre centru, dar
ajungând la cimitirul din Calea Lipovei, unde se trăgea din toate părţile, am fost
prins de un civil având în mână un pistolet. Am încercat să fug, dar doi soldaţi cu
pistoale militare au început să mă lovească şi să mă înjure întrebându-mă: «Ce mă,
n-ai pită? Lasă că îţi dăm noi!»”1
Potrivit declaraţiei date în 18 ianuarie 1990, şi elevul Mardare Sorin s-a
aflat în grupul care a intrat în sediul Judeţenei de partid: „În jurul orelor 1400,
împreună cu alţi tineri am pătruns în sediul Comitetului Judeţean şi am rupt
portretele lui Ceauşescu. La ieşire am fost întâmpinat de o trupă de soldaţi care
asigurau paza printre care erau şi civili şi am fost lovit de către aceştia cu bastoane,
cu piciorul şi totodată unul dintre soldaţi m-a lovit cu baioneta în cap. Am căzut
jos, am fost lovit în continuare, după care am reuşit să fug. Am ajuns acasă, după
care părinţii m-au dus, în după-amiaza aceleiaşi zile, la Spitalul de copii, am fost
cusut şi am revenit acasă. Nu am fost spitalizat. Când am fost rănit erau şi alţi tineri
cu mine, însă nu am recunoscut vreunul dintre ei.”2 Tânărul de 15 ani a fost
contrariat de ţinuta militarilor aflaţi în faţa Judeţenei de partid: „Trupele de soldaţi
care erau atunci în faţa Comitetului Judeţean erau tineri, însă erau îmbrăcaţi în mod
ciudat. Aveau un fel de şalopete peste echipament de culoare kaki şi erau înarmaţi
cu arme, bâte şi bastoane de cauciuc.”3
Devastarea Comitetului Judeţean de Partid produce panică şi la Bucureşti,
Ceauşescu îl acuză pe ministrul Vasile Milea că armata nu a reacţionat cum trebuie
şi că a decretat starea de necesitate. La ora 13,30, generalul-colonel Vasile Milea,
ministrul Apărării Naţionale, sub presiunea dispoziţiilor lui Ceauşescu, ordonă
telefonic comandamentului Diviziei 18 Mecanizate Timişoara: „Situaţia în
Timişoara s-a agravat. Este ordin să intervină armata. Armata intră în alarmă de
luptă. S-a decretat starea de necesitate.” 4 Ordinul transmis era grav, neconstituţional
şi ilegal. Peste 10 minute, Milea ordonă comandanţilor celor două mari unităţi din
Timişoara să trimită noi efective la câteva obiective importante: Comitetul Judeţean
de Partid, Hotel Continental, Poştă, Bancă şi Depozitul de armament al Gărzilor
Patriotice din zona Piaţa Unirii. Tot Vasile Milea a ordonat între orele 14,15 şi
15,20 unităţilor militare din Timişoara transformarea indicativului „Munţii de
Aramă” – care implica pregătirea de luptă a unităţilor militare – în indicativul
„Radu cel Frumos”5, care însemna alarmă de luptă (de război) parţială (fără
mobilizarea rezerviştilor)”6. Acest indicativ presupunea executarea unor misiuni de
luptă prin folosirea armamentului şi muniţiei din dotare.
După alungarea demonstranţilor din sediul şi din faţa Comitetului Judeţean
de Partid, Radu Bălan revine în sediu, fiind informat că a fost căutat de Ceauşescu.
De aceea, pentru a putea lua legătura cu dictatorul va merge la Inspectoratul
Ministerului de Interne. Ceauşescu, într-o evidentă stare de surescitare, i-a ordonat
să reocupe sediul, să mobilizeze întregul activ de partid şi să-l aştepte pe Ion
Coman, care va veni cu un grup de 7 generali şi 3 colonei de la M.Ap.N. și M. A. I.,
pentru a restabili ordinea7.

12
 Înainte de a fi trimis la Timişoara, Coman a fost informat de Ceauşescu
despre situaţia municipiului de pe Bega: „Un grup de vandali, de derbedei, vânduţi
străinătăţii, încearcă să destabilizeze România. Au spart magazine, au incendiat
unităţi militare, au incendiat Comitetul Judeţean de Partid, au încercat să ia drapelul
de luptă al unităţii. În această situaţie am hotărât stare de necesitate în municipiul
Timişoara şi am ordonat lui Milea şi celor de la Interne să trimită un grup de
generali de răspundere şi să execute aceste ordine”1. Cât de falsă era percepţia
dictatorului o dovedeşte cronica evenimentelor derulate în prima parte a zilei de 17
decembrie: în faţa sediului Comitetului Judeţean de Partid erau aproximativ 20 000
de timişoreni, iar grupuri de protestatari mărşăluiau în toate cartierele importante
ale oraşului.
În ciuda acestor măsuri, numărul protestatarilor era în creştere şi de aceea
Milea revine cu noi ordine, cerând ca 7 T.A.B.-uri şi 10 tancuri de instrucţie să fie
trimise la Comitetul Judeţean de Partid şi la comandamentul Marii Unităţi. Apariţia
tancurilor pe străzile oraşului a scos şi mai multă lume din casă şi i-a determinat pe
mulţi timişoreni să intervină pentru a opri represiunea. Câteva tancuri au fost
blocate, legate cu lanţurile de şinele de tramvai şi vizoarele conductorilor acoperite
cu vopsea, iar altora li s-au spart butoaiele cu motorină 2. Pentru a identifica rapid
direcţiile de deplasare a coloanelor de demonstranţi, vor fi trimise două elicoptere
de la U.M. 01875 Caransebeş, iar în jurul orei 15, comandantul Marii Unităţi
Mecanizate a fost înştiinţat că spre Timişoara se îndreaptă efective din U.M. 01233
Buziaş, 01140 Lugoj şi 01380 Arad3.
În urma acestor măsuri, Timişoara era practic sub stare de asediu, dar
timişorenii refuzau să accepte situaţia existentă şi să renunţe la proteste.
Dimpotrivă, revolta se generalizează în tot oraşul, chiar dacă sute de demonstranţi
erau loviţi, maltrataţi şi reţinuţi în arestul Inspectoratului M.I. şi în Penitenciarul
Timişoara, iar spre seară vor plăti cu preţul vieţii dorinţa de libertate. Nu a fost zonă
fierbinte în oraşul de pe Bega în duminica de 17 decembrie 1989 – „cea mai
cumplită zi din istoria oraşului Timişoara”4 – fără ca prezenţa tinerilor să nu fie
remarcată.
Astfel, după împrăştierea demonstranţilor de la Judeţeana de partid, grupuri
mari se îndreaptă spre magazinul Bega şi spre Piaţa Libertăţii. În piaţă s-a creat o
stare tensionată, fiind incendiate chioşcul de ziare, Dispeceratul de tramvai,
magazinul „Consignaţia”, un T.A.B. şi autoturismul locotenent-colonelului Nicolae
Predonescu. Grupuri violente s-au dedat la acte de vandalism, au spart vitrine şi au
aruncat sticle incendiare spre comandamentul Diviziei Mecanizate şi Comenduirea
de Garnizoană5. În aceste condiţii s-a deschis foc de avertisment dinspre
Comandamentul Diviziei Mecanizate, iar câteva autoblindate fugăreau
demonstranţii şi militarii încercau să-i aresteze. Cei aflaţi în piaţă au trecut prin
momente de coşmar, înregistrându-se 3 victime şi peste 20 de răniţi.
Indiscutabil, Ioana Bărbat, elevă la Liceul de Filologie-Istorie 6, ce trecea
atunci prin piaţă însoţită de părinţi, avea să fie marcată pentru toată viaţa. La doar
12 ani asistă îngrozită la uciderea mamei şi rănirea tatălui: „Când am ajuns în faţa

13
Garnizoanei, cineva a început să tragă. A fost un singur om. A durat foarte puţin.
Câteva secunde. Am văzut-o pe mama căzând în faţa mea, tata lângă mine, care se
văieta. Am strigat-o pe mama de trei ori, când am văzut că nu răspunde mi-am dat
seama că e moartă”1. Ioana a fost surprinsă de gloanţele trase asupra părinţilor săi,
care i-a străpuns căciuliţa pe care o ţinea în mâna dreaptă, iar un alt glonţ a urmat
traiectul interior al mânecii, producându-i o arsură superficială. La scurt timp au
venit la faţa locului un civil îmbrăcat în haină de piele, însoţit de doi soldaţi, care
i-au dus într-o încăpere a restaurantului militar unde „un domn gras, de vreo 100 de
kile, ne înjura: urla să nu plâng, că mă omoară şi pe mine. Spunea că dacă am ieşit
în stradă, acum să tăcem.”2 De aici au fost duși la Spitalul Militar, dar pentru că
personalul primise ordin să nu acorde ajutor răniţilor proveniţi din rândul
demonstranţilor, au fost trimişi la Spitalul Judeţean. În timp ce mama a fost dusă la
morgă, iar tatăl băgat în operaţie, Ioana a fost obligată să aştepte pe holul spitalului,
trăind clipe de groază: „I-am văzut pe toţi cei care au fost aduşi în acea noapte. Era
plin, nu aveai loc să mai treci. Peste tot era sânge, strigăte, urlete, morţi. A fost o
nebunie generală.”3 Acea noapte de coşmar petrecută în spital printre morţi, răniţi şi
securişti, Ioana nu o va uita nici peste 20 de ani, după propria-i mărturisire: „Am
stat acolo, s-a tras toată noaptea, eu nu înţelegeam nimic din ceea ce se întâmplă,
doar tresăream, mă crispam la fiecare împuşcătură, noaptea aceea aşa a trecut, aşa
am trăit-o, tresărind speriată ori de câte ori auzeam şuieratul de glonţ, am adormit
doar spre dimineaţă, când a început să plouă.” 4
Din păcate, coşmarul elevei nu se va opri aici. Mama sa, Lepa Bărbat, nu va
avea parte nici măcar de un modest mormânt unde fiica să poată pune o floare şi
vărsa o lacrimă, deoarece ea a fost unul dintre cei 43 de martiri duşi la Bucureşti,
din ordinul Elenei Ceauşescu, incineraţi, iar cenuşa rezultată a fost aruncată într-un
canal de la marginea Bucureştiului, în localitatea Popești Leordeni. Tatăl, Vasile
Bărbat, a fost operat în Belgia şi trăieşte şi astăzi cu ajutorul medicamentelor.
Presupusul asasin, căpitanul de contrainformaţii Vasile Joiţoiu, deşi a fost
condamnat la 18 ani de închisoare, la recurs a fost achitat. Astăzi lucrează la o firmă
de pază – după ce la mijlocul anilor 90 intrase în afaceri cu foştii ofiţeri de Miliţie
Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Vasile Ciucă, implicaţi în furtul cadavrului Lepei
Bărbat de la morga din Timişoara, – şi se plimbă senin pe străzile oraşului martir5.
În schimb, Ioana trăieşte şi astăzi drama neputinţei de a-i face dreptatea cuvenită
mamei sale ucise fără nicio vină, chiar dacă este convinsă de adevărul clipei fatale:
„Ştim vinovatul: Vasile Joiţoiu. El a fost condamnat la 18 ani de închisoare şi
achitat de Tribunalul Militar. Ştim că a luat arma de la un militar şi a tras. Ulterior
am aflat că totul a fost un pariu. El a pariat cu ceilalţi că, dintr-o rafală, ne omoară
pe toţi. A pierdut! Eu şi tata nu am murit.” 6
Momentul împuşcării familiei Bărbat este văzut şi descris şi de către elevul
de 16 ani, Robert Kun. Acesta participă la evenimentele din Timişoara încă din
seara zilei de 16 decembrie, fiind prezent în Piaţa Maria în momentul în care o
maşină a pompierilor încerca să-i împrăştie pe demonstranţi. A doua zi, după ce
iese de la film, revine în Piaţa Maria şi de aici se îndreaptă spre hotelul Continental

14
„unde se mai aflau vreo 3 000 de oameni care scandau «Armata e cu noi!», «Jos
Ceauşescu!», «Jos pantofaru!». Acolo era cordon de militari în termen M.Ap.N.
care încerca să împiedice mulţimea să meargă spre sediul Miliţiei şi fostului
Comitet Judeţean de Partid, aflat în aceeaşi direcţie”... Pe sus erau 2 elicoptere de
culoare verde care se învârteau, lumea comentând că se filma din ele. Au făcut vreo
10 ocoluri zonei”1. Nu după mult timp, Robert Kun a observat că dintre Băile
Neptun au venit 4 tancuri care s-au îndreptat spre Piaţa Libertăţii. Alături de alţi
demonstranţi merge în urma tancurilor şi vede că în piaţă se trage cu gloanţe de
manevră pentru intimidarea celor prezenţi. „În schimb – continuă declaraţia Robert
Kun – din interiorul Casei Armatei, de la etaj se trăgea cu cartuşe de război. Se
trăgea şi de la poarta de intrare în curtea Casei Armatei. Nu i-am văzut pe cei ce
trăgeau rafale de la etaj, dar la poartă erau 2 îmbrăcaţi cu nişte scurte de un verde
mai închis decât hainele armatei. Pe cap aveau caschete. Aveau părul mare, având
fiecare vârsta de cca 35-40 ani. Acolo au fost vreo 3 victime, toţi răniţi”2.
În aceeaşi piaţă a fost rănit şi Stelian Cîmpean, elev la Şcoala Generală nr.
18 din Timişoara, împuşcat în picior în fosta staţie a tramvaiului 5, de către militarii
care au tras din balconul Casei Armatei3. Elevul de 13 ani plecase pe la prânz cu
bicicleta în Piaţa Maria pentru a vedea vitrinele sparte. Auzise de la prieteni despre
evenimentele petrecute în noaptea de 16 spre 17 decembrie şi era curios să vadă
consecinţele acestora. Ataşându-se coloanelor de demonstranţi, în jurul orelor 17,00
ajunge în Piaţa Libertăţii şi participă, alături de alţi copii, la confruntările cu forţele
represive, după cum va mărturisi mai târziu: „Erau mulţi copii, luau ce puteau să ia,
ca să pună pe foc sau ca să arunce. Am văzut trei tancuri pregătite să intre în piaţă,
lumea arunca cu pietre şi un ofiţer încerca să ajungă la tancul din faţă, ca să dea
comandă, dar nu reuşea, că toţi aruncau în el cu sticle, cu ce aveau... Apoi tancul a
pornit şi a intrat peste flori, a lovit semaforul. După el a venit alt tanc, care a rupt
gardul metalic de pe marginea trotuarului. Oamenii s-au urcat pe tancuri şi loveau
cu ce aveau. Pe urmă, tancurile s-au retras şi în locul lor au venit două amfibii din
alea mari, cu opt roţi şi se tot învârteau în jurul monumentului.” 4 În urma acestor
confruntări, Stelian Cîmpean va fi rănit şi apoi dus la spital, trecând prin momente
dramatice relatate cu amărăciune şi resemnare: „Se trăgea în cei care erau primii. Se
înserase, era pe la cinci-şase. Atunci am văzut cum vin gloanţele spre mine, unul
după altul, sărea asfaltul ca în filme. Un glonte a ricoşat din roata dinţată de la
bicicletă şi a intrat la mine în picior. Un alt glonte a trecut prin partea dreaptă şi l-a
nimerit pe unul din spatele meu. Aunci am fugit repede, într-un picior, pe o stradă
acolo, eram plin de sânge. Un om m-a pus pe bicicletă şi m-a dus până la Clinicile
Noi şi apoi m-a pansat. Eu am fost primul rănit care a ajuns acolo.”5
În după-amiaza zilei de 17 decembrie, grupuri de demonstranţi s-au
deplasat dinspre Piaţa Operei spre Piaţa Timişoara 700. Printre ei se afla şi Amanci
Mihaela Alina, elevă la Şcoala Generală nr. 7 Timişoara, în vârstă de 12 ani. Fiind
duminică, după masa de prânz a plecat împreună cu o prietenă la cinematograful
„Dacia”. După vizionarea filmului au hotărât să meargă în centru la o cofetărie.
Ajunsă la Piaţa Operei, vede „un om care s-a ridicat pe pasaj, pe balustradă şi a

15
început să strige la oameni: Uniţi-vă fraţilor, să-l dăm jos pe Ceauşescu!”1 În
momentele următoare realizează că se trage şi de aceea hotărăşte să se întoarcă
acasă prin Piaţa 700. Din păcate nu-şi poate finaliza intenţia, aşa cum se vede din
mărturisirea făcută de pe patul Spitalului de Copii Timişoara: „Când am ajuns la
Piaţa 700, unde sunt liniile de tramvai, am văzut că spre Piaţa Libertăţii erau patru
militari şi erau şi nişte oameni care strigau la militari: Criminalilor, ţineţi cu
Ceauşescu, că vă dă salarii! Şi un militar a tras cu puşca în sus, apoi a vrut să tragă
într-un om şi glontele a ricoşat şi apoi, cum stăteam acolo, a intrat în mine. După
aceea m-au luat nişte oameni şi m-au urcat într-o maşină roşie şi au vrut să mă ducă
acasă, au crezut că numai m-am speriat, şi când s-a uitat un nene eram rănită şi
m-au dus la Clinici, de acolo la Spitalul Judeţean şi apoi aici, la Spitalul de Copii.
Seara, pe la cinci jumate, m-au împuşcat şi la şapte am ajuns aici.”2 În acelaşi salon
au fost aduse şi eleva Monica Tako, împuşcată în picior, precum şi sora şi mama
acesteia, ambele fiind rănite în urma deschiderii focului asupra familiei Tako.
În jurul orelor 1900, în zona Căminelor Studenţeşti a fost împuşcată şi eleva
Ştefănica Fiţigău din satul Folea, comuna Voiteg. Potrivit declaraţiei date în 17
ianuarie 1990, la Procuratura Locală Deta, tânăra de 14 ani nu a văzut cine a tras
asupra grupului de demonstranţi, realizând doar că a fost împuşcată în umărul
stâng, alături de alţi demonstranţi. A fost luată de o maşină de ocazie şi dusă la
familia la care stătea în gazdă sora ei şi de aici, cu o Salvare, la Spitalul Judeţean,
unde a fost internată până în 22 decembrie 19893.
Momente dramatice se vor înregistra în seara zilei de 17 decembrie în zona
Podului Decebal. După orele 19.00, o coloană formată din sute de demonstranţi s-a
deplasat pe Bulevardul Vasile Pârvan, cu intenţia de a trece Podul Decebal şi a
ajunge în faţa Judeţenei de partid. Accesul spre Comitetul Judeţean P.C.R. Timiş
era blocat de un dispozitiv format din militari de la U.M. 01185 Timişoara, U.M.
01008 Timişoara şi 3 plutoane de trupe de Securitate. Pe pod se aflau transportoare
blindate şi tancuri de la U.M. 01115 Timişoara. În jurul orelor 2000, când coloana de
demonstranţi a ajuns la câţiva zeci de metri de pod, s-a deschis focul împotriva lor,
deşi aceştia erau paşnici şi scandau lozinci. S-a tras din dreapta – Parcul Copiilor,
podul pentru persoane – şi din stânga podului (Parcul din faţa Miliţiei). Urmare a
deschiderii focului la Podul Decebal au fost împuşcaţi mortal 4 demonstranţi şi alţi
21 au fost răniţi4.
În coloana de demonstranţi erau şi zeci de elevi care strigau lozinci
împotriva regimului dictatorial şi doreau să-şi exprime protestul în faţa sediului
partidului. Din păcate, şase dintre ei vor fi răniţi de gloanţele trase de cei care
formau dispozitivul de apărare: Cimpoieru Maria (13 ani), Lengyel Daniela (17
ani), Maxim Irinel (12 ani), Nagy Andreea Rozalia (16 ani), Stoianov Zeno (16 ani)
şi Untilă Corina (18 ani)5.
În după-amiaza zilei de 17 decembrie, Maria Cimpoieru, elevă în clasa a
VIII-a la Liceul de Filologie-Istorie din Timişoara, s-a alăturat coloanei de
demonstranţi ce se deplasa pe strada Mihai Viteazul spre Căminele Studenţeşti.
Striga şi ea, alături de sutele de protestatari, „Libertate!” şi „Jos Ceauşescu!”. Când

16
ajunge în faţa Podului Decebal aude împuşcături, fără să-şi dea seama din ce parte
se trage. Deşi, la fel ca şi ceilalţi protestatari, se aruncă la pământ, a fost împuşcată
în piciorul drept la nivelul genunchiului şi transportată cu un autoturism proprietate
personală la Spitalul Judeţean, unde a fost operată1.
Din curiozitate, în seara zilei de 17 decembrie Daniela Lengyel, elevă în
clasa a X-a la Liceul Industrial nr. 7 Timişoara2, se alătură coloanei de protestatari,
împreună cu prietena sa de 16 ani, Zora Stoianov. Când coloana ajunge în faţa
Podului Decebal, se deschide focul şi cele două tinere sunt rănite prin împuşcare.
Daniela Lengyel a fost luată cu un autoturism şi dusă la Spitalul Judeţean şi de
acolo, în aceeaşi seară, la Spitalul de Ortopedie3.
De la alţi copii din cartierul în care locuia, Irinel Maxim, elev în vârstă de
12 ani, află că în centrul oraşului s-au adunat grupuri de protestatari. Împreună
hotărăsc să ajungă în zona centrală pentru a se convinge de cele auzite. În drum,
întâlnesc o coloană de demonstranţi care se îndrepta spre Complexul Studenţesc şi
de acolo, spre Podul Decebal. „Când am ajuns în această zonă – declara Irinel
Maxim peste câteva săptămâni – s-a tras asupra noastră prima dată în sus, iar noi
ne-am culcat la pământ. Când ne-am ridicat s-a tras direct, în plin, asupra noastră.
Eu am fost rănit în piciorul drept, în pulpă. Nu am văzut cine a tras deoarece era
întuneric, toate becurile erau stinse sau sparte.”4
În 17 decembrie, în jurul orelor 1700, Corina-Daniela Untilă, elevă în clasa
a XI-a seral la Liceul de Filologie-Istorie din Timişoara, a plecat în centrul oraşului
pentru a participa la demonstraţie. Aici s-a întâlnit cu foşti colegi de liceu şi cu alţi
cunoscuţi şi s-au integrat în coloana de demonstranţi, care a pornit pe Bulevardul
Vasile Pârvan cu intenţia de a trece peste podul Decebal spre Consiliul Judeţean şi
spre Miliţie. Din cordonul de apărare s-a deschis focul, fiind rănită şi Corina Untilă,
aşa cum va declara, cu suficiente detalii, în 23 ianuarie 1990: „Am înaintat spre
soldaţi, circa 30. Aceştia au tras o salvă în aer. Noi ne-am oprit, am scandat
«Armata e cu noi!». Apoi ne-am luat de braţ şi am cântat «Deşteaptă-te, române!»
şi am pornit din nou. După câţiva paşi, soldaţii au tras în noi. Eu eram în primele
rânduri şi am văzut pe cei din faţă şi din jur cum cădeau. Am rămas în picioare cu
faţa spre soldaţi. Am fost împuşcată în spate, în partea dreaptă, în zona toracelui.
Un bărbat m-a aruncat jos şi s-a pus peste mine ca să mă protejeze şi a fost rănit
grav sau ucis, pentru că nu se mai mişca. Am ieşit de sub el pentru că nu puteam
respira, fiindu-mi atins plămânul.” 5
Cu mari eforturi rănita s-a ridicat şi a pornit spre bulevardul Vasile Pârvan,
de unde venea o altă coloană. În urma ajutorului cerut, un bărbat a oprit un
autoturism particular şi a dus-o la Spitalul Clinic nr. 1, unde după patru ore de la
internare a fost operată, medicii constatând că i-au fost atinse splina şi ficatul. A
fost externată la 28 decembrie 1989, dar glontele nu a putut fi scos. La externare nu
a mai primit hainele, legitimaţia şi cheile de la locuinţă, spunându-i-se că nu a avut
fişă de garderobă şi de aceea nu se ştie ce s-a întâmplat cu lucrurile ei. Pentru
suferinţele îndurate, Corina Untilă s-a constituit parte civilă şi a solicitat
despăgubiri în valoare de 500 000 lei6.

17
 În seara zilei de 17 decembrie s-a deschis focul şi în Piaţa Traian de către
persoane înarmate, care circulau cu un autoturism ARO de culoare deschisă. S-au
înregistrat 2 morţi şi 3 răniţi prin împuşcare1. Printre cei răniţi s-a numărat şi eleva,
în vârstă de 16 ani, Naghy Andreea-Rozalia.
Cea mai cumplită confruntare a duminicii de 17 decembrie între
demonstranţi şi forţele represive s-a desfăşurat în faţa Catedralei şi pe străzile
laterale. Zona lăcaşului sfânt a fost atât locul unor aprige acţiuni de protest
împotriva regimului ceauşist, cât şi altarul de jertfă şi speranţă pentru mii de
timişoreni.
În 17 decembrie, în jurul orei 15,00, sute de demonstranţi s-au adunat în
faţa Catedralei, scandând lozinci: „Libertate!”, „Democraţie!”, „Alegeri libere!”,
„Jos dictatorul!” etc. O parte dintre cei adunaţi s-au deplasat spre cordonul de
militari dotaţi cu scuturi şi căşti, aflaţi pe carosabil în faţa Primăriei municipiului
Timişoara. Apropiindu-se la o distanţă destul de mică, au intrat în dialog cu
militarii încercând să rupă cordonul, dar văzând fermitatea militarilor s-au reîntors
în faţa Catedralei2. Între timp, grupuri de sute de demonstranţi veneau dinspre
Bulevardul 6 Martie şi din cartierele Girocului, Circumvalaţiunii, Calea Şagului şi
Calea Lipovei, astfel că, potrivit rapoartelor oficiale, până la ora 17,00 numărul
demonstranţilor a ajuns la peste 50003. „Nu sunt credincios, vă rog să mă credeţi,
dar, în acele momente, am crezut în ceva şi am căutat să fiu mai mult pe lângă
Biserică”, mărturisea unul dintre demonstranţi 4. Probabil că teama i-a făcut pe
mulţi să creadă că în spaţiul Catedralei sunt mult mai siguri, că forţele represive nu
vor îndrăzni să deschidă foc în acest spaţiu. Din păcate, se ignorau cele peste patru
decenii de educaţie ateistă, zelul şi fanatismul celor care l-au slujit pe Ceauşescu
până în ultimul moment. În logica celor fără Dumnezeu, se putea face orice pentru a
rămâne la putere şi a-şi menţine privilegiile dobândite prin obedienţă şi servilism.
La orele 17,00 o parte dintre demonstranţi vor încerca din nou să rupă
cordonul de militari din faţa Primăriei, dar fără succes. De la o staţie de
emisie-recepţie montată pe o maşină aflată în spatele cordonului de militari,
primarul Petre Moţ făcea apel la calm şi linişte 5. Între timp, numărul
demonstranţilor creşte, mulţi intrând în Catedrală pentru a cumpăra lumânări şi a le
aprinde. ”Pe feţele multora se citea o înverşunare şi chiar o încrâncenare
extraordinară”6, ce lăsa impresia „că oamenii aceştia pot fi omorâţi, dar nu pot să fie
opriţi.”
După orele 19,00, când deja se terminaseră acţiunile de devastare a
magazinelor situate în perimetrul Piaţa Operei – Catedrală şi chiar incendiile
fuseseră stinse, iar demonstranţii începuseră să se retragă, s-a deschis foc asupra
celor aflaţi în faţa Catedralei din partea militarilor aflaţi în zona Primăriei. La
început au fost focuri de avertisment, fără prea mult efect asupra mulţimii care
căuta să se îmbărbăteze scandând lozinci: „Nu fugiţi!”, „Nu fiţi laşi!”, „Jos
Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Soldaţi, nu trageţi în fraţii voştri!”, „Şi voi sunteţi
copiii noştri!” etc.7 După câteva minute, s-a tras direct asupra mulţimii, cu muniţie
de război.

18
 Represiunea de la Catedrală, de o violenţă fără precedent în istoria
contemporană a României, a continuat până spre orele 22,00, iar rezultatul ei a fost
de-a dreptul îngrozitor: 12 morţi 1 şi 34 de răniţi prin împuşcare2.
Nu puteau lipsi din rândul demonstranţilor şi, din păcate, şi din rândul
victimelor, elevii de la şcolile din Timişoara. Vona Maria, deşi locuia în Arad, urma
cursurile Şcolii Generale nr. 15 din Timişoara, fiind elevă în clasa a VIII-a. În
dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989 vine în Timişoara cu intenţia de ajunge la
bunica sa în localitatea Chişoda. De la gară se îndreaptă spre centrul oraşului pentru
a merge la un film, dar văzând agitaţie în oraş, se alătură demonstranţilor, scandând
lozinci alături de alţi tineri. Este fascinată de spectacolul insolit al străzii
deplasându-se dintr-un loc în altul. Seara ajunge în faţa Catedralei, în zona de
taximetre. La un moment dat, în jurul orelor 19,30, sesizează că militarii îmbrăcaţi
în uniforme kaki aflaţi în cordonul din faţa Catedralei trag asupra demonstranţilor,
dar nu mai are timp să fugă, deoarece este împuşcată în piciorul stâng, deasupra
genunchiului 3. A fost luată de alţi demonstranţi şi dusă cu un autoturism la Clinica
de Ortopedie, unde a fost internată până în data de 28 decembrie 1989.
În acelaşi loc, staţia de taximetre, şi în acelaşi timp – în jurul orelor 19,30
–, au fost răniţi şi elevii Păşcălău Cristian şi Paşca Dan, ambii în vârstă de 17 ani.
În declaraţia dată în 19 ianuarie 1990 la Procuratura Judeţeană Timiş, Păşcălău
Cristian, elev la Liceul Auto Timişoara, consemnează: „În data de 19 ianuarie 1989,
orele 19,30, mă aflam în staţia de taximetre de la cinematograful «Capitol»,
împreună cu doi colegi de şcoală, pe stradă şi trotuare fiind foarte multă lume. Am
auzit foarte multe împuşcături, din toate direcţiile, în faţa mea fiind împuşcaţi circa
4-5 persoane; am încercat să mă ascund după un pom, însă am fost împuşcat în
ceafă, împuşcătura venind din parcul Catedralei”4. După ce a fost împuşcat, a fost
dus la Spitalul de Ortopedie, unde a fost pansat, şi apoi trimis la Spitalul Judeţean.
A doua zi a fost operat, extrăgându-i-se glontele din ceafă. Atât Cristian Păşcălău,
cât şi alţi răniţi prin împuşcare au fost interogaţi de doi bărbaţi civili care nu şi-au
declinat identitatea.
„Dan Paşca a fost doar unul din tinerii care, naivi, eroici, superbi în
Decembrie 1989, cunosc realitatea tristă a acestor ani”5. Elevul de la Liceul Auto
Timişoara făcea conducere cu tramvaiul în ziua de 15 decembrie 1989. A trecut şi
prin Piaţa Maria şi a văzut grupul de enoriaşi adunaţi în faţa Bisericii Reformate.
Din curiozitate, după terminarea orei de conducere, a revenit în Piaţa Maria, dar n-a
„prea înţeles mare lucru” şi a plecat acasă. Aceeaşi curiozitate specifică vârstei l-a
făcut să revină în Piaţa Maria şi în 16 decembrie.
Duminică, 17 decembrie, după ce a văzut mai multe elicoptere deasupra
oraşului, a auzit de la prieteni ce s-a întâmplat în oraş și, în jurul orei 17,00, a ieşit
în stradă cu un grup de prieteni pentru a se alătura demonstranţilor. Ştia ce
înseamnă o demonstraţie „de pe la sărbătorile comuniste de 1 Mai, 23 August”, dar
„de data asta, oamenii se comportau altfel, nu aveau steaguri, nu purtau portrete...
dimpotrivă, dacă le vedeau le rupeau, iar ceea ce scandau în prima fază te bloca”6.
A pornit spre centru din Piaţa Bălcescu, mergând pe Bulevardul Mihai Viteazul

19
până la Catedrală. Aici a văzut în faţa Primăriei şi a cinematografului Capitol un
cordon de scutieri. Prezenţa lor a produs agitaţie în rândul demonstranţilor, aşa cum
mărturiseşte şi Paşca Dan: „Ne-am oprit, am început să lansăm lozincă după
lozincă, le cunoaşteţi, nu le pronunţ şi, asta este, ne-am cam înfierbântat. Deci nişte
altercaţii între noi şi trupele de ordine. Noi cu, vorba aia, mâna goală şi gura mare,
ei cu ce le dăduse nenorocitul de la Bucureşti pentru noi. V-am spus, aveam 17 ani,
nu ştiam nimic despre armă, glonţ de manevră, muniţie de război”1. Surpriza şi
deruta va fi totală atunci când constată că se trage asupra demonstranţilor cu
muniţie de război. Nu are timp să se dezmeticească, pentru că va fi lovit de un glonţ
în piciorul stâng. Prietenii l-au luat pe sus şi cu o maşină l-au dus mai întâi acasă,
apoi la Clinica de Ortopedie, unde a fost imediat operat. Din păcate, în toamna
anului 1990 va mai fi operat de câteva ori în Italia, dar se va reface doar parţial,
fiind pensionat cu gradul II de invaliditate.
În faţa Catedralei, în zona Agenţiei „Poli” a fost rănit în aceeaşi seară şi
Chiu Adrian, elev în clasa a X-a la Şcoala Generală nr. 22 Timişoara. Se afla într-un
grup de demonstranţi când un militar tânăr, coborât dintr-o maşină de pompieri, a
tras asupra grupului de demonstranţi. După ce a fost rănit la piciorul stâng, a fost
transportat la Spitalul de Copii, unde i s-a dat primul ajutor, iar în aceeaşi seară a
fost mutat la Spitalul Judeţean, unde i s-au extras 3 gloanţe în urma operaţiei2. În 19
decembrie a fost luat din salon, pe targă, „de către un medic de aproximativ 30-40
ani, puţin chel” şi dus într-un birou, unde a fost anchetat de către doi civili care l-au
întrebat în ce împrejurări a fost împuşcat şi dacă a dat foc la magazine.
În aceeaşi zonă, în spaţiul dintre Catedrală şi Operă, în zona restaurantului
„Bulevard”, a fost rănită şi Vinţan Paraschiva, elevă în clasa a XI-a la Liceul
Industrial „Azur” Timişoara3. Plecase de la locuinţa tatălui său aflată în Calea
Lipovei în jurul orei 16,00, împreună cu sora sa şi cu o colegă de facultate a
acesteia, spre centrul oraşului. Trece prin Piaţa Mărăşti, Piaţa Unirii, Piaţa „700” şi
ajunge în Piaţa Libertăţii, unde vede demonstranţi împuşcaţi şi plini de sânge. De
aici, pe străzi laterale se deplasează în Piaţa Operei, unde asistă la scene greu de
imaginat: magazine sparte şi incendiate, zeci de cărţi propagandiste arse în faţa
librăriei „Mihai Eminescu”, demonstranţi agitaţi care fugeau dintr-o parte în alta şi
strigau lozinci împotriva regimului dictatorial şi militari înarmaţi care-i ameninţau
că vor trage dacă vor înainta spre ei. În ciuda acestei situaţii tensionate, nu credea că
militarii vor trage asupra unor tineri neînarmaţi care doreau să evite neplăceri şi să
se întoarcă acasă, aşa cum va consemna în declaraţia dată peste câteva săptămâni de
la duminica de tristă amintire: „Aflându-ne în zona restaurantului Bulevard,
împreună cu alte persoane am înaintat spre un grup de oameni înarmaţi şi îmbrăcaţi
în haine kaki aflat în faţa noastră. Sora mea şi alte persoane le-au explicat
oamenilor în haine kaki şi înarmaţi faptul că vrem să mergem acasă şi pentru
aceasta trebuia să trecem pe acolo. Ei ne-au avertizat să nu înaintăm, deoarece au
primit ordin să tragă. Noi am înaintat, iar la o distanţă de circa 10 metri de oamenii
în haine kaki şi înarmaţi am fost împuşcată în gamba dreaptă”4.
Sora sa, împreună cu colegii ei, au dus-o la Spitalul de Copii, unde a primit

20
primul ajutor. De aici, cu o Salvare, a fost transportată, împreună cu alte două
persoane rănite, la Spitalul Judeţean, unde medicul de gardă i-a spus să aştepte,
„fiindcă soseau mereu maşini particulare şi salvări pline cu răniţi foarte grav”. După
vreo 30 de minute de aşteptare a fost sfătuită de „o doamnă îmbrăcată în halat alb”
să plece acasă, dacă a primit primul ajutor, pentru că este periculos să stea peste
noapte în spital. Va asculta sfaturile primite, va părăsi spitalul şi va merge la o
colegă ce locuia în apropiere, deoarece în zonă se auzeau împuşcături şi mărşăluiau
tancuri şi militari înarmaţi.
În aceeaşi seară, în zona Catedralei, lângă magazinul „Select” a fost
împuşcată în gamba stângă şi Murariu Irina, elevă în clasa a VII-a la Şcoala
Generală din Calea Lipovei 1.
Ultima bătălie sângeroasă a zilei de 17 decembrie a avut loc pe Calea
Girocului. La intersecţia Căii Girocului cu strada Lidia, au fost oprite 5 tancuri ale
U.M. 01115 Timişoara, deoarece mecanicii nu au dorit să forţeze un baraj
improvizat din troleibuze, în spatele căruia se aflau demonstranţii. Generalul Guşă
Ştefan i-a ordonat comandantului U.M. 01140 Lugoj, maiorul Paul Vasile2, să
recupereze cu orice preţ tancurile, deoarece în ele se aflau 275 de obuze.
Confruntările dintre militari şi demonstranţi au fost dramatice, rezultând 11 morţi şi
26 de răniţi.
Printre cei răniţi în noaptea de 17 decembrie 1989 a fost şi eleva Mişcov
Miriana, în vârstă de 15 ani. Văzând mai mulţi vecini de bloc în stradă, pe la orele
22,00 o convinge pe mama sa, Mariana M., să coboare în stradă în faţa blocului,
unde vor sta până spre miezul nopţii, urmărind evenimentele. În jurul orei 1,00 a
apărut un camion în spatele cordonului de soldaţi, din care au sărit aproximativ 15
militari care au luat poziţie de tragere şi au deschis foc înspre cei 150-200 de
oameni aflaţi în faţa blocului din zonă. Îngroziţi, aceştia s-au refugiat în scara
blocului (unde se considerau în siguranţă, că doar era blocul în care locuiau de ani
de zile), dar au fost urmăriţi de un militar înarmat, care a tras pe casa scărilor.
Nu apucase să urce decât trei scări de la parter şi Miriana Mişcov era deja
împuşcată în şold, iar peste câteva secunde va fi împuşcată şi mama sa, ce se
îndrepta spre etajul I. La 10 ani de la acele evenimente relatează Mariana Mişcov cu
aceleaşi sentimente de groază şi disperare: „Şi prin ridicarea privirii în sus, l-am
văzut pe un cetăţean, un bărbat, deci nu i-am putut vedea faţa, vă daţi seama, la
stresul respectiv nu s-a putut ţine cont de aşa ceva... Doar atât, văzând că nu am
căzut jos, a îndreptat arma, să tragă din nou! Şi în clipa aceea eu m-am aruncat jos.
Vă spun, atât cât m-am lipit deja a venit alt glonţ spre mine. Deci a doua oară a tras
în mine. Şi am strigat fetei mele să nu se mişte, să nu se ridice, că m-am gândit ca
nu cumva s-o nimerească pe ea din nou. Şi eu încercam să mă întorc înspre ea s-o
iau de mână şi s-o urc sus3. Cele două rănite, mama şi fiica, au fost duse de către un
vecin în apartament, iar soţul, prin intervenţia directorului de la P.T.T.R., a reuşit să
obţină o Salvare pentru a transporta la spital pe cele două rănite. Din păcate,
teroarea dezlănţuită asupra acelui bloc unde se mai aflau încă 3 răniţi – 2 bărbaţi şi
o femeie – nu trecuse, astfel că în momentul în care soţul a încercat să coboare în

21
stradă pentru a aştepta Salvarea, a fost întâmpinat în casa scărilor cu un foc de armă
şi cu ameninţarea din partea militarului care îi rănise atât soţia, cât şi fiica: „Nimeni
nu mişcă, nimeni nu coboară! Cine intră în scara asta-i mort.” 1. Între timp, Salvarea
a venit, dar nu a fost lăsată să se apropie de bloc, mai mult, toţi cei aflaţi în
apartamente au fost nevoiţi să stea cu lumina stinsă şi rulourile trase, deoarece
atunci când se aprindea lumina, din stradă se deschidea focul. Abia spre dimineaţă
locatarii şi demonstranţii refugiaţi în acel bloc au scăpat de teroarea dezlănţuită în
acea noapte asupra lor.
Elevul Adrian Jugănaru, în vârstă de 13 ani, a privit cu groază împreună cu
sora şi verişoara sa, pe geamul de la baie, cum a fost împuşcat tatăl său: „Persoana
pe care au ridicat-o era chiar tatăl meu, l-am cunoscut după pulover. După care,
nemaiavând frică, am ieşit şi am început să zbier «Tatăl meu! Tatăl meu!»[…] Pe
tata l-am văzut ultima oară când l-am dus în casă, că tot noi l-am dus, că altfel ni-l
luau. După aceea, mi s-au dat ceva sedative şi nu mai ştiu. Nici n-am mai coborât.
Doar luni dimineaţă, în 18, am coborât de-am luat pălăria, care era plină de
fragmente de craniu, că a fost împuşcat în cap.”2
Elevii timişoreni au participat în seara zilei de 17 decembrie la acţiunile de
protest desfăşurate şi în alte zone ale oraşului. Din păcate, pretutindeni, din rândul
lor, s-au înregistrat victime. Astfel, în Calea Lipovei, a fost împuşcat în torace
elevul Edveş Marcel (15 ani), iar în Calea Aradului a fost rănit în picior elevul Rusu
Cristian (14 ani)3.
Și în centrul evenimentelor consumate în seara zilei de 18 decembrie în
Calea Girocului se vor afla elevi de la școlile timișorene. Astfel, Florea Adrian
Apostolescu și Dan Bogdan au participat cu mult entuziasm la blocarea străzii cu
un autobuz pus de-a curmezișul străzii. ”Cineva a spart geamul din dreapta
șoferului și prin el ne-am urcat înăuntru vreo 3-4, eu fiind ultimul - mărturisește
Florea Adrian Apostolescu, elev clasa a IX-a la Școala Generală nr.10 din
Timișoara. Ianoș Paris și Dan Bogdan au rămas pe jos cu ceilalți. Eu m-am așezat la
volan și unul din cei care era, spunea că este mecanic auto, m-a învățat cum să
pornesc motorul iar ei au coborât să împingă autobuzul. Am reușit să pornesc
motorul, cheile fiind în contact. Ceilalți împingeau din spate. Am reușit să deplasez
autobuzul doar cu fața în stradă, vreo 2-3 m... Manevrarea autobuzului a durat vreo
jumătate de oră, după care, la un moment dat, când eram la volan, l-am auzit pe
Ianoș Paris strigând la mine să cobor, «că ăștia trag». Auzeam împușcături, dar nu
am sesizat din ce direcție.”4
S-a tras dinspre Spitalul Județean și în aceste împrejurări a fost împușcat
Ianoș Paris, iar ceilalți din grup au fost reținuți de către 4 civili înarmați cu pistoale
mitralieră cu pat rabatabil. În arestul Miliției, cei doi elevi au suportat, potrivit
declarației lui Apostolescu, brutalitatea milițienilor: „Nu pot preciza numărul celor
care au fost duși la Miliție, deoarece nu vedeam bine, fiind lovit la fața locului cu
piciorul peste nas și ochi de către unul din civilii înarmați. La Miliție, între noi,
l-am văzut și pe Dan Bogdan, însă nu l-am văzut pe Ianoș Paris... Am ajuns la
Miliție pe la orele 21 și am stat acolo, în celulele de la Miliția Județeană, împreună

22
cu ceilalți. A doua zi, 19 decembrie 1989, am fost prezentat mamei mele, pe la
orele 08.00.” 1

3) CALVARULDIN PENITENCIAR
În zilele de 16-19 decembrie 1989 au fost reţinute de către miliţieni,
securişti şi militari, 978 de persoane în diferite zone ale oraşului 2. Cei reţinuţi pe
stradă, protestatari sau simpli trecători, au fost duşi direct la Penitenciarul
Timişoara sau, în prima etapă, în diferite locaţii: Comenduirea garnizoanei, holul
Primăriei Timişoara, sediul Miliţiei Judeţene Timiş şi al Securităţii. Indiferent de
locaţie, cei reţinuţi erau molestaţi, bătuţi şi maltrataţi.
De acest tratament „au beneficiat” şi cei aproape 150 de minori, în cea mai
mare parte elevi ai şcolilor timişorene. Astfel, Cazacu Florin, după ce a fost reţinut
în seara zilei de 16 decembrie în zona Catedralei şi dus în sediul Comitetului
Municipal P.C.R., a fost „luat la palme”, culcat pe burtă cu mâinile întinse şi ţinut
în această poziţie aproximativ jumătate de oră. Apoi, toţi cei reţinuţi au fost
îngrămădiţi într-un autoturism ARO şi duşi în curtea Miliţiei, unde au fost din nou
bătuţi „cu pari şi bastoane” şi introduşi într-un cerc de miliţieni care îi loveau din
toate părţile3. Întregul grup a fost introdus în celule, iar dimineaţa, cei arestaţi au
fost duşi la Penitenciar şi băgaţi în celule.
De un tratament asemănător a avut parte şi elevul de la Poştă şi
Telecomunicaţii, Zamfirescu Mihai, reţinut tot în seara zilei de 16 decembrie 1989.
După ce a fost luat de pe stradă de militari şi dus la garnizoană, unde a fost bătut şi
întrebat ce caută pe stradă, a fost mutat de un echipaj de Miliţie la sediul din strada
Leontin Sălăjan. Aici, teroarea continuă, potrivit propriei declaraţii: „Acolo, când
am ajuns, ne-au culcat pe burtă şi au început să ne lovească cu picioarele, înjurând
de Dumnezeu şi Cristoşi şi aşa mai departe, şi ne-au spus că ne dau şi pâine şi
libertate şi căldură”4.
După miezul nopţii a fost arestată şi eleva Borsos Andreea, lângă Grădina
Botanică, de un echipaj de Miliţie însoţit de 4-5 camioane ale armatei. A fost dusă
la sediul Securităţii Timiş şi supusă unui tratament pe care nu îl poate uita: „Când
ne-au dat jos, ne-au trecut printr-un cordon de miliţieni cu bastoane în mână, care
dădeau cum apucau în noi. La subsol, unde am intrat, ne-au luat datele şi am fost
repartizaţi femei la femei şi bărbaţi la bărbaţi. Maşinile soseau foarte des în curtea
Securităţii şi se pare că pe ceilalţi i-au primit altfel decât pe noi. Pe unii îi culcau
unul peste celălalt, pe alţii puneau câinii... Unii au fost bătuţi atât de tare, încât nici
nu puteau să stea în picioare”5.
În aceeaşi noapte a fost arestat alături de un grup de zeci de protestatari şi
elevul Oprescu Lucian Marius, în zona intersecţiei străzilor Gheorghe Lazăr şi
Circumvalaţiunii, de „militari în ţinută kaki cu peltiţe albastre”. Nici el nu poate
uita loviturile primite în acea noapte: „Am fost transportaţi cu camioanele la
Inspectoratul Judeţean Timiş al M.I. [Ministerului de Interne] şi debarcaţi în curte.
Aici am fost obligaţi să îngenunchiem şi să plecăm fruntea la sol. Am fost loviţi de
cadrele Miliţiei şi civili cu bastoane din lemn şi din cauciuc. Loveau fără milă,

23
indiferent dacă erau copii sau femei. Toată această bătaie a durat 10-15 minute,
după care am fost duşi în arest”1. În aceeaşi declaraţie dată în calitate de martor în
şedinţa publică din 2 octombrie 1990 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia Militară,
elevul se referă şi la comportamentul adjunctului şefului Securităţii Judeţului
Timiş, maior Radu Tinu: „Menţionez că în cursul după-miezii de 19 decembrie
1989 l-am văzut pe maiorul Radu Tinu de la Securitate care făcea un fel de selecţie
a celor reţinuţi şi chiar am văzut lovind pe unii dintre aceştia, de fiecare dată
justificând că atitudinea acestora de a ieşi în stradă la demonstraţie impune un astfel
de tratament”2.
În după-amiaza zilei de 17 decembrie a fost reţinut în faţa Judeţenei de
Partid şi elevul Manea Silviu-Viorel alături de alţi protestatari, urcaţi într-un
camion militar, unde au fost loviţi cu coada de lopată de infanterie „pe tot drumul”
până la Unitatea Militară din Calea Lipovei şi apoi în curtea Miliţiei Judeţului
Timiş, unde au fost „daţi jos în lovituri de baston” şi culcaţi pe iarbă cu faţa în jos.
„După un timp – îşi aminteşte fostul elev – am fost duşi în celulă, unde am fost puşi
să stăm în genunchi şi cu faţa la perete, de unde cred în jurul orei 16.00-17.00 am
auzit primele împuşcături, moment în care am fost din nou ameninţati (prin vizieră)
că vom fi scoşi afară şi împuşcaţi. După ce s-a lăsat întunericul, am fost scoşi din
celule, duşi prin tunelul de bastoane şi bâte şi urcaţi în duba Penitenciarului şi daţi
jos la Penitenciarul Popa Şapcă”3.
Comportamentul abuziv al celor care au reţinut demonstranţii în zilele şi
nopţile de protest este confirmat şi de declaraţiile procurorilor chemaţi la
Penitenciar pentru a-i audia. În informarea făcută la 22 februarie 1990, procurorul
Petru Miculescu consemnează: „Cea mai mare parte a celor audiaţi mi-au declarat,
verbal, că au fost crunt bătuţi în curtea Inspectoratului Miliţiei. Alţii au declarat că
au fost aduşi direct de pe stradă la Penitenciar, fără a fi bătuţi. În timpul cercetărilor
în Penitenciar nu am auzit şi nici nu am văzut persoane audiate care să fie bătute
acolo”4. Acelaşi aspect îl consemnează şi procurorul Românu Valentin: „Am
constatat faptul că o parte din persoanele audiate prezentau urme de violenţă, aspect
pe care l-am discutat şi cu ceilalţi colegi, care au confirmat situaţii asemănătoare,
precum şi faptul că au fost reţinute în mod abuziv. Acest aspect s-a discutat şi cu
organele care coordonau activitatea procurorilor la Penitenciarul Timişoara,
procurorii Popa Constantin, procuror-şef adjunct la Procuratura Timişoara şi
procuror Ionescu Mihai din cadrul Procuraturii Generale a României” 5.
În vederea anchetării persoanelor reţinute în Penitenciar, în dimineaţa zilei
de 17 decembrie 1989, în jurul orei 8,00 au ajuns la Timişoara cu avionul adjunctul
procurorului general, Gheorghe Diaconescu, şi procurorii Mocuţa Gheorghe,
Ionescu Mihai, Onofrei Mihai şi Ioan Mihai Alexandru de la Procuratura Generală,
trimişi de procurorul general Popovici Nicolae. Cei cinci procurori au fost conduşi
la sediul Inspectoratului Judeţean de Interne, unde era constituit un colectiv de
analiză a situaţiei create la Timişoara, format din generalii Emil Macri, Constantin
Nuţă şi Velicu Mihalea, precum şi din şefii organelor judeţene de Miliţie şi
Securitate. Adjunctul procurorului general a fost informat că în noaptea de 16/17

24
decembrie au fost reţinute fără forme legale şi depuse la Penitenciar peste 100 de
persoane, dintre care unele au comis infracţiuni de furt1.
În după-amiaza zilei de 17 decembrie, adjunctul procurorului general,
împreună cu cei patru procurori din Procuratura Generală şi 12 procurori din
Timişoara, s-au deplasat la Penitenciar pentru a verifica situaţia persoanelor
reţinute. În urma acestor verificări, au rezultat câteva concluzii: persoanele reţinute
nu aveau acte procedurale de luare a acestei măsuri, multe dintre ele prezentau urme
de violenţă, peste 20% din cei reţinuţi erau minori şi nu existau indicii că ar fi
săvârşit vreo faptă penală.
Audierile au continuat şi în zilele următoare în două săli şi în clubul
Penitenciarului, procurorii fiind surprinşi de numărul mare de elevi reţinuţi fără
temei juridic şi de aceea au propus eliberarea lor. Astfel, procurorul Gheorghe
Mocuţa consemna în informarea făcută în 22 februarie 1990: „Mai mult, am fost
şocaţi că aproximativ 180 de reţinuţi sunt minori, cei mai mulţi fiind sub 14 ani şi
tocmai de aceea am cerut punerea lor în libertate. Doleanţa noastră a fost însuşită
parţial, în sensul că punerea în libertate s-a realizat a doua sau a treia zi, numai după
ce minorii au fost predaţi părinţilor, unui reprezentant al autorităţii tutelare şi a
directorului instituţiei de învăţământ din care făceau parte”2. Aceeaşi poziţie a
avut-o şi procurorul Mihai Ionescu: „La un moment dat, în clasă au fost aduşi şi
minori şi atunci am plecat la biroul comandantului, unde am întrebat dacă ştie că
i-au fost aduşi şi minori sub 18 ani. Mi-a spus că vor veni directorii de şcoli, care îi
vor prelua pe minori” 3. Procurorul Livius Creţu de la Procuratura Judeţeană Timiş a
audiat într-o sală de clasă – în care se făcea pregătirea cadrelor Penitenciarului –,
3-4 minori, constatând că n-au comis niciun act de sustragere sau vandalism, ei
fiind pur şi simplu luaţi de pe stradă pentru că au circulat în oraş la ore târzii. De
aceea, el a recomandat punerea lor în libertate4. Nici procurorul Alexandru Crişan
de la Procuratura Locală Timişoara nu constată vinovăţia elevilor audiaţi: „S-a
început audierea minorilor. Personal am audiat 6 sau 7 elevi. Toţi mi-au declarat că
au fost luaţi de pe stradă, de către miliţieni sau persoane îmbrăcate civil, urcaţi în
maşini şi duşi la Penitenciar. Au negat săvârşirea vreunei fapte penale”5. La aceleaşi
concluzii ajunge şi colegul său, Alexandru Gheorghiţă: „Deoarece din declaraţiile
luate rezultă că nu se pot reţine fapte penale, s-a insistat a li se da drumul, acest
lucru discutându-se de către toţi cei care erau acolo”6.
Ca urmare a acestor mesaje, primul secretar Radu Bălan a hotărât în
după-amiaza zilei de 18 decembrie constituirea a cinci comisii mixte formate
dintr-un reprezentant al Comitetului Judeţean Timiş al P.C.R., ofiţeri ai
Ministerului de Interne, reprezentanţi ai conducerilor unităţilor socialiste şi câte un
procuror7. Comisia, formată din Vasile Bolog, secretar cu probleme de propagandă,
un lucrător de la Miliţia Bucureşti, procurorul-şef adjunct al Procuraturii Judeţene
Timiş, Ştefan Pârvulescu, şi mai mulţi directori de şcoli şi diriginţi, s-a ocupat de
audierea elevilor pentru a stabili împrejurările în care aceştia au fost reţinuţi. În
urma acestor audieri au fost eliberaţi 50 de elevi din clasele V-XII şi încredinţaţi
familiilor prin intermediul diriginţilor şi directorilor de şcoli8. De-a dreptul

25
dramatică a fost situaţia elevului Bogdan Roger Doru, care locuia doar cu mama sa
Clipa Silvia, dar fiind şi ea arestată, el va rămâne la internatul Liceului Industrial nr.
7 până la eliberarea mamei 1. A doua zi, în 19 decembrie, comisia revine la
Penitenciar şi continuă audierea elevilor în prezenţa inspectorului şcolar general
Ştefan Bărbulescu. Cu această ocazie au fost eliberaţi în jur de 100 de elevi şi duşi
la Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş, unde se desfăşura o şedinţă cu directorii de
şcoli din judeţ. Şi aceşti elevi au fost încredinţaţi familiilor, pentru a nu mai fi
reţinuţi de pe stradă2. Din păcate, nu toţi elevii au fost eliberaţi odată cu cele două
grupuri preluate de către directori şi diriginţi. Astfel, Oprescu Lucian Marius va fi
eliberat doar în seara zilei de 19 decembrie, la orele 21,30 deoarece aflaseră că avea
peste 18 ani3, iar Zamfirescu Mihai abia în dimineaţa zilei de 20 decembrie4. Tot în
ziua de 20 decembrie, sub presiunea a peste o sută de mii de timişoreni, a fost
eliberat şi elevul Silviu Manea, care şi după două decenii de la acele evenimente
susţine că l-a „eliberat Timişoara”5.

4) PREZENȚI ȘI ÎN BALCONUL OPEREI

Şi după transformarea revoltei în revoluţie prin declanşarea grevei generale
şi ieşirea în stradă a peste o sută de mii de timişoreni, în 20 decembrie, elevii erau
peste tot unde credeau ei că sunt utili, că pot servi prin entuziasm şi curaj cauza
revoluţiei. Nu puteau lipsi nici din balconul Operei, chiar dacă era periculos şi se
simţeau expuşi, aşa cum mărturiseşte şi inginerul Alexandru Ciura: „Sus în foaier –
fete de 16 şi 18 ani, băieţi de aceeaşi vârstă. Şi îndeplineau orice dispoziţie, nu se
temeau de nimic, înainte de a zice «Da» nu-şi făceau niciun calcul!”6.
Dintre tinerii din foaierul Operei s-a remarcat prin dezinvoltură şi
voluntarism Maria Trăistaru, „cea mai strălucită absolventă de liceu din Timişoara,
lucrarea ei de dizertaţie la Bacalaureatul vieţii, pentru idee în sine, pentru modul în
care a tratat subiectul – Tânărul şi Societatea în care trăieşte – a impresionat urbea
noastră, România, întreaga lume”7. Aşa cum va mărturisi după 20 de ani de la acele
evenimente înălţătoare, Maria Trăistaru s-a născut şi a trăit într-o familie modestă,
dar în acelaşi timp, bogată „datorită valorilor pe care le aveam în familie. Copilărie
frumoasă pe de o parte, frustrantă din alte puncte de vedere. Pe atunci ne lipseau
multe lucuri. Înainte de toate – Libertatea. Care bloca curajul de a te exprima
dezinvolt, îndrăzneala de a ajunge la informaţii, de a le transmite mai departe. Ce
era caracteristic acelor vremuri? Lispurile şi cozile. Înainte de a merge la şcoală,
mama mă trezea la ora 6 pentru un litru de lapte ori un pachet de unt. De
nenumărate ori pâinea, iaurtul se terminau în faţa mea. Pe de altă parte, eram bogaţi
pentru că am avut valori. Ni le transmiteau bunicii, părinţii, la noi în special
mama”8.
Maria Trăistaru a „luat contact cu revoluţia din primele zile”, dar ceea ce a
impresionat-o în mod deosebit a fost moartea dramatică a lui Sorin Leia pe treptele
Catedralei din Timişoara, în după-amiaza zilei de 18 decembrie 1989. Acele
imagini nu le poate uita după două decenii de la acea tristă zi de decembrie ce a
bulversat milioane de oameni: „Se afla lângă mine, a murit sub ochii mei, cu

26
privirea spre mine, în Catedrală, după ce s-au deschis porţile Sfântului Lăcaş. Păcat
că a fost nevoie să se întâmple ce s-a întâmplat. Imaginile acelea, stările sufleteşti,
le-am purtat în mine, le port şi acum, m-au marcat, nu le voi uita niciodată.
Văzusem duminică oameni fugind, auzisem şfichiuiturile gloanţelor, mă oripilau
patrulările monştrilor de oţel, dar ceea ce s-a petrecut pe treptele Catedralei nu-mi
va ieşi din minte şi suflet niciodată”1.
De la această scenă dramatică şi până la urcarea în foaierul Operei nu a fost
decât un pas de... două zile. Cum a ajuns Maria Trăistaru în foaierul Operei aflăm
din interviul dat scriitorilor Titus Suciu şi Vasile Bogdan: „Piaţa era plină, ne
găseam acolo toţi timişorenii, în balcon apăruseră două-trei persoane care ne
vorbeau, în jur tineri, foarte mulţi tineri, cei pe care brutele comuniste nu reuşiseră
să ne împuşte şi care, sper să fiţi de acord cu mine, ar fi fost în stare, dacă situaţia ar
mai fi cerut-o, să înfrunte gloanţele cu pieptul dezvelit şi ei. Numai că nimeni nu
vorbea de tineri, nimeni nu ne spunea nimic. Nu pretind că aş fi avut până atunci
vise mai frumoase, mai îndrăzneţe decât alţi adolescenţi dar, pentru că nu vorbea
nimeni de fabuloasele noastre vise, m-am simţit obligată să urc să le prezint
Timişoarei eu”2. Odată urcată în balcon, a luta microfonul şi „în faţa întregii
Timişoare” şi-a rugat sora mai mică să meargă acasă pentru a avea grijă de mama
lor.
În balcon a făcut ceea ce a simţit că trebuie să facă: a vorbit timişorenilor
din piaţă, a încercat să le menţină moralul ridicat, a recitat poezii, a cântat „Sfârşitul
veacului trăim” împreună cu demonstranţii din piaţă etc. „Cu toată tinereţea mea –
mărturiseşte Maria Trăistaru – am participat destul de consistent la viaţa familiei
din foaier, am scris documente, le-am transmis, am îndeplinit orice misiune
încredinţată, mi-am prezentat sugestiile când mi s-a părut că erau potrivite, una
peste alta am făcut parte din personalul activ, din oamenii activi ai familiei” 3. Prin
acţiunile întreprinse dorea să transmită celor din jur „bucurie, seninătate,
încredere”, să creeze o stare de bine „pentru toţi cei din foaier, pentru toţi
timişorenii de jos, pentru toţi românii”, deoarece îşi dorea ca fiul sau fiica sa „să fie
om liber, cu perspective, să aibă posibilităţi reale de afirmare”. Cu siguranţă că a
reuşit acest lucru şi nu întâmplător a fost cooptată în Biroul Permanent al Frontului
Democratic Român, prima formaţiune politică liberă constituită în 20 decembrie
19894.
Pentru Maria Trăistaru, momentele de tensiune maximă s-au consumat în
seara zilei de 22 decembrie 1989, când „Opera se cam golise” şi s-a trezit relativ
singură şi gloanţele şuierau fără oprire. Şi totuşi, au fost momente de neuitat,
dovadă că şi peste ani Maria Trăistaru le evocă cu firească emoţie: „A fost
fenomenală empatia stabilită între noi, cei din balcon, şi cei de jos, ne-am simţit
una cu ei, ei una cu noi, unii ne refăceam încrederea datorită celorlalţi, s-a dovedit
că împreună am fost puternici până la capăt, şi pentru că ne-am dat unii altora ceea
ce ne revigora, am învins” 5.
Şi după transformarea revoltei populare în revoluţie elevii timişoreni s-au
aflat în primele rânduri, transmiţând încredere şi hotărâre zecilor de mii de

27
demonstranţi, până la prăbuşirea regimului dictatorial. Vestea fugii lui Ceauşescu a
fost primită cu un entuziasm fără limite, specific celor aflaţi la vârsta adolescenţei.
Din păcate, şi după victoria revoluţiei, în acele zile voit confuze, vor fi victime şi
din rândul elevilor.

5. ELEVI EROI MARTIRI ÎN ULTIMA VACANȚĂ DE MOȘ

GERILĂ
Pentru şapte elevi timişoreni, bucuria vacanţei şi a primului Crăciun
sărbătorit în libertate a fost oprită de gloanţe ucigaşe trase din ordinul criminal al
susţinătorilor regimului prăbuşit în 22 decembrie 1989 şi a celui instaurat în aceeaşi
zi. Fiinţe inocente, cu vârste între 9 şi 18 ani1, abia plecate de pe băncile şcolilor
într-o mult aşteptată vacanţă, educaţi în cultul lui Moş Gerilă, nu au mai avut şanse
de a-l sărbători pentru prima dată pe Moş Crăciun şi a se bucura de darurile lui,
între care cel mai de preţ a fost LIBERTATEA.
Viaţa le-a fost curmată în decembrie 1989, deşi nu au atacat unităţi militare
sau instituţii publice, nu reprezentau niciun pericol pentru securitatea naţională sau
pentru „cuceririle revoluţionare”, singura lor vină fiind aceea că au îndrăznit să
spună ceea ce gândeau sau că trăiau într-un regim ce punea mai presus menţinerea
puterii şi a privilegiilor decât viaţa cetăţenilor săi.
CLAUDIU VĂRCUŞ (1974-1989)

S-a născut la 8 octombrie 1974 în comuna Periam, într-o familie cu doi

fraţi şi o soră mai mică. Mama sa, Aurica Vărcuş, îl descrie ca pe un copil „din
cale-afară de vesel. Îşi iubea fraţii, era tandru. Nu exista să uite să-şi sărute mama
de câte ori intra sau ieşea din casă. Sărbătorile de iarnă le umplea cu glumele şi
giumbuşlucurile sale. În acel decembrie, curios cum era, şi-a luat bicicleta şi a
plecat în oraş cu prietenii. Să vadă ce se întâmplă pe străzi. Era îmbrăcat într-un
treining şi avea otteri în picioare”2. În decembrie 1989 era elev la Liceul Industrial
nr. 9 Timişoara.3
În după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, Claudiu a plecat de acasă din
zona Girocului, spunând că merge la nişte prieteni deoarece vremea era frumoasă.
În acel moment familia nu avea nicio informaţie referitoare la evenimentele din
Timişoara. Cu acei prieteni el a plecat spre centrul oraşului, alăturându-se
demonstranţilor din faţa Catedralei. Aici, pe trecerea de pietoni aflată între
Catedrală şi cinematograful Capitol, a fost rănit în jurul orelor 19,00.
Când s-a tras asupra sa, Claudiu a strigat: „M-a împuşcat” şi s-a prăbuşit pe
asfalt. Victor Mitran, angajat civil la o unitate militară, l-a auzit şi s-a târât pe burtă
până lângă el şi când a încetat focul l-a tras pe iarbă lângă Catedrală. De acolo, cu o
maşină particulară a fost dus la Spitalul de Ortopedie, iar mai târziu, cu o Salvare,
la Spitalul Judeţean4. Drama lui Claudiu, familia o va cunoaşte peste câteva zile,
aşa cum va mărturisi la proces mama sa: „Vecinul Mitran nu mi-a spus că fiul meu,
Claudiu, a murit pe loc. Zice că a căzut jos. Era şi el trântit pe burtă. S-a tras până
lângă copil şi l-a apucat de mână. Mi-a spus că în momentul ăla a simţit cum viaţa

28
din copil a trecut în el... aşa de tare îl strângea de mână”1.
Familia lui Claudiu l-a aşteptat cu îngrijorare toată noaptea, îngrijorare
sporită de faptul că pe Calea Girocului se trăgea ca la război. A doua zi dimineaţa,
pe la ora 6,30, Adrian, fratele mai mare, a mers să ia lapte şi în stradă a auzit că
Claudiu a fost împuşcat şi dus la Spitalul Judeţean. Din acel moment începe
calvarul mamei, care timp de patru zile îşi caută cu disperare şi îndârjire fiul de 15
ani.
Înainte de a se lumina de ziuă ajunge la Spitalul Judeţean, unde află, la fel
ca alţi timişoreni, care îşi căutau rudele, că la ora 10,00 o să se afişeze o listă cu
răniţii şi morţii. În locul listelor cu morţi şi răniţi, cei aflaţi în curtea spitalului, care
era înconjurat de militari şi miliţieni, au fost ameninţaţi cu împuşcarea, aşa cum
consemnează şi ziarul „Timişoara” din 4 octombrie 1990: „D-na Vărcuş, mama lui
Claudiu, relatează ce i s-a întâmplat în 18 dimineaţa la Spitalul Judeţean. Cei ce
aşteptau relaţii despre morţi şi răniţi au fost ameninţaţi cu arma. Nu durează mult şi,
la consemnarea declaraţiei, preşedintele instanţei îi cere d-nei Vărcuş să-l
recunoască pe individ. Dumneaei declară că i-a văzut poza în ziar şi că miliţianul în
cauză este Veverca Iosif! După ce ezită puţin în faţa boxei, femeia pune mâna pe
Veverca: «Acesta e, spune ea, sigur el este!» La afirmaţia preşedintelui, cum că «nu
este prima persoană care pune mâna pe dumneata» (a pune mâna în sensul de a-l
recunoaşte), Veverca a declarat: «Mie îmi convine!»”2.
După aceste ameninţări, Aurica Vărcuş pleacă de la Spitalul Judeţean şi se
duce la celelalte spitale din Timişoara, apoi la Penitenciar şi la Miliţia Municipiului
Timişoara. Marţi face acelaşi traseu, dar fără niciun rezultat. Miercuri dimineaţa
revine la Spitalul Judeţean, chiar dacă începe să fie privită cu suspiciune şi de către
personalul angajat, aşa cum îi va mărturisi şi fiica sa: „Să ştii că toată lumea deja ne
cunoaşte pe-aici şi deja spune: «Uite, iarăşi vine femeia aceea nebună!»”3 În faţa
spitalului are neplăcuta surpriză de a-l reîntâlni pe maiorul Veverca, care i-a cerut
pe un ton răstit să se îndepărteze de spital, sugerându-i în acelaşi timp că ar fi
posibil ca fiul ei să fi fugit peste graniţă. Replica femeii îndurerate şi revoltate de
comportamentul grobian al ofițerului nu s-a lăsat aşteptată: „Puteai să treci
dumneata peste graniţă, copilul meu, la 15 ani, şi era plecat numai în treining,
bineînţeles că n-a avut ideea de a pleca peste graniţă”4. De la spital, mama şi fiica
s-au dus la Miliţia Municipiului şi de acolo la Penitenciarul Timişoara, unde li s-a
spus că s-a dat drumul celor care au fost reţinuţi în zilele anterioare.
Joi dimineaţa, când Aurica Vărcuş revine la Spitalul Judeţean, constată cu
surpriză că nu mai erau cordoanele de miliţieni şi militari. Timişoara era un oraş
liber, iar în balconul Operei se constituise prima formaţiune politică democratică,
Frontul Democratic Român. Atitudinea angajaţilor spitalului se schimbase radical,
astfel că Aurica Vărcuş poate consulta la registratură lista cu morţi şi răniţi. Mai
mult, fiului cel mare i se permite să meargă din salon în salon să-şi caute fratele.
Din păcate, Claudiu nu a fost găsit în saloanele spitalului, ci la morgă,
împuşcat în piciorul stâng şi în umărul stâng, gloanţele ieşite prin spate
producându-i o ruptură în formă de „L”.

29
 La 20 de ani de la această tragedie a familiei Vărcuş, sora lui Claudiu
povesteşte drama petrecută într-un moment în care zeci de mii de timişoreni erau
convinşi că revoluţia lor va triumfa: „Abia joi, pe 201, când s-a declarat victoria,
bunica mea a reuşit să intre în morga spitalului şi să îl găsească. Lumea pe străzi era
bucuroasă, oamenii se îmbrăţişau, strigau «Victorie!», dar eu cu mama ne
întorceam acasă plângând. Pentru noi, revoluţia avea o altă faţă. A durerii. Ne-am
declarat totuşi norocoşi că fratele meu nu a fost furat şi dus la Bucureşti ca şi mulţi
alţi eroi. Cred că mama mea înnebunea dacă nu îl putea măcar vedea, dacă nu avea
măcar unde să îi pună o floare”2.
Familia Vărcuş nu a avut parte de linişte nici măcar la înmormântare, aşa
cum îşi aminteşte sora lui Claudiu: „Sâmbătă, când s-au dus ai mei să îl îngroape pe
Claudiu, au mers ca în vreme de război, din tufiş în tufiş, se opreau des să se
asigure că pot trece. Slujba a fost mai rapidă ca de obicei. Se auzeau împuşcăturile
aşa aproape! Eu rămăsesem acasă şi, deşi când e un mort nu e voie să aprinzi
televizorul, eu totuşi am avut voie să îl deschid ca să îmi treacă frica. Şi să văd ce e
la Bucureşti” 3.
Nici după 20 de ani mezina familiei nu poate uita Crăciunul trist din
decembrie 1989 şi dispariţia tragică şi fără sens a fratelui său: „Îmi amintesc că în
acel an am primit de la autorităţi un brad cum nu am mai văzut niciodată. Noi
cumpăram molizi şi era ok. Dar atunci a fost prima dată când am avut un brad
adevărat. Mare până în tavan. Şi am primit multe dulciuri şi portocale, de era ca în
visele noastre de copii. Şi totuşi, aş fi preferat să am un molid şi câteva dulciuri, dar
să mai pot merge cu Claudiu cu colinda. Mă opresc aici. Căci îmi curg lacrimi pe
obraz. Timpul nu şterge durerea pierderii celor dragi. Mai ales când ne sunt răpiţi
brusc şi într-un fel fără sens”4.

CONSTANTIN IOSUB (1971-1989)

S-a născut la 6 februarie 1971, în localitatea Liteni, jud. Suceava, dar s-a
stabilit împreună cu mama sa, Anica Obreja, în Chişoda, unde termină 7 clase în
anul 1986. În decembrie 1989 era elev la Liceul Industrial nr. 8 Timişoara.5.
În ziua de 17 decembrie, la orele 16,30, pleacă de acasă la Catedrală pentru
a audia un concert de colinde. Seara va fi împuşcat mortal în zona Catedralei, iar
cadavrul a fost transportat la morgă. Potrivit raportului medico-legal nr. 994/22 din
18.12.1989, moartea a fost violentă şi s-a datorat plăgilor împuşcate de la nivelul
gâtului şi toracelui cu hemoragie internă şi externă consecutivă. Acelaşi document
precizează că moartea data de o zi, iar împuşcarea s-a executat de la distanţă, cu
armă cu glonţ, din partea postero-laterală dreaptă6. Victima a avut buletinul de
identitate asupra sa, lucru confirmat şi prin declaraţia dată de mama sa: „Am auzit
că a fost împuşcat mortal în seara de 17 decembrie 1989. Când, în cele din urmă, ni
s-a permis accesul în morga Spitalului Judeţean, acolo i-am găsit numai buletinul
de identitate. Cadavrul nu i l-am mai aflat, în ciuda tuturor căutărilor”7.
Din păcate, deşi cadavrul a fost identificat, el nu a fost încredinţat familiei

30
pentru a fi îngropat creştineşte, fiind sustras şi incinerat la Crematoriul „Cenuşa”
din Bucureşti, alături de alte 42 de cadavre, iar cenuşa aruncată într-o gură de canal
de la Popeşti-Leordeni.

LUMINIŢA FLORINA BOŢOC (1976-1989)

Pentru Luminiţa Boţoc, elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Generală nr. 7

Timişoara, ziua de 17 decembrie 1989 avea să fie „prima zi din vacanţă”, dar şi
„ultima zi din viaţă”1. Fiind duminică, dimineaţa hotărâse să meargă la slujba de la
Catedrală împreună cu sora sa geamănă, Cristina. Cele două surori au plecat spre
Catedrală, dar după câţiva metri de mers împreună, Luminiţa s-a răzgândit şi s-a
îndreptat spre Calea Lipovei. A revenit acasă în jurul orei 15,00 şi i-a povestit
mamei sale că în oraş se întâmplă lucruri neobişnuite, deoarece a văzut adunată
foarte multă lume.
În jurul orelor 19,30, un grup de manifestanţi trece prin cartierul în care
locuia familia Boţoc, scandând lozinci împotriva regimului dictatorial. La
rugăminţile şi insistenţele fetelor, tatăl le dă consimţământul să iasă în stradă.
Luminiţa a coborât imediat şi s-a alăturat grupului de manifestanţi care s-a deplasat
pe Calea Lipovei. Din păcate, „în mai puţin de o oră, fetiţa de 13 ani plecată să vadă
Revoluţia pe Calea Lipovei intra în primele statistici macabre ale acelui 17
decembrie. Un glonţ rătăcit în haos s-a oprit în inima Luminiţei...” 2. Momentul
tragediei este povestit de sora geamănă, Cristina: „Sora mea a vrut să fugă, a vrut să
intre într-un bloc şi a fost împuşcată la câţiva metri de intrarea în bloc. Toată lumea
s-a retras şi după ce au mai încetat focurile, au mers şi au pus-o pe o bancă. A fost
transportată cu o Salvare la Clinici [Spitalul Clinicile Noi – n.n.]. Au fost persoane
care au fost cu ea în Salvare, eu cunosc o doamnă care a fost rănită în picior. Cred
că a fost dusă la Clinici şi ascunsă în unul din frigiderele lor, pentru că toţi morţii
din ziua de 17 au fost duşi la Bucureşti, altfel nu-mi explic de ce nu a fost dusă la
Bucureşti” 3.
Luminiţa Boţoc a fost împuşcată alături de alte şase persoane în zona
Complexului Comercial de pe Calea Lipovei. Trupul i-a fost luat de pe jos, pus pe o
bancă şi, la final, ridicat de o Salvare. Moartea a fost violentă şi s-a datorat
hemoragiei interne consecutive unei plăgi împuşcate toracice4.
Familia a aşteptat toată noaptea întoarcerea fiicei, amăgindu-se cu speranţa
că poate a rămas la vreo prietenă. Dimineaţa, Virgil Boţoc s-a dus în Calea Lipovei
şi s-a întâlnit cu un coleg care i-a povestit că s-a tras în mulţime şi că au fost morţi.
Colegul Ştefan Avădanei i-a mărturisit că printre morţi se afla şi o fată cu fâş roşu,
aşa cum era îmbrăcată Luminiţa, şi că toţi răniţii şi morţii au fost duşi la Clinicile
Noi. În timp ce surorile ei o căutau pe la colegii de şcoală, tatăl află că
Luminiţa a fost trimisă la morga Spitalului Judeţean5.
În 19 decembrie, mama şi sora geamănă au mers la morga Spitalului
Judeţean pentru a o căuta pe Luminiţa. Acolo a fost preluată de un militar care a
cerut detalii despre împrejurările dispariţiei fetei. Răspunsurile militarului au

31
bulversat-o şi mai mult pe Maria Boţoc: „Doamnă, mergeţi acasă, că dacă se află
ceva, o să vă anunţăm sau o să vină fetiţa acasă! Şi mi-a spus atunci: poate fetiţa
dumneavoastră a trecut graniţa. Zic: nu se poate un copil de 13 ani să treacă graniţa,
că la noi în casă nici nu s-a vorbit de aşa ceva niciodată”1.
Trecută la categoria morţilor neidentificaţi, din cauza constituţiei fizice
neobişnuite pentru vârsta sa, deoarece făcea sport de performanţă, karate şi handbal,
Luminiţa Boţoc a fost îngropată pe 28 decembrie 1989 într-o groapă comună în
Cimitirul Eroilor. În 15 ianuarie 1990, Virgil Boţoc află de la un coleg de serviciu
că fiica sa a fost identificată într-o groapă comună din Cimitirul Eroilor. Ajuns în
cimitir, Virgil Boţoc va suferi primul şoc la vederea trupului fiicei sale aflate într-un
sicriu scos din groapa comună. Bolnav de hepatită, îndurerat de pierderea fiicei şi
încolţit de remuşcări pentru consimţământul dat fetelor de a ieşi în stradă în seara
zilei de 17 decembrie, Virgil Boţoc a încărunţit pe loc. „El a iubit-o foarte mult. Şi
mereu mă întreba dacă oare o să se mai întâlnească cu ea”, mărturiseşte mama
Luminiţei, Maria Boţoc 2. Măcinat de boală şi suferinţă, Virgil Boţoc a murit în
1998, fiind îngropat în acelaşi cimitir unde Luminiţa s-a refugiat mult prea repede
şi împotriva voinţei sale.
Familia Boţoc, constituită ca parte civilă, s-a judecat cu locotenent-colonel
Ion Păun şi căpitanul Constantin Gheorghe, puşi sub acuzare pentru morţii din
Calea Lipovei. Condamnaţi la închisoare, cei doi au fost graţiaţi de preşedintele Ion
Iliescu.

EUGEN-FRANCISC NAGY (1972-1989)

S-a născut la 15 mai 1972 în localitatea Aiton, judeţul Cluj. În decembrie

1989 era elev la Liceul Industrial nr. 9 din Timişoara.
În după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, mii de timişoreni au protestat
pe Calea Girocului împotriva dictaturii ceauşiste. La intersecţia Căii Girocului cu
strada Lidia, au fost oprite 5 tancuri ale U.M. 01115 Timişoara, fiind blocate de un
troleibuz pus de-a curmezişul străzii. Cu un alt troleibuz, demonstranţii au blocat
retragerea tancurilor, iar mecanicii şi comandanţii blindatelor au fost molestaţi,
fiind obligaţi să părăsească zona3.
Pentru recuperarea tancurilor în care se aflau 275 de obuze de război,
generalul Ştefan Guşă i-a ordonat comandantului U.M. 01140 Lugoj, maior Paul
Vasile, recuperarea blindatelor cu orice preţ. În sprijinul detaşamentului din Lugoj
au fost trimişi şi militari de la alte unităţi: U.M. 01125 Timişoara, U.M. 01008
Timişoara, U.M. 011233 Buziaş şi U.M. 01380 Arad. Ca urmare a deschiderii
focului, pe Calea Girocului din Timişoara au fost ucise, prin împuşcare, 11 victime,
printre care şi elevul de 17 ani, Eugen-Francisc Nagy4.
Eugen Nagy a fost împuşcat din spate, sub omoplatul stâng, în jurul orei
22,30 şi transportat de o Salvare la Spitalul Judeţean, unde a decedat. Cadavrul a
fost incinerat la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, iar cenuşa aruncată într-o gură
de canal de la Popeşti-Leordeni.

32
 MONICA GABRIELA TAKO (1979-1989)

Născută la 13 iunie 1979, Gabriela Tako a fost o elevă premiantă,

terminând ciclul primar cu media generală 9,90 1. Fetiţa în vârstă de 10 ani se
bucura de preţuirea colegilor şi profesorilor de la Şcoala Generală nr. 7 Timişoara.
În dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, în jurul orei 7,00, Iosif Tako pleca
împreună cu soţia Titina şi fiicele Gabriela şi Donka la părinţii săi din Sânmihaiul
Român. Cum auzise câte ceva din cele întâmplate în noaptea de sâmbătă spre
duminică, hotărâse ca înainte de a ieşi din oraş să treacă prin locurile unde se
protestase împotriva regimului dictatorial. Dacă în zona Penitenciarului Timişoara,
în faţa Poştei Mari şi a Comitetului Judeţean P.C.R., spre surprinderea sa, nu vede
„nici o urmă a evenimentelor din seara precedentă, curat peste tot, nici un geam
spart, nici o vitrină lipsă”, când ajunge în zona Pieţei Maria întâlneşte altă realitate2.
În această zonă vede miliţieni cu scuturi şi căşti pe ambele părţi ale Bulevardului 6
Martie, „vitrine sparte, urma ale focurilor, ale luptelor”.
Familia Tako se întoarce din Sînmihaiul Român în Timişoara în jurul orelor
18,30. De la gară pornesc cu maşina pe Bulevardul Republicii cu intenţia de a
merge acasă, pe Calea Lipovei. Ajungând în dreptul magazinului de mobilă au fost
semnalizaţi să se oprească şi să intre în parcarea din faţa Consiliului Sindicatelor.
După ce s-au dat jos din maşină, s-au îndreptat pe Bulevardul Republicii spre Operă
pe trotuarul din stânga3. Când au ajuns la capătul magazinului de mobilă vizavi de
hotelul „Banatul” s-au oprit pentru că în faţa lor era un cordon de militari. După
câteva minute de derută se consuma drama familiei Tako, mărturisită de Iosif Tako
în declaraţia dată în 10 ianuarie 1990: „Am stat pe loc vreo 10 minute, după care,
fără nicio somaţie, s-a deschis foc în lumea care era adunată dincolo de intersecţie.
Unii trăgeau în sus, iar alţii în mulţime. Din familia mea au fost răniţi: fetiţa
Gabriela în coapsă, fetiţa Donka, de 16 ani, în umărul drept deasupra claviculei şi
soţia Titina, în şold. Am luat în braţe fetiţa de 10 ani, Gabriela, şi am fugit cu ea
înspre Spitalul de Copii. Am intrat în spital la Secţia de chirurgie, unde i s-a dat
primul ajutor şi a fost băgată direct la sala de operaţie”4. În timp ce Gabriela a fost
dusă la reanimare după operaţia care a durat două ore, mama şi sora cea mare au
fost pansate şi apoi transportate cu o Salvare la Spitalul Judeţean.
Iosif Tako s-a întors acasă, deşi în acea noapte nimeni din bloc nu a dormit.
Auzind „ce nenorocire” i se întâmplase, vecinii au stat toată noaptea cu el şi i-au dat
calmante şi cafea. La primele ore ale dimineţii, Iosif Tako s-a întors la spital, unde
constată cu bucurie că fiica sa şi-a revenit. Din păcate, în dimineaţa zilei de 19
decembrie, la orele 6,30, Gabriela moare în braţele surorii sale Donka.
Drama familiei Tako continuă, pentru că trupul fetiţei decedate a fost trimis
la Spitalul Judeţean pentru autopsie. În ciuda insistenţelor familiei, Gabriela a fost
luată de la morgă abia în 21 decembrie. Până sâmbătă, 23 decembrie, tatăl a „alergat
în dreapta şi stânga pentru formalităţile obligatorii în astfel de situaţii, demersurile
mergând atât de rău nu numai din pricina funcţionarilor, ci şi a situaţiei de

33
nesiguranţă create de teroriştii din seara zilei de 22 decembrie, când aceştia au
declanşat un nou genocid”1. Înmormântarea trebuia să aibă loc duminică, dar din
cauza evenimentelor calvarul familiei se prelungeşte, atmosfera de coşmar fiind
relatată de Iosif Tako scriitorului Titus Suciu: „Focuri răzleţe, răpăituri de automate,
autoblindate în goană dintr-un loc în altul, după cum erau reperaţi teroriştii... a fost
un adevărat coşmar. În casă, doar eu şi Donka – după soţie, căreia îi spusesem ce se
întâmplase doar atunci când am adus-o pe fetiţă acasă, nu puteam merge din cauza
gloanţelor, Gabi pe masă, eu cu auzul mereu încordat – nu cumva încetaseră şi
puteam să mă duc după nevastă? Când şi când mă repezeam la fereastră, Donka mă
implora să nu mă expun....” 2
De aceea, înmormântarea s-a făcut abia luni, la orele prânzului, în condiţii
neobişnuite, mărturisite de tatăl elevei: „N-am putut merge la cimitir în coloană, am
luat-o fiecare pe cont propriu, pe unde credea că nu e periculos, slujba, după ce s-au
auzit două împuşcături prin apropiere, încheindu-se grăbit, precipitat”3.
Gabriela Monica Tako rămâne nemuritoare pentru prietena sa Alexandra
Lăcrimioara Hriscu care, potrivit mesajului transmis la doi ani de la tragicul
eveniment, nu o va putea uita niciodată: „Tu pentru mine trăieşti, lacrimi şi flori îţi
dăruiesc pe mormântul tău. Dumnezeu să te slăvească şi ţi-am jurat că voi fi alături
de tine... Azi după doi ani de lacrimi, după sufletul tău le-am vărsat, acei ce-au tras
în noi mi-au distrus moralul, sunt persecutată, nimeni nu mă aude. Dragă Gabi, ce
păcat că nu mai poţi vorbi şi să fii alături de mine. Pentru mine şi mama trăieşti,
dragă Gabi”4.

SILVIU-SEBASTIAN IORDAN (1971-1989)

Din păcate, bucuria şi entuziasmul victoriei împotriva dictaturii comuniste,

evidente după fuga soţilor Ceauşescu, nu a durat prea mult. Cei puţini ajunşi în
anticamera puterii prin lupta şi jertfa celor mulţi trebuiau să pozeze în salvatorii
revoluţiei! Ca să pară convingători, au declanşat un sângeros şi inutil război
împotriva unui duşman necunoscut. Psihoza teroriştilor, războiul psihologic şi
diversiunea terestră şi aeriană orchestrate de noua putere pun stăpânire şi pe
Timişoara, în seara zilei de 22 decembrie. Timp de trei zile şi în oraşul de pe Bega,
la fel ca în Bucureşti sau în alte oraşe se trage din nou, înregistrându-se 20 de morţi
şi 79 de răniţi5. Victime ale acestei diversiuni vor fi şi tineri în uniformă şcolară.
În seara zilei de 22 decembrie 1989, Silviu Sebastian Iordan, elev în clasa a
XII-a la Liceul „C. D. Loga” Timişoara, a plecat la prietenul şi colegul său
Octavian Todor pentru a urmări programul de la televiziunea română declarată
conjunctural liberă. La plecare îi spune tatălui său să nu se îngrijoreze dacă va
întârzia, deoarece vrea să stea mai mult în compania prietenului său, fiind sfârşitul
unei săptămâni cu o semnificaţie aparte pentru el. Fiind tânăr, entuziast, sportiv –
făcea karate şi avea centura maro –, Silviu Iordan a participat din primul moment la

34
evenimentele din Timişoara. A fost prezent sâmbătă seara în Piaţa Maria şi în faţa
Judeţenei de Partid, duminică în Piaţa Libertăţii şi la Podul Decebal, iar în zilele de
20 şi 21 decembrie, în Piaţa Operei1.
În jurul orelor 22,00, Silviu, cu un alt prieten, Paul, decid să plece acasă. În
Piaţa Libertăţii, un militar i-a rugat să-l ajute să facă un filtru şi cei doi tineri au
acceptat imediat. Mai mult, Paul s-a întors acasă la Octavian, solicitându-i să li se
alăture, dar acesta a refuzat. După treizeci de minute, începe să se tragă în piaţă şi
cei doi prieteni se refugiază în cofetăria „Macul Roşu”2. Îngrijorat de ceea ce se
întâmplă în stradă, Octavian Todor pleacă spre centrul oraşului în căutarea celor doi
prieteni şi colegi, pe care îi găseşte în cofetărie.
Din cauza situaţiei create în piaţă, cei trei elevi au decis, potrivit declaraţiei
lui Coriolan Todor, să se întoarcă acasă la el, deoarece locuia în apropiere: „Când
am ajuns la cofetăria Macul Roşu de lângă Spitalul Militar, am văzut cum săreau
din asfalt gloanţele care se trăgeau de undeva de sus, de pe acoperiş. Nu ştiu cine
trăgea. Am ajuns până la Piaţa Unirii şi în final toţi trei ne-am întors spre locuinţa
mea. Eu eram înainte, iar cei doi erau la câţiva paşi în urma mea. Când am ajuns la
începutul străzii Popa Şapcă, locuitorii din blocul aflat pe colţ ne-au atenţionat că e
pericol, pentru că se trage din unitatea militară aflată în partea de vizavi a străzii.
Aflând acest lucru, eu m-am îndreptat precipitat spre strada pe care locuiesc şi care
se află la vreo 30 de metri de la colţul unde se afla blocul menţionat. A început să se
tragă şi am văzut şi simţit cum gloanţele îmi treceau printre picioare. Se trăgea de
undeva din spatele meu, mai mult ca sigur dinspre unitatea militară menţionată. Au
mai apărut şi doi copii. Şi asupra acestora s-a executat foc, dar au reuşit să se
ascundă în clădirile din jur”3.
Momentul dramatic al deschiderii focului asupra celor trei elevi este descris
şi de Paul Popovici: „Am ajuns pe str. Popa Şapcă lângă unitatea militară. Todor a
trecut primul peste str. Popa Şapcă, luând-o către str. Olimpiadei. La colţ s-a oprit şi
ne-a făcut semn să trecem. Am trecut amândoi cu bine strada. Pe str. Olimpiadei,
primul a fugit Todor, eu după el la 10-15 metri, iar după mine Iordan, la vreo 3
metri. Am auzit nişte împuşcături şi văzând că gloanţele veneau spre mine m-am
trântit la pământ. După ce focul a încetat, m-am uitat înapoi şi l-am văzut pe Iordan
întins jos, dar cu picioarele spre mine. Am încercat să mai înaintez pe burtă şi
pentru că s-a tras din nou asupra mea m-am oprit. Am stat pe burtă circa 3 ore fără
să mişc”4.
În urma deschiderii focului, Silviu Sebastian Iordan a fost împuşcat mortal
în torace, în jurul orelor 0,00, la intersecţia străzilor Olimpiadei cu Popa Şapcă.
După încetarea focului, în jurul orelor 4,30 dimineaţa, Paul Popovici s-a ridicat şi a
mers la Octavian Todor, informându-l că prietenul lor este mort în stradă. Când s-a
luminat de ziuă şi a dispărut pericolul, părinţii lui Todor l-au găsit pe Iordan mort în
stradă şi l-au transportat cu o Salvare la Spitalul Judeţean Timiş.
Din raportul medico-legal nr. 1066/A din 25 decembrie 1989 rezultă că
victima a prezentat ca semne de violenţă un „orificiu de intrare situat în regiunea
axilară dreaptă, calibru între 6-7 mm, pergamentat roşiatic”, iar „orificiul de ieşire

35
nu se depistează”1. Raportul concluzionează că moartea a fost violentă ca urmare a
unei plăgi împuşcate toracice cu hemoragie şi că s-a tras din dreapta victimei, de la
distanţă. Gloanţele au rămas în victimă, dar familia s-a opus unei exhumări în
vederea recuperării şi eventuala identificare a armei cu care s-a tras.
Peste un deceniu s-a realizat totuşi o exhumare, în condiţiile mutării
rămăşiţelor victimei într-un alt mormânt, în Cimitirul Calea Buziaşului. Din
raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 285 445 din 12 decembrie 2000 rezultă
că resturile metalice „reprezintă oxizi metalici (fier, cupru şi plumb). Restul metalic
oxidat reprezintă miezul din oţel al unui glonţ ce provine de la un cartuş calibru
7,62 mm. Probele supuse examinării nu au valoare operativă în vederea identificării
armei cu care s-a tras”2.
În timp ce tatăl victimei a susţinut că asupra fiului său s-a tras „dintr-un
autoturism Dacia 1300 de culoare albă cu nr. de înmatriculare 1-TM-514”3,
afirmaţie negată de Paul Popovici în declaraţia dată în 18 iulie 19904, majoritatea
martorilor au declarat că s-a tras asupra celor trei elevi din cazarma Oituz. În
această cazarmă îşi aveau sediul mai multe unităţi militare subordonate Diviziei 18
Mecanizate Timişoara, iar din 21 decembrie 1989 în cazarmă a fost încartiruit un
detaşament de luptă de la U.M. 01068 Vânju Mare format din 33 de cadre şi 360 de
militari în termen5.
În jurul orelor 0,00, militarii din cazarmă au deschis focul, susţinând că s-a
tras spre ei din blocurile din jur de la etajele superioare şi din mai multe
autovehicule. Declaraţiile martorilor au fost confirmate de cercetările efectuate la
faţa locului. Astfel, din examinarea urmelor de gloanţe descoperite pe copacii şi pe
gardul din plasă de sârmă al imobilului situat pe strada Olimpiadei nr. 2 s-a
determinat direcţia de tragere, respectiv blocul alimentar al cazărmii Oituz situat pe
colţul străzilor Oituz cu Popa Şapcă. De aceea concluzia lui Romeo Bălan este pe
deplin justificată: „Pe fondul provocărilor din jurul unităţii, militarii i-au considerat
pe cei 3 tineri suspecţi şi, fără să verifice, au tras spre ei. Deşi militarii au relatat că
unitatea a fost atacată nu s-a probat acest lucru şi nicio persoană nu a încercat să
pătrundă în cazarmă. Dacă atacul ar fi fost real, în rândul militarilor s-ar fi
înregistrat foarte multe victime, deoarece de pe clădirile din jur există posibilitatea
de vizibilitate şi de tragere spre curtea cazărmii”6.
Nici în cazul uciderii elevului Silviu Sebastian Iordan nu s-au putut
identifica vinovaţii, familia fiind obligată să accepte palida consolare că astăzi
strada Olimpiadei se numeşte Martir Iordan Silviu Sebastian.

LAURA ANDREEA NEGRUŢIU (1980-1989)

Laura, singurul copil al familiei Negruţiu, era în decembrie 1989 elevă la

Şcoala cu clasele I-IV „Nikolaus Lenau” din Timişoara. Părinţii, ambii cu studii
superioare, au înscris-o la o şcoală cu predare în limba germană. „Voiau să îi ofere
condiţiile cele mai bune. Era un copil reuşit, inteligent, sănătos, plin de viaţă”,
mărturisea mătuşa sa, Eva Paul7.

36
 Pentru că, după fuga lui Ceauşescu, psihoza teroriştilor a pus stăpânire şi pe
Timişoara, părinţii au lăsat-o pe Laura în grija bunicilor. Din păcate, bucuria
copilăriei şi a vacanţei de iarnă a fost brutal oprită în dimineaţa zilei de 23
decembrie. În această zi fatidică pentru familia Negruţiu, în jurul orelor 9,30, în
apartamentul nr. 24 al imobilului cu nr. 1 din strada Piatra Craiului, eleva de 9 ani a
fost împuşcată mortal. Glontele tras din exterior a pătruns prin rulou şi geam şi a
ucis-o pe eleva care era aşezată pe pat şi privea la televizor.
Potrivit raportului medico-legal, eleva avea două semne de violenţă,
respectiv orificiul de intrare şi ieşire a glontelui: cervical anterior plagă cu
marginile negricioase cu diametrul de 1 cm şi cervical posterior stânga, plagă cu
marginile răsfrânte cu diametrul de 3 cm. S-a precizat că moartea s-a datorat unei
plăgi împuşcate cervicale şi că tragerea s-a efectuat de la distanţă dinainte înapoi 1.
Bunicul minorei, Nicolae Negruţiu, a predat cămaşa unui glonţ deteriorată
găsită în rana situată sub maxilarul victimei, iar ulterior, tatăl victimei a predat un
miez de oţel al unui glonţ găsit în tăblia de lemn a patului unde se afla eleva în
momentul împuşcării. În urma expertizei balistice, s-a tras concluzia că au făcut
parte dintr-un cartuş calibru 7,62 mm, model 43, cu glonţul, miezul, tubul din oţel.
În urma cercetărilor efectuate la faţa locului şi ca urmare a analizării traiectoriei
uşor descendente a glontelui, s-a concluzionat că s-a deschis focul de pe terasa unui
imobil situat vizavi de blocul în care a fost ucisă victima, de către un grup de
militari 2.
Înmormântarea Laurei s-a făcut în aceeaşi atmosferă de panică şi
tensiune, descrisă de mătuşa Eva Paul: „A trebuit să umblăm să facem rost de loc
de veci. Nici nu am făcut înmormântarea aşa cum trebuie. Era nebunie în oraş... La
fiecare etaj stătea un soldat cu puşca. Au păzit familia să nu cumva să păţească
ceva. Nici măcar o coroană nu am putut să-i facem, iar la înmormântare au fost doar
bunicii şi părinţii şi încă o familie care ne-a ajutat cu transportul” 3. În drum spre
cimitir, furgoneta cu care au transportat cadavrul a fost oprită la fiecare colţ de
stradă şi controlată de revoluţionarii cu banderole tricolore pe braţ, iar în timpul
slujbei de înmormântare s-a tras din toate părţile.
Drama familiei care şi-a pierdut unica fiică într-un mod stupid şi
dramatic va continua şi după liniştirea lucrurilor şi revenirea la democraţie. În
1999, mama Laurei a fost găsită moartă în baie, iar peste doi ani tatăl paralizat din
cauza unei scleroze multiple a plecat alături de fiică şi de soţie fără să afle
identitatea ucigaşului care a distrus o familie.

*
**

Pentru ei – Claudiu Vărcuş, Constantin Iosub, Luminiţa Florina Boţoc,

Eugen-Francisc Nagy, Monica Gabriela Tako, Silviu-Sebastian Iordan şi Laura
Andreea Negruţiu – totul s-a sfârşit în decembrie ’89, timpul transformând
idealurile şi visele lor în adrese de străzi şi plăci comemorative.

37
 ADDENDA

38
 Elevii martiri ai Revoluţiei rămân în amintirea noastră1
Printre milioanele de manifestanţi care au protestat cu curaj şi demnitate pe
străzile României, mulţi copii şi-au găsit sfârşitul, având singura „vină” că s-au
aflat în momentul respectiv într-un loc nepotrivit, iar tinereţea n-a fost suficientă
pentru a fi feriţi de furia şi pedeapsa regimului totalitar. Au încasat, deopotrivă cu
ceilalţi, gloanţele ucigaşe, şi-au dat viaţa pentru libertatea noastră, fără să fie
întrebaţi dacă sunt pregătiţi să părăsească această lume, pentru ca noi astăzi să trăim
într-o ţară eliberată de dictatură şi comunism.
După deosebite eforturi depuse pentru a identifica şcolile timişorene în care
învăţau tinerii Eroi-Martiri din Timişoara şi cu sprijinul prof. dr. Dumitru Tomoni,
în perioada în care era la conducerea Inspectoratului Şcolar Judeţean Timiş, au fost
dezvelite, la intrarea în şcolile din Timişoara, mai multe plăci comemorative la 20
de ani de la Revoluţie, dar şi anul trecut, odată cu clarificarea situaţiei şcolare a
elevilor în cauză.
În 7 zile de istorie zbuciumată s-a schimbat destinul României şi tot 7 este
numărul elevilor care şi-au pierdut viaţa între 17 şi 23 decembrie 1989. Glasurile
lor inocente au strigat „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!” şi „Fără violenţă!”.
Cu implicarea Inspectoratului Şcolar Timiş, a
asociaţiei de revoluţionari ALTAR, a
Memorialului Revoluţiei, precum şi a
Mitropoliei Banatului, prima dezvelire de
placă a avut loc la Colegiul Tehnic de Vest,
care-l are ca Erou-Martir pe elevul
Constantin Iosub (18 ani, ucis la Catedrală şi
ars la Crematoriul „Cenuşa”). În urma lui a
mai rămas doar buletinul de identitate, atât a
mai găsit Anica Obreja, mama victimei, atunci
când i s-a permis să intre în incinta Spitalului Judeţean. În schimb, a mai putut afla
dintr-un raport medico-legal că moartea fiului
ei a fost violentă şi s-a datorat plăgilor
împuşcate de la nivelul gâtului şi toracelui, cu
hemoragie internă şi externă consecutivă, iar
împuşcarea s-a efectuat de la distanţă, cu armă
cu glonţ, din partea postero-laterală dreaptă.
Pe peretele din dreapta porţii de acces în
Şcoala Generală Nr. 7, denumită acum „Sf.

39
Maria”, sunt vizibile plăcile comemorative a
doi Eroi-Martiri. Una îi aparţine Luminiţei Florina Boţoc, născută în 16 aprilie
1976, împuşcată în torace în 17 decembrie 1989, în Calea Lipovei, şi descoperită în
ianuarie 1990 în groapa comună a Cimitirului Săracilor. Luminiţa a fost împuşcată
în inimă, prin spate, iar în faţă, chiar în dreptul inimii, era lipit un leucoplast cu un
număr… „Pe la şapte şi jumătate a trecut un grup de manifestanţi prin faţa blocului.
Fetele s-au rugat de mine să le las să meargă să vadă ce era acolo, în Calea Lipovei.
«Nu mergeţi, mami!», am zis, dar soţul a decis să le lăsăm, spunând că se duc
până în faţa blocului şi se întorc înapoi acasă. Luminiţa a coborât imediat.
Când a ajuns Cristina, sora ei geamănă, jos, ea deja nu mai era. Plecase cu
mulţimea”, îşi aminteşte mama fetiţei.
Cealaltă placă este un omagiu adus
Gabrielei Monica Tako, născută în 13 iunie
1979, împuşcată în coapsă în 17 decembrie
1989. Eleva s-a stins două zile mai târziu, la
Spitalul de Copii, chiar în faţa surorii sale,
Danka Doboşan, care era şi ea rănită în
omoplatul drept. Gloanţele nu au ales, astfel
că şi cea de-a treia membră a familiei, mama
fetiţelor, Titina Tako, a fost rănită în coapsa
piciorului drept.
Luminiţa şi Gabriela erau eleve ale aceleiaşi şcoli şi poate că nici măcar nu
se cunoşteau însă, din nefericire, au avut parte de acelaşi sfârşit...
Eugen Francisc Nagy (17 ani) şi Claudiu
Ioan Vărcuş (15 ani) învăţau şi ei la aceeaşi
şcoală, ambii fiind, în 1989, elevi la fostul
Liceu UMT, actualul Grup Şcolar „Tudor
Tănăsescu”. Fratele lui Claudiu îşi aminteşte că
acesta a plecat de acasă în oraş cu bicicleta în
data de 17 decembrie pe la ora 14,00, împreună
cu câţiva prieteni, vecini cu vârste cuprinse
între 15-17 ani, iar pe la ora 17,00, când a auzit
rafale de împuşcături, a vrut să iasă din casă,
dar mama nu l-a lăsat. „Au trecut ore şi ore, îşi aminteşte Adrian Vărcuş, şi fratele
meu nu s-a mai întors. A doua zi dimineaţa, am aflat de la unul dintre prietenii lui
cu care a ieşit în oraş că fratele meu a fost împuşcat în spate şi că e foarte rău.”
După îndelungi căutări, mama şi bunica lui l-au găsit la morga Spitalului Judeţean,
în data de 22 decembrie.
Ioan Gheorghe Nagy, domiciliat în Bistriţa, în iunie 1991 încă îşi căuta,
disperat, fratele. După căderea comunismului, în ianuarie 1990, când a venit la
Timişoara, a aflat din declaraţia lui Alexandru Kalincs, cu care a manifestat fratele
său, că acesta „a fost împuşcat în Calea Girocului în data de 17.12.1989, în jurul
orei 22,30, şi transportat de o Salvare probabil la Spitalul Judeţean. Atunci am aflat

40
doar că era pe lista dispăruţilor din Revoluţie, apărută într-un ziar local”.
Până nu demult, în Timişoara a existat o
singură placă comemorativă, la Colegiul
„C. D. Loga”, în memoria elevului Silviu
Sebastian Iordan (18 ani). Cu toate că a
fost împuşcat pe 23 decembrie 1989,
Sebastian a ieşit în stradă încă din 16
decembrie, în jurul orei 17,45, la Poşta
Mare, unde a prins coloana care se deplasa
spre Consiliul Judeţean, participând la
evenimente. Din declaraţia mamei sale
rezultă că a aflat despre băiatul ei că a spart firma albastră pe care scria Consiliul
Judeţean, de pe frontispiciul instituţiei respective; a ieşit în stradă şi în 17, şi în 18,
de fapt, în fiecare zi, până în seara zilei de 22, când nu s-a mai întors acasă…
Un caz cutremurător îl constituie cel
al Eroului-Martir Laura Andreea Negruţiu
(9 ani), împuşcată în 23 decembrie 1989 în
apartament, prin zid, în casa bunicilor, care
locuiau în blocul aflat vizavi de Restaurantul
„Cina”. Fata se uita la televizor când s-a
deschis focul din blocul vecin, iar un glonţ
rătăcit a străpuns fie zidul, fie ruloul şi 2
rânduri de geam, omorând-o pe micuţă. După
moartea Laurei, părinţii s-au stins, măcinaţi de
durere… A mai rămas în urma ei o bunică la Cluj, o mătuşă şi… o plăcuţă
comemorativă la Şcoala „Nikolaus Lenau”, unde învăţa. Eva Paul, mătuşa fetiţei,
îşi aminteşte despre consecinţele celor întâmplate: „A trebuit să umblăm să facem
rost de loc de veci. Nici nu am făcut o înmormântare aşa cum trebuie. Era nebunie
în oraş. Când au venit să ridice corpul neînsufleţit al copilului, tot blocul a fost
înconjurat de armată. Nici măcar o coroană nu am putut să-i facem”, iar la
înmormântare lumea a trebuit să stea pup din cauza gloanţelor.
Din păcate, a rămas în urma acestor copii multă durere, amintirile
părinţilor, ale apropiaţilor, câteva gânduri, evocări şi poze mai stau mărturie despre
scurta lor trecere pe acest pământ.

Simona MOCIOALCĂ

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIȘOARA
NR. 243/VIII/1/2010

41
 TABEL
Cu elevii decedați în Timișoara în perioada 17 – 24 decembrie 1989

Nr. Numele și Vârsta Locul decesului Observații

crt. prenumele
1. BOȚOC 14 ani Decedată în Plagă împușcată torace
LUMINIȚA 17.12.1989 pe Calea
Lipovei
2. IOSUB 17 ani Decedat în Plagă împușcată torace
CONSTANTIN 17.12.1989 la
Catedrală
3. NAGY 17 ani Decedat în Plagă împușcată torace
EUGEN 17.12.1989 pe Calea
Girocului
4. TAKO 10 ani Decedată în Plagă împușcată
GABRIELA 17.12.1989 pe str. membru inferior
MONICA Republicii 1
5. VĂRCUȘ 15 ani Decedat în Plagă împușcată torace
IOAN 17.12.1989 pe Calea
CLAUDIU Girocului
6. IORDAN 18 ani Decedat în Plagă împușcată torace
SILVIU 23.12.1989 pe str.
SEBASTIAN Olimpiadei
7. NEGRUȚIU 9 ani Decedată în Plagă împușcată
LAURA 23.12.1989 în
ANDREEA locuință

CLAUDIU VĂRCUȘ - ANEXE

DECLARAȚIE – AURICA VĂRCUȘ

42
PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Procuratura Locală Timișoara

Declarație de martor
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 22
După ce au fost aduse la îndeplinire prevederile articolului 80 si 84 din C.
pr. pen., după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen. și după ce i s-a
atras atenția că dacă nu spune adevărul săvârșește infracțiunea de mărturie
mincinoasă, martorul declară următoarele:
Subsemnata Vărcuș Aurica, de 39 de ani, fiica lui Vasile si a lui Victoria,
studii 11 clase, muncitoare TA 6 CMT – sector social, domiciliată în Periam nr.
357, jud. Timiș, flotant în Timisoara, str. Balanței nr.11, sc. A, ap. 14.
Duminică, 17 decembrie 1998, în jurul orei 16:30, fiul meu minor, Vărcuș
Claudiu, în vârstă de 15 ani, m-a rugat să-i permit să iasă din locuință în stradă.
Eu nu știam de evenimentele din oraș.
În seara aceleiași zile mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva cu fiul meu,
întrucât am auzit că sunt evenimente în oraș. Pe Calea Girocului și-au făcut apariția
TAB (auto-amfibii militare).
A doua zi dimineața, în jurul orei 6:30, a venit un tânăr din bloc și mi-a
spus că la rândul lui a auzit de la alte persoane că fiul meu este împușcat și că ar fi
fost dus la Spitalul Județean.
L-am căutat în fiecare zi. L-am identificat joi, 21.12.’89, seara, la morga
Spitalului Județean. A doua zi dimineața am întocmit formele de înmormântare.
Din câte am văzut eu la fiul meu, avea o lovitură în piciorul drept, o plagă
împușcată în umărul drept și o plagă împușcată în spate, între omoplați.
Din relatările unor persoane, am aflat că fiul meu a fost împușcat în seara
zilei de 17.12’89, în fața Catedralei din Timișoara.
Nu cunosc mai multe amănunte.
Mă constitui parte civilă și urmează să îmi formulez pretențiile în fața
instanței.

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

MEMORIU - AURICA VĂRCUŞ

Subsemnata VĂRCUŞ AURICA, mama eroului martir VĂRCUŞ

CLAUDIU-IOAN, cu domiciliul actual în comuna Periam nr. 867, jud. TIMIŞ

43
 Prin prezenta relatez evenimentele prin care a trecut fiul meu în perioada
Revoluţiei de la Timişoara.
În data de 17 decembrie 1989, în jurul orei 14.00, a plecat de acasă împreună
cu alţi copii. Eu am plecat la serviciu şi când m-am întors, la str. Cluj ardea chioşcul
de ziare, iar în Calea Girocului se auzea multă gălăgie - mulţime de oameni care
scandau loznici anticomuniste şi anticeaușiste. M-am speriat si am fugit cât am
putut de repede spre casă , la Spitalul Judeţean era un cordon de armată, m-au lăsat
să trec după ce le-am spus că locuiesc pe str. Balanţei (str. paralelă cu Calea
Girocului). Ajunsă acasă, am văzut că Claudiu nu era ajuns acasă. Ceilalţi copii
erau acasă, numai el lipsea. Nu am reusit să-l găsesc, deoarece pe Calea Girocului
se trăgea din taburi şi nu se putea trece de o parte pe cealaltă a străzii. A doua zi
dimineaţa am aflat că fiul meu a fost împuşcat şi dus la spital, fără să se ştie dacă
deja era mort sau numai rănit. Am mers la Spitalul Judeţean, dar de acolo am fost
alungaţi de către Securitate, fără să ne dea niciun fel de explicaţii în legătură cu
morţii sau răniţii din spital. În faţa spitalului am fost oprită de un securist, ulterior
am aflat că se numea VEVERCA IOSIF, care mi-a spus să plec de acolo dacă vreau
să-mi fie bine, că fiul meu a trecut graniţa si nu o să-l mai găsesc.
În fiecare zi am fost la poarta spitalului, la poarta Penitenciarului, unde mi s-a
spus că nu au arestaţi minori. În data de 21.12.1989, seara pe la 17.00 am aflat că a
fost scos din morgă un coşciug, fiind al lui Aparaschivei Valentin (el a fost
împuşcat în scara blocului) şi atunci la rugămintele mamei mele cel de la morgă a
spus că ceilalti morţi sunt puşi în sicrie și urmează să fie dați aparţinătorilor, a doua
zi. Deoarece nu l-am găsit în spital, singura noastră speranţă era să-l găsim măcar
la morgă. A doua zi, în data de 22.12.1989, am mers la Medicină Legală şi
împreună cu medicul legist Dressller am intrat în morgă. Mi-a deschis mai multe
capace de sicrie şi, în sfârşit, într-unul am găsit corpul fiului meu, dezbrăcat, fără
haine, decât în slip. De la Medicina Legală am obţinut o adeverinţă şi cu aceasta am
făcut certificatul de deces, deoarece fiul meu a fost împuşcat în omoplat şi în picior.
În urma împuşcăturii focacice, era o gaură mare în spate, explicaţia a fost că prin
acea gaură ieșea glonţul care a fost un bum-bum. Am luat cadavrul fiului meu în
data de 22.12.1989 din morgă, l-am dus în capela din Rusu Şirianu, unde am reuşit
să-l îngrop a doua zi, în data de 23.12.1989.
Aceasta este declaraţia pe care o susţin şi o semnez

Timişoara, Semnătura
13.03.2006

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

DECLARAȚIE – ADRIAN VĂRCUȘ

Subsemnatul Vărcuş Adrian, în calitate de frate al Eroului Martir Vărcuş

44
Claudiu Ioan, declar următoarele:
În data de 17.XII.1989, în jurul orei 14.00 (două), fratele meu Vărcuş
Claudiu Ioan a plecat de acasă, împreună cu câţiva prieteni, vecini, ei având vârste
cuprinse între 15-17 ani, în oraş şi prin centrul oraşului. El a plecat cu bicicleta lui,
împreună cu ceilalţi prieteni.
Eu neavând acelaşi anturaj de prieteni nu am plecat împreună cu el, deşi îi
cunoşteam foarte bine pe prietenii lui. Eu fiind plecat la un chef sâmbătă pe
duminică, m-am hotărât să mai stau în casă să mă odihnesc.
În jurul orelor 17-17: 30 am auzit rafale de împuşcături dinspre com. Giroc.
În acel moment am vrut să ies din casă, dar mama nu m-a lăsat. Au trecut ore si ore
şi fratele meu nu s-a întors acasă.
A doua zi, dimineaţa, am aflat de la unul din prietenii lui, cu care a ieşit în
oraş, că fratele meu a fost împuşcat în spate şi că e foarte rău şi că a fost dus cu
maşina, o maşină particulară a unui om, la Spitalul Judeţean din Timişoara. Apoi
eu i-am căutat pe ceilalţi prieteni ai lui şi i-am întrebat cum a fost, mai precis, şi au
început să-mi povestească. Ei au început să se întâlnească pe la 13,30-14,00 pe
strada Intrarea Vântului din Timişoara, din cartierul Giroc, apoi s-au mai perindat
prin zonă, s-au alăturat unui grup mare de protestanţi care ţipau şi huiduiau vechiul
regim comunist împreună cu conducătorul lui.
Pe tot parcursul traseului (Calea Girocului, str. Cluj, podul Michelangelo,
centrul oraşului Timişoara) au întâmpinat câteva forţe ale Miliţiei, dar
revoluţionarii i-au respins, apoi în centrul oraşului a început să se tragă focuri de
armă.
Revoluţionarii erau înspăimântaţi de militari care trăgeau cu gloanţe de
război, ba în sus, ba în blocuri, ba în sus, ba în protestanţi.
Între timp, oamenii se mai adăposteau, se mai lăsau în jos. Într-o rafală de
aceasta a fost fratele meu împuşcat. Cu tristă şi adâncă durere am scris aceste puţine
cuvinte care relatează acele fapte tragice și adevărate.
Înainte de înserare am strâns toată trupa cu care a fost el şi ne-am îndreptat
înspre Spitalul Judeţean. Acolo nu am putut să intrăm, căci era plin de miliţeni şi
soldaţi înarmaţi.
Am mers cu toţi acasă, de unde ne rugam cu toţi să-l găsim măcar pe fratele
meu.
În final, mama împreună cu bunica mea l-au găsit într-o încăpere la morga
spitalului în data de 22 dec. 1989. Apoi a fost înmormântat în Cimitirul Rusu
Şirianu.

TIMIŞOARA, ADRIAN VĂRCUȘ

14 MAR. 2006
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,
Decembrie 1989)
INTERVIU CU LAURA VĂRCUȘ

45
 Azi se împlinesc 20 de ani de când fratele meu CLAUDIU-IOAN
VĂRCUŞ a fost împuşcat în centrul Timişoarei. Avea doar 15 ani. Aş vrea sǎ fiu
alǎturi de mama mea acum, cǎci eu eram sprijinul ei la fiecare comemorare.
Mi-ar plǎcea, dacǎ vreţi, sǎ scriem aici amintirile noastre despre acele
momente. Cum am trǎit evenimentele? Ce am vǎzut? Ce am auzit atunci?... Cred cǎ
ar fi interesant. Şi poate, o lecţie de istorie pentru cei mai mici, care doar au auzit
despre Revoluţie.
Am sǎ încep eu:
Aveam 14 ani. În acea duminicǎ, de dimineaţa, ne-am înghesuit la o coadǎ
la carne.
Se apropia Crǎciunul şi toţi voiau sǎ punǎ ceva pe masǎ. Parcǎ vǎd şi acum pe
bunica mea cum fǎcea faţă, aşa micuţǎ şi firavǎ cum era, valurilor de împinseli.
Apoi, dupǎ prânz, fiecare ne-am luat zborul. Ne-am dus "afarǎ". Fratele
meu Claudiu avea o bicicletǎ. I-am cerut sǎ îmi dea sǎ mǎ plimb o turǎ, dar el a zis:
"Eşti prea micǎ" şi a plecat. Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la
el.
Eu vroiam sǎ merg la film în centru. Mai întâi am mers în Parcul Copiilor,
urmând sǎ iau tramvaiul spre centru. Dar când am ajuns la tramvai, acolo era plin
de lume care striga. M-am apropiat şi eu şi am vǎzut cǎ pe unul din balcoanele
Prefecturii erau oameni care aruncau tablouri cu Ceauşescu. Priveam şi mǎ
uimeam... Nu inţelegeam ce se întâmplǎ. Uimirea mi-a fost întreruptǎ de un strigǎt:
"Fugiţi, vine armata!"
Soldaţii ne-au urmǎrit pânǎ la intrarea în Parcul Copiilor. De acolo ne
strigau: "Oameni buni, plecaţi acasǎ, cǎ altfel trebuie sǎ vǎ împuşcǎm". Când ei
s-au retras, eu am plecat spre casǎ aproape în zbor. Era ora 3 dupǎ-masa.
Am coborât mai târziu, din nou, în cartier. Mǎ intriga faptul cǎ zona era
survolatǎ mereu de elicoptere. Împreună cu alţi copii am mers la strada mare. Acolo
era multǎ lume şi am vǎzut cum au întors un firobuz de-a latul strǎzii, ca sǎ nu
treacǎ TAB-urile dinspre unităţile militare de la Giroc. Lumea spunea cǎ vor sǎ îi
împuşte pe cei din centru. La un moment dat, dinspre centru am vǎzut eu aşa, ca
niște artificii si se auzeau pocnituri. Habar nu aveam cǎ sunt trasoare, cǎ se trǎgea.
În acel moment, cred cǎ îngeraşul meu pǎzitor mi-a şoptit cǎ e mai bine sǎ merg
acasǎ. Spun asta pentru cǎ, din momentul în care am intrat în casa scǎrii, la nici 5
minute, a început urgia la noi în cartier. Se trǎgea în rafale, non-stop.
Mama, ca o cloşcǎ, abia aştepta sǎ ne adune acasǎ, la adǎpost. Am venit eu,
mai târziu 2 fraţi, dar Claudiu nu a venit nici pânǎ dimineaţa. Vǎ închipuiţi ce era în
sufletul mamei mele. Dimineaţa, unul dintre fraţi a plecat dupǎ lapte şi sǎ afle ceva
despre Claudiu. A aflat de la prietenii cu care Claudiu a fost în centru, cǎ acesta a
fost rǎnit în umǎr şi în picior, în apropierea Catedralei. Aşa au început cǎutǎrile...
Am fǎcut cu mama ture la toate spitalele din oraş în speranţa cǎ îl gǎsim. Spitalul
Judeţean a fost încercuit de armatǎ. Mulţi oameni se rugau sǎ îşi caute fraţii, pǎrinţii
sau copiii de care auziserǎ cǎ fuseserǎ împuşcaţi. Ni se spunea cǎ au fugit în
strǎinǎtate.

46
 Abia joi, pe 20, când s-a declarat victoria, bunica mea a reuşit sǎ intre în
morga spitalului şi sǎ îl gǎseascǎ. Lumea pe străzi era bucuroasǎ; oamenii se
îmbrăţişau, strigau "Victorie!", dar eu cu mama ne întorceam acasǎ plângând.
Pentru noi revoluţia avea o altǎ faţǎ. A durerii. Ne-am declarat totuşi norocoşi cǎ
fratele meu nu a fost furat şi dus la Bucureşti ca şi mulţi alţi eroi. Cred cǎ mama
mea înnebunea dacǎ nu îl putea mǎcar vedea, dacǎ nu avea mǎcar unde sǎ îi punǎ o
floare. Nici dupǎ declararea victoriei, în oraş nu au încetat împuşcǎturile. La mine
în cartier se trǎgea din plin. TAB-urile treceau pe strada mea şi trǎgeau, mereu se
auzeau împuşcǎturi şi nu mai pricepeam cine împotriva cui trage. Sâmbǎtǎ, când
s-au dus ai mei sǎ îl îngroape pe Claudiu, au mers ca în vreme de rǎzboi, din tufiş în
tufiș, se opreau des sǎ se asigure cǎ pot trece. Slujba a fost mai rapidǎ ca de obicei.
Se auzeau împuşcǎturile aşa aproape.
Eu rǎmǎsesem acasǎ şi, deşi când e un mort nu e voie sǎ aprinzi televizorul,
eu totuşi am avut voie sǎ îl deschid ca sǎ îmi treacǎ frica. Şi sǎ vǎd ce e la
Bucureşti.
Luni, de Crǎciun, l-au împuşcat pe Ceauşescu.
Îmi amintesc cǎ în acel an am primit de la autoritǎţi un brad cum nu am mai
avut niciodată. Noi cumpǎram molizi şi era ok. Dar atunci a fost prima datǎ când
am avut un brad adevǎrat. Mare până în tavan. Şi am primit multe dulciuri şi
portocale de era ca în visele noastre de copii. Şi totuşi, aş fi preferat sǎ am un molid
şi câteva dulciuri, dar sǎ pot merge cu Claudiu cu colinda.
Mǎ opresc aici. Cǎci îmi curg lacrimile pe obraz. Timpul nu şterge durerea
pierderii celor dragi. Mai ales când ne sunt răpiţi brusc, într-un fel fǎrǎ sens.
http:italiaromania.com/forum/topic.asp,12.03.2012

NOTĂ - Procuratura Județeană Timiș

Privind obiectele găsite asupra cadavrului nr. 17 B

- una buc. bluză trening bleumarin, cu guler și manșete roșii, cu epoleți

de culoare roșu, alb, negru
- una buc. bluză trening bleumarin cu albastru,
- una helancă gri cu margini roșii pe umăr
- cămașă de corp bej,
- un slip albastru cu roșu
- un pantalon de trening bleumarin cu o dungă albă pe marginea
piciorului
- una buc. indispensabili lungi de culoare gri,
- una per. ciorapi groși de lână.

(Arhiva Tribunalului Militar Timișoara)

47
 IOAN CLAUDIU VĂRCUȘ - RAPORT MEDICO-LEGAL

Ca urmare a adresei Procuraturii județului Timiș, subsemnatul doctor

Cioban Viorel - medic principal legist în cadrul Institutului de Medicină Legală –
Laboratorul exterior din Timișoara, am efectuat examenul extern al cadavrului
PERSOANEI NEIDENTIFICATE de sex bărbătesc în vârstă de aprox. 15 – 16 ani,
în prezența procuror Theodor Chindris și a ofițerilor de Miliție Bercea și
Bărbulescu și Marianuț.
Cadavrul are nr. de ordine 17.
Examenul extern al cadavrului
Portretul vorbit al cadavrului
Cadavrul aparține unei persoane de sex bărbătesc în vârstă de 15- 17 ani, cu
talia de 160 cm. Fața este prelungă, slăbuță, cu părul șaten deschis, cârlionțat,
sprâncene groase, aproape împreunate, ochi căprui, urechile îndepărtate de cap;
incisivii superiori sunt lați, cu carii între ei; Pilozitatea facială este absentă.
Îmbrăcăminte:
Bluză de trening de culoare albastră cu manșete roșii și epoleți cu culori
roșu-alb și albastru; slip cu dungă albastră și roșie în diagonală; ciorapi de lână și
șosete bleu.

Semne de violență:
-Plagă orificială de 0,6 cm diametru, umărul drept.
- Plagă de 2 cm diametru în regiunea scapulară dreapta
CONCLUZII:
1. – Moartea PERSOANEI NEIDENTIFICATE DE SEX BĂRBĂTESC a
fost violentă.
2. – Ea s-a datorat plăgii împușcate toracice cu hemoragie internă și externă
consecutive.
3. – Împușcarea s-a efectuat de la distanță, din față, cu armă cu glonț.
4. – Moartea datează de o zi.

Dr. CIOBAN VIOREL

medic principal medicina legală
Semnătură și parafă

(Arhiva Tribunalului Militar Timișoara)

48
 Către
Procuratura județeană Timiș,

Subsemnatul dr. Ciobanu Viorel, medic principal legist la laboratorul

exterior Timișoara din cadrul Institutului de Medicină Legală “Prof. Dr. Mina
Minovici” am efectuat azi, 19.12.89, examenul extern al cadavrului numitului
Vărcuș Claudiu Ioan, în vârstă de 15 ani, cu domiciliul stabil în Periam nr. 357,
jud. Timiș, flotant în Timișoara, str. Balanței nr. 11, care a decedat la data de
17.12.89, am constatat că moartea a fost violentă și s-a datorat plăgii împușcate
toracice.
Rugăm eliberați autorizație de înhumare a cadavrului.

Dr. CIOBAN VIOREL

medic principal medicina legală
Semnatură și parafă

(Arhiva Tribunalului Militar Timișoara)

CONSTANTIN IOSUB - ANEXE

NOTĂ - Procuratura Judeţeană Timiş
Privind obiectele găsite asupra individului nr. 22 – B

- IOSUB CONSTANTIN -
- una cămaşă albă cu mânecă scurtă
- una per. indispensabili roz
- una per. pantaloni bleumarin
- una per. şosete flauşate pepit roşu cu alb
- una per. pantofi negri

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

49
PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Procuratura militară Timişoara
Dosar nr. 4/P/1990 /198

DECLARAŢIE DE MARTOR
Anul 1990, luna Ianuarie, ziua 18

După ce au fost aduse la îndeplinire art. 80 şi 84 din C. pr. pen., după ce a

depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen., şi după ce i s-a atras atenţia că
dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, martorul
declară următoarele:
Subsemnatul: numele Obreja, prenumele Anica, de 53 ani, fiul lui Vasile şi
al Sevastiţa, studii - , ocupaţia CAP CHIŞODA, domiciliat în com. Liteni, jud.
Suceava.
Sunt mama lui Iosub Constantin în vârstă de 18 ani, elev la Liceul de
Construcţii nr. 8 Timişoara, domiciliat în comuna Liteni, jud . Suceava şi cu
reşedinţa în Chişoda, jud. Timiş.
În după-amiaza zilei de 17.12.1989, în jurul orei 16:30, fiul meu Iosub Constantin a
plecat la Catedrală pentru a audia un concert de colinzi. De atunci până în prezent
nu l-am mai văzut şi am aflat că a fost împuşcat în seara zilei de 17.12.1989, în
Piaţa Operei.
Nu i-am găsit cadavrul, astfel că nu l-am putut înmormânta şi am aflat că ar
fi fost dus la Bucureşti.
Mă constitui parte civilă în cauză cu o sumă pe care o voi preciza ulterior în
instanţă.
Atât declar, susţin şi semnez.

PROCUROR MILITAR,
Lt.maj. de just.
Bălan Romeo

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

50
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE
SECȚIA MILITARĂ

Dosarul nr. 661990

Ședința publică din ziua de 29.10.1990

DECLARAȚIE DE PARTEVĂTĂMATĂ

Numele si prenumele: OBREJA ANICA

Vârsta: 53 ani
Ocupaţia: membru cooperator
Adresa: localitatea Chișoda
Str. Bucegi nr. 22
Jud. Timiş
Înţeleg să fiu audiat în cauză ca parte civilă.
Menţin în întregime declaraţia dată la urmărirea penală şi în
continuare, arăt:
Fiul meu, Iosub Constantin, în vârstă de 17 ani, elev la Liceul de
Construcţii, în ziua de 17 decembrie 1989 a plecat de acasă, spunând că
merge la Catedrală pentru a audia un concert de muzică de colinzi. De atunci
nu l-am mai văzut.
Am auzit că a fost împuşcat mortal în seara de 17 decembrie 1989.
Când în cele din urmă mi s-a permis accesul la morga Spitalului Judeţean,
acolo i-am găsit numai buletinul de identitate. Cadavrul nu i l-am mai aflat,
în ciuda tuturor căutărilor.

Semnat după citire

Preşedinte consultant juridic şef, Parte vătămată

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

51
 Raport de constatare medico-legală

Ca urmare a adresei Procuraturii Judeţului Timiş nr. …………. ,

subsemnatul Dr. Cioban Viorel – medic principal legist în cadrul Institutului
de Medicină Legală – Laboratorul exterior din Timişoara, am efectuat
examenul extern al cadavrului numitului IOSUB CONSTANTIN , în vârstă
de 18 ani, cu ultimul domiciliu stabil în com. Liteni, jud. Suceava, în
prezenţa procuror Chindriş Theodor şi a ofiţerilor de Miliţie Bercea,
Bărbulescu si Marianuţ.
Cadavrul poartă numărul de ordine 22.
Examenul extern al cadavrului
Cadavrul aparţine unui bărbat în vârstă de 17-20 ani, cu ţesut
musculo-adipos normal reprezentat.
Semnele morţii reale sunt prezente prin rigiditatea cadaverică generalizată şi
lividităţi violacei palide dispuse pe părţile dorsale ale trunchiului şi
membrelor.
Semne de violenţă:
-Plagă orificială de 0,6 cm diametru – la baza hemitoracelui drept, posterior.
- Plagă orificială de 0,7 cm diametru – pe faţa laterală dr. a gâtului.
- Plagă de 2 cm diametru – pe faţa laterală a hemitoracelui drept.

CONCLUZII:
1.- Moartea numitului IOSUB CONSTANTIN a fost violentă.
2. – Ea s-a datorat plăgilor împuşcate de la nivelul gâtului şi toracelui cu
hemoragie internă si externă consecutivă.
3. – Împuşcarea s-a efectuat de la distanţă, cu armă cu glonţ din partea
postero-laterală dreaptă.
4. Moartea datează de o zi.

Semnătură și parafă

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar

Morți, Decembrie 1989)

52
 LUMINIȚA FLORINA BOȚOC - ANEXE

INTERVIU CU VIRGIL BOȚOC

Tatulici & Tatomir – Povestea Timişorii (7). Groapa comună din Cimitirul 
Eroilor, octombrie 28, 2010
Al şaptelea fragment din filmul “Povestea Timişorii”, realizat de Mihai
Tatulici şi Virgil Tatomir şi difuzat în 1991 la TVR. Aici am combinat 3 fragmente
diferite din filmul original, pentru a avea un articol explicativ complet despre
problema gropii comune din Cimitirul Eroilor din Timişoara. Deci există o oarecare
abatere de la succesiunea din filmul domnilor Tatulici şi Tatomir, pe care am
considerat-o necesară pentru a înlesni analiza problemei gropii comune a revoluţiei
din Timişoara. La sfârşitul serialului, când voi da şi playlistul complet, cei
interesaţi vor putea vedea filmul aşa cum a fost el prezentat iniţial. La transcrierea
înregistrării, comentariile mele ulterioare sunt inserate în text cu litere cursive, între
paranteze drepte.

Transcriere
00:00 Virgil Boţoc: În timpul ăsta a trecut o mulţime de oameni. Pur şi simplu nu
i-am putut să-i văd câţi or fost. Şi strigau diferite pancarde. Şi atuncea fata aia mai
mare vine la maică-sa: “Mămică, mergem şi noi”. “Nu mergi niciunde”. În timpul
ăsta o trimis la mine fata să-i dau voie. Aia mică o luat fâşul de pe cuier şi o coborât
jos. Şi atuncea îmi zice sora ei geamănă: “Tăticule, Luminiţa o coborât jos”. Zic:
“Noi avem ceva de făcut”. Când ajung jos (neintelegibil) plecase. Când am ajuns în
Calea Lipovei, în spatele bisericii, s-or tras focuri de avertisment de la aviaţie, roşu,
şi i-am zis lu’ nevastă-mea: “Fii atent că se trage”. Zice “Nu se trage”, şi atunci au
început focuri. După care am văzut că fata n-o venit toată noaptea acasă. M-am dus
în zonă, dimineaţă. În zonă, că acolo locuiesc, m-am întâlnit cu mulţi prieteni, şi
m-am interesat. Din care m-am întâlnit şi cu prietenul ăsta, Avădanei, care a lucrat
cu mine foarte mulţi ani. Şi-l întreb “Mă Ştefane, s-o tras? Ce-i pe aicea?”. Că
plouase, nu s-o cunoscut niciun semn, nimic. Zice: “Mă, s-o tras”. Eu:” Uite, mi-o
dispărut fata”. Zice “Cu ce-o fost asta a ta îmbrăcată?”. “C-un fâş roşu, aşa”. Zice:
“Uite aici o fost împuşcată mortal. Eu, zice, am luat-o, am pus-o pe bancă, şi banca
o fost îngustă şi i-a legat mâinile cu o sfoară, cu ceva, ca să nu i se rupă mâinile”.
Zice: “Du-te la Clinicile Noi”. Am fost la Clinicile Noi, am vorbit cu autopsierul,
am mers cu fata geamănă, cu sora ei, îmbrăcată într-aceeaşi formă. Şi întreb pe
autopsierul: “Domnu’, nu vă supăraţi, o fost o fată adusă aicea?”. Zice “da”. “Şi
dac-o vedeţi, o cunoaşteţi?”. Zice “Da”. Zic “Îi asta sau nu-i asta?”. Zice “Cum
Dumnezeu, astă fată o fost împuşcată în inimă”. Zic “Nu, sora ei”. “Bă, dacă veneai
cu juma’ de oră, o găseai aicea, da-i plecată la [spitalul] judeţean”. Atunci m-am

53
dus la morgă la judeţean, am întrebat, m-am întâlnit cu, adică, cu asistenta, asistenta
mi-o spus “Vorbeşti cu domnul doctor Dressler”. Domnul doctor Dressler o spus că
nu este niciun mort în morgă şi nu lasă pe nimeni în morgă. În timpul ăsta vine
domnul locotenent major Rusu, nu mai ştiu exact cum îi zice pentru că el a fost cu
paşapoarte pentru plecare în străinătate. Şi am fost plecat în Libia. El pe mine, eu pe
el l-am cunoscut, el pe mine nu m-a cunoscut. Şi mi-o pus arma la cap: “Ce faci mă,
aici, scandal?”. Şi atuncea zic “domnu’ Rusu, dumneavoastră pe mine nu mă
cunoaşteţi, dar eu pe dumneavoastră vă cunosc”. Şi atuncea o lăsat arma. Mai era
un militar care citea o carte. În fine, era cu o carte în mână, cam aşa ceva. A doua zi
iară, a treia zi iară, nici un…, n-am putut să rezolv nimica.

02:43 Virgil Tatomir: S-a încercat să vi se dea un certificat de deces pe care scria
că fata dumneavoastră ar fi suferit şi ar fi murit de hepatită?
02:52 Virgil Boţoc: Da. Da, şi atuncea, da, mi s-a eliberat aşa ceva, un certificat din
ăsta, şi atuncea am fost nevoit să mă duc, să scot adeverinţă de la şcoală precum că
fata mea n-o fost bolnavă şi nici nu ştiu unul din familia lu’ Boţoc, că asta a fost şi
discuţie cu domnul doctor Dressler, că să-mi arăte cel puţin o internare a unui din
familia lui Boţoc de diagnosticul de hepatită cronică, cum o scris acolo.
N-am putut să dau nici de un rez…, n-am putut să aflu nimica.
03:20 Virgil Tatomir: Aţi apelat la sprijinul procuraturii?
03:22 Virgil Boţoc: Da. Am fost la domnul procuror [Romeo] Bălan, am dat
declaraţii, am lăsat fotografii. O spus că să am răbdare, că sunt 61 de indivizi
arestaţi şi sunt în anchetă. Şi atuncea poate o recunoaşte vreunul că-i dusă la
Bucureşti la cremator [procurorul se referea la cadavrele furate din morga
spitalului şi arse la crematoriul din Bucureşti (linc), între care bănuia că se află şi
Luminiţa Boţoc]. Şi în 15 ianuarie când am fost ultima dată, o spus, dimineaţa, o
spus că mai sunt 3 de anchetat şi să viu peste două sau trei zile. Şi când m-am dus la
lucru am aflat că s-or dezgropat morţii în groapa comună (neintelegibil). Şi atunci
am fost şi mi-am recunoscut fata. Am ridicat-o de acolo, am îngropat-o creştineşte.
03:57 Virgil Tatomir: Vi s-a eliberat un nou certificat de deces.
03:59 Virgil Boţoc: Da, mi-a eliberat un nou certificat, moartă în revoluţie.

http://mariusmioc.wordpress.com/2010/10/28/tatulici-tatomir-povestea-timisorii-7-
groapa-comuna-din-cimitirul-eroilor/

54
 INTERVIU CU VIRGIL BOŢOC

Mă numesc Boţoc Virgil, m-am născut în comuna Fântânele, judeţul Iaşi, în

data de 19 februarie 1952, studii opt clase plus câţiva ani la arte şi meserii. În
prezent sunt marmorar, cioplitor în piatră, sunt patronul firmei „Luminiţa SRL”.
În data de 17 decembrie, duminica, 1989 eram acasă. Mă uitam la televizor.
N-am ştiut ce se întâmplă în oraş, absolut deloc. În timp a apărut un grup de tineri
în faţa blocului şi-o început să strige “Români, veniţi cu noi!”. În timpul ăsta fetele
o vrut să meargă jos. Cristina o venit la mine “Tătică, mergem jos”. În timpul ăsta
Luminiţa o luat fâşul de pe umeraş şi-o coborât jos. Vine Cristina și-mi spune:
“Tăticule, Luminiţa o coborât jos”. I-am zis: “Du-te repede şi ad-o sus”. Când s-o
dus Cristina jos, grupul ăla de tineri deja era plecat. Asta a fost pe la ora şase seara.
Cred că la ora 19 -19,30 s-a tras salvă de rachetă. După ce s-au tras salvele alea s-a
auzit împuşcături. O început să tragă chiar şi-aici la noi în zonă, până dimineaţă s-a
tras într-una. Dimineaţa când am văzut că n-o venit fata acasă am zis c-o mers la o
colegă de-a ei să doarmă acolo. Am plecat în Calea Lipovei. În Calea Lipovei
primesc informaţii că o fată îmbrăcată în fâş roşu a fost împuşcată şi a fost dusă cu
salvarea la Clinicile Noi. Mă duc la Clinicile Noi, asta a fost în data de 19, cu sora
ei geamănă Cristina îmbrăcată în acelaşi fel cu Luminiţa şi-am vorbit
cu autopsierul. Autopsierul zice că “Aşa fată o fost la noi, moartă” şi că o fost dusă
la morga judeţeană. M-am dus în 20 la morga judeţeană, n-am avut acces, am vorbit
cu domnul doctor Dressler, zice că “nu este niciun mort în morgă”. Am venit acasă.
Venind acasă am trecut pe lângă Cimitirul Săracilor din Calea Lipovei şi am văzut
jumătate de sicriu scos din pământ. Mi-o fost frică să mă bag, că se trăgea. În 21
dimineaţa l-am luat pe vecinu, n-am putut să ne băgăm în cimitir pentru că ne-o fost
frică. În 22 dimineaţa, iară m-am dus cu vecinu în cimitir. Atunci am început să
dezgropăm. Şi-am găsit morţi. Este fapt real şi este om care trăieşte, care o fost dus
la groapă acolo şi-o reuşit să scape, o plecat în pielea goală până acasă. O fost şi la
proces, o fost dat afară din proces.
După aia am văzut că nu-mi găsesc fata, am început cu Tribunalul Militar,
am depus o declaraţie cu fotografie şi-o spus că sunt arestaţi 51 de terorişti. O spus
să vin peste o săptămână. Peste o săptămână o spus că n-o recunoscut-o niciunul,
mai erau trei terorişti. În 15 ianuarie vin de la Tribunal; eu lucram la cimitir. Toţi
colegii mei, echipa pe care-o conduc eu, eram îmbrăcaţi în haine de doliu. Mi-or
spus “ Ţi-am găsit fata”. Când m-am dus, fata mea era acolo în groapa comună,
lângă ea mai erau 11, toţi neidentificaţi. Am luat-o, am făcut înmormântarea
creştineşte, după aia o început judecata. Mi s-a dat pe certificatul de deces că ar fi
fost moartă de hepatită. Am fost apoi la domnul doctor Dressler şi i-am spus
”Domnule doctor, daţi-mi unul din familia Boţoc care a fost bolnav de hepatită”.
Mi-o dat până la urmă pe certificatul de deces: „moartă prin împuşcare”. Am
început procesul, la proces se ştie exact cine-a tras, d-l general Rotariu Costică, ieşit
la pensie, d-l Păun Ion, e avansat în grad, Gheorghe Gheorghe, care are grad de
căpitan acuma.

55
 Ce s-a întâmplat la proces?
Ei toţi or ţinut una şi bună. Am avut o discuţie la Curtea Supremă de
Justiţie cu un avocat al celor trei şi mi-o spus că lumea ar fi vrut să intre în unitatea
militară şi s-o tras la 20 de metri de unitate. I-am spus “Domnule, dumneavoastră
cunoaşteţi Timişoara? Veniţi la faţa locului şi măsurăm cu metrul, sunt cel puţin
400 de metri”. În spatele bisericii o fost locul de tragere. Toată lumea o fost adunată
în spatele bisericii şi strigau “Jos Ceauşescu!”. Armata o ieşit în frunte cu domnul
Gheorghe Gheorghe. O tras în plin în ei. Eu nu condamn deloc Securitatea, eu
armata o condamn, că armata o tras. Ne-o chemat la Primărie cu legea 42, că noi nu
suntem scutiţi de impozit, numai urmaşii celor decedaţi. Întrebarea se pune în felul
următor “Un copil la 14 ani poate să aibă urmaşi? Un copil la 14 ani nu poate să
aibă copii, va să zică noi suntem urmaşi”.
Ştiţi locul unde a fost împuşcată?
Da. Păi exact în spatele bisericii din Calea Lipovei de pe strada Borzeşti,
este un container de gunoi şi chiar lângă containerul de gunoi o fost împuşcată.
N-am primit aprobare să-i pun cruce acolo.
Cum a fost transportată la spital?
Atâta ştiu că o fost transportată cu Salvarea din Calea Lipovei, cu o bătrână
în Salvare, care o fost şi ea împuşcată şi dusă la Clinicile Noi. Acolo i s-o pierdut
urma. După părerea mea, singurul doctor care o putut să ştie toate, e domnul doctor
Dressler.
Eu în ‘88 am fost concentrat în Casa Republicii. Eu am ştiut. Lovitura
trebuia făcută la Arad. Eu înainte de ’89 am lucrat în Centru, tot pavajul ăla e făcut
de mine. Am lucrat şi-n Germania şi am văzut casetă video, când o ieşit domnul
Iliescu pe balcon, domnul Caramitru o spus “Nu mai trageţi, că vorbeşte domnul
Ion Iliescu”. Cine l-a cunoscut pe Iliescu? Cine era atunci domnul Ion Iliescu?
Eu am fost primul care o dat peste morţi, când l-am găsit pe primul i-am
pus o lumânare şi 10 lei, că atâta am avut la mine. Am chemat lumea. Am intrat în
capelă şi-am văzut hainele, o remorcă de haine, şi masa de maltrataj. Asta o fost în
22 decembrie. În ’90 2-5 ianuarie am trecut iar prin Cimitirul Săracilor. Am găsit
iară o groapă comună, în spatele capelei. Câte cadavre sunt nu ştiu, se poate vedea
şi la ora actuală. Deasupra erau tulei. De curiozitate am ridicat tuleii, erau cadavre
foarte multe acolo, o cască de ofiţer de armată. Am anunţat poliţia, dar nu m-a
băgat nimeni în seamă. (Acum tot acolo sunt?) Tot acolo sunt. Oricând putem
merge şi v-arăt. Sigur că acum sunt numai osemintele, dar încă nu-s acoperite. Încă
n-am auzit să fie prins şi închis vreun terorist. Am predat eu câţiva. La casa asta de
vizavi de pe Pomiculturii, acolo am prins doi.
Cum i-aţi prins?
Se trăgea. Blocul ăsta o fost păzit de patru militari şi-un căpitan. Ne-am dat
seama că se trăgea în blocul din faţa alimentării. Am fost anunţat de-un prieten
Răuţ Mihai: “Hai, că uite, din casa aia se trage”. Am mers toţi şi-am găsit doi,
dormeau cu armele sub cap. I-am somat, s-au predat oamenii. Nu erau străini, erau
români. Am anunţat poliţia, o venit maşina, i-am băgat în dubiţă şi duşi au fost.

56
Unde i-o dus, nu ştiu. Erau între 35 şi 40 de ani. Pe timpul lui Ceauşescu am mers
cu un prieten de la Securitate, Romocea Ion, la un antrenament ce avea loc în
clădirea cu tribunalul. Nu vă supăraţi, ce antrenament făceau ei,... dacă era să tragă
Securitatea, armata nu rezista o oră. Erau foarte antrenaţi. Armata a tras. Şi înainte
de 22 şi după. Nu aveai voie să mergi mai mult de doi pe stradă. Dacă erau trei,
vedeai soldatul în termen că trage. Nu trebuie condamnat soldatul în termen că el o
avut un ordin. Pe mine mă interesează ofiţerii şi subofiţerii. În istoria lumii n-a
existat ca oameni din acelaşi popor să se omoare ei între ei. Toţi ăia care o fost cu
grade mici în armată înainte de ’89, toţi acuma sunt cu grade mari în armată.
Domnul Stănculescu o venit şi-o dat ordin să se tragă în Timişoara. Domnul Iliescu
l-o ţinut destul de bine în braţe, l-o trecut ministrul agriculturii, vă daţi seama unul
din cadrul armatei, ministrul agriculturii. O văzut că timişorenii strigă de
Stănculescu şi Chiţac, l-o băgat ambasador. S-a lucrat cu acoperire.
Aţi depus mărturie la Procuratură?
Da, am depus mărturie, am depus fotografii; dreptul la cuvânt, în tribunal,
nu l-am avut. Cum am încercat să spun nişte vorbe reale, am fost dat afară.
Concluzia a fost c-au avut ordin să tragă. Se ştiu vinovații, numai că nu vor să se
descopere. Adevărul e ăsta: armata o tras, lovitură de stat o fost. Nu o putut un
securist să intre în armată. Că atâta timp cât vrei să intri într-un pluton de armată
trebuie să ştii codul, parola. Dacă n-ai ştiut parola nu poţi intra. N-ai cum.
Ce părere aveţi de legea 42?
Legea 42 e venită bine, numa nu s-aplică bine. Atâta timp cât toţi ăia care o
fost la putere încă mai sunt la ora actuală, nu-i bine. Noi, în legea 42 avem dreptul
la un loc de veci. Nu ni s-aprobă. Cea mai mare mafie şi cele mai multe afaceri se
fac în cimitire. În cimitire s-au făcut dezhumări, s-au dezgropat morţii şi au fost
căutaţi de aur, în cimitire se aduc maşini, se desfac şi se vând piese, se vând locuri
în cimitir ca şi cum s-ar vinde din averea particulară. Sunt foarte mulţi care merită
şi beneficiază de legea 42, sunt foarte mulţi care nu merită.
Credeţi că se va afla adevărul?
Dacă mor toate generaţiile astea, născuţii din anul 1940 şi se ridică tineretul
ăsta se va afla. Dar atâta timp cât sunt tot ăia care-o fost şi înainte, nu se va putea
afla. În niciun caz nu-şi va tăia nimeni craca de sub picioare. Foarte greu. Peste
40-50 de ani, poate strămoşii vor afla. Speranţa e la militarii în termen care-o fost
atunci şi care la un phar de băutură vor spune ceva, ceva. Eu chiar să ştiu că ăla o
împuşcat-o pe Luminiţa, nu m-aş răzbuna, că răzbunarea e arma prostului, decât
i-aş mulţumi, şi i-aş dori ca durerea pe care o am eu, s-o aibă şi el. Dumnezeu nu va
ierta niciodată pe ăştia care-au tras, pentru că dacă nu poţi să dai viaţă, n-are rost s-o
iei. (Credeţi că s-au atins idealurile din decembrie?) Nu. Democraţia noastră o
costat. Din ce în ce tot mai rău merge, în loc să meargă bine. Să nu uităm că pe
timpul lui Ceauşescu nu era Cantina Săracilor. Bine, recunosc că trebuie să ne
sacrificăm, 1 an, 2, 3. Revoluţia noastră a fost furată. (Aţi mai participa la o
Revoluţie?) Da, cu o condiţie, să nu tragă în popor. Mafia aş sacrifica-o, şi-aş
împărţi la ăştia năcăjiţi. De ce s-a abrogat pedeapsa cu moartea? O fost valabilă

57
numai pentru Ceauşescu? Domnul Lăzăreanu, ştie toată lumea c-o tras în timpul
Revoluţiei, o ajuns director la Agronomie.

Aţi participat la comemorări?

Da, în fiecare an în 17 decembrie şi în 16 aprilie facem pomană la fată. Păi,
nu se poate şterge cu buretele, în niciun caz. Să creşti un copil de la greutatea de un
kilogram şi jumătate şi să ajungi până la 14 ani, ca la urmă să ţi-l omoare altul, cam
suferinţă, oricum nu-i totuna. Cât om trăi şi cât om putea noi ne facem datinile
ortodoxe, indiferent cât de greu va fi. Păcat că nu iese adevărul.
Ce înţelegeţi prin comunism?
Partidul comunist o fost un partid de analfabeţi şi cu idei fixe. Cum? O
venit desproprietăririle şi s-o făcut CAP-urile. La cei mai prăpădiţi şi mai proşti
oameni din sate le-o dat funcţie: preşedinte, brigadier. Între timp s-o înmulţit.
Comunismul a fost o prostie. La noi o fost un comunism prost. Comunistul o avut
un talent de a minţi foarte frumos.
Vă consideraţi revoluţionar?
Nu, sunt urmaş al revoluţionarei, al fetei. Am fost în oraş când s-a tras, dar
nu pot să spun că sunt revoluţionar pentru că n-am strigat, pur şi simplu. Sunt
câteva oraşe în ţară, în partea Giurgiului, care fac asociaţii de revoluţionari, dar la ei
nici măcar nu s-a deschis focul. Ce fel de revoluţionari pot să fie? Din 19 decembrie
toate fabricile din Timişoara or ieşit afară. Înseamnă că toţi au fost revoluţionari?
Asta nu se poate. Alţii or luptat, alţii or luat tot. O fost o lovitură de stat.
Eram în gară în decembrie ’89 când or adus muncitorii ăia de la Caracal. Or
venit şapte vagoane cu muncitori de la Caracal, de la Craiova, că (le)-or zis c-or
intrat ungurii. L-o luat pe om din tura de noapte şi l-o pus în vagon. Le-am spus
“Fraţilor, uitaţi ce se întâmplă!”. S-or urcat oamenii-n vagoane, i-am servit noi cu
pâine şi apă, că erau oamenii flămânzi. S-or urcat în tren şi-or plecat înapoi. Nu toţi,
or mai rămas dintre ei, n-or plecat toţi. Or fost paşnici şi s-or dat cu noi. Din 17 şi
până-n 22 când o ieşit Bucureştiul, în Timişoara o fost măcel. Dacă nu ieşea
Bucureştiul, noi timişorenii pierdeam ca braşovenii în ’87. Dar Ceauşescu o fost
vândut.

Interviu realizat de Adrian Onică la Timişoara, în 11 aprilie 1997, cu Virgil Boţoc.

http://www.memoriatimisoarei.ro/timisoara-povestita/povestiri-de-viata/remember-
89---marturii-inregistrate-la-7-ani-de-la-revolutia-din-1989 .

58
 DECLARAȚIE – VIRGIL BOȚOC

În 17 decembrie, pe la ora 19-19,30 am auzit o coloană de manifestanți

care treceau prin fața blocului (str. Pomiculturii – n.n.) strigând „Jos
Ceaușescu!ˮ, „Români, veniți cu noi!ˮ, „Și voi sunteți români!ˮ.
Fetele Luminița, Cristina și Lăcrămioara au coborât. Luminița s-a dus
cu manifestanții.
După un timp am ieșit pe balcon și am văzut că s-au tras trei rachete
roșii. I-am zis nevestei: „Ceva nu-i în regulă! O să deschidă focul!ˮ. Peste
5-10 minute am auzit focuri de armă.
Am văzut că Luminița nu se întoarce. M-am gândit că a văzut că se
trage și a rămas la o prietenă peste noapte.
Dimineața m-am dus în Calea Lipovei și m-am întâlnit cu colegul
Avădanei Ștefan, care mi-a povestit că au fost morți. I-am zis că și fata mea a
fost printre manifestanți, iar el mi-a spus că printre morți se afla și o fată cu
fâș roșu, așa cum era îmbrăcată Luminița. Avădanei mi-a spus că toți răniții
și morții au fost duși la Clinicile Noi. Am plecat la Clinicile Noi. Acolo,
autopsierul mi-a spus că fata mea a fost moartă și a trimis-o la morgă, la
Spitalul Județean.
A doua zi (19) am fost la Spitalul Județean. Am mers la doctorul
Dressler care s-a uitat în registre și a spus că nu este niciun mort în morgă.
Am întrebat cum nu este niciun mort că de la Clinicile Noi fata mea a fost
adusă aicea. Un soldat în uniformă M.Ap.N., de vreo 18-19 ani, a venit cu
arma asupra mea și a spus de ce fac gălăgie și să plec imediat, că mă
împușcă.
În 20 soția s-a dus cu o vecină la spital să o caute pe Luminița. A vorbit
cu un milițian, i-a spus de fată. Milițianul a dus-o în spital. Acolo erau trei
domni îmbrăcați în halate albe și cu arme la ei. Nevasta le-a dat datele fetei
și o fotografie, iar domnii aceia i-au spus să meargă acasă liniștită, că o să ne
anunțe ei dacă Luminița e rănită sau moartă.
În 22 dimineața la cimitirul săracilor s-au dezgropat morții. Am fost și
eu acolo să văd dacă n-o găsesc pe Luminița. Aici era o groapă comună, o
altă groapă cu un singur mort și încă un mort în capelă. Morții fuseseră
îngropați dezbrăcați. Unii erau cusuți cu sârmă, cel din capelă avea și
picioarele legate cu sârmă. Am scos morții, i-am pus pe niște cearceafuri.
O mașină a trecut pe Calea Lipovei și anunța de la o stație de

59
amplificare că Ceaușescu a fost prins.
La Spitalul Județean n-am mai fost, fiindcă mi se spusese că acolo nu
mai sunt morți și auzisem că morții de acolo au fost duși la București.
În 24 decembrie am fost la procuratură, am dat declarații și fotografia
fetei. Procurorul Bălan mi-a spus că are 60 de teroriști arestați și va cerceta
dacă recunoaște vreunul fotografia.
În 15 ianuarie iar am fost la tribunal și procurorul Bălan mi-a spus că
până acum nimeni n-a recunoscut-o pe fiica mea. După ce am ieșit de la
tribunal, am aflat că în cimitirul Eroilor s-a descoperit o nouă groapă
comună. Am mers acolo. În groapă erau 111 morți, printre care și Luminița.

Marius Mioc, Revoluția din Timișoara. Așa cum a fost, Timișoara, Edit.
Brumar, 1997, p.95-96

60
 INTERVIU CU CRISTINA BOȚOC

“Erai gata să mori. Eu asta am simţit şi eram un copil” 

Mă numesc Boţoc Cristina, m-am născut în Timişoara, în 16 aprilie 1976,
naţionalitate română, studii - am terminat liceul, actualmente sunt studentă, adresă:
Ion Ionescu de la Brad, bloc B 35, apartamentul 15.
În ziua de 17 decembrie a fost duminică. Mi-aduc aminte că am fost la
biserică. Obişnuiam să mă duc la biserică şi după aia la un film. Am observat că în
faţa cinematografului Capitol erau foarte mulţi oameni, iar în jurul Primăriei erau
soldaţi. M-am întors acasă şi pe la orele 19-19,30, am auzit nişte oameni care
strigau “Jos Ceauşescu!”, “Români, veniţi cu noi!”. Şi-atunci hai să mergem să
vedem ce se întâmplă. Sora mea geamănă mânca, era la masă. Când am auzit că
nişte oameni strigă, le-am spus alor mei să ne lase. N-au fost de acord prima dată,
după aia, la insistenţele noastre, au zis “Bine, dar să reveniţi înapoi”. Aveam 13
spre 14 ani. Sora mea, cum a auzit, s-a îmbrăcat şi-a fugit pe scări. Când am ajuns
jos, sora mea mi-a zis să mergem cu ei, eu am zis că nu. Atunci a plecat. În seara aia
am aşteptat-o să vină, nu a venit. A doua zi am mers şi-am căutat-o pe la prieteni,
cunoştinţe, nu am găsit-o. Peste două zile am mers şi-am căutat-o la spital, după trei
sau patru zile am aflat că fusese împuşcată. A fost împuşcată în zona inimii, în
Calea Lipovei. După câteva zile m-am dus cu tatăl meu la Clinici să ne interesăm
dacă nu cumva este acolo şi atunci m-am îmbrăcat fix cum a fost ea îmbrăcată în
ziua de 17. Ştiu că am ajuns acolo dimineaţa pe la şase şi ştiu că cel care făcea
autopsii în momentul în care a dat cu ochii de mine a rămas foarte şocat şi-a spus că
nu se poate, “la fata asta eu i-am făcut autopsia aseară”. I-a explicat tatăl meu că de
fapt eu sunt sora ei geamănă şi autopsierul a spus că toţi răniţii au fost duşi la
Spitalul Judeţean. De atunci tot am căutat. Am găsit-o după o lună, în 15 ianuarie,
în groapa comună din Cimitirul Eroilor. Ştiu că administratorul cimitirului avea
poze cu fiecare mort care se afla în groapă. Au fost opt sau nouă morţi, dintre care
numai sora mea şi încă o persoană erau puse în sicriu. Restul erau puşi în lăzi din
placaje. Am luat-o, am îngropat-o şi cam asta este. Părinţii mei au fost la proces, au
fost două procese, din păcate ei zic că nu au martori. În Calea Lipovei au fost două
grupe de manifestanţi, primul grup a fost între orele 18 şi 19, grupul respectiv a
spart geamurile de la magazinele din Calea Lipovei. Cel de-al doilea grup, în care
se afla şi sora mea, nici n-a ajuns măcar la unitate, nici la intersecţie şi mi-a spus o
doamnă care a fost cu sora mea în Salvare că au ieşit din unitate nişte maşini şi se
presupune că ar fi fost oameni şi sus pe blocuri.
Eu ştiu unde a fost sora mea împuşcată şi nu putea fi împuşcată din unitatea
militară, numai de undeva de sus sau de undeva cu luneta. Ştiu că atunci au fost
anumite ore în care s-a tras numai în anumite zone ale corpului. Primele focuri de
armă au fost în jurul orelor 17.00. Sora mea a vrut să fugă, a vrut să intre într-un
bloc şi a fost împuşcată la câţiva metri de intrarea în bloc. Toată lumea s-a retras şi
după ce au mai încetat focurile au mers şi au pus-o pe-o bancă. A fost transportată
cu o Salvare la Clinici.

61
 Au fost persoane care au fost cu ea în Salvare, eu cunosc o doamnă care a
fost rănită în picior. Cred că a fost dusă la Clinici şi ascunsă în unul din frigiderele
lor, pentru că toţi morţii din ziua de 17 au fost duşi la Bucureşti, altfel nu-mi explic
de ce n-a fost dusă la Bucureşti. Totul este o porcărie. Cei de la cimitir spun că
groapa s-a făcut ziua şi că oamenii au fost puşi acolo ziua şi că a venit preotul şi i-a
sfinţit, a ţinut o slujbă. Eu nu cred chestia asta, pentru că s-ar fi auzit în oraş. Or, nu
s-a ştiut nimic. Administratorul de la cimitir a făcut la fiecare pe ascuns câte-o
poză. Eu cred că groapa a fost făcută seara, cu luminile închise.
Cunosc persoane care au văzut cine-a tras şi-au mers la proces şi-au
declarat şi nu s-a făcut nimic. Sunt cadre militare care au fost transferate în alte
judeţe şi avansate. Cred că totul este o mafie. Cred că cei care au primit ordin le-a
fost frică şi atunci l-a executat şi, după ce-a căzut Ceauşescu, au încercat să iasă
basma curată. De fapt, armata a tras şi se ştie lucrul ăsta. N-au fost terorişti, n-a
venit nimeni de peste graniţă. Tot de-ai noştri. Dacă nu s-ar fi tras în oameni, n-ar fi
fost Revoluţie, ar fi fost ce-a fost la Braşov. A fost extraordinar ce s-a întâmplat.
Erai gata să mori. Eu asta am simţit şi eram un copil.
Ai participa acum la o Revoluţie?
Nu. De ce nu? Pentru că oamenii ăştia au murit degeaba. Nu s-a făcut
nimic. Li se scot ochii revoluţionarilor că s-au îmbogăţit. Au fost persoane care nu
au fost revoluţionari şi-au ştiut să dea din coate, dar cred că omul care a suferit, a
fost rănit sau a avut un mort nu este mulţumit cu nimic. Averea nu te face fericit. La
început am avut şi eu perioade în care am suferit, dar am suferit pentru nedreptatea
care este, însă mi-am dat seama că de unul singur nu poţi face nimic.
Spune-mi câte ceva despre sora ta.
Da. Sora mea se numea Boţoc Luminiţa. Eram gemene. Fiecare om atunci
când suferă se decompensează în felul lui. În primele luni în ’90 eram foarte
încărcată şi atunci mă descărcam prin scris. Scriam ceea ce se întâmplă, despre cei
îngropaţi împreună cu sora mea, cum au fost identificaţi şi înmormântaţi. Cei care
nu au fost recunoscuţi, li s-a făcut o slujbă. Ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost
faptul că primăria nu a fost în stare să le pună nişte cruci pe care să scrie
necunoscuţi. Totuşi, oamenii ăştia au murit. Au pus nişte cruci pe care scriau
diverse nume. Pe mine m-a deranjat cumplit. Am făcut o scrisoare la un ziar, nu
mai ţin minte care. Am trimis-o şi după o săptămână sau două a apărut în ziar, dar
au scris numai ce le-a plăcut lor. Acum iarba a crescut şi nu mai este nimica.
Am auzit de o doamnă care avea un băiat, băiatul a fost împuşcat, nu mai
ştiu în ce regiune a corpului, dar nu era mortal. A fost dus la spital şi a doua zi
mama s-a dus ca să-i ducă de mâncare. Băiatul era foarte bine şi, ulterior, când s-a
dus peste o zi sau două, l-a găsit pe băiat împuşcat în cap. A fost împuşcat în spital.
Tatăl meu lucrează în cimitir. A venit un domn şi-a început să povestească.
El în data de 15 decembrie a fost internat în spital. În 18 au venit răniţi în
salon. El stătea întins în pat, dar cu picioarele ghemuite. Omul ăsta i-a povestit la
tatăl meu că Veverca a luat pistolul şi-a tras în perete şi gloanţele au ricoşat spre
bolnavi. Unul din gloanţe i-a intrat la omul ăsta în picior, la alţii în piept.... A

62
leşinat şi când şi-a revenit a auzit nişte gemete. Şi-a dat seama că este într-o groapă.
În Cimitirul Săracilor s-a găsit în ianuarie o groapă cu foarte multe persoane
dezbrăcate şi, ca să fac legătura cu ce-am discutat mai înainte, omul revenindu-şi
din leşin, a ieşit din groapă şi s-a ascuns în nişte tufişuri. Era dezbrăcat în pielea
goală şi aşa s-a dus până acasă. Groapa nu era încă acoperită. În groapa din
Cimitirul Săracilor au fost oameni care nu s-au putut recunoaşte, pentru că a fost
turnat acid sulfuric peste ei, ca să se descompună. Şi-atunci nu s-a mai recunoscut
nimic. Ştiu că s-a găsit şi o femeie care era însărcinată şi i-au scos copilul din ea.
Sunt foarte mulţi oameni care ştiu foarte multe, dar nu spun pentru că le este frică.
Cine este Veverca?
Veverca este un cadru militar care a avut o funcţie foarte importantă pe
timpul lui Ceauşescu şi care, acuma, am auzit că a fost avansat în alt judeţ.
Acuma am să-ţi povestesc ceva legat de viaţa noastră. Noi am fost surori
gemene, am fost foarte legate. Între gemeni se formează un univers al lor şi-atunci
foarte greu intervine cea de-a treia persoană. Aveam universul nostru şi ne simţeam
foarte bine împreună. Ştiu că înainte cu o săptămână de a se întâmpla am avut un
vis. De ce mi-aduc aminte de vis e pentru că în ziua respectivă atâta am plâns,
pentru că simţeam că ceva urma să se întâmple. M-am gândit la moarte, nu ştiu de
ce, eram doar un copil de 13 ani. Mă gândeam că trebuia să mor. În ultima perioadă
ştiu că sora mea stătea singură în cameră, o chemam să mănânce, dar la masă nu
venea. Ştiu că într-o zi a venit la mine şi m-a întrebat aşa, dintr-o dată: “Ce-ai face
dacă eu aş muri?” Şi-a rupt toate pozele, toate scrisorile pe care le primise. Am
întrebat-o de ce le-a rupt şi mi-a spus că nu mai vrea să aibă nicio amintire. A
început să scrie poezii despre moarte. Toate astea ar putea să fie nişte superstiţii. În
seara de 17 decembrie stăteam în pat şi o aşteptam să vină. Mi-aduc aminte că
m-am trezit brusc şi am simţit că din partea stângă îmi curge ceva, dar aşa cum ar fi
o energie. Ceva ce nu pot să descriu. Nu mint. Asta am simţit. Din momentul ăla eu
am ştiut că ea a murit. Nu ştiu cât a fost ceasul. Fiind foarte legate, eram tot timpul
împreună şi după ce-a murit îi simţeam lipsa foarte tare, nu puteam să dorm dacă nu
era cu mine. O rugam pe sora mai mare să vină să doarmă cu mine. Am visat-o pe
Luminiţa de multe ori, dar niciodată nu vorbea. Ne jucam, ne distram, râdeam,
glumeam, eram fericite. Mi-a vorbit numai o singură dată într-un vis. Atât mi-a
spus doar, să vin cu ea. Eu i-am spus: “Nu pot să vin acuma cu tine, trebuie să-ţi
îndeplinesc dorinţele şi după aia să vin”; mi-am dat seama în vis că e moartă. Astăzi
nu mai cred în vise.
Aşa cum ţi-am spus, în ultima perioadă scria poezii. Aş dori să citesc
câteva:
Pentru atunci când totul va începe cu “A fost odată”
„A fost odată când te-am cunoscut şi pentru prima oară tu mi-ai dat primul sărut.
Pe urmă ne-am despărţit, tu la armată, eu acasă, aşa ne-am despărţit.
Când ne-am reîntâlnit, tu pe mine nu m-ai mai iubit, şi-atunci ne-am despărţit.
Tu ai crezut asta după ultimul sărut al tău dar eu te-am aşteptat mereu.
Mi-ai spus că ne-am certat, acasă la mine-am plecat.

63
Şi pe urmă ce s-a întâmplat?
Asta tu ştii mai bine că ai plecat de lângă mine şi vreau în clipele uitării sau poate
într-o zi de mai
Când doar mergând mă vei zări să te întrebi “Mai e pe lume oare prietena care mă
iubea?”
Atunci un glas îndepărtat îţi va răspunde, căci unde sunt eu te-am uitat.
Atunci te vei apropia de mine încet, încet şi-mi vei şopti cu regret “De ce nu te-am
uitat când ai plecat?”
Atunci voi tresări cu zâmbet trist, îţi voi şopti că eu nu te cunosc şi iarăşi îţi voi
zâmbi.
În ochii tăi voi privi, de-abia atunci îmi voi aminti căci ne-am cunoscut când eram
copii.
Şi trist, iarăşi îţi voi zâmbi, zicându-ţi că mă voi căsători şi pe tine nu te pot iubi.
Îmi vei cere timp să mă gândesc
Ascultă băiete, nu-mi ţine calea căci nu te iubesc
Căci sâmbătă e nunta mea şi în lume voi pleca şi pe tine te voi lăsa pe strada
aceasta.
Sau poate că vei auzi că eu m-am călugărit şi greu îţi va fi căci nu ne-am putut
întâlni înainte de a mă călugări.
Şi-atunci mă vei dori cu gândul, că mă vei întâlni, dar eu nu te pot privi că aşa sunt
călugării.
Sau poate că-ntr-o zi mergând pe stradă vei zări oameni fără bucurii, care-şi duc
copila pe ultimul drum.
Iar tu de curiozitate vei veni şi atunci vei zări copila pe care o puteai iubi.
Cu care te-ai purtat urât cu ea şi nici rămas bun nu ţi-ai luat de la ea când v-aţi
despărţit.
Şi ea spre casă a pornit.
Degeaba încerci să-ţi iei rămas bun de la ea, că ea răspunsul nu ţi-l va da, căci rece
zace sărăcuţa de ea.”
 
Şi acum o altă poezie:
 
„Te iubesc deşi nu te cunosc prea bine
Tu doar mă ştii, atât, doar m-ai văzut
Trăiesc prin vise, deşi trăiesc prin tine
Dar te iubesc şi azi la fel ca la-nceput
Trecut-a timpul şi acum suntem doar noi
Trăim prin vise, nu eu, ci amândoi
Trecut-au ani dar nu-i timpul pierdut
Căci ne iubim şi-acum, la fel ca ieri, ca la-nceput.”
În legătură cu fenomenele naturale care s-au întâmplat în 17, mulţi au spus
că e mâna lui Dumnezeu, au spus că Dumnezeu a dat ploaia care a fost în 17 spre 18
ca o binecuvântare pentru ceilalţi. Pentru că, dacă n-ar fi plouat, îţi dai seama ce

64
s-ar fi întâmplat a doua zi dacă oamenii ar fi ieşit pe stradă şi-ar fi văzut sângele.
După ploaia care a fost seara, a doua zi se mai vedeau încă băltuţe mici de sânge
amestecat cu apă. Cred că ar fi fost ceva de nedescris. S-ar fi întâmplat ceva
groaznic. Rămân foarte multe semne de întrebare în legătură cu faptul că în luna
decembrie a plouat ca primăvara. A fost o ploaie de primăvară, pur şi simplu, cu
fulgere şi cu tunete. Nu ştiu dacă s-a mai întâmplat aşa ceva, iarna să fulgere şi să
tune. Un lucru esenţial e acela că autopsierul ne-a spus că a făcut autopsia. Or, când
am găsit-o, nu avea făcută autopsia. În dreptul rănii avea un leucoplast pe care era
un număr. Ceilalţi aveau, tot aşa, leucoplast şi aveau scrise numele, cei ce au fost
identificaţi. Asta înseamnă că ei au fost înregistraţi. Înseamnă că autopsierul a
minţit. Asta este.
 
[Interviu realizat de Adrian Onica la Timişoara, în data de 9 aprilie 1997, cu
Cristina Boţoc, sora martirei Luminiţa Boţoc]

http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=baza-de-date/declaratii-ale-vi
ctimelor/botoc-cristina

65
 INTERVIU CU MARIA BOȚOC

COPIII ŞI REVOLUŢIA

Interviu cu Maria Boţoc – mama minorei Luminiţa Boţoc, împuşcată mortal, în

Calea Lipovei, în 17 Decembrie 1989, la Timişoara

Luminiţa încă nu împlinise 14 ani când viaţa i-a fost curmată brusc de un glonţ care
i-a străpuns inima. Era în clasa a VIII-a şi, culmea, îşi dorea ca, în viitor, să lucreze
în armată. Cine s-ar fi gândit că lângă o unitate militară avea să şi moară? Era o fire
veselă, un copil energic. În acea duminică, prima zi din vacanţă, ultima zi din viaţa
ei, ceva a atras -o ca un magnet spre stradă, spre Catedrală... spre ceruri. (Liza
Kratochwill)

M.B: Eu am avut două fete gemene. O fată care mi-a murit şi mai una, Boţoc
Cristina. Duminică dimineaţă au decis să meargă la Catedrală. S-au îmbrăcat şi au
plecat împreună. La câţiva metri de bloc, Luminiţa s-a răzgândit, n-a mai vrut să
mai meargă... A revenit fiică-mea de la Catedrală, Cristina.Văzând că a venit
singură, am întrebat-o: „Ce s-a întâmplat cu sora ta?”„Luminiţa a mers în Lipovei.”
A revenit pe la ora 15.00 şi mi-a povestit: „Mama, să ştii că în oraş se întâmplă
ceva, s-o adunat foarte multă lume.”(...) Seara, pe la opt fără douăzeci, a trecut un
grup de tineri şi s-a rugat să-i dau voie să meargă şi ea jos.
.L.K: Ştia pe cineva din acel grup?
M.B.: Din acel grup n-o ştiut pe nimeni. A coborât ea prima şi, după aceea, au
coborât şi surorile ei. Ea a mers direct în grup şi-a plecat în Lipovei cu grupul. Au
urcat fetele alealalte două şi au zis: „Mami, Luminiţa a plecat în Lipovei.”
L.K.: Fetele erau mai mari sau mai mici?
M.B.: Am una mai mare cu doi ani decât ele, Boţoc Lăcrămioara, şi Cristina îi era
geamănă. Şi atuncia eu le-am zis lor, zic: „Mamă, mergeţi în Lipovei şi căutaţi-o şi
aduceţi-o acasă!” A ajuns până pe Borzeşti, în care era foarte multă lume pe stradă
şi lor le-a fost frică şi s-au întors înapoi. Atunci i-am zis la soţul să meargă după
Luminiţa. El a spus: „Lasă că se întoarce grupul şi o să vină şi ea acasă! ” După
câteva minute, am auzit că se trăgea în Lipovei. Şi-atunci, soţul mi-a zis: „Să ştii că
se trage cu gloanţe adevărate!”
L.K.: După ce şi-a dat seama?
M.B.: Nu, noi am văzut că prima dată s-a tras cu ceva avertisment şi, după aia, s-a
tras cu gloanţe adevărate. El, făcând armata, mi-a spus. Noi am aşteptat să se
întoarcă fetiţa. În data de 18 dimineaţa, am mers la serviciu, la care am auzit că au
fost şi morţi în oraş, şi-atunci, şeful unde am lucrat, c-am lucrat la „Modern”, la
încălţăminte, mi-a spus: „Doamnă, mergeţi acasă şi căutaţi-vă fetiţa, că au fost şi

66
morţi printre ei!” Am venit acasă, soţul deja trimisese fetele să vadă dacă n-o
găseşte pe la colegii de şcoală. Fetiţa a plecat duminică seara şi nu s-au mai întors
deloc înapoi.
L.K.: Dar cum s-au despărţit, de n-au ştiut una de cealaltă?
M.B.: Fata care a murit a plecat prima din casă. A coborât. După cinci minute, au
plecat şi surorile ei. Dar până au ajuns ele, a plecat singură. Am mers acasă şi soţul
a plecat la Clinicile Noi. Ca să caute. Când o ajuns la Clinici, nu li s-a dat voie să
intre în spital, deja era la poarta
Spitalului Miliţia... sau cum se chema, şi a venit înapoi acasă. În data de 19, am
mers eu la Judeţeană, eu cu fetiţa geamănă, şi ne-am dus direct la Morgă. Cineva
ne-a spus: „Mergeţi şi întrebaţi acolo!”. Nu ştiam că este moartă...
L.K.: Ştiaţi, deja, că lumea îşi caută morţii?
M.B.: Da. Am mers acolo şi am ajuns la portar, mi s-a spus: „Doamnă, mergeţi
acasă, că nu aveţi voie să circulaţi pe stradă, mergeţi acasă, că poate să vă împuşte!”
După care m-am întors înapoi şi m-am oprit în faţa Spitalului Judeţean. Acolo,
spitalul era înconjurat de Miliţie şi de Armată. A venit un militar şi m-a întrebat că
de ce stau acolo. Şi i-am explicat plângând, nu ştiu ce i-am mai zis acolo, şi zice:
„Doamnă, haideţi cu mine!”. Am mers, am intrat în Policlinică, în Spitalul
Judeţean, acolo erau doi domni îmbrăcaţi în haine negre, cu automate, şi m-a invitat
la o masă şi m-a întrebat ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Şi i-am descris cum
a fost îmbrăcată, de ce a plecat, cum a plecat şi a scris acolo pe un caiet şi a zis:
„Doamnă, mergeţi acasă, că, dacă se află ceva, o să vă anunţăm sau o să vină fetiţa
acasă!”. Şi mi-a spus atunci: „Poate fetiţa dumneavoastră o trecut graniţa.” Zic: „Nu
se poate un copil de 13 ani să treacă graniţa, că la noi în casă nici nu s-a vorbit de
aşa ceva niciodată!” Atunci, am venit acasă. Ulterior, soţul a aflat că fetiţa a fost
împuşcată.
L.K.: Cum a aflat ?
M.B.: Un vecin de la noi de la bloc a mers în Lipovei şi cineva spunând că o fetiţă
din blocul unde locuiam noi este decedată, dispărută. Şi-atunci, un domn i-a spus:
„Să ştiţi că fetiţa este moartă!”. După ce s-a terminat, a tras, şi oamenii au fugit care
într-o parte, care în cealaltă; atunci s-a văzut cine a fost. Şi-acolo au fost şapte
morţi. Din care a fost şi fetiţa noastră.
L.K.: Unde era? Unde a fost împuşcată?
M.B.: Chiar în faţa unităţii militare era un teren şi-acolo, în spatele unui bloc, a fost
fetiţa.
L.K.: Au fost luaţi imediat morţii de-acolo ?
M.B.: Da, fetiţa a fost dusă cu Salvarea la Clinici, şi de-acolo n-am mai ştiut nimic
ce s-a întâmplat, nimic. Şi-atunci, am găsit-o abia în 14 ianuarie, îngropată în
Cimitirul Eroilor, în groapa comună. Soţul a mers la servici şi cineva dintre colege
i-a spus că să meargă în cimitir, că s-a dezgropat o groapă comună şi acolo este şi
fetiţa noastră. Şi-atunci, soţul a venit şi-ntr-adevăr, era fetiţa în groapa comună, un
coleg de-al lui soţul a venit la mine la fabrică, că eu eram schimbul unu la fabrică,
de dimineaţă, şi m-a luat şi am mers şi am văzut fetiţa acolo.

67
L.K.: Unde era, împreună cu mai mulţi sau undeva mai separat?
M.B: Nu. Era împreună cu nouă persoane.
L.K.: V-amintiţi de celelalte nouă persoane? Cine mai era acolo?
M.B.: Nu am cunoscut nicio persoană...
L.K.: Aparţinători erau la celelalte?
M.B.: Nu erau venite, momentan, dar ulterior, după ce am scos fetiţa din groapă, că
nu mi-a dat voie până la ora două, când a venit Procuratura, a venit şi mi-a luat
interviu doamna Jana Gheorghiu, de la Bucureşti, era acolo, şi mi-a luat interviu
cum s-a întâmplat şi, după aia, mi-o dat voie şi-am scos fetiţa şi am dus-o în capelă
şi după trei zile am înmormântat-o, că nu ne-a dat voie să o aducem acasă.
L.K.: Şi aţi aflat, ulterior, unde ajunsese? De la Clinicile Noi a fost dusă la morga
Judeţeanului, să fie luaţi toţi?
M.B.: Nu am aflat niciodată unde a fost dusă şi cum. Decât am aflat, ulterior, că a
fost înmormântată cu toate persoanele. Dar de unde le-a adus nu am aflat niciodată.
L.K.: Da. Ceea ce înseamnă că au mai fost ţinute undeva, din moment ce oamenii
şi-au căutat
(...) imediat după Crăciun s-a cam ştiut unde, cu excepţia celor care au fost arşi,
deci lotul celor 40 de cadavre. Şi n-aţi aflat cam unde au fost...?
M.B.: Nu am aflat.
L.K.: Şi i se făcuse autopsie, prezenta urme de violenţă?
M.B.: Nu i s-a făcut... ea a fost împuşcată în inimă, prin spate. Şi-n faţă, în dreptul
inimii, a venit un leucoplast, cu-n număr scris acolo, că n-o avut niciun act la ea...
plagă prin împuşcare.
L.K.: Atât! De glonţ, de armă, nimic?
M.B.: Nu, nu! Nimic, nimic n-am aflat! Aş dori să aflu măcar cine a tras.
L.K.:După părerea dumneavoastră, cine credeţi că a tras atunci?
M.B.: Din unitatea militară au ieşit. Acuma, nu ştiu, să fi fost militari, să fi
fost din cadrul armatei, cineva a fost, dar cine şi cum...
.L.K.: De la Procuratură ce vi s-a spus? Aţi primit un răspuns oficial?
M.B.: De la Procuratură mi-a dat o adeverinţă precum că ea a fost împuşcată,
altceva nimic.
L.K.: Mulţumesc!

A consemnat Liza Kratochwil

„Memorial 1989”, Buletin nr. 1(4) / 2009, p. 119-122

68
 MEMORIU – MARIA BOȚOC

CĂTRE
ASOCIAȚIA MEMORIALUL REVOLUȚIEI TIMIȘOARA,

Subsemnata Boțoc Maria, domiciliată în Timișoara, Str. C-tin Rădulescu

Motru, Bl. B. 35, Ap. 15.
În calitate de urmaș al eroului martir BOȚOC LUMINIȚA, împușcată în
data de 17 dec. 1989, ora 20.00, în Calea Lipovei, în fața Unității Militare din Calea
Lipovei, lângă biserică.
A plecat de acasă cu un grup de manifestanți, care scandau lozinci pe strada
Borzești, în fața blocului în care locuiam. Fiica mea Boțoc Luminița s-a alăturat
împreună cu sora ei geamănă, BOȚOC CRISTINA, și sora mai mare, BOȚOC
LĂCRIMIOARA, în acest grup de revoluționari, mergând înspre Complexul
alimentar de lângă Unitatea Militară.
Surorile ei s-au întors înapoi acasă după aproximativ o oră, spunând că le-a
fost frică, iar pe Luminița au pierdut-o în mulțime. La puțin timp după ce au venit
fetele, împreună cu soțul BOȚOC VIRGIL am ieșit în balcon și am văzut gloanțe
colorate pe deasupra blocului. Soțul, după zgomotul împușcăturilor, a spus că sunt
și gloanțe de război. Împușcăturile se auzeau dinspre Calea Lipovei, dar și dinspre
centrul orașului. Am așteptat-o toată noaptea să revină acasă, dar a fost în zadar,
nici vecinii nu știau nimic. Abia luni dimineața când am mers la serviciu, am aflat
că în oraș s-au făcut arestări și au murit oameni. N-am crezut niciun moment că au
putut să tragă într-o fetiță de numai 13 ani, așa căci am sperat în continuare să se
întoarcă, sau măcar să o găsim rănită într-un spital. Soțul a fost la mai multe spitale
să o caute, dar nu i s-a dat voie să intre, fiind înconjurat de Armată și Poliție. Abia
marți dimineața, în 19 decembrie, soțul a aflat de la un coleg de serviciu Avădanei
Ștefan, că a văzut-o pe fată între cei 7 morți din Calea Lipovei, care au fost ridicați
din stradă de Salvare și mașini particulare. Domnul Avădanei Ștefan a văzut-o
foarte clar că a murit pe loc, fiind și martor în proces. Cu toate acestea, nu ne-am
putut găsi fetița, în următoarele zile. În data de 20 decembrie am fost la Spitalul
Județean, împreună cu Cristina și o vecină, și după mai multe insistențe,
văzându-mă căci plâng, un securist m-a chemat înăuntru la intrarea principală în
spital, unde am fost interogată de acel civil care, împreună cu un medic, și-au notat
toate datele despre ce s-a întâmplat, pe vecina și pe fiică nu le-au primit înăuntru.
M-au trimis acasă, ca să mă liniștesc, că mă anunță ei dacă e moartă, sau dacă a
trecut granița!! Eu nu le-am spus că e moartă deoarece soțul nu a aflat, ci de la

69
colegul lui de serviciu.
În data de vineri, 22 decembrie, am aflat de la soacra Calinciuc Maria, venită
împreună cu tot cu socrul Vasile de la Brad, să își caute și ei nepoata dispărută. Ea
mi-a spus să nu o aștept pe Luminița, căci e moartă.
În zilele următoare ei ne-au lămurit să plecăm toată familia la Brad la ei acasă,
deoarece în Timișoara se trăgea și mureau în continuare oameni. Știam de la
televizor că au dispărut morții din Spitalul Județean, așa că eu am ținut legătura prin
telefon cu o vecină. Când am venit în 5 ianuarie 1990, soțul s-a dus la Spitalul
Județean și de la medicina Legală, doctor Dresller i-a dat un certificat (adeverință)
din care a rezultat că fiica noastră a murit de hepatită. Soțul a fost revoltat de
această minciună și a mers la Primărie spunând că fetița a fost împușcată. Cei de la
Primărie l-au trimis înapoi la Medicină Legală căci fetița a fost împușcată și să i se
elibereze o adeverință din care să rezulte că a fost împușcată.
Abia după data de 14 ianuarie 1990, când au găsit fetița în groapa comună din
Cimitirul Eroilor, am primit actele de deces din care rezultă căci a fost împușcată în
inimă.
Deși eram distrusă de necaz am mers și eu acolo să o văd. Soțul a ajuns la ora
9.00, iar eu la ora 11.00. Erau 11 morți într-o groapă comună, descoperiți de
revoluționari. Fiica mea și încă o femeie erau în sicrie, iar ceilalți erau în lăzi.
Luminița era prima în marginea din stânga, era descoperită la piept, cu un tampon
de vată la orificiul din piept, mare cât un pumn. Capul era vânăt. A fost împușcată
din spate direct în inimă, iar la ieșire glonțul i-a explodat provocând acel orificiu
mare.
Ultimul mort din dreapta groapei era un tânăr între 30 - 40 ani, îmbrăcat
normal, cu cheile de la excavator pe piept și el împușcat în cap. Oamenii spuneau că
el a fost excavatoristul care în noaptea de 28/29 decembrie a săpat groapa și a fost
victimă (martor care trebuia să dispară). Ceilalți morți au fost îngropați pe ascuns,
aduși nu se știe de unde, deoarece eu am intrat în 22 decembrie si 23 decembrie, la
morga Spitalului Județean și nu am găsit-o. S-a filmat cu mai multe camere și a
venit Procuratura. Abia la ora 14 au fost scoși din groapa comună. A fost pusă în alt
sicriu într-o capelă împreună cu un băiat din Ianova, apoi am înmormântat-o în data
de 17 ianuarie 1990.
În final țin să arăt câteva presimțiri ale fiicei mele Luminița și ale mele care
s-au întâmplat înainte și după moartea ei, care au fost un miracol Divin. Cu o
săptămână înainte de a muri, Luminița a început să scrie amintiri și cântece într-un
vocabular, care i l-a lăsat surorii ei geamănă și există și acum acasă la noi. Erau
cântece și povestiri de despărțire de sora ei. Pozele care le avea cu sora ei le-a tăiat
cu foarfeca separând poza ei de celelalte imagini din poză (sora, o mătușă și
cumnatul de la Piatra Neamț).
În acea săptămână, când venea de la școală se închidea în camera ei și asculta
muzică, nu era deloc veselă.
Tot în acea săptămână am avut și eu un presentiment ciudat și unele vise
înspăimântătoare. Am visat căci eram cu ele micuțe undeva într-o casă dărâmată și

70
parcă ne urmărea cineva să ne omoare.
În altă noapte, eram din nou cu fetele, toate 3 erau mici, eram urmăriți de niște
militari, am intrat într-o casă unde era o groapă mare, unde era să cădem cu ele
împreună. Atunci m-am trezit și i-am spus soțului ce visuri am, dar el m-a calmat.
Sora ei geamănă, Cristina, în ziua de 17 decembrie (duminică) a plecat singură
la Catedrală, s-a rugat pentru familie și a aprins 5 lumânări pentru fiecare persoană
din casă, iar lumânarea care era pentru sora ei geamănă nu se aprindea și a lăsat-o
acolo neaprinsă. După Revoluție a făcut mai multe poezii despre sora ei, recitate la
Cimitirul Eroilor de către ea și alte persoane.
Soțul Boțoc Virgil, care avea o hepatită cronică ascunsă din anul 1974, din
Armată, când au găsit-o în groapa comună s-a îmbolnăvit. A avut un șoc din care a
încărunțit. După un an de zile i-a revenit hepatita, de care n-a mai scăpat până în
anul 1998, 17 septembrie, când a decedat.
Consider că moartea lui are legătură cu tragedia de la Revoluție, deci nu e drept
ca în urma morților de la Revoluție, și a mortilor de după Revoluție, dar care au
suferit traume fizice și psihice în timpul Revolutiei, alții să profite astăzi în urma
lor. Mă refer la cei peste 20.000 de revoluționari care, prin noua legea a
Recunoștinței 341/2004, vor beneficia de îndemnizații mai mari decât părinții care
au suferit, au murit, sau suferă în continuare din cauza copiilor care și-au dat viața
pentru libertate și dreptate.
Rog ca memoriul meu să fie analizat și înaintat organelor competente ca toți
părinții care și-au pierdut fiii în Revoluție să primească o îndemnizație mai mare
sau cel puțin egală cu a celorlalți revoluționari.
Cer, de asemenea, ca urmașii și răniții care au murit după Revoluție să li se
facă un dosar, din care să rezulte dacă moartea lor a avut sau nu, cu Revoluția vreo
legătură din cauza suferinței. Dacă da, atunci legea Recunoștinței să fie
recunoscătoare față de urmașii aceștia și nu față de mii de revoluționari falși,
profitori.

TIMIȘOARA,
14.06.2005

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

71
 EUGEN-FRANCISC NAGY - ANEXE
ADRESĂ: ION NAGY GHEORGHE
Către
Comisia de Adevăr şi Dreptate, Asociaţia 17 Decembrie Timişoara,

Subsemnatul Nagy Ion Gheorghe, domiciliat în Bistrița, Calea Moldovei

Bl. 12, et. I, ap. 8, fratele lui NAGY EUGEN, 17 ani (născut 15.V. 1972), dispărut
în Revoluţie în data de 17 decembrie la Timişoara, prin prezenta vă rog a mă ajuta
în elucidarea cazului fratelui meu.
Fratele meu a fost împuşcat în Calea Girocului, în data de 17.12.1989, în
jurul orei 22:30 şi transportat de o Salvare, probabil la Spitalul Judeţean. Cunosc
aceasta dintr-o declaraţie depusă la Poliţie de către Kolinics Alexandru, cu care au
manifestat împreună în Calea Girocului. Menţionez că fratele meu era la Şcoala
Profesională nr. 9 în Timişoara şi locuia în gazdă pe str. Moise Nicoară nr. 32. La
locul respectiv au fost împuşcaţi mai mulţi manifestanţi, printre care și o fată
(aproximativ 15 ani) care a murit pe loc. În luna ianuarie 1990 am venit la
Timişoara pentru a-l căuta. Am depus declaraţia la Poliţia Timişoara. Cunosc că era
pe lista dispăruţilor din Revoluţie apărută într-un ziar local. Procuratura Militară
ne-a spus că cazul este transferat la Poliţie pentru cercetări. La Poliţie ne-a zis ca să
aşteptăm acasă că o să ne anunţe ei, iar dacă o să găsim ceva între timp să-i
anunţăm.
Am fost la Spitalul Judeţean, unde a fost căutat în registrele de internări şi
nu a fost găsit. Nu am fost îndrumaţi spre Medicină Legală pentru a consulta fişele
celor decedaţi în Revoluţie.
Am făcut aceasta astăzi, 12.06.1991, la indicaţiile Asociaţiei ”17
Decembrie” şi am găsit acolo o fişă asemănătoare cu semnalmentele fratelui meu
(fişa nr. 1010).
Întrucât trebuie să mă prezint urgent la Bistriţa, rog Asociaţia să mă ajute pentru
obţinerea certificatului de deces.

Timişoara, Nagy Gheorghe

12. 06. 1991

72
P.S. Tot astăzi am fost la Procuratura Militară pentru a cere o adresă prin care să
aprobe executarea unei copii după fişa de constatare a morţii nr. 1010 necesară
pentru întocmirea actelor de deces. La poartă am fost informat că d-nul procuror
Bălan Romeo este plecat la Bucureşti, cazul rămâne nerezolvat. Declar pe proprie
răspundere că fişa nr. 1010 identificată de mine corespunde cu semnalmentele
fratelui meu şi împuternicesc pe domnul Bînciu Ioan pentru a rezolva cazul.

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)
MONICA GABRIELA TAKO – ANEXE

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura ……………………………………………..
Dosar nr. …............/198…..

DECLARAŢIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 10

După ce au fost aduse la îndeplinire prevederile din art. 80 şi 84 din

C. pr. pen., după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen. şi după
ce i s-a atras atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de
mărturie mincinoasă, martorul declară următoarele:
Subsemnatul: numele Tako, prenumele Iosif , de 48 ani, fiul lui Iosif si al
Agyesa, studii 7 clase elementare, ocupaţia conducător auto la Transchim,
domiciliat în Timişoara, str. I. Ionescu de la Brad, nr.- , bloc 22B, scara- ,
etajul 2, apart. 9, judeţul Timiş.

Sunt tatăl lui Tako Gabriela născută la 13 iunie 1979, în Timişoara,

care a decedat în ziua de 19 decembrie 1989, ca urmare a împuşcării ei în
ziua de 17 decembrie 1989.
În seara zilei de 17 decembrie 1989 veneam cu maşina dinspre gară
pe Bulevardul Republicii. Ajungând în dreptul magazinului de mobilă am
fost semnalizaţi să ne oprim şi să intrăm la parcarea din partea stângă înspre
Consiliul Sindicatelor. În maşină eram cu toată familia. După parcare ne-am
dat jos şi ne-am îndreptat pe Bulevardul Republicii înspre Operă, pe
trotuarul din stânga. Am ajuns la capătul magazinului de mobilă, unde ne-am
oprit, căci în faţă era un cordon de militari. Am stat pe loc vreo 10 minute,
după care fără nicio somaţie s-a deschis foc în lumea care era adunată
dincolo de intersecţie. Unii trăgeau în sus, iar alţii în mulţime. Din familia
mea au fost răniţi: fetiţa Gabriela în coapsă, fetiţa Danca, de 16 ani, în

73
umărul drept, deasupra claviculei, şi soţia Titina în şold.
Am luat în braţe fetiţa de 10 ani, Gabriela şi am fugit cu ea în spre
Spitalul de Copii. Am intrat în spital la Secţia de chirurgie, unde i s-a dat
primul ajutor şi a fost băgată direct la sala de operaţie. Am rămas pe loc să
văd rezultatul operaţiei. În timpul operaţiei am coborât la intrarea în spital în
hol, unde mi-am găsit soţia şi fiica mea, ambele fiind rănite şi pansate deja.
Soţia şi fiica mea au fost transportate cu o Salvare la Spitalul
Judeţean, iar eu am rămas până în jurul orelor 1,00 la Spitalul de Copii.
Operaţia fetiţei mai mici a durat circa 2 ore. După ce a fost dusă într-un
salon la reanimare am plecat şi eu. Mi-am luat maşina de la parcare şi am
dus-o acasă.
În drum spre casă, la fabrica de pâine am fost oprit de un cordon de
militari, revin şi arăt că m-am strecurat în spatele unui autobuz pe str.
Circumvalațiunii şi am luat-o înspre Calea Lipovei, unde dormisem. În acea
noapte n-am mai fost nicăieri.
Întrucât era noapte şi pe B-dul Republicii nu ardeau becurile pentru
iluminat, n-am putut identifica cine a tras. Am văzut doar uniforme. Nu mă
constitui parte civilă în legătură cu decesul fiicei mele Gabriela, care cu toate
îngrijirile ce i-au fost date a decedat în spital în ziua de 19 decembrie 1989.

PROCUROR, MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

74
PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Procuratura …………………………………………….
Dosar nr. ………............. /198……

DECLARAŢIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 10

După ce au fost aduse la îndeplinire prevederile din art. 80 si 84 din C. pr.

pen., după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul: numele Tako, prenumele Titina, de 38 de ani, fiul lui Vasile
şi al Zamfira, studii 8+3 cls., ocupaţia laborant la I.C.Chim Bucureşti, domiciliat
în Timişoara, str. I. Ionescu de la Brad nr. 22B, bloc-, scara-, etajul-, apart. 9,
judeţul (sectorul) Timiş.

În seara zilei de 17 dec. 1989, în jurul orelor 1900 eram împreună cu toată
familia şi anume eu şi soţul meu Tako Iosif, Tako Gabriela, Tako Danca.
La un moment dat am văzut că dinspre Operă au început să tragă militarii
înspre noi, care eram lângă magazinul de mobilă vis-a-vis cu hotel “Banatul”. Eu
am fost lovită de glonţ în coapsa dreaptă, fiica Doboşan Danca a fost rănită în
omoplatul drept, deasupra claviculei, iar fiica mea de 10 ani Tako Gabriela a fost
rănită în piciorul drept.
Soţul meu a dus fetiţa la Spitalul de Copii, iar eu şi fiica mea Doboşan Danca
am fost transportate la Spitalul Judeţean. Precizez că fiica mea de 10 ani Tako
Gabriela a decedat în 19.12.89, în spital.
Solicit doar aplicarea prevederilor legale, mă voi pronunţa în faţa instanţei.
Atât declar, susţin şi semnez.

PROCUROR, MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

75
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,
Decembrie 1989)

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura……………………………………………..
Dosar nr. ………………….. /198….

DECLARAŢIE DE PARTE VĂTĂMATĂ

Anul 1990, luna ianuarie, ziua 10

După ce au fost aduse la îndeplinire prevederile din art. 80 şi 84 din C. pr.

pen., după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul: numele Doboşan, prenumele Danca, de 16 ani, fiul lui Ioan și
al Titina, studii elevă clasa 11, ocupaţia elevă, domicilitat în Timişoara, str. I.
Ionescu de la Brad, nr.-, bloc B22, scara-, etajul 2, apart. 9, judeţul Timiş.

În seara zilei de 17 decembrie 1989, în jurul orelor 1900, veneam cu maşina

împreună cu toată familia dinspre gară pe Bulevardul Republicii, cu intenţia de a
merge acasă pe Calea Lipovei. Când am ajuns în dreptul magazinului de mobilă am
fost semnalizaţi să ne oprim şi să trecem în parcarea din faţa Consiliului Sindical.
Nu am ştiut ce se întâmplă în oraş. După ce ne-am dat jos din maşină ne-am
îndreptat înspre Operă, pe trotuarul din faţa magazinului de mobilă. La capătul
trotuarului am fost opriţi de nişte militari la circa 10 m de aceștia. Am stat pe loc
câteva minute, după care fără nicio somaţie a început să se tragă.
Am fost rănită la umărul drept deasupra claviculei în timp ce eram în
picioare. După aceea ne-am aruncat la pământ împreună cu sora şi mama.
După ce au încetat să tragă m-am ridicat, şi pentru că mi-am dat seama că
sunt rănită, împreună cu mama, care şi ea era rănită, ne-am îndreptat înspre Spitalul
de Copii. Am fost pansată aici şi apoi împreună cu mama am fost transportate de
urgenţă la Spitalul Judeţean cu o Salvare.
M-au pansat din nou şi mi-au dat drumul, însă noaptea am petrecut-o tot în
spital alături de mama, care a fost operată. A doua zi am plecat de la Spitalul de
Copii la vara mea, unde am stat până în 19 decembrie, când sora mea a decedat.
Nu mă constitui parte civilă pentru leziunile ce mi-au fost provocate prin

76
împuşcare. Pentru că strada unde am fost împuşcată nu era luminată, nu am putut
să-mi dau seama cine a tras în noi. Pot să afirm doar că era un cordon de soldaţi cu
faţa. Eu am fost rănită cu gloanţe obişnuite, dar mama cu gloanţe dum-dum.”

PROCUROR, MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)
PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
PROCURATURA LOCALĂ TIMIŞOARA
Dosar nr. …………………….

DECLARAŢIE DE PARTE VĂTĂMATĂ

Anul 1990, luna ianuarie, ziua 19

Subsemnatul: numele Doboşan, prenumele Danca, de 16 ani, fiul lui Ioan

şi al Titina, studii 11 clase, ocupaţia elevă- Liceul ind. nr. 3 Timişoara, domiciliat
în Timişoara, str. I.I. de la Brad, bloc. B.22, ap. 9, judeţul Timiş, nu sunt soţ sau
rudă al vreunuia din părţi şi nu sunt în raporturi de duşmănie cu acestea şi nu am
suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii.
După depunerea jurământului, conform art. 85 C. pr. pen. şi după ce i s-a pus în
vedere că dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă, declar următoarele:

Duminică, 17 decembrie 1989, în jurul orelor 1800-1900, pe B-dul

Republicii din Timişoara, în imediata apropiere a Pieţei Operei, unde populaţia
manifesta împotriva regimului Ceauşescu, fiind şi eu împreună cu aceştia. Eram
împreună cu mama, tata şi sora mea. Mergând pe B-dul Republicii înspre Piaţa
Operei, când am ajuns la magazinul de mobilă, am văzut un cordon de militari care
blocau drumul spre piaţă. În jurul nostru era plin de lume. La un moment dat,
dinspre cordonul de militari s-a tras asupra noastră. Oamenii erau paşnici, mulţi
dintre ei erau simpli trecători. Eram surprinşi de faptul că ţiganii furau din
magazinul de articole sportive de lângă “Cina”, care fusese spart. Când s-a tras
asupra noastră eu am fost rănită în umărul drept, mama a fost rănită în coapsa
dreaptă, iar sora mea a fost rănită în piciorul drept, tata a dus-o repede la Spitalul de
Copii, dar marţi, după două zile, a murit.
Solicit trimiterea în judecată a celor care au tras. Urmează a mă constitui
parte civilă în instanţa de judecată.
Atât declar, susţin şi semnez.

77
 PROCUROR, MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

DECLARAŢIE

Mă numesc Tako Titina, domiciliată în Timişoara, str. Ion Ionescu de la

Brad, bloc B22, ap.29.
În data de 17.XII.1989 ne aflam pe B-dul Republicii, în colţ la Mobilă şi
nici 5 minute nu am stat şi un cordon de militari ne-au secerat cu gloanţe, unde
fetiţa mea Tako Gabriela a fost rănită în artera principală în picior şi după două
operaţii, în urma unei infecţii în perfuzie, fetiţa a decedat în faţa surioarei ei
Doboşan Danca, care fiind şi ea rănită în omoplatul drept şi eu Tako Titina în
coapsa piciorului drept.

Timişoara la 22-05-1990

PROCURATURA MILITARĂ
Dosar 297/P/1991

Alexandra Lacrimioara Hrişcu, elevă cl. IX Timişoara. Rog să depuneţi la

acest dosar fotografia prietenei mele dragi pe care am pierdut-o şi am jurat în acele
clipe grele că voi rămâne credincioasă.
Dragă Gabi,
În acea seară de 17.XII.1989 am fost toate împreună. Tu pentru mine trăieşti,
lacrimi şi flori îţi dăruiesc pe mormântul tău. Dumnezeu să te slăvească şi ţi-am
jurat că voi fi alături de tine. Dar acei care te-au omorât pe tine, azi după doi ani de
lacrimi, după sufletul tău le-am vărsat, acei ce-au tras în noi mi-au distrus moralul,
sunt persecutată, nimeni nu mă aude. Dragă Gabi, ce păcat că nu mai poţi vorbi şi
să fi alături de mine.
Pentru mine şi mama trăieşti, dragă Gabi.
Flori şi lacrimi îţi dăruim pe mormântul tău.
Cu drag, a ta prietenă Sandi. Nu te vom uita niciodată.

78
 Timişoara,
21 decembrie 1991 Alexandra Lacrimioara Hrişcu

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura JUDEŢEANĂ TIMIŞ
Dosar nr. 767/P/1989

Către,
LABORATORUL JUDEŢEAN DE MEDICINĂ LEGALĂ TIMIŞOARA

În interesul urmăririi penale ce se efectuează în dosarul nr. 767/P/89 privind

moartea victimei TAKO GABRIELA MONICA, în baza disp. art. 114 C. pr. pen.
vă solicităm a efectua o constatare medico-legală asupra cadavrului TAKO
GABRIELA MONICA, urmând ca să răspundeţi la următoarele întrebări:

1- Ce leziuni se constată pe cadavru;

2- Modul de producere a acestora;
3- Vechimea leziunilor;
4- Care este cauza medicală a morţii.

În acest scop, urmează să luaţi cunoştinţă de următoarele acte şi date de

urmărire penală:
examinarea cadavrului.
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………

79
 ……………………………………………………………………………………
………………………….

Raportul de constatare medico-legală, rugăm a ne fi înaintat până la data de

30 decembrie 1989.
PROCUROR,
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ TIMIȘOARA „PROF. DR. MINA MINOVICI”

LABORATOR EXTERIOR TIMIȘOARA
Nr.1037/A
Data 19.12.1989

RAPORT MEDICO-LEGAL

Subsemnatul dr. Ciobanu Viorel, medic principal legist la laboratorul

exterior Timişoara din cadrul Institutului de Medicină Legală “Prof. dr. Mina
Minovici” ca urmare a adresei Procuraturii Judeţene Timiş, dos. nr. 767/P/89 am
procedat la examenul extern al cadavrului Tako Gabriela Monica în vârstă de 10
ani, cu domiciliul stabil în Timişoara, str. Ion Ionescu de la Brad, bl. 22B, care a
decedat la data de 19.12.89 şi am constatat următoarele:
Examenul extern a avut loc la morga Spitalului Judeţean Timişoara.

Examenul extern al cadavrului

Cadavrul prezentat pentru examinare aparţine unei fetiţe în vârstă de
aproximativ 10 ani, normal dezvoltată.
Semne de violenţă:
1- Incizie chirurgicală la nivelul coapsei drepte.
A fost internată în spital cu dg. plagă împuşcată coapsa dreaptă.

Concluzii:
1.- Moartea numitei Tako Gabriela Monica a fost violentă.
2.- Ea s-a datorat şocului hemoragic consecutiv unei plăgi împuşcate în coapsa
dreaptă.

Către,
Procuratura judeţeană Timiş,

80
 Subsemnatul dr. Ciobanu Viorel, medic principal legist la laboratorul
exterior de Medicină Legală “Prof. dr. Mina Minovici”, am efectuat azi, 19.12.89,
examenul extern al cadavrului numitei Tako Gabriela Monica în vârstă de 10 ani, cu
domiciliul stabil în Timişoara, str. Ion Ionescu de la Brad, bloc 22B, ap. 9, care a
decedat la data de 19.12.89. Am constatat că moartea a fost violentă şi s-a datorat
şocului hemoragic consecutiv unei plăgi împuşcate coapsa dreaptă.
Rugăm eliberaţi autorizaţia de înhumare a cadavrului.
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

SILVIU-SEBASTIAN IORDAN – ANEXE

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Procuratura MILITARĂ TIMIŞOARA

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 3.
După ce au fost duse la îndeplinire prevederile art. 80 şi 84 Cod pr.
pen., după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din Cod pr. pen. şi după ce i s-a
atras atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă, martorul declară următoarele:
Subsemnatul: numele IORDAN, prenumele FLOREA, de 50 de ani,
fiul lui: Ilie și al: IOANA, studii: Fac. Mecanică, ocupația: - , domiciliat în
Timișoara, str. Șoimoș nr. 4, bloc -, scară -, etajul -, apart. 3, județul (sectorul):
Timiș.
În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, fiul meu Iordan Silviu Sebastian,
în vârstă de 18 ani, elev la Liceul C.D. Loga, clasa XII B, a plecat de acasă spre
centrul orașului. La plecare, fiul meu mi-a spus că merge la niște prieteni pentru a
viziona programul de televizor și că să nu ne îngrijorăm dacă întârzie.
În dimineața zilei de 23.12.1989, știind că fiul meu nu s-a întors, am dat
telefon la un prieten de-al său, Todor Octavian, domiciliat în Timișoara, strada
Olimpiadei, numărul 2, tel. 39467. Am vorbit cu mama băiatului, și mi-a spus că
fiul ei este acasă cu încă un prieten, Popovici Paul, și că acesta este înnebunit de
frică. De fiul meu mi-a spus că nu știe nimic.
Am încercat să vin în centrul orașului pentru a-l căuta pe fiul meu, dar nu
m-am putut apropia, deoarece erau schimburi de focuri. De la domiciliu am dat
telefon din nou la familia Todor și doamna mi-a spus că fiul meu este mort, fiind
împușcat la colțul străzilor Olimpiadei cu strada Popa Șapcă, și că a chemat o
Salvare pentru a-l transporta la spital.
În continuare m-am deplasat la Spitalul Județean, unde la Urgență l-am găsit

81
pe fiul meu decedat și l-am identificat.
În jurul orelor 24:00, în ziua de 22\23.12.1989, fiul meu împreună cu prietenii
săi Todor Octavian și Popovici Paul, se îndreptau spre locuința lui Todor Octavian.
Înainte de a intra în locuință, asupra lor s-a deschis focul dintr-un autoturism Dacia
1300 de culoare albă cu numărul de înmatriculare 1-TM-514. Todor Octavian a
reușit să intre în locuință, iar fiul meu cu Popovici Paul au rămas în stradă. Fiul
meu a fost împușcat în torace și a fost transportat decedat la Spitalul Județean
Timiș. Toate acestea le cunosc de la cei doi prieteni ai fiului meu, care pot da mai
multe amănunte cu cele întâmplate.
Popovici Paul are telefon de domiciliu 63206.
Atât declar, susțin și semnez.
PROCUROR MILITAR, MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,
Decembrie 1989)
DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 11.

Subsemnatul: numele Todor, prenumele Coriolan, de 18 ani, fiul lui Coriolan

si al Brîndușa, studii: 11 clase, ocupația: elev, domiciliat în Timișoara, strada
Olimpiadei nr. 2, județul Timiș.
În ziua de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 18.00 m-am întâlnit cu Iordan
Silviu, care a venit acasă la mine. Am stat la televizor până la ora 22.00 (când
Iordan a plecat cu intenția de a merge acasă).
La circa 15 minute de la plecarea acestuia, a venit la mine prietenul meu
Popovici Paul Mircea, care m-a chemat să merg în Piața Libertății să participăm la
un filtru.
Eu n-am vrut să merg, Popovici a plecat cu înțelegerea să-l aducă înapoi și pe
Iordan, pentru că era târziu.
Văzând că nu vin, m-am dus după ei și i-am găsit la cofetăria Macul Roșu.
Începuseră împușcăturile și atunci ne-am vorbit să ne refugiem la mine, care
stăteam mai aproape. Am plecat înspre casă împreună cu Iordan și Popovici. Când
am ajuns pe strada Popa Șapcă, am vrut să mergem pe strada Olimpiadei, unde
locuiesc. Pentru că cunoșteam locul, eu am luat-o înainte. După ce am făcut colțul
la circa 10-15 m au început împușcăturile. S-a tras asupra mea la nivelul
picioarelor. Eu am reușit să intru în curtea casei. În timp ce alergam, focul armelor
automate s-au îndreptat asupra lui Iordan și Popovici, care veneau în urma mea.
Pentru că nu am mai auzit nimic de la colegii mei, am presupus că aceștia au reușit
să fugă înapoi după colțul străzii. Am mai stat pitit după un zid al gardului circa 10
minute, după care văzând că nu se mai trage, am intrat în casă. La 4:30 dimineața,
am aflat de la Popovici, care a bătut în ușă, că Iordan era în stradă mort. Când s-a
luminat de ziuă, părinții mei au ieșit pe stradă și l-au găsit pe Iordan. A fost
transportat cu o Salvare la Spitalul Județean. Pentru că era întuneric, nu am văzut

82
cine a tras asupra noastră.
Am precizat că s-a tras din curtea celei de a doua case de la strada Olimpiadei
cu numărul 3 și din curtea blocului cu numărul 5.
Știu că în acele case locuiau un milițian și un securist. Pe milițian l-am mai
văzut pe stradă; la milițian s-au făcut percheziții de către o patrulă de soldați, dar nu
s-a găsit nimic. Știu că a treia zi s-a găsit în stradă o mașină cu numărul 1-TM-514
cu armament și muniții și alte 2 numere de schimb. Mașina a fost apoi dusă la
unitatea militară de pe Popa Șapcă.

PROCUROR, MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 11

Subsemnatul: numele Popovici, prenumele Paul Mircea, de 18 ani, fiul lui:

Mircea și al: Doina, studii: 11 clase, ocupația: elev, domiciliat în Timișoara, strada
Cosminului nr. 31 B, județul Timiș.
Am fost prieten cu Iordan Silviu, și în ziua de 22 decembrie 1989, ne-am
întâlnit cu acesta la alt prieten, Todor Coriolan, acasă. Aici am stat la televizor până
în jurul orelor 22.00, după care am plecat împreună cu Iordan cu intenția de a
ajunge acasă. Am mers înspre centru și în Piața Libertății, un ostaș ne-a cerut
ajutorul să facem un filtru.
Am fost trimis de Iordan să-l aduc și pe Todor. Am plecat la acesta, dar n-a
mai vrut să vină cu noi și mi-a spus să mă duc după Iordan, să venim imediat la el.
Am mai stat la filtru circa 30 de minute, după care au început să tragă și în Piața
Libertății și ne-am refugiat la cofetăria Macul Roșu. La câtva timp a apărut și
Todor, cu care ne-am înțeles să ne refugiem la el acasă, fiind cel mai apropiat.
Am ajuns pe strada Popa Șapcă lângă o unitate militară. Todor a trecut primul
peste strada Popa Șapcă, luând-o către strada Olimpiadei. La colț s-a oprit și ne-a
făcut semn să trecem. Am trecut amândoi cu bine strada. Pe strada Olimpiadei
primul a fugit Todor, eu după el la 10-15 m și după mine Iordan la vreo 3 m. Am
auzit niște împușcături și văzând că gloanțele veneau înspre mine, m-am trântit la
pământ. După ce focul a încetat, m-am uitat înapoi și l-am văzut pe Iordan întins pe
jos, dar cu picioarele înspre mine. Am încercat să mai înaintez pe burtă, și pentru că
s-a tras din nou asupra mea, m-am oprit. Am stat pe burtă circa 3 ore fără să mișc.
Au început să tragă clopotele de la Catedrală și la circa 30 de minute m-am ridicat
și am reușit să ajung la ușa casei lui Todor, unde am reușit să intru.

83
 Fiind întuneric, n-am reușit să-i văd pe cei care au tras. Am văzut un
autoturism Dacia albă, cu numărul 1-TM-514, care era în stradă. Lumea spunea că
s-au găsit muniții în ea.

PROCUROR, Martor,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

DECLARAȚIE FLOREA IORDAN

În 16 decembrie, Silviu făcea antrenament la karate cu prietenii săi, Todor

Octavian, Popovici Paul și Andreica Cosmin. La un moment dat au auzit zgomote
și la început au crezut că sunt militarii de la cazarma Oituz care cântă, însă când au
fost mai atenți și-au dat seama că nu este așa. S-au îmbrăcat și au plecat să vadă ce
este. Ajungând în stradă, au văzut manifestanții și au intrat în coloană.
Au acționat la Prefectură, unde au neutralizat o mașină de pompieri. Silviu a
spart firma de la Consiliul Popular Județean.
De acolo a pornit cu coloana care a mers spre Piața Maria, rătăcindu-se de
prieteni. Când s-au apropiat de Piața Maria, milițienii târau un bărbat și o femeie
care erau bătuți. Fiul meu a strigat la ei că sunt criminali și să-i lase în pace, iar
atunci unul de lângă el din coloană l-a prins de mână și a scos de sub haină un
baston de cauciuc. Silviu și-a dat seama că acesta era milițian sau securist strecurat
în coloană, și cum făcea Karate unde avea centura maro, i-a aplicat două lovituri și
atunci a scăpat și a fugit spre casă.
În 17 decembrie, în jurul orelor 14.30-15.00 a fost în Piața Libertății, unde a
participat la tot ce s-a întâmplat. A văzut cum din clădirea garnizoanei a ieșit un
ofițer și de sub manta a scos pistolul și a tras în mulțime, rănind și doi militari. De
acolo a mers cu coloana la Primărie, unde au scandat tot felul de lozinci și au plecat
cu coloana spre căminele studențești pentru a mai aduna oameni, însă foarte puțini
studenți au intrat în coloană. Coloana s-a îndreptat spre podul Decebal, unde s-a
tras asupra lor fără nicio somație. El era în rândul doi, putea foarte ușor să fie ucis,
dar a scăpat. De acolo a venit pe Bulevardul Pârvan până la podul Mihai Viteazul,
unde dintr-un TAB a început să se tragă în el și într-un mic grup care era acolo. Prin
ocolire pe străzi secundare fiul meu a ajuns acasă.

84
 În 18 decembrie l-a căutat pe prietenul său Todor Octavian, care fusese arestat
în 17, însă el nu știa.
În 20, 21 a stat la Operă până spre dimineață.
În 22 pe la ora 20.00 a plecat cu prietenul Todor din strada Olimpiadei cu
gândul să vină acasă, însă în Piața Libertății s-au oprit să ajute pe cei care făceau
filtru și au stat acolo până a început să se tragă. Neputând să vină acasă fiindcă și la
Operă se trăgea, au hotărât să meargă înapoi pe strada Olimpiadei. Când au intrat pe
strada Olimpiadei de la Popa Șapcă s-a tras în ei de pe clădirea din colț din unitatea
militară. El a fost împușcat, Todor a reușit să intre în casă, iar alt prieten care era cu
ei, Popovici Paul, a stat culcat pe burtă toată noaptea, deoarece s-a tras tot timpul.
Militarii care au fost pe clădire și l-au împușcat făceau parte din unitatea
militară de la Vînjul Mare care a fost adusă la Timișoara.

(Marius Mioc, Revoluția din Timișoara. Așa cum a fost, Timișoara, Edit. Brumar,
1997, p.119-120)

ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MILITAR TERITORIAL
BUCUREȘTI
DOSAR NR. 308/P/200

DECLARAȚIE DE MARTOR P. CIVILĂ

Anul 2000, luna martie, ziua 01.

După ce au fost duse la îndeplinire prevederile art. 80 şi 84 Cod pr.

pen., după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din Cod pr. pen. şi după ce i
s-a atras atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de
mărturie mincinoasă, martorul declară următoarele:
Subsemnatul: numele IORDAN, prenumele: FLOREA de: 61 de
ani, fiul lui: Ilie si al Ioana, studii: Fac. Mecanică, ocupația: pensionar, nr: 4
, bloc: - , scara - , etaj - , apart. - , județul/sectorul Timiș.
Sunt tatăl lui Iordan Silviu, care a decedat în noaptea de
22/23.12.1989, fiind împușcat în intersecția strada Popa Șapcă cu strada
Olimpiadei.
Amănunte despre modul în care s-a petrecut situația eu direct nu știu,
ci doar din relatările celor care au fost cu fiul meu, colegii Popovici Paul
Mircea si Todor Coriolan.
Acesta din urmă locuia la acea dată, și locuiește și în prezent pe
strada unde s-a întâmplat tragicul eveniment, respectiv strada Olimpiadei nr.

85
2.
Mi s-a spus atunci că s-ar fi tras dintr-o Dacie, lucru ce l-am relatat
procurorului când am fost audiat, însă, cu certitudine, s-a tras și din unitatea
militară ce are sediul pe strada Popa Șapcă.
Eu, personal, m-am dus la locul unde s-a întâmplat evenimentul și
am descoperit atunci niște urme de tragere, respectiv în plasa gardului
imobilului de pe colțul străzii Popa Șapcă cu Olimpiadei, atât în plasa de pe
partea străzii Popa Șapcă, cât și a străzii Olimpiadei.
De asemenea am observat și pe un pom urme de glonț, pomul fiind
situat în spațiul verde de pe strada Olimpiadei. Atunci eu am vrut să văd cam
care a fost direcția din care s-a tras, și având unele cunoștințe de balistică,
am făcut un sul de hârtie pe care l-am pus în gaura ce rămăsese pe coaja
copacului si uitându-mă pe tubul astfel creat am observat că direcția ducea
pe acoperișul clădirii militare situate la colțul Popa Șapcă și Oituz. Pe
acoperișul acela am aflat că în acea noapte au fost militari de la o unitate din
Vânju Mare.
Planșele foto ce s-au realizat la locul decesului fiului meu, la
începutul anului 1990, și îmi sunt prezentate azi, indică pomul despre care
am făcut vorbire mai sus și care avea urmă de glonț; cea mai concludentă
foto este cea de la fila 3 din planșa foto, fotografia trunchiului copacului.
În luna octombrie 1999, noi am fost de acord cu exhumarea fiului
nostru, și știm că s-a făcut o expertiză, ocazie cu care s-au găsit niște bucăți
ale glonțului.
În raportul medico-legal ce ne-a fost dat, apăreau o singură plagă pe
corpul victimei, ceea ce denota că glonțul nu a ieșit din corp. Acest lucru s-a
dovedit cu ocazia exhumării.
Mă constitui parte civilă cu suma globală de 500.000.000 lei, ceea ce
reprezintă atât daune morale cât si cheltuieli făcute în timp de la momentul
decesului și până în prezent.
Atât declar, susțin și semnez.

PROCUROR MILITAR DELEGAT, PARTE CIVILĂ,

Mr. magistrat SS (indescifrabil)
Cosneanu Gheorghe
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

86
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIȘOARA
Dosar nr. 387/P/1991

ORDONANȚĂ
Anul 1999, luna octombrie, ziua 06.

Maior magistrat Cosneanu Gheorghe, prim-procuror militar adjunct la

Parchetul Militar Timișoara.
Examinând actele și lucrările din dosarul penal cu numărul de mai sus,
privind moartea violentă a civilului IORDAN SILVIU, survenită în noaptea de
22/23.12.1989 Timișoara, la intersecția străzii Popa Șapcă cu strada Olimpiadei,
înhumat, fără efectuarea autopsierii cadavrului, ci doar după examen extern.
Constatând că se impune exhumarea și efectuarea unei expertize
medico-legale care să completeze raportul medico-legal nr. 1056/A/25.12.1989.
În conformitate cu disp. art. 116 și următ. C.p.p.

DISPUN:

1. Exhumarea cadavrului civil IORDAN SILVIU SEBASTIAN, ce se află

înmormântat în cimitirul ‘’Calea Buziașului’’ din Timișoara.
2. Efectuarea unei expertize medico-legale a cadavrului civil IORDAN
SILVIU SEBASTIAN.
3. Se numește ca expert Laboratorul Exterior de Medicină Legală “Prof. dr.
Mina Minovici” Timișoara.
4. Expertul va răspunde la următoarele întrebări:

87
 - dacă cauza morții stabilite prin raportul medico-legal 1060/A/25.12.1989,
s-a datorat unei plăgi împușcate toracice
- dacă în urma examinării scheletului cadavrului se poate stabili traiectoria
glonțului, respectiv orificiul de intrare și existența sau nu a celui de ieșire
- dacă, în funcție de datele obținute, se poate stabili poziția victimei în
momentul împușcării
- dacă, în funcție de datele obținute, se poate stabili distanța de la care s-a
efectuat tragerea.
Expertul va lua la cunoștință de materialul de cercetare, obținut până în
prezent, pe care îl anexăm prezentei ordonanțe în copie xerox.
Expertiza va fi efectuată până la data de 01.11.1999.

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIȘOARA
Dosar nr. 387/P/1991

PROCES – VERBAL
Anul 1999, luna octombrie, ziua 07
Maior magistrat Romeo Bălan, prim-procuror militar la Parchetul Militar
Timișoara.
Maior magistrat Gheorghe Cosneanu, prim-procuror militar adjunct la
Parchetul Militar Timișoara.
Mr. Ionel Marianut, specialist criminalist la I.P.J. Timiș.
Dr. Matei Valeriu, medic legist în cadrul Lab. Ext. Med. Leg. Timișoara.
Azi, data de mai sus, ne-am deplasat în cimitirul ”Calea Buziașului” din
Timișoara, în vederea punerii în executare a dispoziției de exhumare a cadavrului
civil IORDAN SILVIU- SEBASTIAN, pentru efectuarea unei expertize
medico-legale.
După îndepărtarea unui strat de pământ, la o adâncime de circa 1,50 m s-au găsit
părți neputrezite lemnoase dintr-un coșciug. S-au găsit, de asemenea, obiecte de
îmbrăcăminte neputrezite, respectiv un pulovăr din material sintetic cu model,
pantaloni din material sintetic și o pereche de pantofi tip Otter. În obiectele de
îmbrăcăminte descrise mai sus, se observă părți componente ale scheletului
cadavrului exhumat.
Au fost scoase la suprafață aceste resturi ale scheletului și s-a trecut la
examinarea acestora; rezultatul examinării va fi prezentat în raportul medico-legal
ce se va efectua de către medicul legist.

88
 Au fost găsite ca urmare a examinării, în zona coloanei vertebrale resturi
metalice ce au fost ridicate în vederea examinării lor criminalistice. Aceste resturi
au fost fotografiate și ambalate, individualizate în plicurile “proba 1” , “proba 2”.
Au fost efectuate fotografii judiciare și s-a filmat cu camera video PANASONIC
M/2 desfășurarea exhumării si examinării.
Fotografiile judiciare au fost efectuate cu aparat foto marca NIRON FM.2 film
27/36, color, 5 CHOTS.

PRIM-PROCUROR MILITAR, MEDIC LEGIST,

MARTOR,
SS (indescifrabil)
PRIM-PROC. MILIT. ADJ., SPEC. CRIMIN.,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

LAURA ANDREEA NEGRUȚIU – ANEXE

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura ……………………………….
Dosar nr. .................................. /198 .....

DECLARAŢIE DE PARTE VĂTĂMATĂ

Anul 1990, luna ianuarie, ziua 10

După ce au fost aduse la îndeplinire prevederile art. 80 și 84 din C. pr. pen.,

după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul: numele NEGRUŢIU, prenumele MIRCEA de 38 ani, fiul lui
NICOLAE şi al VETURIA, studii economice, ocupaţia contabil-şef la Dudeştii Noi
COMTIM, domiciliat în Timişoara, str. Gh. Lazăr nr. 29, bloc.... scara B ,etajul......
apart. 1, judeţul (sectorul) Timiş.
În data de 23.12.1989, copilul meu, Negruţiu Laura, în vârstă de 9 ani, se
afla la părinţii mei, numiţii Negruţiu Nicolae şi Veturia în imobilul nr. 1 din Piaţa
Piatra Craiului, etaj VI, ap. 24.
Copilul era în camera spre stradă când în jurul orelor 9:30 mama mea a
văzut că este fum la geam. A vrut să ia copilul şi să meargă în camera cealaltă, însă

89
copilul nu mişca, motiv pentru care l-a chemat pe tatăl meu, care a observat că fiica
mea era lovită de glonţ la nivelul gâtului. Glonţul a ieşit pe partea cealaltă prin
maxilar.
Au venit nişte militari care au verificat de unde s-a tras şi se pare că cel ce a
tras a fost pe blocul de pe Piatra Craiului nr. 3. Glonţul a pătruns prin[…]

PROCUROR, Martor,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura MILITARĂ TIMIŞOARA
Dosar nr. 1042/II/7/19890

DECLARAŢIE DE MARTOR
Anul 1991, luna FEBRUARIE, ziua 1

După ce au fost aduse la îndeplinire prevederile art. 80 şi 84 din C. pr. pen.,

după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul  declară următoarele:
Subsemnatul: numele NEGRUŢIU, prenume NICOLAE, de 71 ani, fiul
lui EMIL şi al RAFILA, studii Fac. Agronomie, ocupaţia pensionar, domiciliat în
TIMIŞOARA, str. PIATRA CRAIULUI nr. 1, bloc....... scara C, etajul VI, apart.
24, judeţul (sectorul) TIMIŞ.
Sunt bunicul victimei minore Negruţiu Laura, care în dimineaţa zilei de 23
decembrie 1989 a fost împuşcată mortal în apartamentul meu.
Interesându-mă de împrejurările în care a fost împuşcată nepoata mea, am
discutat cu circa o lună în urmă cu administratorul de la blocul de vis-a-vis, de pe
str. Piatra Craiului nr. 3, pe nume Comșa Constantin, care locuieşte la sc. F, ap. 31,
telefon 33545, şi care mi-a povestit că în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 în
jurul orelor 9:00 a permis accesul pe acoperiş la două cadre militare înarmate, la

90
solicitarea acestora. Din cele spuse de acesta, am înţeles că unul avea gradul de
locotenent, cu echipament de paraşutist, iar celălalt era plutonier de la transmisiuni.
Administratorul mi-a spus că este ofiţer de rezervă. Mi-a confirmat că imediat după
ce au urcat cei doi pe acoperiş, a auzit trăgându-se rafale de armă automată. Înainte
de a urca, cei doi i-au spus administratorului că urcă pe acoperiş pentru că din
blocul de vis-a-vis[...]

PROCUROR MILITAR, Martor,

SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

CĂTRE
PROCURATURA MILITARĂ TIMIŞOARA,

Subsemnata NEGRUŢIU ELISABETA, domiciliată în Timişoara, str. Gh

Lazăr nr. 29, sc. B, et. I, ap. 6 posesor al buletinului de identitate seria BX, nr.
082332, eliberat de Miliţia Timişoara la data de 29.IV.1986, mama minorei
NEGRUŢIU LAURA ANDREEA împuşcată mortal în data de 23.XII.1989, fapt
pentru care m-am constituit parte penală în dosarul penal nr. 767/P/1990, vă rog să
binevoiţi a-mi răspunde în scris la următoarele mele doleanţe:
1) În ce stadiu de cercetare se găseşte acest dosar?
2) Cine este inculpatul sau inculpaţii cuprinşi în acest dosar?
3) Când şi unde se va desfăşura judecata (dacă este deja termen stabilit), proces la
care doresc să fiu invitată în calitate de parte vătămată, eventual să pot să-mi
angajez şi un avocat.
Menţionez că până în prezent nu am fost întrebată nici măcar de
circumstanţele morţii fiicei mele, chiar şi învelişul cartuşului dum-dum de 5,6 mm
cu exploziv îl păstrez ca obiect de schimb pentru viaţa unui copil nevinovat.
Vă înaintez această plângere întrucât au trecut deja 7 luni de când fetiţa mea
a fost împuşcată în vena jugulară de către aşa-numiţii "TERORIŞTI" în data de
23.XII.1989 la ora 9 :30 pe str. Piatra Craiului nr. 1, sc.C, et. VI, ap. 24 şi nu am
primit niciun răspuns nici din partea Procuraturii Judeţene Timiş şi nici din partea
dumneavoastră.
Solicit să-mi comunicaţi cine este inculpat sau inculpaţii în acest proces,

91
deoarece cauza mea nu se poate include în actualul proces penal care se desfăşoară
în Municipiul Timişoara, unde inculpaţii au fost reţinuţi până în data de
23.XII.1989 şi sunt acuzaţi pentru reprimarea demonstraţiilor din Timişoara şi nu
pentru că au executat sau au dat ordin de foc după data de 22 decembrie 1989.
Noi am constituit parte penală împotriva unui individ sau grup de indivizi
care au executat rafale de foc asupra imobilului aflat în Timişoara str. Piatra
Craiului nr. 1, după presupunerile noastre de pe acoperişul imobilului aflat pe str.
Piatra Craiului nr. 3 sau din apartamentul aflat la et. VII al aceluiaşi imobil aflat la
dispoziţia O.J.T. Timiş până la revoluţia din 22.XII.1989.
Vă rog să-mi răspundeţi în scris la plângerea mea şi în caz afirmativ şi în
caz negativ, deoarece sunteţi singurul organ competent pentru soluţionarea acestui
dosar şi în calitate de mamă care şi-a pierdut singurul copil numai la vârsta de 9 ani,
eu trebuie să ştiu cine a executat acest act bestial (ce individ sau grup de indivizi),
să asist la judecarea lui şi să-mi susţin cauza.

DATA,Semnătura,
15 August 1990 SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

CĂTRE,
PROCURATURA MILITARĂ TIMIŞOARA,
pentru Căpitan BĂLAN

Subsemnata NEGRUŢIU ELISABETA, mama minorei de 9 ani

NEGRUŢIU LAURA ANDREEA, decedată prin împuşcare la data de 23
decembrie 1989, depun în completare la plângerea mea depusă la dumneavoastră în
data de 15 august 1990 următoarea completare:
1. Doresc să se întocmească dosar individual privind decesul fiicei
mele, şi nu în comun cu toţi decedaţii din Municipiul Timişoara
(decedată pentru care până în prezent nu prea s-a făcut nimic).
Fetiţa mea NEGRUŢIU LAURA ANDREEA, născută în data de 9 august
1980, a fost împuşcată mortal cu un glonţ DUM-DUM cu exploziv în vena
jugulară, în data de 23 decembrie 1990, conform certificatului medico-legal nr. M
1048/1989.
Împuşcarea a avut loc în casa socrilor mei NEGRUŢIU NICOLAE şi
NEGRUŢIU VETURIA din Timişoara, str. Piatra Craiului nr. 1, et. VI, ap. 24, sc.
C, la ora 9,30 dimineaţa.
Efectuarea tragerii s-a făcut de pe acoperişul blocului aflat vis-a-vis, pe str.
Piatra Craiului nr. 3, glonţul a trecut prin rulou (Esslinger), prin cele două rânduri
de geamuri şi a omorât copilul meu care era culcat în pat în braţele bunicii
NEGRUŢIU VETURIA.

92
 Glonţul ieşit l-am predat la o comisie militară care ancheta evenimente
întâmplate în Timişoara, în luna ianuarie la Granizoana Timişoara condusă de către
loc-col. GHINEA PETRE şi un civil de la Bucureşti al cărui nume nu-l cunosc (În
prezent loc-col. GHINEA PETRE este comandant de regiment la Caransebeş),
această comisie au întocmit şi ei un dosar, dar până în prezent nu am primit o
rezoluţie.
De pe acoperişul blocului din str. Piatra Craiului nr. 3 s-a tras foc cu foc
asupra imobilului aflat vis-a-vis în mai multe apartamente, nu numai în
apartamentul nostru. Locatarii au solicitat sprijinul şi intervenţia armatei după ce
s-a deschis foc asupra clădirii, dar nu am aflat să fi fost capturat cineva.
Cu zece minute înainte de moartea fiicei mele, doamna Lazăr, domiciliată
în Timişoara, str. Piatra Craiului nr. 1, sc. C, et. VII, ap. 28 (apartament aflat
deasupra apartamentului socrilor mei) a văzut o persoană (un bărbat) îmbrăcat în
verde şi cu o armă în mână, care era aplecat şi se uita înspre Piatra Craiului nr.1.
Armata nu a găsit nimic când au venit să verifice, dar după informaţiile
mele în imobilul din Piatra Craiului nr. 3, O.J.T. Timişoara deţinea un apartament,
care era folosit de către ofiţerii de Securitate ai O.J.T.-ului, nu era locuit, locatarii
blocului chiar au cerut administratorului COMŞA să le deschidă apartamentul şi să
spună cine a achitat taxele la acest apartament. Vă rog frumos dacă dvs. consideraţi
că individul respectiv putea folosi acest apartament în anumite interese să verificaţi.
Vă rog frumos să cercetaţi moartea fiicei mele şi dacă este posibil să
întocmiţi dosar de trimitere în judecată al persoanei vinovate, să audiaţi locatarii
imobilului din str. Piatra Craiului nr. 1, poate reuşiţi să stabiliţi ceva.
Doresc stabilirea adevărului în cazul, cine a tras cu gloanţe dum-dum
într-un copil nevinovat de 9 ani care se afla în pat, cum a fost posibil să se ajungă în
această situaţie, să se tragă în locuinţele oamenilor (lucru ce nu s-a întâmplat nici în
cel de-al doilea război mondial).
Dacă într-adevăr există la ora actuală o justiţie corectă, indiferent de
interesele politice trebuie să stabiliţi adevărul. Eu nu cred că în tot oraşul Timişoara
nu a fost prinsă nicio persoană care a tras în populaţie şi în armată în zilele de după
22 decembrie 1989, care să fie anchetat cine i-a dat comandă, de unde a avut
asemenea armă, că după informaţiile mele în municipiul Timişoara s-a strâns foarte
mult armament de provenienţă cehoslovacă, italiană şi nu cred că tot acest
armament a fost capturat fără persoane.
Solicit stabilirea adevărului că eu am avut numai acest copil şi eu nu sunt
persoana care se împacă nici cu ideea de "martir al revoluţiei" şi nici că acesta i-a
fost destinul, eu trebuie să ştiu cine mi-a omorât copilul în acest mod bestial.
Dacă dumneavoastră aţi reuşi să vă imaginaţi copilul dvs. împuşcat cu o
gaură de mărimea unui 5 lei în gât, la care i se scurge tot sângele prin casă, probabil
aţi cerceta aceste dosare mai cu mult interes şi indiferent de consecinţe aţi stabili
adevărul.
Vă rog să faceţi tot posibilul să aflu criminalul copilului meu, întrucât
calitatea mea de mamă îmi dă acest drept, dacă normele juridice din ţară nu-l au.

93
 Timişoara, NEGRUŢIU ELISABETA
6 septembrie 1990 SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

CĂTRE
PROCURATURA TIMIŞOARA,

Subsemnata NEGRUŢIU ELISABETA, domiciliată în municipiul

Timişoara, str. Gh. Lazăr nr. 29, sc. B, ap. 6, posesor al buletinului de identitate
seria B.B., nr. 082332, eliberat de Miliţia Timişoara la data de 29 aprilie 1986,
mama minorei NEGRUŢIU LAURA ANDREEA care a fost împuşcată mortal în
carotidă în data de 23 decembrie 1989.
Menţionez că în luna ianuarie 1990 am constituit parte penală împotriva[...]
Având în vedere că toate procesele penale care se desfăşoară în prezent
implică evenimentele până în data de 22 Decembrie 1989, iar fetiţa noastră a fost
împuşcată cu un glonţ "DUM-DUM" de 5,6 mm în data de 23.XII.1989, la ora
9:30, în imobilul din str. Piatra Craiului nr. 1, et. VI, ap. 24, sc. C, după constatări
s-a tras de pe acoperişul imobilului din str. Piatra Craiului nr. 3 (deasupra fostului
O.J.T. Timiş), nu avem nici cel mai neînsemnat indiciu cine a fost autorul acestei
crime bestiale.
Vă rugăm să ne răspundeţi în scris împotriva cui de fapt am constituit parte
penală şi în ce proces, dacă aveţi indicii asupra persoanei care a tras în imobilul din
Piatra Craiului nr. 1 în mai multe apartamente, nu numai în al nostru (cu
preponderenţă în apartamentele militarilor activi sau pensionari), întrucât până în
prezent nu am primit niciun răspuns din partea dumneavoastră.

94
 Având în vedere că până în prezent au trecut deja aproape 7 luni de la
consumarea evenimentului care a luat viaţa singurului nostru copil în vârstă numai
de 9 ani, care nu a avut nicio vină poate în afară de vina de a se fi născut pe lumea
aceasta, în calitate de mamă nu pot să mă mulţumesc cu procesul celor 24 care se
desfăşoară în Timişoara în prezent, că acele persoane nu sunt implicate în
evenimentele după 22.XII.1989, iar dacă se pun întrebări privind cele întâmplate
după 22.XII.1989, cum a fost în cazul audierii ca martor a colonelului ZECA,
preşedintele completului de judecată n-a admis întrebarea pe motivaţia că se
deviază de la subiect. În concluzie acest proces nu este legat deloc de problema
noastră, de aceea vă rugăm să ne daţi şi nouă un răspuns, căci viaţa copilului nostru
n-o puteţi reda.
Având încredere în organele procuraturii mai trăim cu o brumă de speranţă
în rezolvarea cazului nostru şi aşteptăm răspuns din partea dumneavoastră.

DATA, Negruţiu Elisabeta

17 iulie 1990 SS (indescifrabil)
Timişoara

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura MILITARĂ TIMIŞOARA
Dosar nr. 1042/II/7/198.....

DECLARAŢIE DE MARTOR,
Anul 1991, luna ianuarie, ziua 31

După ce au fost aduse la îndeplinire prevederile art. 80 şi 84 din C. pr. pen.,

după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen., şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul: numele LAZĂR, prenumele DOINA, de 69 ani, fiul lui ION
şi al ANDREINA, studii ştiinţe chimice, ocupaţia pensionar, domiciliat în
TIMIŞOARA, str. PIATRA CRAIULUI nr. 1, bloc...., scara C, etajul VII, apart. 28,
judeţul (sectorul) TIMIŞ.
Locuiesc la adresa menţionată mai sus, şi exact sub apartamentul meu la
etajul VI, la apartamentul nr. 24 locuieşte familia Negruţiu.
În ziua de 23 decembrie 1989, în jurul orelor 10:00-11:00, uitându-mă pe o
fereastră care dă spre str. Piatra Craiului, am observat un bărbat care se afla pe
colţul acoperişului al blocului de vis-a-vis. Menţionez că acel bărbat se afla pe

95
colţul ieşit al blocului. Acesta era îmbrăcat într-o uniformă de culoare gri-verde
închis şi era înarmat cu o puşcă. Nu reţin ce avea pe cap. Am observat că este de
statură mai scund şi mai slab. Am văzut că acesta era foarte agitat, uitându-se în
mai multe direcţii spre care îndrepta arma. Nu l-am văzut trăgând şi nu cred că m-a
observat nici el. Nu pot preciza cu certitudine dacă cel aflat pe acoperiş era sau nu
militar. Nu reţin că până la vederea acelui bărbat să se fi tras în blocul nostru.
După circa 15 minute de când l-am văzut pe acel cetăţean am auzit că s-a
tras în blocul […]

PROCUROR MILITAR, Martor,

SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)

MINISTERUL SĂNĂTĂȚII
INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ TIMIȘOARA „PROF. DR. MINA MINOVICI”
LABORATOR EXTERIOR TIMIȘOARA
Nr.1048/A
Data: 24.12.1989

Către,
PROCURATURA LOCALĂ TIMIŞOARA
Subsemnatul Dr. Moisa Adrian, medic specialist medicină legală în cadrul
Laboratorului de Medicină Legală Timişoara, efectuând azi, 24 dec. 1989, autopsia
cadavrului NEGRUŢIU LAURA ANDREEA în vârstă de 9 ani, cu ultimul
domiciliu stabil în Timişoara, str. Gh. Lazăr nr. 29, Jud. Timiş, care a decedat în
ziua de 23 dec. 1989 în Timişoara la domiciliu şi am constatat că moartea a fost
violentă şi s-a datorat: plagă împuşcată cervicală.
Rugăm a elibera autorizaţia de înhumare a cadavrului.

MINISTERUL SĂNĂTĂȚII
INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ TIMIȘOARA „PROF. DR. MINA MINOVICI”
LABORATOR EXTERIOR TIMIȘOARA
Nr.1048/A
Data: 24.12.1989

96
 RAPORT MEDICO-LEGAL
Subsemnatul Dr. Moisa Adrian, medic principal legist la Laboratorul
exterior Timişoara din cadrul Institutului de Medicină Legală "Prof. dr. Mina
Minovici", ca urmare a adresei Procuraturii Judeţene Timiş dos. nr. ...... am
procedat la examenul extern al cadavrului NEGRUŢIU LAURA ANDREEA în
vârstă de 9 ani, cu domiciliul stabil în Timişoara, str. Gh. Lazăr nr. 29, care a
decedat la data de 23.12.1989 şi am constatat următoarele:
Examenul extern a avut loc la morga Spitalului Judeţean Timişoara.
Examenul extern al cadavrului
Semne de identitate: cadavrul este de sex feminin, cu părţile moi normal
reprezentate.
Semne de violenţă:
1. cervical anterior plagă cu marginile negricioase diam. de 1 cm.
2. cervical posterior stg. plagă cu marginile răsfrânte cu diam. de 3 cm.
CONCLUZII:
1. Moartea numitei NEGRUŢIU LAURA ANDREEA a fost violentă.
2. Ea s-a datorat hemoragiei externe consecutive unei plăgi împuşcate cervicale.
3. Tragerea s-a efectuat de la distanţă dinainte înapoi cu armă de foc cu glonţ.

SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Morți,

Decembrie 1989)
DECEMBRIE 89. Copil de zece ani împuşcat în timp ce se uita la televizor
23 decembrie 2009

97
 Eva Paul a fost singurul reprezentant din partea familiei copilului.

Laura Andreea Negruţiu a murit pe 23 decembrie 1989, după ce a fost

împuşcată prin zid, în casa bunicilor. La 20 de ani de la moartea fetiţei a fost
montată o plăcuţă comemorativă la Şcoala "Nikolaus Lenau"... La sfinţirea plăcii
comemorative de la şcoala cu clasele I-IV "Nikolaus Lenau", din Piaţa Unirii, a fost
prezentă o singură rudă a Laurei Andreea Negruţiu, fetiţa ucisă la Revoluţie. Este
vorba de o mătuşă, Eva Paul. Părinţii copilei au murit cu mai mulţi ani în urmă.
„Mama a murit în urmă cu zece ani, iar tatăl în 2001. Amândoi au fost măcinaţi de
durere. Mai trăieşte o bunică, la Cluj, care are 84 de ani”, a explicat Eva Paul. Laura
era singurul copil al familiei Negruţiu, iar părinţii, amândoi cu studii superioare,
s-au gândit să o dea la o şcoală germană să poată învăţa bine limba germană. "Voiau
să îi ofere condiţiile cele mai bune. Era un copil reuşit, inteligent, sănătos, de
viaţă”, povesteşte mătuşa. Pe 23 decembrie 1989, Laura Andreea a fost lăsată la
bunicii care locuiau în centru, vizavi de restaurantul „Cina”. Fata se uita la televizor
când s-a deschis focul din blocul de lângă. Un glonţ rătăcit a străpuns zidul şi a
omorât-o pe fata de zece ani. "Nici măcar o coroană nu am putut să-i fac". Moartea
i-a luat pe nepregătite pe tinerii părinţi. „A trebuit să umblăm să facem rost de loc
de veci. Nici nu am făcut o înmormântare aşa cum trebuie. Era nebunie în oraş”, a
mai spus Eva Paul. Când au venit să ridice corpul neînsufleţit al copilului, tot
blocul a fost înconjurat de armată. „La fiecare etaj stătea un soldat cu puşca. Au
păzit familia să nu cumva să păţească ceva. Nici măcar o coroană nu am putut să-i
facem, iar la înmormântare au fost doar bunicii, părinţii şi încă o familie, care ne-a
ajutat cu transportul”, îşi aminteşte Eva Paul.
Înmormântare printre gloanţe. În drum spre cimitir, furgoneta cu care
transportau cadavrul a fost oprită la fiecare colţ şi controlată de revoluţionari cu
banderole tricolore pe braţ. Erau cuprinşi de isteria „teroriştilor”. „În timpul slujbei
de înmormântare s-a tras din toate părţile. Am stat pup, să nu fim atacaţi”, a mai
spus Eva Paul. Părinţii Laurei au suferit foarte mult. Deşi viaţa a mers mai departe,
în adâncul sufletului au rămas răni care nu s-au mai vindecat. Primul semn a fost
acela că mama a fost depistată cu cancer la sâni. Însă după operaţie s-a pus pe
picioare. A murit în vană. Elisabeta Negruţiu era contabil-şef la Comtim. În 1999 a
fost găsită moartă în vană. „Soţul ei era deja paralizat din cauza unei scleroze
multiple. Când a văzut că sora mea nu mai iese din baie, m-a sunat să merg repede
acolo. El nu se putea deplasa. Noi am spart uşa apartamentului, iar pe Elisabeta am
găsit-o moartă în vană. A făcut infarct. Tatăl a murit la doi ani după aceea”, a mai
povestit Eva Paul. Deşi a încercat să afle cine au fost ucigaşii micuţei Laura,
membrii familiei nu au aflat niciodată. După 20 de ani, Eva Paul nu şi-a pierdut
speranţa. „Cred că se va afla până la urmă. Dar o să mai treacă mult timp. Nu se
poate să nu se afle adevărul”, a încheiat Eva Paul.

http://adevarul.ro/locale/timisoara/decembrie-89-copil-zece-ani-impuscat-timp-uita
-televizor-1_50ac94cd7c42d5a6638631ff/index.html

98
 Plăci comemorative pentru elevii-martiri ai Revoluției
Mai multe plăci comemorative au fost dezvelite, joi, la intrarea în școlile din
Timișoara în care au învățat șapte elevi care și-au pierdut viața, pe 17 și 23
decembrie 1989, pentru că au strigat "Jos Ceaușescu!", "Libertate!" și "Fără
violență!" Acțiunea comună a Inspectoratului Școlar Timiș, Asociațiile de
revoluționari ALTAR și Memorialul Revoluției și Mitropolia Banatului a început
cu prima dezvelire de placă, la Colegiul Tehnic de Vest, care-l are ca erou-martir pe
elevul Constantin Iosub (17 ani, ucis la Catedrală și ars la Crematoriul "Cenușa").

Alături de el au mai căzut, secerați de gloanțe, Luminița Boțoc (14 ani, ucisă pe
Calea Lipovei, găsită în ianuarie 1990, în groapa comună din Cimitirul Eroilor) și
Gabriela Tako (10 ani, ucisă pe Bd. Republicii) de la Școala Generală nr. 7, Eugen
Nagy (17 ani, ucis pe Calea Girocului, ars la Crematoriul "Cenușa") și Ioan Vărcuș,
(15 ani, ucis în Calea Girocului) de la fostul UMT, actualul Grup Școlar "Tudor
Tănăsescu". Până în prezent, în Timișoara a existat o singură placă comemorativă,
la Colegiul "C.D. Loga", în memoria fostului elev Silviu Iordan (17 ani) împușcat
pe 23 decembrie 1989.

Un caz aparte îl constituie eroul-martir Laura Andreea Negruțiu (10 ani), împușcată

99
pe 23 decembrie 89 în locuință, dar despre care nu s-a aflat la ce scoală a învățat.
Deși fetița a fost identificată, Inspectoratul Școlar Timiș nu a reușit să identifice
școala de la care provenea, pentru a se putea monta o plăcuță comemorativă care s-o
păstreze vie în memoria colectivă. "Nu am putut identifica școala la care învață
Laura Negruțiu și nici pe părinții ei nu i-am putut găsi", a spus prof. Dumitru
Tomoni, inspector general școlar adjunct. În decembrie 1989, în Timișoara au murit
50 de copii1 cu vârste cuprinse între doi și 18 ani, trupurile multora dintre ei fiind
arse, iar cenușa aruncată în canal.

http://www.ziare.com/dumitru-tomoni/stiri-timisoara/placi-comemorative-pentru-el
evii-martir-ai-revolutiei-1077930

COPIII ŞI REVOLUŢIA

Ludicul izbucneşte din noi fără să ţină seama de context. Dincolo de joc,
însă, retina percepe infinit mai clar realitatea. Crudă, de cele mai multe ori. Cam
asta s-a întâmplat şi cu copiii revoluţiei. Au scăpat de-acasă, aproape inconştient,
direct în vâltoarea evenimentelor. Unii s-au întors. Acum sunt oameni maturi, cu
suflete şi trupuri rănite. Alţii nu s-au mai întors. Jucăriile lor au rămas pe covorul
din sufragerie... (Doina Magheţi)

Alina Amanci, 12 ani, Şi, cel din mijloc, cum

elevă, împuşcată în noi tot strigam, cel din
17.12.1989. Pe lista mijloc a tras un foc în
Procuraturii Militare sus şi eu m-am speriat
apare ca fiind rănită în şi am fugit puţin şi, în
Piaţa 700. Ea spune, momentul când m-am
într-un interviu acordat întors înapoi, atunci
TVR, că a fost rănită s-a tras spre mulţime  
 în timp ce manifesta în şi, cum eram acolo, Alina Amanci pe patul de spital
Piaţa Libertăţii: Cum am fost împuşcată.
stăteam la colţ de Prietena mea,
clădire, din partea Maricica, a spus că,
dinspre Piaţa în momentul acela, l-a
Libertăţii, erau puşi văzut pe cel din mijloc

100
trei militari. când a tras asupra
  mulţimii. Că era
  multă lume acolo. Am
fost rănită în
abdomen. 
 
Irinel Maxim, 12 ani, elev. Conform listelor cu răniţii din intervalul 17 - 22
decembrie 1989, puse la dispoziţie de Procuratura Militară Timişoara, a fost
împuşcat în picior, în timp ce manifesta în Piaţa Libertăţii. Totuşi, transcrierea
declaraţiei sale filmate, când era internat la Spitalul de Ortopedie din Timişoara,
contrazice locaţia precizată în lista Procuraturii: Am fost împuşcat în Piaţa
Libertăţii, cum să zic... au fost împuşcături în toată regula, au tras cu automat,
betonul sărea în sus, ca în filme, şi eu am fost împuşcat al doilea, în picior, şi
atunci am fugit repede ... Eu am fost împuşcat fix lângă Casa Armatei şi au tras de
la balcon. Am fugit repede şi m-a luat un om cu bicicleta... şi am ajuns la spital şi
de acolo m-au trimis la Ortopedie. 
Marian Olaru  - internat la Ortopedie - povesteşte şi el, la cumpăna dintre
’89-’90: Am fost internat la Judeţean şi... sunt foarte mulţi acolo. Copii de 13 ani,
o fetiţă de 13 ani am văzut, care s-a dus în faţa Securităţii când au luat anchete şi
s-a dus şi a spus că: „Nu îmi pare rău pentru ce am făcut”. Au fost foarte mulţi. Au
fost doi băieţi cu mine, care erau împuşcaţi în tălpi, s-au pus jos şi erau împuşcaţi
în tălpi. Pe mine or vrut să mă ia doi băieţi, doi arabi, acolo, la Podul Decebal, să
mă ducă în cămin să mă... acolo m-au împuşcat, aici, în picior. La Podul Decebal.
Duminică la ora şase jumate, şapte. Şi au vrut doi studenţi să ne ducă pe-acolo
prin cămin...”
 
Din declaraţia asistentei Liliana Dohotariu, care a intervenit cu Salvarea în acele
zile de foc, reiese că Podul Decebal a fost unul dintre locurile în care cei nimeriţi de
gloanţe au fost copii în prag de adolescenţă şi minori în prag de majorat: Am avut
pe Podul Decebal... pacienţi, să zicem, de 14 ani, 16 ani, dar de 10 ani n-am
avut. Deci, ce am avut arătau a adolescenţi, mai bine zis.
 
Victoria Balogh aştepta, la Urgenţele de la Spitalul Judeţean, duminică, 17
Decembrie, noaptea, înspăimântată, veşti de la medici privind starea soţului ei. A
fost martor la aducerea altor răniţi, împreună cu rudele acestora. …atunci erau
părinţii unei fetiţe de doi ani sau un copilaş de trei ... erau toţi acolo, părinţii. Nici
ăia, tot aşa ca mine, nu ştiau ce s-a întâmplat, unde o dus-o, cum, nu mai dădea
voie nimeni sus, nu mai dădea voie nimeni nimic, toţi eram în curte...
 
Minori din judeţul Timiş, răniţi în intervalul 17 - 26.12. 1989
1. Amanci Alina, 12 ani, elevă, plagă împuşcată abdomen, 17.12.89, în timp ce
manifesta în Piaţa 700;
2. Bogdan Roger Doru,16 ani, elev, leziuni prin lovire, în timp ce demonstra

101
în Piaţa Maria;
3. Bodroghi Mihai, 17 ani, rănit în 26.12.89, în Piaţa Operei, plagă împuşcată
membru superior;
4. Chiu Adrian, 15 ani, elev, plagă împuşcată membru inferior, rănit în 17.12.89,
în timp ce demonstra la Catedrală;
5. Câmpean Cristinel, 14 ani, elev, plagă împuşcată membru inferior, 17.12.89, în
timp ce demonstra în Piaţa Libertăţii;
6. Cimpoieru Maria, 13 ani, elev, plagă împuşcată membru inferior, 17.12.89, în
timp ce demonstra în Piaţa Operei;
7. Edveş Marcel, 15 ani, elev, plagă împuşcată torace, în timp ce manifesta în
Calea Lipovei;
8. Fitigău Ştefănică, 14 ani, elev, plagă împuşcată membru superior, 17.12.89, în
timp ce demonstra în Complexul Studenţesc;
9. Ionescu Daniel, 17 ani, plagă împuşcată membru superior, în 17.12.89, nu se
cunosc împrejurările;
10. Ioniţa Constantin, 9 ani, elev, rănit în 25.12.89, în Calea Lipovei, de persoane
necunoscute, plagă împuşcată membru superior;
11. Kun Robert, 15 ani, elev, plagă împuşcată..., 17. 12. 89, în timp ce manifesta
în Piaţa Libertăţii;
12. Lengyel Daniela, 17 ani, plagă împuşcată membru inferior, 17.12.89,
manifesta la Podul Decebal;
13. Mişcov Mariana, 15 ani, elev, plagă membru inferior, 17.12.89, împuşcată în
Calea Girocului;
14. Maxim Irinel, 12 ani, elev, rănit în 17.12.89, în timp ce manifesta la Podul
Decebal, plagă împuşcată membru inferior;
15. Murariu Irina, 16 ani, elevă, rănită în 17.12.89, în timp ce manifesta la
Catedrală, plagă împuşcată membru inferior;
16. Olaru Marian, 17 ani, muncitor, rănit în 17.12.89, în timp ce manifesta în
Piaţa Libertăţii, plagă împuşcată membru inferior;
17. Păşcălău Cristian, 17 ani, elev, rănit în 17.12.89, în timp ce manifesta la
Catedrală, plagă împuşcată în cap;
18. Rusu Cristian, 14 ani, elev, rănit în 17.12.89, în timp ce manifesta pe Calea
Aradului, plagă împuşcată membru inferior;
19. Roman Ştefan, 17 ani, rănit în 17.12.89, nu se cunosc împrejurările, plagă
tăiată facial;
20. Streanga Doru, 17 ani, rănit în 17.12.89, în timp ce manifesta în Piaţa Operei,
plagă împuşcată;
21 Stoianov Zeno, 16 ani, elev, rănit în 17.12.89, când manifesta la Podul Decebal,
plagă împuşcată membru inferior;
22. Tăbăcaru Marian, 15 ani, elev, rănit în 23.12.89, pe str. 23 August, de
persoane necunoscute, plagă împuşcată abdomen;
23. Untilă Corina, 18 ani, elevă, rănită în 17.12.89, în timp ce manifesta la Podul
Decebal, plagă împuşcată abdomen;

102
24. Valon Alin, 17 ani, rănit în 17.12.89, la Podul Decebal, plagă împuşcată
membru inferior;
25. Vinţan Paraschiva, 17 ani, rănită în 17.12.89, în timp ce se deplasa prin Piaţa
Operei, plagă împuşcată membru inferior;
26. Vincu Traian, 16 ani, rănit în 17.12.89, manifesta la Catedrală, plagă
împuşcată. 
(Arhiva Memorialului Revoluției Timișoara, Fond
documentar, Filmoteca, Procuratura Militară Timişoara, Adresa nr.130/1993,
Dosar 015, nr. 040, a consemnat Liza Kratochwill)
 
„Claudiu a fost împuşcat la Catedrală. Avea 15 ani…”
Mama Vărcuş a născut, la diferenţă de câte un an, trei băieţi şi o fată. Viaţa ei a fost
plină de neajunsuri, cum de altfel a fost şi viaţa atâtor alţi români aflaţi sub raze de
„viitor luminos”… Totuşi, sărbătorile veneau şi treceau, copiii creşteau, iar viaţa
aluneca în alveole cumva… nestingherită. Despre Claudiu, fiul ei de 15 ani,
povesteşte cu vocea sugrumată:  
Era din cale-afară de vessel. Îşi iubea fraţii, era tandru. Nu exista să uite să-şi
sărute mama de câte ori intra sau ieşea din casă. Sărbătorile de iarnă le umplea cu
glumele şi giumbuşlucurile sale. În acel decembrie, curios cum era, şi-a luat
bicicleta şi a plecat în oraş cu prietenii. Să vadă ce se mai întâmplă pe străzi. Era
îmbrăcat într-un trening şi avea Otteri în picioare. 
 
„Eram nebună de durere... Nu-mi găseam copilul...”  
Redăm frânturi din declaraţia mamei Vărcuş dată în faţa completului de judecată:
...au plecat spre Catedrală. Ulterior am aflat că a fost împuşcat pe zebră, la
Catedrală, înspre Cinema Capitol. A fost tras de un vecin exact lângă un brăduţ.
Domnul Victor Mitran era angajat civil la unitatea militară de pe Calea Girocului.
A spus că a fost împuşcat cam pe la orele 18:30. Dânsul l-a ridicat de-acolo, l-a
tras pe iarbă, lângă un brăduţ... Eram nebună de durere... Nu-mi găseam copilul... 

„Se spunea că Veverca trăgea în carne vie...” 

M-am apropiat de Spitalul Judeţean. Nu aveam voie. Cineva cu grade îmi tot
spunea să circul dacă vreau să-mi fie bine... Când am întrebat de fiul meu, mi s-a
sugerat că a trecut graniţa... Se spunea că Veverca trăgea în carne vie... Vecinul
Mitran nu mi-a spus că fiul meu, Claudiu, a murit pe loc. Zicea că a căzut jos. Era
şi el trântit pe burtă. S-a tras până lângă copil şi l-a apucat de mână. Mi-a spus că
în momentul ăla a simţit cum viaţa din copil a trecut în el... aşa de tare îl strângea
de mână... În 21 decembrie, când s-a deschis morga, s-a aprobat ridicarea
morţilor. L-am găsit pe Claudiu. Era împuşcat în piciorul stâng şi în umărul stâng.
Dar glontele îi pătrunsese în trup şi ieşise prin spate, provocându-i o ruptură în
formă de „L”.  
„Fratele meu e vecin de mormânt cu Jugănaru...”  
Laura, sora lui Claudiu, mi-a povestit, zâmbind amar, cum îşi împărţeau timpul

103
hârjonindu-se ca între fraţi. Atunci, în Revoluţie, plecase şi ea cu alţi prieteni în
oraş. Voiau să meargă la film. Dar au auzit ţipete şi au văzut la Judeţeana de Partid
cum pe un geam era scoasă o stemă mare. Apoi a văzut soldaţi şi s-a ascuns în
Parcul Copiilor. Îşi aminteşte de spaima care plutea în jur. Nu poate uita clipele de
disperare când, alături de mama ei, căutau trupul lui Claudiu... Despre proces îşi
aminteşte cum, în ora de istorie, asculta, la căşti, declaraţii de martori. Profesoara o
lăsa în pace... În intervalul 5 ianuarie – 23 ianuarie 1990 a fost, împreună cu alţi
copii din familii de revoluţionari, într-o tabără la Katowice, în Polonia. A fost cea
mai frumoasă, dar şi cea mai tristă tabără din viaţa ei. A fost ca un balsam peste
tragedia din care abia ieşise. Cu lacrimi în ochi mi-a spus că fratele ei, Claudiu, e
vecin de mormânt cu Jugănaru, în Cimitirul de pe strada Rusu Şirianu...
(Arhiva..., Fond documentar, a consemnat Doina Magheţi)

http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-3/co
piii-si-revolutia

ȘI CAII SE ÎMPUȘCĂ

Sunt profesorul de istorie Corneliu Vesa, și ceea ce doresc să vă relatez sunt

fapte dramatice pe care le-am trăit în 17 decembrie și care m-au marcat profund pe
tot restul vieții, căci niciodată nu voi mai fi cel dinainte. Pe scurt, iată faptele: În
după-amiaza zilei respective, m-am alăturat unui grup de tineri, majoritatea elevi și
studenți, pe strada Gheorghe Lazăr, la intersecția fabricii de lapte. Ore în șir,
strigând lozinci și dansând Hora Unirii, am încercat să pactizăm cu o subunitate
militară (înarmată până-n dinți) care bara accesul spre centru, la intersecția
sus-amintită. Spre cinstea sa, ofițerul care comanda subunitatea s-a retras. Ne-am
constituit în coloană, înarmați doar cu două drapele, cu intenția de a ne ralia și alți
concetățeni și de a ajunge, pe o rută ocolită, în cartierul Fabric, unde gloanțele
trasoare care brăzdau cerul indicau desfășurarea unui adevărat carnagiu. În
momentul când, scandând lozincile atât de cunoscute de Timișoara acelor zile, am
ieșit pe Calea Lipovei, în dreptul cimitirului, fără niciun fel de avertisment, s-a
deschis focul asupra noastră. Era aproximativ ora 01:30 noaptea.
O, SFÂNTĂ NAIVITATE! În primul moment am crezut că se trage în aer.
Întorcând capul, am văzut flăcările ucigașe care iluminau țevile puștilor, îndreptate

104
 orizontal. Simultan, am perceput țiuitul atât de special al gloanțelor lovind
caldarâmul. Ceea ce a urmat a fost o goană a noastră disperată, sub ploaia de
gloanțe, spre viață, respectiv, spre cotul pe care-l făcea zidul cimitirului. A fost cel
mai infernal parcurs (cca 300-400 m) pe care l-am străbătut vreodată. Unul dintre
noi a căzut mort pe loc (nu vom ști probabil niciodată cine a fost acel martir); am
avut și trei răniți pe care i-am scos de sub ploaia ucigașă de gloanțe: doi băieți
împușcați și o fată, de circa 16-17 ani, grav rănită în abdomen, care a fost dusă la
Calea Aradului, urcată într-o mașină particulară și transportată la spital. Cei rămași
au improvizat niște garouri elementare (din batiste înnodate) cu care am încercat să
oprim hemoragia celor doi tineri, răniți în pulpe. Nu voi uita niciodată exclamația
ingenuă a unuia dintre tineri, care, văzând incredibilul de mic orificiu provocat de
gloanțe, a exclamat: "Nu cred că sunt gloanțe adevărate!" O, SFÂNTĂ INOCENȚĂ
TINEREASCĂ! Sufletul tău neîntinat n-a putut percepe evidența, din primul
moment, a crudei, ucigașei realități.
Am scris aceste rânduri în speranța că vor ajunge sub ochii celui care a ordonat
deschiderea focului împotriva unor oameni pașnici, înarmați doar cu două drapele.
Îi doresc ca veșnic să-i răsune în urechi gemetele fetei împușcate în abdomen, așa
cum le aud eu de fiecare dată când rememorez acea noapte groaznică.

Prof. Vesa Corneliu

P.S. Îi rog pe participanții la acea demonstrație, dacă stiu ceva despre soarta fetei
rănite, să telefoneze la nr. 48277 (după ora 21). Spre identificarea subsemnatului, eu
sunt cel care ducea de ghidon o bicicletă.

(„Renașterea bănățeană ” nr. 32 din 10 februarie 1990, p. 3)

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIȘOARA
NR. 243/VIII/1/2010

TABEL
Cu elevii răniți în Timișoara în perioada 17 – 25 decembrie 1989

Nr. Numele și Vârsta Locul săvârșirii Observații

crt. prenumele faptei
1. AMANACI 12 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată
ALINA în P-ța Timișoara 700 abdomen
MIHAELA
2. BOGDAN 16 ani Rănit în 17.12.1989 în Leziuni prin
ROGER DORU P-ța Maria lovire

105
 3. CHIU ADRIAN 15 ani Rănit în 17.12.1989 la Plagă împușcată
Catedrală membru inferior

4. CÎMPEAN 14 ani Rănit în 17.12.1989 în Plagă împușcată

CRISTINEL P-ța Liberății membru inferior

5. CIMPOIERU 13 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată

MARIA la Podul Decebal membru inferior

6. DOBOȘAN 18 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată

DANCA pe str. Republicii membru superior
7. EDVES 15 ani Rănit în 17.12.1989 pe Plagă împușcată
MARCEL Calea Lipovei torace

8. FITIGĂU 14 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată

ȘTEFĂNICA în Complexul în membru
Studențesc superior

9. KUN ROBERT 15 ani Rănit în 17.12.1989 în Plagă împușcată

P-ța Liberății

10. LENGYEL 17 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată

DANIELA la Podul Decebal membru inferior

11. MISCOV 15 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată

MIRIANA pe Calea Girocului membru inferior

12. MAXIM 12 ani Rănit în 17.12.1989 la Plagă împușcată

IRINEL Podul Decebal membru inferior
13. MURARIU 12 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată
IRINA la Catedrală
14. PISTRICEANU 18 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată
ADRIANA în P-ța Libertății membru inferior
15. PASCALAU 17 ani Rănit în 17.12.1989 la Plagă împușcată
CRISTIAN Catedrală în cap
16. RUSU 14 ani Rănit în 17.12.1989 pe Plagă împușcată
CRISTIAN Calea Aradului membru inferior
17. STOIANOV 16 ani Rănit în 17.12.1989 la Plagă împușcată
ZENO Podul Decebal membru inferior

18. UNTILĂ 18 ani Rănită în 17.12.1989 Plagă împușcată

CORINA la Podul Decebal abdomen

106
 19. IONITĂ 9 ani Rănit în 25.12.1989 pe Plagă împușcată
CONSTANTIN str. 23 August abdomen

TABEL CU ELEVII RĂNITI ÎN TIMIȘOARA ÎN PERIOADA 17-25

DECEMBRIE 1989

Nr.
Nume, prenume Vârsta Ocupaţia Împrejurările rănirii
crt.
Amanci Alina
1
Mihaela 12 ani Elevă P-ţa 700, împuşcată abdomen
2 Bărbat Ioana 12 ani Eleva P-ţa Libertăţii, împuşcată mîna
Bogdan Roger p-ţa Maria, leziuni prin lovire
3
Doru 14 ani Elev (arestat)
4 Chiu Adrian 15 ani Elev Catedrala, împuşcat picior
5 Cimpoieru Maria 13 ani Eleva Pod Decebal, împuşcată picior
6 Cîmpean Cristinel 13 ani Elev P-ţa Libertăţii, împuşcat picior
Bd. Republicii, împuşcată
7
Doboşan Anca 16 ani Elevă mîna
8 Edves Marcel 15 ani Elev C.Lipovei, împuşcat torace
Complexul Studenţesc,
9
Fitigău Stefanica 14 ani Elevă împuşcat mina

107
10 Kun Robert 15 ani Elev P-ţa Libertăţii, îmăpuşcat
11 Lengyel Daniela 17 ani Eleva Pod Decebal, împuşcată picior
12 Maxim Irinel 12 ani Elev Pod Decebal, împuşcat picior
13 Mişcov Miriana 15 ani Elevă C.Girocului, împuşcată picior
14 Murariu Irina 12 ani Elevă Catedrala, împuşcată
Nagy Andreea
15
Rozalia 16 ani Elevă Pod Decebal, împuşcată picior
16 Pasca Dan 17 ani Elev Catedrala, împuşcat picior
17 Pascalau Cristian 17 ani Elev Catedrala, împuşcat cap
18 Rusu Cristian 14 ani Elev C. Aradului, împuşcat picior
19 Stoianov Zeno 16 ani Elev Pod Decebal, împuşcat picior
Consiliul Judeţean, leziuni prin
20
Sleahtici Marian 16 ani Elev lovire
Pod Decebal, împuşcată
21
Untila Corina 18 ani Elevă abdomen
22 Vintan Paraschiva 14 ani Elevă P-ţa Operei, împuşcată picior
23 Vona Maria 14 ani Elevă Catedrala, împuşcată
Kulcsar Gellert
24
Valentin 14 ani Elev Leziuni prin lovire
25 Ionita Constantin 9 ani Elev C. Lipovei, împuşcat mîna
Se afla in autoturism,
26
Szabo Larisa 3 ani prescolar impuscată in picior
Tabelul mi-a fost pus la dispoziție de domna Corina Untilă
PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Procuratura Locală Timișoara

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 23

Dupa ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen.,

după ce a depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a
atras atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă, martorul declară următoarele:
Subsemnata: Untilă Corina-Daniela de 18 ani, fiica lui Mircea și
Carmen-Genoveva, studii 10 clase, ocupația elevă în clasa a XI-a seral la
Colegiul Bănățean, domiciliată în Timișoara, str. Gen.Magheru.
În data de 17.12.1989, în jurul orelor 17, m-am deplasat în centrul
Municipiului Timișoara pentru a participa la demonstrații. Aici m-am
întâlnit cu foști colegi de liceu și cu mai multe persoane. Aproximativ câteva
sute am plecat în zona căminelor studențești. Studenții au venit în număr mic
pentru că erau închiși în cămine și păziți de lucrători de securitate.
Coloana a pornit pe B-dul V. Pîrvan cu intenția de a trece peste Podul

108
Decebal spre Comitetul Județean și spre Miliție, unde știam că se află
reținuți demonstranți.
Șoseaua era baricadată, în paralel cu podul, de soldați, nu știu din ce fel de
corp de armată, fiindcă nu mă pricep. În spatele soldaților erau două
TAB-uri.
Am înaintat spre soldați, circa 30, aceștia au tras o salvă în aer. Noi
ne-am oprit, am scandat „Armata e cu noi!ˮ, apoi ne-am luat de braț și am
cântat „Deșteaptă-te, române!ˮ și am pornit din nou. După câțiva pași,
soldații au tras în noi.
Eu eram în primele rânduri și am văzut pe cei din față și din jur cum
cădeau. Am rămas în picioare cu fața spre soldați. Am fost împușcată în
spate în partea dreaptă, în zona toracelui.
Un bărbat m-a aruncat jos și s-a pus peste mine ca să mă protejeze și
a fost rănit grav sau ucis, pentru că nu se mai mișca. Am ieșit de sub el
pentru că nu puteam respira, fiindu-mi atins plămânul.
M-am ridicat și m-am întors spre B-dul V. Pîrvan, de unde venea altă
coloană. Am cerut ajutor de la un bărbat și acesta a observat că sunt
împușcată. A oprit un autoturism particular care m-a dus la Spitalul Clinic
nr.1 Județean Timiș.
Am fost operată după circa patru ore de la internare și s-a constatat că
mi-a fost atins plămânul și ficatul. Nu mai știu amănunte, pentru că am stat
la reanimare sub morfină.
Am fost externată din spital la 28.12.1989, da mi s-a spus că glontele
nu a putut fi scos.
La ieșire din spital nu am mai primit hainele, legitimația și cheile de
la locuință. Mi s-a spus că nu am avut fișă de garderobă și că nu se știe ce s-a
întîmplat cu lucrurile mele.
Mă constitui parte civilă și urmează să-mi precizez pretențiile civile
în cursul procesului penal.
Aceasta îmi este declarația pe care o susțin și semnez,după ce mi s-a
citit.

PROCUROR, MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara)

109
 INTERVIU – CORINA UNTILĂ

Corina Untilă: „Ne-am prins de braţe, cântând «Deşteaptă-te, române» şi

ne-am îndreptat spre soldaţi. Şi au început să
tragă.”
În 17 Decembrie 1989, s-au dus lupte între
manifestanţi şi militari şi în apropierea actualului
consiliu judeţean Timiş, lângă un pod care traversează
Canalul Bega.
În mulţimea de acolo se afla şi Corina Untilă, care
atunci avea 18 ani şi era elevă la Colegiul Naţional
Bănăţean. Ea fusese în stradă şi cu o zi înainte şi
atunci a reuşit să scape teafără, după ce a fost fugărită
de cei din Armată.
În 17 Decembrie 1989, ea a mers prin mai multe zone
din oraş, în încercarea de a convinge cât mai multă
lume să se alăture protestatarilor. A fost şi în
Complexul Studenţesc, să îi îndemne pe studenţi să iasă în stradă, însă avea să
constate că cei mai mulţi plecaseră acasă de sărbători, iar cei rămaşi erau încuiaţi în
cămine. Mai mulţi oameni din grupul de protestatari au urcat până la primul etaj, au
spart geamurile şi astfel i-au ajutat pe cei din cămine să iasă.
După acest moment, protestatarii s-au îndreptat spre Comitetul Judeţean de Partid,

110
pe o străduţă care are de-o parte Canalul Bega, iar de cealaltă parte zidurile înalte
ale actualului Parc al Poporului. La capătul străduţei se află un pod care traversează
Bega, iar acolo soldaţii au aşteptat coloana de manifestanţi şi au început să tragă.
Corina Untilă a fost împuşcată în spate.
„La capătul străzii ne aşteptau un TAB şi trei rânduri de soldaţi. Era clar că nu
vom putea trece de ei. Ne-a spus comandantul lor să mergem acasă şi oamenii au
spus: «Suntem fraţii voştri, de ce faceţi asta?». Ne-am prins de braţe şi am început
să cântăm «Deşteaptă-te, române» şi ne-am îndreptat spre ei. Şi atunci au început
să tragă cu puşca. Eram cu un coleg de la şcoală, pe care îl ştiam din vedere. A zis
«hai să fugim, că ăştia chiar trag». Nu aveam unde să fugim pentru că într-o parte
era Bega, iar în cealaltă un gard foarte înalt pe care nu puteam să îl sărim şi în
spate erau oameni peste tot. M-am întors spre coleg şi i-am spus «Unde să
fugim?», iar în acel moment m-au împuşcat şi pe mine”, îşi aminteşte Corina
Untilă.
Minutele următoare s-au scurs cu încetinitorul pentru ea. A simţit rece, apoi sete,
iar în cele din urmă a fost ajutată. „Am rămas în picioare, am pus mâna la spate,
am văzut sânge şi mi-am dat seama că am fost împuşcată. Din acel moment nu mai
ştiu exact ce s-a întâmplat. Ştiu că cineva m-a tras de mână şi am căzut. Am
început să respir greu, să îmi fie foarte sete şi aveam o transpiraţie rece. Aveam în
cap doar că trebuie să ajung la spital. Ştiu că m-am ridicat la un moment dat, nu
cred că se mai trăgea, că altfel m-ar fi nimerit. Cum aveam în cap că trebuie să
ajung la spital, m-am îndreptat în spatele coloanei de manifestanţi să rog pe cineva
să mă ducă la spital. Când am început să merg mi-am dat seama că nu am fost
împuşcată în picior, dar că un glonţ mi-a luat papucul”, povesteşte Corina Untilă.
Tânăra, alături de alţi răniţi, a ajuns la Spitalul Judeţean cu o maşină particulară, un
Oltcit. „Când am ajuns, în spate formaseră coloană pentru a da ajutor răniţilor.
Am pus mâna pe o femeie şi i-am spus că m-au împuşcat. Cei de acolo s-au
organizat repede şi au vorbit cu cei din zonă să ne ducă la spital. Am mers cu un
Oltcit, împreună cu un alt coleg al meu pe care ulterior am aflat cum îl cheamă.
Avea în el cinci gloanţe. Soţia lui a venit până la spital pe capota maşinii şi eu
eram cu o femeie care stătea lângă mine, avea creier pe păr. Mai era încă un coleg
care a fost împuşcat pe sub bărbie, i-a ieşit glonţul prin faţă. Ne-am ţinut de răni
să nu pătăm maşina omului. Femeia de pe capota maşinii striga de pe maşină la
lume să facă loc ca să ajungem la spital, că e maşină cu răniţi. Ulterior, l-am
căutat pe cel care ne-a dus cu maşina la spital, l-am găsit, era un domn în vârstă,
de etnie germană, care a spus că vrea să plece din ţară. Probabil a şi făcut-o”,
adaugă Corina Untilă.
Ajunsă la spital, a văzut zeci de răniţi întinşi pe jos, în holul de la Urgenţele
Spitalului Judeţean. A fost luată în primire de medici şi internată, apoi a stat în
spital până în 27 decembrie 1989, când a fost externată la cerere.
„Era atinsă coasta 11, ficatul şi plămânul. Fiind tânără şi sănătoasă, am scăpat.
Probabil a intrat glonţul de-a latul, pentru că era gaura foarte mare la intrare.
M-au operat atunci, în 17 decembrie, în zona ficatului, apoi m-au ţinut în comă

111
indusă”, îşi aminteşte Corina Untilă.
Abia după aproximativ un an i-a fost scos glonţul, care a fost împins de corp în
omoplatul drept.
Corina Untilă încă mai are de suferit şi după 25 de ani de la acel moment. Orice
răceală se poate transforma rapid într-o altă boală, având afectate organele interne.
Dar ea spune că a meritat tot efortul ei şi al camarazilor ei. „Poporul român şi
România au avut de câştigat foarte mult ca transformare, pornind de la patriotism,
de la identitate şi libertate. Pentru noi, libertatea e un lucru comun acum, dar
înainte nu era deloc aşa”, subliniază Corina Untilă.

http://timpolis.ro/17-decembrie-1989-ziua-in-care-la-timisoara-a-fost-deschis-focul
-impotriva-manifestantilor/

MEMORIU – IOANA BĂRBAT

Subsemnata Bărbat Ioana Daniela, născută la data de 15.06.1977 în localitatea

Timișoara, domiciliată în Timișoara, str. Ion Rațiu, nr.6A, fiica lui Vasile și Lepa
Bărbat, în calitate de urmaș a lui Bărbat Lepa decedată, posesoare a Certificatului
nr.680/12.09.1991, eliberat de Comisia pentru aplicarea Legii 42/1990, document
anexat în xerocopie, declar următoarele:
În data de 17.12.1989, în jurul orelor 17.00, întorcându-mă împreună cu
părinții mei din localitatea Dumbrăvița, am ajuns în Piața Unirii, cu intenția de a
vedea și participa la manifestații. Mergând pe jos cu părinții de mână, trecând prin
Piața Libertății am ajuns în fața Comenduirii Garnizoanei, unde am auzit un
zgomot de împușcături. Am lat-o la fugă toții. În timpul alergării am simțit o arsură
în mână și am văzut-o pe mama căzând. Pe tatăl meu nu l-am observat fiind în
spatele meu. Când s-au oprit împușcăturile mi-am dat seama că eram lovită cu un
gonț în mână, iar hainele îmi erau ciuruite de gloanțe. Mama zăcea într-o baltă de
sânge pe trotuar în fața mea, iar tata și el împușcat zăcea în spatele meu. La câteva
minute s-au apropiat de noi niște soldați în termen chemați de către un civil înarmat
care i s-a adresat tatălui meu cu cuvinte jignitoare, ridicându-ne din locul respectiv
și ne-au transportat în garnizoana militară, apoi la Spitalul Militar, unde nu am
primit nici o îngrijire medicală. Mai apoi am fost transportați – tatăl meu și cu mine

112
la Spitalul Județean, unde tatăl meu a fost supus unei intervenții chirurgicale. În
timp ce eram în sala de așteptare a Spitalului Județean a sosit o salvare aducând
decedați, printre care a fost și mama mea. Am cerut brancaderilor care o dezbrăcau,
hainele care i-au aparținut. A fost apoi transportată în morga spitalului de unde a
dispărut în noaptea de 18/19.12.1989, împreună cu alte 42 de persoane decedate. Eu
nu am fost băgată în seamă, rămânând în sala de așteptare de la serviciul de urgență
până la orele 21-22.00, când una dintre asistentele de la serviciul de urgență
stomatologie m-a luat în cabinet unde mi-a dat un calmant și m-a rugat să nu ies din
cabinet, pentru că persoane dubioase, necunoscute, se întrebau ce căutam eu acolo
singură, cu hainele pline de sânge și ciuruite.
A doua zi a venit fratele tatălui meu și m-a luat la el acasă. Sora mea a aflat
despre aceste nenorociri abia după acestea. Am fost puternic afectată de aceste
evenimente, ținând cont că eram la vârsta de 12 ani, și în plus vinovatul a fost
eliberat.
Menționez că am dat aceste declarații și am fost audiată în nenumărate cazuri,
legat de aceste evenimente de către Consiliile abilitate la momentul respectiv.
Aceasta este declarația pe care o dau și o semnez în deplinătatea facultăților
mintale.
Timișoara 6.08.1996

(Arhiva Asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara)

INTERVIU CU IOANA BĂRBAT

            Mă numesc Bărbat Ioana, m-am născut în data de 15 iunie 1977 la

Timişoara, sunt de naţionalitate româncă, acuma termin liceul.
            În 17 decembrie 1989, am venit de la Dumbrăviţa, era 17,30-18 seara. Am
ajuns în Piaţa Unirii, de acolo trebuia să o luăm pe sora mea de la lucru. Nu mai era
nimeni acolo. Am auzit focuri de armă. Mama tot “Hai să vedem ce se întâmplă”.
Veneau mulţi oameni dinspre Piaţa Libertăţii spre Unirii şi toţi ziceau că e
revoluţie. Am luat-o pe Alecsandri înspre Piaţa Libertăţii. Am ajuns în Libertăţii,
chioşcul de bilete ardea pe linia de tramvai, piaţa era goală, nu era nimeni numai un
cordon de militari şi o maşină tot de militari. Strada Alecsandri de la garnizoană
încolo, înspre centru era plină şi Alba Iulia la fel. În Piaţă efectiv nu era nimeni.
Am ajuns în faţa garnizoanei şi au început să tragă. Am luat-o la fugă spre intrarea
în garnizoană, mama a căzut în faţa intrării, tata după colţ şi eu m-am ghemuit. S-a
liniştit totul şi după câteva secunde am început să o strig pe mama. Nu mi-am dat
seama ce se întâmplă. Mama nu făcea nici o mişcare, parcă era moartă. Nu-mi
venea să cred că era moartă. L-am luat pe tata şi i-am spus “Hai să plecăm repede
de-aicea că cine ştie ce se întâmplă”. Parcă aruncaseră cu ceva gaze lacrimogene. El
mi-a spus “Nu pot să mă ridic, că sunt rănit”. Un bărbat îmbrăcat într-un parpalac
de piele şi cu diplomat, a chemat câţiva militari şi ne-au băgat lângă Restaurantul

113
Militar. Am stat acolo vreo jumate de oră, pe mama au pus-o pe scări, pe tata pe
ciment pe jos şi eu lângă ei. Am început să strig să-i ajute. A venit un colonel de
armată sau nu ştiu ce era şi-a început să zbiere la mine că să nu mai ţip, că mă bate,
că asta merităm.Până la urmă a venit un doctor de la Spitalul Militar cu ceva
asistenţi, i-au luat pe amândoi şi i-au dus la Spitalul Militar. Pe mama au dus-o la
morgă şi pe tata în sala de operaţii.
Tu n-ai fost rănită?
Nu, mie mi-au găurit haina în vreo trei locuri, un glonte m-a ars la mână şi unul
mi-a trecut pe lângă ureche. Am stat în spital vreo jumate de oră, după care mi s-a
spus că trebuie să merg cu tata la Judeţean. Ne-au băgat într-o salvare. Am ajuns la
Judeţean, acolo era linişte. Era ora 18. Au luat toate datele, pe el l-au dus în sala de
operaţii şi pe mine m-au lăsat în sala de aşteptare. După vreo 20 de minute au
adus-o pe mama cu o dacia combi şi au dus-o direct la morgă. După aia a început să
vină puhoi, plin de salvări şi maşini personale. Erau toţi răniţi, nu mai aveau tărgi
pe ce să-i ducă, era plin de bălţi de sânge pe acolo. Mie mi-or adus hainele şi
bijuteriile, tot ce avea mama şi tata şi mi-o zis să stau liniştită că n-am ce să fac. Au
adus zeci poate chiar sute de răniţi în spital. Ţin minte că stăteau pe coridor, în sala
de aşteptare, n-avea unde să-i ducă. La un moment dat, toată lumea zicea “Se trage
în faţă la Judeţean”. Era vreo două, cam aşa ceva. Pe mine m-au băgat în cabinetul
de stomatologie şi mi-au dat un distolonocalm să pot să dorm. Am adormit după
jumătate de oră.
Cine trăgea?
Nu ştiu exact, am impresia că armata. Pe la patru o început să plouă. Nu s-a mai
auzit nimic, s-a liniştit totul. Dimineaţă pe la 7 ştiu că a venit unchiul meu după
mine să mă ducă acasă. Am ieşit din spital şi m-am dus acasă cu tramvaiul. Eram
plină de sânge pe haine. Am ajuns acasă pe la vreo opt. Verişorul meu a reuşit să
intre în spital, era student la medicină. Aveam o prietenă foarte bună care lucra la
Judeţean şi-am rugat-o să intre în morgă să vadă unde e pusă mama. Mi-a zis că n-a
putut să intre, pentru că erau atâţia morţi de trebuia să calci pe ei. Verişorul meu o
fost în noaptea de 18 spre 19 în Judeţean, s-a luat curentul în noaptea aia şi-a reuşit
să vadă cum îi scotea pe morţi în saci negri şi-i băga într-un trailer. A numărat până
la 43, 44 după aia n-o mai putut, o pierdut numărătoarea. Au fost mai mulţi decât se
spune. A doua zi, în 19 dimineaţa, morga era goală. În aceeaşi zi, pe mine m-au
mutat la şeful lu tata, pe mine tot timpul mă mutau, nu stăteam niciodată în acelaşi
loc mai mult de 3-4 zile. După aia s-au liniştit toate, pe parcurs.
Care era starea de spirit de la spital?
Toată lumea fugea dintr-o parte în alta, nu ştiau ce să facă, era pentru prima dată
când primeau împuşcaţi, erau disperaţi. Tatăl meu a fost operat în 17 noaptea şi-a
rămas desfăcut, deci nu l-au cusut. N-avea voie să mănânce şi să bea apă, nu se
putea mişca şi-a stat aşa până în 2 ianuarie, când l-au operat din nou. După ce l-au
operat a doua oară a fost foarte rău. Trebuia să plece la Viena, dar cu trenul n-ar fi
rezistat. Şeful lui s-a dus la aeroport să găsească un elicopter. Tocmai venise un
avion american cu ajutoare, şeful lui s-a pus în genunchi la o româncă şi i-a zis

114
“Luaţi-l că aici moare”. Au anunţat din avion să-l pregătească ca să-l ducă dincolo.
L-au dus la aeroport învelit într-un cearşaf şi au plecat în Belgia.
Îţi aminteşti ceva de zilele anterioare datei de 17 decembrie?
În 16 am impresia că am luat vacanţă. Înainte cu câteva zile când veneam de la
şcoală tot vedeam lume adunată în Maria, acolo la Tokes. Eram mică, aveam 12-13
ani. Era foarte multă lume adunată acolo. Atât îmi aduc aminte.
Pe mama ta aţi mai găsit-o?
Nu, pe ea n-am mai găsit-o.
Ai fost la proces?
Da, am fost la proces, ştim cine a tras, l-au găsit vinovat şi i-au dat 18 ani de
puşcărie. După vreo două luni am primit citaţie la proces, la recurs, cu două zile
întârziere. Recursul era deja făcut, a doua oară l-au găsit nevinovat, din lipsă de
probe. Acum e în libertate. Pentru mine totul a fost un şoc foarte mare, mă enervez
foarte repede, dacă aş mai auzi împuşcături cred că aş înnebuni.
Crezi că se va afla adevărul?
Adevărul se va afla numai dacă vor vorbi cei vinovaţi. Altfel, nu cred.
Participi la comemorări?
Da, tot timpul, în fiecare an. În fiecare an merg acolo pentru că e ca un parastas,
când îţi moare cineva, ca o pomană. Numai că acolo nu este o singură persoană,
sunt mult mai mulţi. Eu nu mă duc pentru că merg alţii, merg pentru că aşa se face
pentru fiecare şi n-ai voie să-i uiţi. Pentru că sunt mame, taţi, surori, fraţi.
Crezi că a fost o revoluţie?
Nu ştiu ce să zic, lumea a ieşit în stradă şi alţii au început să tragă. Asta se putea
rezolva şi altfel.

      Interviu realizat de Adrian Onică la Timişoara în 20 aprilie 1997 cu Ioana

BĂRBAT
http://www.memoriatimisoarei.ro/timisoara-povestita/povestiri-de-viata/remember
89---marturii-inregistrate-la-7-ani-de-la-revolutia-din-1989.
INTERVIU – IOANA BARBAT

"Totul a fost un pariu, că ne omoară dintr-o singură rafală"

Duminica, 17 decembrie 1989. O poveste sângeroasă care nu seamână cu
nici o altă povestire a celor care au văzut moartea cu ochii în zilele Revoluției de la
Timișoara, când pe străzi zeci de oameni au fost omorâți de gloanțe. Ioana Barbat
avea 12 ani când mama sa a fost ucisa sub ochii sai. Povestea tragica a acestei fete
care a asistat neputincioasa la uciderea propriei mame, cu personaje si pariuri
criminale, depaseste imaginatia. Securistul si militienii implicati in uciderea Lepei
Barbat si in musamalizarea crimei sunt acum prosperi oameni de afaceri. Vasile
Joitoiu, in decembrie 1989 capitan de contrainformatii, Eugen Peptan, Tiberiu Grui
si Valentin Ciuca au iesit cu fata curata si au uitat cine si cum a curmat viata Lepei
Barbat si a marcat pe viata aceasta familie. Ioana Barbat are acum 34 de ani, dar
inca se intreaba de ce i-a fost ucisa mama. Stie doar atat: "Totul a fost un pariu, ca

115
ne omoara dintr-o singura rafala", cuvinte pe care le-a auzit cu propriile urechi.
"Mama a insistat sa mergem in centru, se vedem ce se intampla. Vedeam
niste oameni venind dinspre Piata Vasile Alecsandri si ne-am dus. Cand am intrat in
Piata Libertatii, am vazut ca ardea chioscul de ziare, pe linia de tramvai. Piata era
goala. Doar noi trei. Mai erau niste militari in fata garnizoanei", isi aminteste Ioana.
Mama sa, Lepa, voia cu orice pret sa ajunga in Piata Operei.
Ajunsi in Piata Libertatii, langa Garnizoana Militara, cei trei erau singuri in
acel colt de piata. Doar cateva persoane se mai aflau acolo. La un moment dat se
declanseaza infernul, o mitraliera rapaie infernal. O rafala de gloante i-a secerat.
Apoi, timpul se opreste in loc. Si in linistea care cuprinde piata, doar un copil
ramane in picioare. O cheama Ioana, are 12 ani si tine in mana o caciula ciuruita de
gloante. Haina de pe ea e la fel, are mai multe gauri. Un singur glont ratacit i-a lasat
o arsura mica pe mana dreapta, intre inelar si degetul mic. Fetita a avut noroc.
Parintii sai, nu. Lepa Barbat, 43 de ani, zace intr- o balta de sange, cu fata lipita de
pavaj. Are fruntea smulsa de un cartus ucigas. Vasile Barbat, 52 de ani, zace
ghemuit la pamant. Geme. Un glont i-a patruns prin spate, deasupra rinichiului
drept. Altul i-a atins piciorul.
"Au inceput sa traga. O singura rafala. Va dati seama, eram doar noi trei in
toata Piata Libertatii! Si au tras. Cand s-a linistit zgomotul mitralierei, m-am intors.
Mama era intinsa pe jos, cu fata intoarsa, iar tata, ghemuit la pamant, in stanga mea.
Eu, in picioare, singura, cu haina gaurita peste tot. M-am uitat in jos si am strigat-o
pe mama. N-a raspuns. Atunci m-am dus la tata. «Hai sa plecam, ca mama e
moarta!» Si el mi-a spus: «Nu pot! Sunt ranit si nu ma pot misca!»", isi aminteste
Ioana, in timp ce ochii i se umplu de lacrimi.
Un barbat imbracat intr-o haina negra de piele a aparut din senin, impreuna
cu inca trei oameni. Familia Barbat a fost luata pe sus si dusa intr-o incapere, langa
restaurantul militar. "Acolo a venit un militar, tata se vaita, si a zis: «Taci, futu-ti
gura ma-tii, ca atunci cand ai iesit pe strada nu te-ai vaitat asa!». Mie mi-a zis sa nu
mai plang, ca ne omoara si pe noi. Pe mama o pusesera pe niste trepte, cu o mana
prinsa la spate. Barbatul in parpalac negru i-a ordonat unui militar sa o intoarca, sa
nu ramana intepenita asa", sunt amintiri dureroase ale Ioanei.
Pentru ea, au trecut 22 de ani, insa criminalii care i-au ucis mama sunt si
acum liberi. Scarbita de luptele si mancatoria dintre grupurile de revolutionari, ea
prefera sa nu mai apara in ziare sau la televizor. "Nu mai vreu nici poze, nici
interviuri. E degeaba. Incerc sa imi vad de viata mea", mai spune tanara. Nimeni nu
ii mai poate aduce mama inapoi si nimeni nu a putut si nici nu a incercat sa vindece
in vreun fel socul psihic pe care Ioana l-a suferit pe 17 decembrie 1989. Singura
care ii este alaturi, la fel de discreta, este sora sa mai mare, Angela. Aceasta spune
ca de abia de ceva timp Ioana a inceput o terapie pentru a mai scapa de cosmarul
care i s-a intiparit atunci in minte. Insa amintirile de groaza sunt mai puternice
decat timpul, care nu a reusit sa vindece rana din suflet.
Cele doua femei prefera sa nu iasa in fata asa cum fac alti luptatori de la
Revolutie sau urmasi ai oamenilor omorati sau raniti atunci. Prefera sa stea discret

116
deoparte, mai ales dupa ce au avut experiente umilitoare: "Lumea nu stie prin ce am
trecut. Am refuzat sa mai povestesc in momentul in care, venind intr-o vara de la
Mamaia, controlorul de tren mi-a cerut certificatul de revolutionar si mi-a zis: «Ia
sa vad ce ai facut si tu in 1989, ca nu aveai nici paispe’ ani!». Si atunci i-am spus sa
vorbeasca asa doar cand o sa o vada pe maica-sa cu creierii intinsi pe asfalt".
"Nu suntem genul care sa ne plangem sau sa iesim la televizor. Insa dupa
1990 ni s-au facut multe nedreptati. Multi cred ca vrem sa ne imbogatim pe motiv
ca parintii nostri au fost impuscati la Revolutie. De aceea stam deoparte. Nu e drept
nici ce se intampla acum cu drepturile banesti pentru revolutionari. Faptul ca vor sa
taie indemnizatiile si pentru oameni cum e sora mea dovedeste ca ii baga pe toti in
aceeasi oala si nu se face diferenta intre cei care au participat la Revolutie pe strada,
cei care au fost raniti sau cei care si-au pierdut familiile, cum e si cazul nostru",
spune Angela, sora mai mare a Ioanei.
Drama lor nu se termina, la fel cum povestea nu are sfarsit. "Stim
vinovatul: Vasile Joitoiu. El a fost condamnat la 18 ani de inchisoare si achitat de
tribunalul militar. Stim ca a luat arma de la un militar si a tras. Ulterior am aflat ca
totul a fost un pariu. El a pariat cu ceilalti ca, dintr-o rafala, ne omoara pe toti. A
pierdut! Eu si tata nu am murit", dezvaluie Ioana Barbat detaliile sangeroasei scene
din care a scapat cu viata pentru ca Dumnezeu a vrut asta. Vasile Joitoiu era, in
decembrie 1989, capitanul de contrainformatii al unitatii militare 01185, una dintre
unitatiile care au facut treaba Securitatii pe 17 decembrie, cand la Timisoara armata
a primit munitie de razboi, dar si in macelul zilelor care au urmat.

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/totul-a-fost-un-pariu-ca-ne-omoara-dintr-o-singur
a-rafala-599208.html

INTERVIU CU IOANA BĂRBAT

Călăii securişti şi miliţieni sunt prosperi, victimele trăiesc un calvar

DECEMBRIE 1989. Când avea 12 ani, Ioana Bărbat a asistat neputincioasă
la uciderea propriei mame. Povestea ei tragică, cu personaje şi pariuri criminale,
trezeşte frisoane. Securistul şi miliţienii implicaţi în uciderea Lepei Bărbat şi în
muşamalizarea crimei sunt prosperi oameni de afaceri. Vasile Joiţoiu, în decembrie
1989 căpitan de contrainformaţii, Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă
trăiesc în tihnă capitalismul şi mimează uitarea. "În momentul în care au întors-o
pe mama m-am uitat fix la ea. Era plină de sânge şi avea o gaură mare în cap, de
câţiva centimetri. Glonţul i-a intrat prin spate şi i-a ieşit prin tâmplă", spune Ioana
Bărbat, fiica Lepei Bărbat, ucisă la Revoluţie. Vasile Bărbat a ajuns, astăzi, la 72 de
ani, un supravieţuitor. Gloanţele şuierătoare din Piaţa Libertăţii i-au lăsat răni
cumplite, dar a trăit. O operaţie în Belgia şi un noroc inexplicabil l-au salvat. În

117
primii doi ani de după Revoluţie a fost deputat în Parlamentul României, iar astăzi
trăieşte retras la Sovata şi încearcă să uite. Altă opţiune nu i-a mai rămas: justiţia
română a fost incapabilă să stabilească un vinovat în cazul uciderii soţiei sale.
Miliţienii au şters urmele crimelor. Eroii ajung cenuşă.

Calvar pentru victime, prosperitate pentru călăi

DECEMBRIE 2009. Securistul şi miliţienii implicaţi în uciderea Lepei
Bărbat şi în muşamalizarea crimei sunt prosperi oameni de afaceri. Vasile Joiţoiu,
în decembrie 1989 căpitan de contrainformaţii, Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi
Valentin Ciucă trăiesc în tihnă capitalismul şi mimează uitarea. Într-o altă realitate,
Ioana Bărbat se întreabă, de două decenii, de ce i-a fost ucisă mama. Ştie doar atât:
"Totul a fost un pariu, că ne omoară dintr-o singură rafală".
Rafala de gloanţe zboară fulgerător deasupra Pieţei Libertăţii, sfâşiind aerul
cu un sunet ascuţit. Un chioşc de ziare arde mocnit pe linia de tramvai. Decor
suprarealist, închis ermetic de clădiri şi de unitatea militară 01185. În diagonala
pieţei, moartea loveşte instantaneu. Fragmente de craniu se împrăştie pe asfaltul
rece.
Noaptea nu s-a lăsat încă peste Timişoara, e 17 decembrie 1989 şi în aer
miroase a fum şi a sânge. Mitraliera care a scuipat moarte din interiorul garnizoanei
tace. Şi în liniştea care cuprinde piaţa, doar un copil rămâne în picioare. O cheamă
Ioana, are 12 ani şi ţine în mână o căciulă făcută sită de gloanţe. Haina de pe ea e la
fel, plină de găuri.
Ricoşeurile infernale nu i-au lăsat decât o arsură mică pe mâna dreaptă,
între inelar şi degetul mic. Fetiţa a avut noroc. Părinţii ei, nu. Lepa Bărbat, 43 de
ani, zace într- o baltă de sânge, cu faţa lipită de pavaj. Are fruntea decupată de un
cartuş ucigaş. Vasile Bărbat, 52 de ani, e ghemuit la pământ. Geme. Un glonţ i-a
pătruns prin spate, deasupra rinichiului drept. Altul i-a atins razant piciorul. 
Noiembrie 2009. Pe Calea Şagului din Timişoara, primele raze de soare ridică zorii
reci. Cafeneaua gălăgioasă se umple, dintr-o dată, de lumină. Ioana Bărbat a mai
crescut puţin, iar tragedia a urmat-o îndeaproape, ca o fantomă credincioasă.
Ultimele două decenii au lăsat în Ioana urme adânci: o copilărie traumatizată, un
tată bolnav încercând să repare nedreptatea, o soră transformată în părinte şi, mai
presus de toate, o mamă care a plecat brusc şi nu s-a mai întors. 
Cuvintele cad greu: „Lumea nu ştie prin ce am trecut. Am refuzat să mai povestesc
în momentul în care, venind într-o vară de la Mamaia, controlorul de tren mi-a cerut
certificatul de revoluţionar şi mi-a zis: «Ia să văd ce ai făcut şi tu în 1989, că nu
aveai nici paişpe’ ani!». Şi atunci i-am spus să vorbească aşa doar când o să o vadă
pe maică-sa cu creierii întinşi pe asfalt”.
În ziua aceea de 17 decembrie, Ioana se întoarcea acasă, alături de părinţi.
Era o după-amiază de duminică care nu anunţa nimic, deşi o tensiune ciudată plutea
pe străzile Timişoarei. Începuse revoluţia, iar Lepa Bărbat nu voia să stea deoparte.
„Mama tot zicea că vrea să vadă ce se întâmplă, ea a fost întotdeauna foarte
implicată. Sora mea mai mare era la serviciu. Lucra la casieria colectoare din Piaţa

118
Unirii. Cunoscând situaţia din oraş, am decis să trecem să o luăm şi pe ea”,
povesteşte Ioana. În oraşul crepuscular, sunete ciudate, ca de petarde, începuseră să
spargă liniştea dictaturii.
Pe sora Ioanei n-au mai găsit-o la serviciu. Plecase de câteva ore acasă.
Regimul acţiona deja sub imperativul forţei majore. În incinta casieriei-colectoare
se organizase un depozit de armament. „Mama a insistat să mergem în centru, se
vedem ce se întâmplă. Vedeam nişte oameni venind dinspre Piaţa Vasile Alecsandri
şi ne-am dus. Când am intrat în Piaţa Libertăţii, am văzut că ardea chioşcul de ziare,
pe linia de tramvai. Piaţa era goală. Doar noi trei. Mai erau nişte militari în faţa
garnizoanei”, îşi aminteşte Ioana.
Familia Bărbat a încercat iniţial să intre pe strada Karl Marx. Lepa voia cu
orice preţ să ajungă în Piaţa Operei. Fidelii lui Ceauşescu ridicaseră însă deja
barierele ameninţătoare. Au mai făcut doar câţiva paşi spre strada Alba Iulia,
înainte ca totul să se spulbere cu viteza unui glonţ de kalaşnikov. 
Ochii Ioanei se transformă instantaneu, inundaţi de lacrimi: „Au început să tragă. O
singură rafală. Vă daţi seama, eram doar noi trei în toată Piaţa Libertăţii? Şi au tras.
Când s-a liniştit zgomotul mitralierei, m-am întors. Mama era întinsă pe jos, cu faţa
întoarsă, iar tata ghemuit la pământ, în stânga mea. Eu, în picioare, singură, cu
haina găurită peste tot. M-am uitat în jos şi am strigat-o pe mama. N-a răspuns.
Atunci m-am dus la tata. «Hai să plecăm că mama e moartă! » Şi el mi-a spus: «Nu
pot! Sunt rănit şi nu mă pot mişca!»”.
Coşmarul copilului de 12 ani abia începuse. Un bărbat îmbrăcat într-un
parpalac negru de piele a răsărit de niciunde, a evaluat „situaţia” şi s-a întors cu încă
trei oameni. Familia Bărbat a fost luată pe sus şi dusă într-o încăpere, lângă
restaurantul militar. „Acolo a venit un militar, tata se văita, şi a zis «Taci, futu-ţi
gura mă-tii, că atunci când ai ieşit pe stradă nu te-ai văitat aşa!». 
Mie mi-a zis să nu mai plâng, că ne omoară şi pe noi. Pe mama o puseseră pe nişte
trepte, cu o mână prinsă la spate. Bărbatul în parpalac negru i-a ordonat unui militar
să o întoarcă, să nu rămână înţepenită aşa”, retrăieşte Ioana scena-coşmar. Filmul se
derulează parcă în slow-motion. Au trecut 20 de ani, dar Ioana este încă acolo, un
copil de 12 ani obligat să suporte, fără anestezie, inciziile chirurgicale ale felcerilor
dictaturii.Timpul nu mai are substanţă. E noiembrie 2009 şi Ioana Bărbat îşi
priveşte mama împuşcată în cap: “În momentul în care au întors-o, m-am uitat fix la
ea. Era plină de sânge şi avea o gaură mare în cap, de câţiva centimetri. Glonţul i-a
intrat prin spate şi i-a ieşit prin tâmplă. Când a ieşit, i-a spart fruntea”

Mitraliera demenţilor
Tragedia uluitoare a familiei Bărbat e singulară în peisajul macabru al lui
17 decembrie 1989. În acea zi, armata a primit ordin să folosească muniţie de
război în Timişoara, pentru a reprima revolta din stradă. Primele focuri de armă
s-au tras spre seară, în mulţimile strânse în Piaţa Operei, pe Calea Girocului sau pe
Lipovei. 
În Piaţa Libertăţii însă nu erau manifestanţi la momentul tirului ucigaş. Doar Lepa,

119
Ioana şi Vasile traversau un loc părăsit, dar vegheat strategic de o garnizoană
militară. “Ştim vinovatul: Vasile Joiţoiu. El a fost condamnat la 18 ani de
închisoare şi achitat de tribunalul militar. Ştim că a luat arma de la un militar şi a
tras. Ulterior am aflat că totul a fost un pariu. El a pariat cu ceilalţi că, dintr-o
rafală, ne omoară pe toţi. A pierdut! Eu şi tata nu am murit”, dezvăluie Ioana Bărbat
detaliile sordide ale dramei.
Vasile Joiţoiu era, în decembrie 1989, căpitanul de contrainformaţii al
unităţii militare 01185. Unul dintre braţele armate ale Securităţii. 

Ce rămâne în urmă
Fetiţa de 12 ani priveşte cu disperare spre medicul înalt. Bărbatul poartă ecusonul
Spitalului Militar din Timişoara şi se pregăteşte pentru cele mai grele zile din viaţa
sa. Ochii Ioanei îl imploră stăruitor să o ajute. În încăperea de lângă restaurantul
garnizoanei, noaptea, sângele şi moartea sunt proaspete. 
Lepa Bărbat a intrat deja în statistica primilor martiri ai Revoluţiei române. Ioana
nu înţelege ce se întâmplă în jurul său. Ştie doar că tatăl său are nevoie urgentă de
asistenţă medicală. Medicul de la Militar decide scurt ca bărbatul rănit să fie
transportat la spital, iar cadavrul dus la morgă. Ioana îşi va mai vedea mama, pentru
ultima oară, două ore mai târziu, adusă cu o Dacie combi la spitalul judeţean.
Vasile Bărbat a fost transportat iniţial la Militar, urcat pe masa de operaţie, dat jos şi
trimis la spitalul judeţean. Personalul medical a motivat decizia prin lipsa
instrumentarului de specialitate. După 1990, s-a aflat că nici un civil nu avea voie
să intre în fortăreaţa Militarului, în zilele fierbinţi ale Revoluţiei.
„Ne-au trimis la judeţean cu o salvare în care au mai urcat un bărbat rănit. A trebuit
să îl susţin pe tata tot drumul pentru că îmi spunea «Nu îl lăsa să cadă pe mine, că
mă doare!». Erau două banchete şi în mijloc o targă”, îşi aminteşte Ioana. 
La o oră după ce l-au băgat în operaţie pe Vasile Bărbat, o Dacie a sosit la spital.
Înăuntru era cadavrul Lepei. Ioana a avut câteva zeci de secunde să-şi privească
mama purtată pe targă, spre morgă. Era ultima oară. Lepa Bărbat urma să intre,
peste doar câteva ore, în malaxorul dement al „Operaţiunii Trandafirul”, alături de
alte 42 de cadavre de martiri ai Timişoarei.
Pentru a şterge urmele masacrului, regimul luase decizia ca trupurile lipsite de viaţă
să fie sustrase, transportate la Bucureşti şi arse la crematoriul Cenuşa. Aşezată pe
un scaun, în sala de aşteptare a spitalului, Ioana a măsurat în acea seară întreaga
tragedie a revoltei timişorene. Morţii şi răniţii soseau necontenit, înghesuiţi în
spitalul devenit neîncăpător, înecaţi în sânge. 
Peste tot, o spaimă teribilă. Amintirile Ioanei sunt brutale: „După ce au
dus-o pe mama la morgă, mi-au pus în braţe o plasă cu hainele şi bijuteriile ei. Şi
m-au lăsat acolo, un copil de 12 ani, cu ce mai rămăsese de la mama, în braţe. În
sala de operaţie, tata lupta pentru viaţă. În rest, plin de morţi. Plin de morţi. Atât era
în jurul meu”(...)

După 20 de ani 

120
 Vasile Bărbat a ajuns, astăzi, la 72 de ani, un supravieţuitor. Gloanţele
şuierătoare din Piaţa Libertăţii i-au lăsat răni cumplite, dar a trăit. O operaţie în
Belgia şi un noroc inexplicabil l-au salvat. În primii doi ani de după Revoluţie a
fost deputat în Parlamentul României, iar astăzi trăieşte retras la Sovata şi încearcă
să uite. Altă opţiune nu i-a mai rămas: justiţia română a fost incapabilă să
stabilească un vinovat în cazul uciderii soţiei sale. 
În dosar, a fost acuzat fostul securist Vasile Joiţoiu, dar, după un traseu
juridic sinuos, învinuitul a fost scos basma curată din lipsă de probe. Ioana Bărbat
şi-a trăit ultimele două decenii imaginându-şi cum ar fi să ai o mamă alături. A
trecut printr-un cancer, care a obligat-o să aleagă între viaţă şi posibilitatea de a
avea copii, şi a învăţat că, pentru a merge mai departe, trebuie să ierte. 
„Şi mie mi-a venit să îl strâng de gât pe Joiţoiu. L-am văzut la proces la Bucureşti
şi atât de rău am făcut, încât judecătorul a zis că mă dă afară din sală. El tot zicea că
nu e vinovat, deşi erau martori. Un militar a spus clar «Mi-a luat arma! Că el nu
avea, era CI-ist. Mi-a luat arma şi a tras». A tras în plin, fără somaţie, fără nimic.
Am realizat însă că e greşit să-ţi faci singur dreptate. Dumnezeu are grijă de
toate!”. 
În cafeneaua gălăgioasă, inundată de fumul greu şi de libertate, finalul sună simplu:
„Am vrut să plec din România, văzând că nu ni se face dreptate, că primim
ameninţări, că suntem forţaţi să uităm. Nu vreau însă să trăiesc departe de ai mei. Şi
nici de mama. Ea e aici”.

Decembrie 2009. Securistul şi miliţienii implicaţi în uciderea Lepei Bărbat şi

în muşamalizarea crimei trăiesc în tihnă şi sunt prosperi oameni de afaceri 
Sfidând parcă zecile de morminte din Cimitirul Eroilor din Timişoara, justiţia
română nu a găsit vinovaţi. Nici un judecător nu i-a spus Ioanei Bărbat: „El este cel
care a ucis-o pe mama ta!”. 
În paralel, o altă realitate se derulează: Vasile Joiţoiu, fost căpitan de
contrainformaţii la unitatea 01185, pus sub urmărire penală în cazul Lepa Bărbat,
trăieşte liniştit, alături de soţia şi fiul său, într-un cartier mărginaş al Timişoarei, la
ieşirea spre Lugoj. E încă în putere, dar atitudinea lui trădează o oarecare teamă.
Merge cu capul în jos, întotdeauna grăbit şi evită să intre în dialog cu cei din jurul
său. 
După 1989, s-a învăluit în mister. Nici măcar victimele lui nu-şi amintesc cum
arată. „Nu m-a interesat cum a trăit omul ăsta. Dacă îl văd pe stradă nu l-aş
recunoaşte. Ştiu doar ce ne-a făcut acum 20 de ani, ştiu că nu a plătit în niciun fel
pentru că eu a trebuit să îmi cresc singur copii. Mai mult nu contează!”, spune
Vasile Bărbat, soţul femeii ucise în Piaţa Libertăţii.
În capitalism, fostul căpitan de contrainformaţii s-a adaptat fără probleme.
La mijlocul anilor ’90, a intrat în afaceri împreună cu foştii ofiţeri de miliţie Eugen
Peptan, Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă. Ca într-o glumă macabră a istoriei, în zilele
Revoluţiei, cei trei asociaţi ai lui Joiţoiu au scos cadavrul Lepei Bărbat de la morgă
pentru a fi incinerat în secret. 

121
 În martie 1995, ei au fondat compania Notabil P.E.P. Joiţoiu a rămas în
firmă până în iulie 2003. Apoi a încercat să se angajeze la Casa de Pensii din
Timişoara. Nu a reuşit şi s-a reorientat. În prezent lucrează la firma de pază şi
securitate Total West Protecting & Security (TWS), deţinută de Corneliu Popa - fost
director al Agenţiei Domeniilor Statului. 
Apreciat de şefii lui, Joiţoiu are la dispoziţie o maşină de serviciu. “Din
punct de vedere profesional sunt foarte mulţumit de el”, susţine patronul Popa.
Joiţoiu lucrează doar câteva ore pe zi la firmă, având ca sarcină monitorizarea unui
singur obiectiv. TWS asigură şi paza stadionului Dan Păltinişanu. Nu de puţine ori,
Joiţoiu a fost văzut la treabă, atunci când echipa FC Timişoara avea meciuri
importante. 
Contactat de EVZ în repetate rânduri, Vasile Joiţoiu a refuzat dialogul. Când a aflat
că întrebările vizează activitatea sa din timpul Revoluţiei a devenit nervos.
“Nu, nu, nu, nu. Nu vorbesc cu voi!”, a spus răspicat, după care a închis telefonul.
La fel a reacţionat şi când patronul firmei la care lucrează i-a comunicat că presa îl
caută. „Viaţa mea privată nu îi priveşte pe alţii”, a fost argumentul lui Joiţoiu. 
Procesul în care Joiţoiu a fost acuzat de crimă e tărăgănat în justiţie de 20 de ani.
Imediat după căderea comunismului, fostul căpitan de contrainformaţii militare a
fost arestat pentru scurt timp. Pe 15 februarie 1991, judecătorii Tribunalului Militar
Extraordinar Timiş - instanţă care a adunat toate procesele Revoluţiei de la
Timişoara - l-au condamnat la 18 ani de închisoare pentru uciderea Lepei Bărbat şi
pentru rănirea gravă a soţului ei. 
Joiţoiu a contestat sentinţa. Pe 21 mai 1991, Tribunalul Militar Bucureşti a
dispus achitarea lui, din lipsă de probe, şi punerea în libertate. În 1997, procesul a
fost reluat la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, sub acuzaţiile de omor şi
tentativă de omor.
După doi ani de cercetări, rezultatul a fost acelaşi: Joiţoiu a fost achitat din
nou. Motivul: procurorii nu au reuşit să strângă suficiente probe împotriva lui.
Hotărârea nu este însă definitivă şi, în prezent, dosarul a fost restituit la Parchetul
Militar, care continuă urmărirea penală.
În cei 20 de ani în care Ioana Bărbat s-a întrebat de ce a fost nevoie ca
mama ei să moară, iar justiţia s-a bâlbâit, fostul securist a trăit în tihnă.

MARTORI LA CRIMĂ

Doi dintre militarii care, în decembrie 1989, erau în unitatea militară de

unde a plecat glonţul care a ucis-o pe Lepa Bărbat susţin că Joiţoiu este cel care a
tras. Nicolae Durac, ofiţer care a refuzat să lupte împotriva manifestanţilor de pe
străzile Timişoarei, susţine: „Ştiu că acest Joiţoiu a făcut un pariu cu militarii din
unitate că îi doboară atât pe părinţi, cât şi pe fetiţă, dintr-o singură rafală de
mitralieră”. Informaţia e confirmată şi de locotenent-colonelul (r) Ştefan Balasz,
citat ca martor în dosarul generalilor Stănculescu - Chiţac.

122
LA vremuri noi, tot noi
În august 2009, maşinile IPJ Timiş s-au încolonat în faţa unei benzinării
pentru a-şi umple rezervoarele. A doua zi, oamenii legii îi mulţumeau în ziarele
locale lui Eugen Peptan, cel care a donat combustibil poliţiei. Afaceristul nu a făcut
acest gest întâmplător. Până să conducă, în capitalism, un grup de companii strânse
în jurul firmei-mamă Notabil P.E.P, Eugen Peptan a fost poliţist. Miliţian, de fapt,
în comunism.
În urmă cu 20 de ani, era locotenet- major la Secţia Judiciară a
Inspectoratului Judeţean de Miliţie Timiş. Printre colegii săi era şi căpitanul Tiberiu
Grui. Atunci, numele Lepa Bărbat nu le spunea nimic celor doi. Era doar unul
dintre cadavrele „fără identitate” ridicate din morga Spitalului Judeţean şi duse, în
taină, la un crematoriu din Bucureşti, unde au fost incinerate.
Peptan refuză astăzi să vorbească despre planul terifiant la care a pus umărul. E un
întreprinzător „prea ocupat”. Fiul său de 24 de ani, Mircea Adrian Peptan, îi calcă
pe urme în afaceri. Împreună cu un prieten, Paul Cornel Tudor, a deschis un casinou
- „Bastion” - într-o clădire-monument istoric. După ce primăria le-a intentat mai
multe procese, juniorul şi-a mutat casinoul în Hotelul Milenium 2000.
Peptan-tatăl a înfiinţat Notabil P.E.P în martie 1995, comercializând produse de
feronerie. Spiritul antreprenorial pe care îl înfiera în comunism a dat roade: azi,
firma are două depozite, în Timişoara şi în Ulicu, şi două magazine de prezentare.
Profitul din 2007 sărea de şapte miliarde de lei vechi. 
La data înfiinţării firmei, i-a avut parteneri pe doi foşti colegi din Miliţie,
Tiberiu Grui şi Valentin Ciucă, dar şi pe fostul căpitan de contrainformaţii, Vasile
Joiţoiu. Cu timpul, interesele financiare ale celor patru s-au despărţit. Îi leagă însă
pentru totdeauna tragedia familiei Bărbat.
După ce a ieşit din firma Notabil P.E.P, Tiberiu Grui s-a reorientat. Acum,
are o societate de transport şi o companie de detectivi particulari, Discret Corps.
Întrebat de EVZ care e povestea firmei în care a intrat alături de colegii săi din
perioada comunistă, fostul căpitan a răspuns răstit: „Eu nu am funcţie publică, nu
vă dau vouă explicaţii. Nu am ce să vă spun, s-a făcut firma asta, eu până la urmă
nu am mai vrut să continui cu ei şi gata! Nu ştiu nimic nici de Joiţoiu, nici de
Peptan! La revedere!”. 
Fostul căpitan Valentin Ciucă era, în decembrie ’89, şeful Serviciului
Asigurare Tehnico-Materială şi Financiară din Inspectoratul Judeţean de Miliţie
Timiş. În anii ’90, a pus pe picioare o reţea de business coordonată prin firma Tival
SRL. A fost asociat cu nume grele: Radu Tinu, fostul adjunct al Securităţii Timiş, şi
Ahmad Jabri Tabrizi, sirian controversat, conectat la contrabanda din perioada
embargoului impus Iugoslaviei. 

Operaţiunea „Trandafirul”
Cu 20 de ani în urmă, în decembrie 1989, morţii din Timişoara, printre care
şi Lepa Bărbat, dovedeau crimele regimului. Urmele trebuiau şterse. 

123
Elena Ceauşescu personal a dat indicaţiile pentru Operaţiunea „Trandafirul”:
cadavrele din morga Spitalului Judeţean Timişoara trebuiau duse la Bucureşti şi
incinerate la Crematoriul Cenuşa, iar rămăşiţele aruncate într-un canal de la
periferia Capitalei. Potrivit planului, la final, morţii ar fi fost etichetaţi ca trădători
fugiţi peste graniţă. 
În noaptea de 18 spre 19 decembrie, Lepa Bărbat a intrat pe lista
„cadavrelor neidentificate”, alături de alte 42 de persoane. Şase miliţieni au
înfăşurat morţii în cearşafuri albe şi i-au încărcat într-o maşină. Rechizitoriul făcut
în 1991 de procurori consemnează rece: „În dimineaţa zilei de 19 decembrie, între
orele 1.30 şi 4.15, Eugen Peptan, Tiberiu Grui, Eugen Mişea, Laurenţiu Preda, Iosif
Veverca şi Avram Gheorghe au ridicat din morgă cadavrele şi le-au încărcat într-o
autoizotermă condusă de Valentin Ciucă”. 
După o oră, maşina pleca din Timişoara. În apropiere de Bucureşti,
cadavrele au fost predate unei echipe conduse de colonelul Ion Baciu, şeful
Direcţiei Economice din Inspectoratul General de Miliţie. După incinerare,
rămăşiţele victimelor din Ţimişoara au fost aruncate într-un canal din
Popeşti-Leordeni.
Dacă regimul ceauşist nu ar fi căzut, Lepa Bărbat s-ar fi aflat printre cele 43
de victime care nu mai intrau în istorie ca „eroi ai Revoluţiei”, ci erau înscrise pe
lista „dezertorilor” care au fugit în Iugoslavia.

Decretul lui Iliescu aduce libertatea

Pe 11 ianuarie 1990, Eugen Peptan, Tiberiu Grui şi Vasile Ciucă au fost
arestaţi sub acuzaţia de „favorizare la genocid” şi cercetaţi în dosarul “Timişoara”.
În decembrie 1991, magistraţii de la Tribunalul Militar Timiş, în frunte cu
preşedintele completului de judecată, Cornel Bădoiu, au dispus schimbarea
încadrării juridice, formulând acuzaţia de „favorizare a infractorului”. Această
infracţiune fusese însă amnistiată de Ion Iliescu prin Decretul 3 din 1990 al CFSN.
Astfel, cei care au făcut ca mama Ioanei Bărbat să ajungă cenuşă aruncată
într-un canal au fost eliberaţi. Dumitru Sorescu, fost maior de Miliţie, s-a numărat
printre cei care au preluat cadavrele de la intrarea în Bucureşti şi a supravegheat
escortarea lor la crematoriu. 
După căderea comunismului, Sorescu a fost înaintat la gradul de general şi,
în 2002, a devenit şeful Poliţiei Române. În 2007, Sorescu a fost schimbat din
funcţie şi s-a retras în afaceri. 
(A contribuit Georgeta Petrovici) http://www.evz.ro/utilizator/print_articol/880632
DECLARAŢIE – ADRIAN CHIU

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

PROCURATURA LOCALĂ TIMIȘOARA

DECLARAŢIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 18

124
 După ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen.,
după ce a depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Dupa ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen.,
după ce a depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul : Chiu Adrian , de 16 ani, fiul lui Ionel şi Mariana, studii: 9
clase, ocupatia : elev la [Școala] Generală nr.22, domiciliat în Timişoara, str.
Demetriade , nr.17, bl.41, sc. A, et.2, ap.6 , jud. Timiş.
Duminică 17.12.1989, după amiază , am participat şi eu la demonstraţiile
din Piaţa Victoriei. În jurul orelor 19.oo mă aflam în faţa “Agenţiei Poli ” împreună
cu mai mulţi tineri . A apărut o maşină de pompieri militari şi soldaţii au coborât
din maşină şi au venit să ne îndepărteze. Doi dintre soldaţi erau înarmaţi, iar ceilalţi
vreo 3 – 4 pe care nu i-am văzut să fi fost înarmaţi au început să stingă un foc din
preajma “ Agenţiei Poli.
Am observat atunci că unul dintre cei doi soldaţi care erau înarmaţi s-a
ascuns după un stâlp şi a tras în mulţime rănind mai multe persone printre care şi pe
mine. Soldatul care a tras era tînăr, să fi avut vreo 20 de ani, şi era îmbrăcat în
uniformă. N-am văzut numărul maşinii de pompieri din care au coborât cei doi
soldaţi implicaţi.
După ce am fost rănit la piciorul sting şi coapsă, am fost transportat la
Spitalul de copii, unde mi s-a dat primul ajutor,iar înspre seară am fost transportat
la Spitalul Judeţean Timiș unde mi s-au extras gloanțele . Am fost internat pînă în
ziua de 30.12.1989. Mai precizez că marţi dimineaţa în data de 19.12.1989 am fost
anchetat de către doi civili , posibili securişti. Am fost luat din salon pe targă de
către un medic de aproximativ 30 – 40 ani, puţin chel, şi dus să fiu anchetat.
Medicul respectiv i-a transportat pe toţi bolnavii din salon pentru a fi anchetaţi
într-un birou.
Nu am fost bătut, dar m-au întrebat în ce împrejurări am fost împușcat și
dacă am dat foc la magazine.
Menţionez că hainele cu care am fost îmbrăcat când am fost împușcat le-am
trimis, chiar în seara când am fost dus la Spitalul Județean, acasă printr-o
cunostiință.
Dintre manifestanții care au mai fost împușcați odată cu mine nu cunosc
decât pe un băiat pe numele de Ilie din cartierul Dâmbovița. Mă constitui parte
vătămată în cauză. Nu am pretenți bănești.
Atât declar și semnez.

PROCUROR , MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

125
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,
Decembrie 1989)

DECLARAȚIE – CRISTIAN PAŞCA

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
PROCURATURA JUDEȚEANĂ TIMIȘ

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 19

Dupa ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen.,

după ce a depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul Pașcalău Cristian, de 17 ani, fiul lui Avram și Maria, studii
:10 clase + Șc.[oala] Profesioanală , ocupația elev, domiciliat în Timișoara,
str.Salcâmilor, nr.50.
În seara zilei de 17 dec.1989,orele 19.30 mă aflam în stația de taximetrie de
la cinematograful „Capitolˮ,împreună cu doi colegi de școală,pe stradă și pe
trotuare fiind foarte multă lume.Am auzit foarte multe împușcături,din toate
direcțiile,în fața mea fiind împușcați vreo 4 – 5 persoane.Am încercat să mă ascund
după un pom,însă am fost împușcat în ceafă,împușcătura venind din parcul
Catedralei;era întuneric și nu am văzut cine a tras asupra mea.M-am dus la Spitalul
de Ortopedie unde am fost pansat și trimis la Spitalul Județean,unde m-am dus.Și
acolo pe coridoare erau foarte mulți răniți și câțiva morți.Am fost din nou pansat și
m-am dus a doua zi,când mi-a fost scos cartușul (Dr. Avram) și am stat două zile în
spital.
Eu nu am pretenții materiale însă dacă voi fi ajutat, mulțumesc anticipat.
Nu știu cine atras asupra mea.
Azi am fost examinat de Serviciul medico-legal.
Citit,stăruie și semnează,
PROCUROR , MARTOR,
SS ( indescifrabil ) SS ( indescifrabil )

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)
DECLARAȚIE – DAN PAȘCA

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

PROCURATURA MILITARĂ TIMIȘOARA

DECLARAȚIE DE MARTOR

126
 Anul 1990, luna ianuarie, ziua 08

După ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen.,

după ce a depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul : PAȘCA DAN de 17 ani, fiul lui Ioan și al Ana, studii 10 clase gen.+
1,6 ani Șc[oala].Prof[esională]., ocupația elev, domiciliat în Timișoara.
La data de 17.12.1989, în jurul orelor 19.00 mă aflam în centrul orașului
Timișoara, lângă catedrală, vis-a-vis de stația de taximetrie, moment în care am
auzit că se trage în mulțime.
Speriat, am luat-o la fugă în sens invers și privind spre înapoi am observat 3
persoane care au căzut la pământ. La scurt timp după aceea am simțit și eu că am
fost împușcat în piciorul stâng, în mușchi.
În acel moment eram însoțit de un grup de 4 prieteni – Aradi Cosmin, Aradi
Adrian Vereș Zoltan și Golban Dorel.
Am suferit o fractură deschisă.
Nu știu cine anume m-a împușcat, însă consider că s-a tras din P-ța Operei.
Nu formulez nici un fel de pretenții.
Declar, susțin și semnez după citire.

PROCUROR MILITAR, MARTOR,

SS ( indescifrabil ) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

INTERVIU – DAN IOAN PAŞCA

Titus Suciu: Era adolescent, a devenit bărbat în mod brutal, începuse să

viseze, comunismul l-a readus la realitatea tristă a acelor ani, avea 17 ani, va
su-feri tot restul vieţii. Dan Ioan Paşca e doar unul din tinerii care, naivi, eroici,
superbi în Decembrie ’89, cunosc realitatea tristă a acestor ani!

127
 Vasile Bogdan: Îl admiram într-o fotografie făcută la mare în acelaşi an,
1989. Corpul zvelt, armonios, al un tânăr încrezător în viaţă, care iubea viaţa şi
privirile sale exprimau speranţă. Aparent tânărul din faţa mea, pe care îl filmam la
17 noiembrie în balconul Operei, deşi trecuseră două decenii de atunci, părea
neschimbat, dispăruse doar lumina aceea jucăuşă din ochi, rămăsese o crispare,
un rictus, părerea unui vis care nu s-a împlinit. Amintirile parcă nici nu au fost.
1989 – elev, Liceul Auto
Mă numesc Dan Paşca, am 37 de ani şi locuiesc în Timişoara. În perioada
evenimentelor din Decembrie 1989 aveam 17 ani, eram elev la Liceul Auto. În ziua
de 15 decembrie făceam conducere cu tramvaiul. Când am ajuns în Piaţa Maria am
văzut câţiva oameni în faţa Bisericii Reformate. Ne-am continuat traseul dar, după
ce-am terminat ora, am revenit în Piaţa Maria. Nu trecuse prea mult timp, cu toate
astea mulţimea era mai mare. N-am prea înţeles mare lucru, am plecat acasă.
În data de 16 am revenit, deoarece auzisem că se strânseseră şi mai mulţi
oameni. Aşa a fost, am stat în zonă un timp, după care am plecat acasă.
Şi 17 decembrie, ziua în care mi s-a întâmplat nenorocirea. Vorbe peste
vorbe, zvonuri peste zvonuri, iar pe deasupra, chiar aşa, pe deasupra noastră -
elicoptere! Deci suficiente motive pentru a ieşi din casă, fiindcă voiam să văd ce se
întâmpla cu ochii mei. Am ieşit în jurul orei 17, cu un grup de prieteni. Ştiam ce
înseamnă o demonstraţie de pe la sărbătorile comuniste 1 Mai, 23 August… De
data asta oamenii se comportau altfel, nu aveau steaguri, nu purtau portretele… ştiţi
dumneavoastră cui, dimpotrivă, dacă le vedeau le rupeau, iar ceea ce scandau în
prima fază te bloca. Am spus în prima fază că după aceea… după aceea îţi dădeai
seama că se striga tocmai ceea ce îţi făcea o bucurie imensă să strigi şi tu.
Noi am pornit spre centru din Piaţa Bălcescu. Mergeam pe bulevardul
Mihai Viteazu. Când am ajuns la pod ne-am întâlnit cu o coloană ce venea dinspre
căminele studenţeşti. Împreună, alăturându-ni-se şi alte grupuleţe dintr-o parte, din
alta, am ajuns la Catedrală. În dreapta, unde se află Primăria şi cinematograful
Capitol – scutieri. Un cordon cu scuturi în haine kaki. Ne-am oprit, am început să
lansăm lozincă după lozincă, le cunoaşteţi, nu le pronunţ şi, asta este, ne-am cam
înfierbântat. Deci nişte altercaţii între noi şi trupele de ordine. Noi cu, vorba aia,
mâna goală şi gura mare, ei cu ce le dăduse nenorocitul de la Bucureşti pentru noi.
V-am spus, aveam 17 ani, nu ştiam nimic despre armă, glonţ de manevră, muniţie
de război. În prima fază – trasoare. N-a fost constatarea mea, era precizarea celor
din jur. Pentru mine – nişte flăcări în sus.
Numai că, după câteva minute, când lângă mine a căzut un tânăr, am luat
lucrurile altfel. Nu ştiam ce i se întâmplase, nu ştiau nici ceilalţi, ne-am dat seama
când cineva a aprins o brichetă şi am văzut sânge. Tânărul era plin de sânge. Atunci
vorbele cuiva, fraţilor, ăştia trag cu muniţie de război, şi panica tuturor. Şi a mea,
fireşte, pentru că pierdusem un tempo. Glonţul m-a lovit în piciorul stâng. Norocul
meu a fost că nu eram singur. Prietenii m-au luat pe sus, în braţe, fugind cu mine
spre podul Mihai Viteazu. Acolo, noroc că tocmai atunci trecea, au oprit o maşină,
m-au dus acasă. Abia acolo mi-am dat seama că rana era gravă, că era necesară

128
 intervenţia unui medic. Spre Spitalul Judeţean mergeam cu maşina unui vecin, dar
Dumnezeu a aranjat lucrurile altfel. Eram pe bulevardul Liviu Rebreanu, pe linia
tramvaiului 9, în apropierea intersecţiei cu Calea Girocului. Nu ne-am putut
continua drumul, din cauza unui troleibuz ce bloca artera. Deci troleibuz,
manifestanţi şi focuri de armă. Eram o ţintă perfectă, nu ne-au ignorat, au tras după
maşină. Vecinul a întors-o, vorba aceea, ca la Ploieşti, luând-o spre Clinica de
Ortopedie de pe Mihai Viteazu. Am fost operat imediat, am stat acolo timp de trei
luni de zile. Am plecat din spital printre ultimii, am revenit, am fost operat din nou.
Pentru că situaţia nu s-a ameliorat am fost trimis, în luna octombrie, în Italia. Acolo
am fost operat, în cele două luni, de mai multe ori, reuşita e parţială, mă rog, după
cum vedeţi am motive să nu uit un nume, un regim social, o zi a lunii decembrie
’89.
2009 – pensionar, gradul II de invaliditate
Pot să spun că atunci, în 17 decembrie 1989, am ieşit în stradă cu gândul că
o să fie mai bine. Că o să dispară Miliţia, că se vor da comuniştii la o parte, că
securiştii vor plăti pentru crimele lor. După 20 de ani, deşi s-au făcut unele lucruri
bune, e de spus că schimbarea nu corespunde speranţelor noastre de atunci. Asta
este părerea mea. De fapt nu numai a mea. Aşa gândesc majoritatea oamenilor.
Produse există dar salariile sunt mici, supermarketurile au oferte peste oferte numai
că în buzunare găseşti doar mărunţiş, graniţele sunt deschise dar peste tot preţurile
sunt în valută… De parcă aşa am fi plătiţi – când aveam un serviciu! – în euro…

(Titus Suciu,Vasile Bogdan, Candelă împotriva timpului, Timișoara, Edit.

Memorialul Revoluției Timișoara,2011, p.472-474)

DECLARAȚIE – MARIA CIMPOERU

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura Militară Timișoara

129
 DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 8

După ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen., după ce a
depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras atenţia că dacă nu
spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, martorul declară
următoarele:
Subsemnata, Cimpoeru Maria, de 14 ani, fiica lui Ion și Olimpia, studii: 8 clase,
ocupația: elevă clasa a VIII – a, domiciliată în Timișoara, str.6 Martie, nr.14, ap.9
Doresc să fiu ascultată ca martoră. Sunt elevă la Liceul de Filologie –Istorie din
Municipiul Timișoara.
În după-amiaza zilei de 17.12.1989 am văzut o coloană de demonstranți ce se
deplasau pe str. Mihai Viteazul spre căminele studențești și strigau lozinci „Jos
Ceaușescu!ˮ, „Libertate!ˮ,etc. și m-am atașat și eu de demonstranți. Era după orele 17.00.
La Căminele studențești, studenții se aflau la geamuri; studenții ce se aflau ascunși în
cămin și se uitau la demonstranți.
Cînd am ajuns la Podul Neptun ce trece spre sediul Miliției și Securității, am auzit
niște împușcături de focuri automate, nu știu din ce loc se trăgea, însă de undeva din față.
Toată lumea a început să se arunce la pămînt și să se adăpostească de tirul
mitralierelor.
Am fost împușcată în piciorul drept la nivelul genunchiului, glontele a intrat din interior
spre exterior, cu un unghi puțin înclinat de sus în jos.
Din cei ce se aflau în jurul meu nu pot ca să indic vreo persoană cunoscută, eu am
rămas la pământ și alți cetățeni necunoscuți m-au transportat la un autoturism proprietate
privată și m-au transportat la Spitalul Județean Timiș.
Am suferit o operație și am fost externată înainte de Anul Nou și azi,08.01.1990,am
revenit (reinternat la spital).
Nu am văzut nici un mort în jurul meu, eu mă aflam la mijlocul coloanei de
demonstranți, circa 1000 de persoane. Nu pot indica vreo persoană care a tras în mine.
Atît declar și semnez.

PROCUROR MILITAR, MARTOR,

SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

DECLARAȚIE – DANIELA LENGYEL

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura Militară Timișoara

130
 DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 18
Dupa ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen.,
după ce a depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnata Lengyel Daniela, de 16 ani, fiica lui Adalbert și Elena, studii:
elevă clasa a X- a Liceul Industrial nr.7, domiciliată în Timișoara, str. Pepinierei.
Precizez că mă constitui parte civilă, urmând ca întinderea pretențiilor să le
formulez ulterior. În seara zilei de 17 XII 1989, pe la orele 21.00, venind într-un
grup mai mare de manifestanți pe B-dul Pîrvan dinspre Ștrandul Termal spre Băile
Neptun. Când am ajuns la podul Neptun, acolo erau mai multe rânduri de militari.
Nu pot preciza cine și cum a tras, dar în aceste momente s-a deschis foc
asupra manifestanților, căzând mulți la pământ și astfel și eu am fost împușcată în
piciorul stâng. Știu că un băiat m-a luat în brațe și a plecat cu mine înapoi spre
B-dul Pârvan.
La intersecția cu str.Pestalozzi s-a oprit o mașină Dacia și am fost
transportată la Spitalul Județean, iar de acolo, în aceeași seară, am fost transportată
la Ortopedie, unde mă aflu și în prezent.
Atât declar,susțin și semnez.

PROCUROR , MARTOR,
SS ( indescifrabil ) SS ( indescifrabil )

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

DECLARAȚIE – OLIVER RACHICI

Subsemnatul Rachici Oliver, născut la data de 29. 10. 1990, în satul

Radimna, nr. 14, com. Pojejena, Jud. Caraş-Severin. Încadrat în muncă la Uzinele

131
Mecanice Timişoara în funcţie de electro-mecanic şi elev în clasa a XII-a seral,
Liceu Industrial nr. 9.
Prin prezenta declaraţie declar următoarele: În dimineaţa zilei de 17
decembrie 1989 când m-am sculat am auzit ce se petrece în oraş, din curiozitate si
din dorinţa de a participa la manifestaţii, m-am hotărât să fiu alături de tinerii
Timişoarei pentru răsturnarea regimului communist şi a dictaturii ceauşiste.
Când am plecat de acasă m-am dus lângă Hotel Continental unde au fost
adunaţi demonstranţi. Acolo am strigat lozinci anticomuniste şi era adunată armata,
iar după acea au sosit şi tancuri şi amfibie care s-au indreptat spre noi.
Nimeni din noi nu a vrut să părăsească străzile, căci acesta era un drum fără
întoarcere.
Toţi ne-am îndreptat spre centrul oraşului unde am continuat scandarea
lozincilor anticeausiste ca de exemplu: “Jos Ceauşescu!”, ”Vrem libertate!”, “Jos
dictatorul!”.
În faţa cinematografului Capitol am început Hora Unirii şi am vrut să
fraternizăm cu armata, şi am scandat:”Armata e cu noi!”, “Militari fiţi cuminţi că
aveţi şi voi părinţi!”,etc.
Dar toate acestea nu au avut nici un rezultat, militarii, cu lacrima în ochi,
ne-au spus să plecăm acasă.
În jurul orei 18:30- 19:00 au început sa tragă în lumea adunată. Când am
ajuns în staţia de tramvai, în faţa catedralei am simţit o căldură neobişnuită în
regiunea antebraţului stâng. Când am ajuns în Parcul Poporului şi am văzut că îmi
curge sânge în neştire, nu mi-a venit să cred că sunt rănit. De acolo m-am dus la
Spitalul Copiilor unde am fost bandajat şi în registru am fost trecut sub nume fals,
fiindu-mi frică să declare numele real din cauza securităţii.Din aeastă dată neagră în
amintirea mea, şi până la 23 decembrie 1989 am fost zilnic la demonstraţii, părinţii
crezându-mă mort, întrucât locuiesc în judeţul Caraş-Severin; pe data de 23. 12 .
1989, întrucât nu au putut obţine legătura telefonică, s-au deplasat cu un autoturism
din Moldova-Nouă, cu frică de ce se putea intâmpla pe drum.
În aceeaşi zi m-am întâlnit cu părinţii, care m-au luat şi m-au dus acasă, să
mă ducă la sptalul Moldova Nouă, unde mi-au pus mâna în ghips.

Timişoara, la 21. decembrie 1990 Semnează subsemnatul

SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

DECLARAȚIE – CRISTIAN RUSU

În 16.12.89 am fost la școală, până la ora 14.00. În drum spre casă m-am
oprit în centru, pentru a vedea ce se petrece. Cu tatăl meu, după ce a fost acasă,

132
m-am întors în centru, apoi (în jurul orei 16.00-16.30) am ajuns pe podul de la
Maria, spre casa pastorului Tőkés. Nu erau decât 2-3000 inși și am plecat din nou
acasă. În 17.12.89, pe la ora 10.00 – 11.00 m-am dus din nou în centru cu tata. Am
intrat în mulțime scandând alături de ei diferite lozinci (la ora 12.00). În drum spre
casa pastorului,la librăria de la Sinaia erau cărți arse. Am ajuns în locuința
pastorului, printre milițieni. Pe coridor erau alți copii mai mici. I-am întrebat unde-i
locuința pastorului și unul mi-a arătat. Am pus mâna pe pat, era cald… Apoi am
plecat, dar manifestanții au mai rămas pe loc (vreo 500 pe la ora 13.00-13.30). În
centru m-am întors împreună cu tata pe la ora 14.00,pe la Continental spre casă.
Unii veneau dinspre Complexul Studențesc pe str. K. Marx spre Muzeul Banatului.
Un milițian era între manifestanți,care-i cereau să strige „Jos Comunismul !ˮ, „Jos
Ceaușescu !ˮ iar el striga… În drum spre Operă,un grup se îndrepta spre Casa
Armatei, pe str.Alba Iulia (era dupa 16.30). În piața Libertății în acel moment am
auzit că se trage și m-am dus acasă. Înapoia magazinului Bega pe la CEC-ul
mare,niște militari ne-au cerut buletinele, după care au cerut și țigări… Tata le-a
dat,militarii au cerut să le arunce jos, pentru a nu fi văzuți de superiori. Cu troleul
17 am plecat acasă. Pe la 17.30 – 18.00 în stradă se scandau lozinci și am ieșit
afară. În Calea Aradului lângă Complexul Alimentar (peste drum) unii spărgeau
geamurile, magazinele erau devastate (textile,alimentară,librărie,aprozar).
Au incendiat obiecte scoase din magazine în mijlocul drumului. Erau mulți
(peste 1000). Prin zonă a trecut o Dacie Combi crem,urmată de trei camioane ale
armatei, cu militari și bărbați îmbrăcați în haine militare. Camioanele și mașina au
intrat în UTT. S-a zvonit că studenții erau înconjurați de militari și că nu li se
permite ieșirea în oraș. Ne-am îndreptat către cămine, am ajuns lângă librăria Tudor
Arghezi, la colț și am văzut că s-a format un cordon de militari în termen, dar și din
oameni deghizați în militari, înarmați, în poziție de tragere. Din curtea UTT-ului a
ieșit un ofițer în haine kaki, care a tras fără somație, după care au tras și militarii. A
fost ucis (în cap) un tânăr (Carpân Dănuț -n.n).care a căzut peste mâna mea și a
tatălui meu,după care am căzut și eu rănit în gambă,peste acel mort. M-am rotit pe
jos după clădire,apoi l-am chemat pe tata în ajutor. Un vecin care mă cunoștea,m-a
luat până la o scară de bloc la adăpost. Aici a mai fost un tânăr rănit în maxilar
(Grama Alexandru). Tata a sosit împreună cu mama, m-a legat la picior într-o
locuință, cu un cearceaf.
Au găsit o mașină, șoferul nu a vrut, dar cu sila prin intermediul
manifestanților, ne-a dus la Clinicile Noi pe tata, pe mine și pe Grama. Pe Grama,
cu care am vorbit, era conștient, avea hemoragie, l-au pus pe masa de operație. L-au
anesteziat, după care au încercat să îl opereze, dar a murit pe masă după 30 minute.
Grama nu era însoțit de nimeni. Tata mi-a spus că Grama a murit, el a ajutat la
căratul răniților și l-a dus pe Grama la morgă, împreună cu un brancardier (Petre)
mai în vârstă. A doua zi, după ce mi-am revenit, niște milițieni sau securiști au
încercat să ne interogheze, erau civili. Eu eram încă anesteziat și nu am putut
discuta. În salon am fost împreună cu un ziarist francez Jack, Dițoiu Iulică, …în
total 6 paturi.

133
 Medicii au fost buni. S-a permis vizitarea noastră, în fiecare zi. S-a instituit
garda, de către civili și nu au permis ca morții să fie duși, deși a venit un camion
militar cu militari să-i ducă pe morți. Camionul a rămas pe loc. Soldații au fost
îmbrăcați în pijamale și duși într-o încăpere (dispoziție dată de prof. Rădulescu).
Armele militarilor au fost folosite pentru pază și apărarea răniților. Nu au fost
folosite aceste arme, ele au fost restituite militarilor în 22.12.89.

(Marius Mihoc, Revoluția din Timișoara. Așa cum a fost, Timișoara, Edit.Brumar,
1997, p.89-90)

DECLARAȚIE – MARIN LAURENȚIU ȘLEAHTICI

134
 Subsemnatul Şleahtici Marian Laurenţiu, 16 ani, domiciliat în Timişoara,
strada Lugojului, nr. 20, bl. B-27, sc. B, Ap. 5. Declar următoarele: în data de 16
decembrie 1989 mă aflam în faţa Bisericii Reformate maghiare din Maria, mai
precis în fața geamului lui Tokes Laszlo. În jurul orelor 19-20 am oprit circulaţia
tramvaielor şi scandam fel de fel de lozinci: “Ceauşescu şi soţia nu îi vrem în
România!”, “Libertate!”, după acea am plecat spre centru. Toţi aceia am luat-o pe
Tudor Vladimirescu şi am ajuns la Complexul Studenţesc, am scandat fel de fel de
lozinci, după care am plecat spre Consiliul Judeţean, aici ne-au aşteptat două maşini
de pompieri ce au căutat să ne oprească, dar nu au reuşit, i-am imobilizat imediat,
dar după scurt timp au intervenit miliţieni cu bastoane de cauciuc în mână, căşti pe
cap şi scuturi, ce au reuşit să ne gonească lovindu-ne cu bastoanele. Cei care am
mai rămas ne-am întâlnit în Maria şi am plecat în Circumvalaţiunii ca să ne
înmulţim, să pornim din nou la demonstraţia noastră paşnică, am umblat pe străzi
până dimineaţa, după care ne-au împrăştiat militari şi miliţieni.
M-am dus acasă, am mâncat, şi l-am luat pe tatăl meu Şleahtici Dumitru, şi
am plecat împreună cu el la Maria, unde pastorul a promis că se ţine slujba de la
9-10 în limba maghiară şi de la 10-11 slujba în limba română, dar când am ajuns în
Maria aflasem că pastorul a fost arestat după plecarea noastră la Consiliul Judeţean.
Dar la Maria nu era pastorul, erau numai miliţieni şi securişti peste tot. Am stat pe
străzi până la ora 15. De lângă catedrală venea un grup ce se îndrepta spre Consiliul
Judeţean. Am intrat şi eu în grup, cu tatăl meu, și când am ajuns lângă Continental
unde se afla un grup gonit de armată şi de trei tancuri. Am intrat în celălalt grup ce
era gonit de armată la scurt timp în Libertăţii. Am imobilizat un tanc, băgându-i la
şenila stângă a tancului şi atunci un militar lovindu-mă cu patul de la puşcă în cap,
tatăl meu luându-mă şi băgându-mă în mulţime, după 10 minute mi-am revenit şi
am plecat spre centru unde era foarte plin. Cu un grup am plecat la studenţi,
plimbându-ne pe lângă cămine, şi când am ajuns la Podul Decebal, era acolo ne
aşteptau două maşini cu militari înarmaţi, asamblaţi la marginea parcului şi pe pod.
Când am ajuns la vreo 25 de metri de ei, au început să tragă în noi. M-am întors să
fug şi împiedicându-mă am căzut jos, m-am ridicat, dar în faţa mea vedeam numai
scântei, am căzut jos și nu m-am ridicat până nu s-au oprit. M-am târât pe burtă şi
am ajuns la marginea parcului. Restul ce am mai rămas am ajutat pe răniţi. Cu
primele maşini sosite pe stradă i-am dus de urgenţă, la spital. Ajungând acolo s-au
speriat şi doctorii. Acolo, m-a întrebat un doctor ce am la cap, văzându-mă plin de
sânge pe faţă. Pe la ora 24 :30 m-a suit pe masa de operaţii, m-a cusut și m-a pansat.
Apoi mi-a spus să dorm la salonul 18, dar aflând că vor veni securiştii şi ne vor lua
şi ne vor bate, la ora 5 dimineaţa pe data de 18 am plecat din spital, adică am fugit
acasă.
SS ( indescifrabil )

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)
DECLARAȚIE – STOIANOV ZORA

135
PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Procuratura Locală Timișoara

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990 luna ianuarie ziua 17
După ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen., după ce a
depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras atenţia că dacă nu
spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, martorul declară
următoarele:
Subsemnata : Stoianov Zora de 16 ani, fiica lui Veselin și Petruța, studii 9 clase,
ocupația muncitoare IASM Timișoara, domiciliată în Timișoara str.Calea Girocului, nr.
66/A, ap.19
În data de 17.12.1989, în jurul orelor 17.20 am plecat de acasă într-o vizită, dar când
am văzut ce se întâmplă pe stradă, respectiv lume adunată, circulație întreruptă și patru
tancuri ale armatei, am renunțat și am vrut să aflu ce se întâmplă. În stradă m-am întîlnit
cu prietena mea Lengyel Daniela care locuiește pe str.Pepinierei nr.4 și încă câțiva tineri,
am plecat spre centrul Municipiului să vedem ce se întâmplă.
La Universitate ne-am alăturat unui grup mai mare de demonstranți, am mers cu ei în
Complexul Studențesc, după care ne-am îndreptat spre Băile Neptun, cu intenția de a trece
pe Podul Decebal spre centru. Eram cam în mijlocul coloanei de demonstranți pe B-dul V.
Pîrvan, cînd a început să se tragă în noi de pe Podul Decebal. Am auzit rafale de mitralieră
și am fost lovită în piciorul drept. Doi băieți m-au dus într-o locuință de pe B-dul V.
Pîrvan, unde am fost pansată. Am revenit acasă și în aceeași seară am fost internată la
Spitalul Clinic nr. 1 Județean Timiș. Am rămas în spital 6 zile, întrucât rana nu a fost așa
de gravă și nu am avut fracturi. Prietena mea este încă internată la Clinica de Ortopedie
Timișoara și mi-a spus că pe Podul Decebal erau militari care au tras în noi.
Fiind într-un salon de la etajul III al Spitalului Clinic nr. 1 Județean Timiș, cu
fereastra orientată spre morgă, în noaptea de 18/19.12.1989, de la orele 24.00 pînă la ora
5, am văzut cum niște civili, în jur de 6 persoane, au încărcat mai multe cadavre din
morgă, în cearceafuri și saci de naylon într-un autocamion TIR. Mai mulți bolnavi au
văzut aceasta, dar nu le cunosc numele. Nu am văzut fizionomiile acestor șase bărbați, dar
rețin că erau îmbrăcați în civil, cu scurte din piele, de vârstă mijlocie.
La început, în curtea respectivă a fost aprins un bec, care apoi a fost stins. Am și auzit
cum vorbeau între ei, îndemnându-se să încarce mai repede.
Urmează să mă constitui parte civilă și să-mi precizez pretențiile în cadrul procesului
penal.
Aceasta îmi este declarația pe care o susțin și o semnez după ce mi s-a citit.

PROCUROR, MARTOR,
SS ( indescifrabil ) SS (indescifrabil)
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,
Decembrie 1989)

136
 DECLARAȚIE – IRINEL MAXIM

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

PROCURATURA MILTARĂ TIMIȘOARA

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 10

Subsemnatul Maxim Irinel, de 12 ani, fiul lui Gheorghe și Iuliana, ocupația elev clasa a
VI a Șc.Gen.Lugoj, domiciliat în Timișoara, str.Orizont.
În ziua de 17.12.1989, în jurul orelor 17.00 mă găseam în fața blocului unde locuiesc
în Timișoara.
Am auzit de la alți copii că în centru s-au adunat oameni și am zis să mergem și noi.
De aici am plecat cu un grup de apoximativ 300 oameni spre Complexul Studențesc.
De aici ne-am continuat drumul spre postul local al Miliției. Am venit pe Podul Decebal
cu mai mulți oameni.
Când am ajuns în această zonă s-a tras asupra noastră, prima dată în sus,iar noi ne-am
culcat la pământ. Când ne-am ridicat s-a tras direct, în plin asupra noastră. Eu am fost
rănit în piciorul drept, în pulpă.
Nu am văzut cine a tras deoarece era întuneric,toate becurile erau stinse sau sparte.
Când am fost rănit în zona respectivă, au fost răniți încă 100 de persoane.
Am fost internat la Spitalul Județean sala 403, în perioada 17 – 30.12.1989.

SS ( indescifrabil )
(Arhiva Asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara)

137
 DECLARAȚIE – ROBERT KUN

Subsemnatul Kun Robert, născut în Timișoara la data de 16.02.1974, cu

domiciliul stabil în Timișoara, str.Telegrafului nr.10, ap 23, legitimat cu C.I. seria
TM, nr.046782, cu CNP 1740216354761, eliberat de Poliția Timișoara la data de
02.12.1998.
În data de 16.12.1989 am fost la niște băieți în Calea Girocului la un chef. Spre
dimineața zilei de 17.12.1989, în jurul orei 06.00 - 06.30 a venit un vecin de al
proprietarei la care am fost la chef și i-a spus că în oraș este mare scandal. Atunci
am plecat mai mulți înspre zona Maria la Biserica Reformată, unde era mulțime și
Milițieni, care erau înșirați în cordon de-a lungul șoselei și ne spuneau să plecăm.
Noi strigam că nu plecăm și „Jos Ceaușescu!ˮ, „Jos Comunismul!ˮ, „Jos
dictatura!ˮ. În jurul orei 08.00 – 08.30 am plecat spre centru să văd ce este în
centru, că lumea spunea că se adună lumea la Consiliul Județean. Când am ajuns la
Consiliul Județean, în jurul orei 09.00 – se striga „Jos Ceaușescu!ˮ, „Jos
dictatura!ˮ, „Jos Comunismul!ˮ. În jurul orei 12.00 – 12.30 au apărut soldații cu
arme. Ne-au spus să plecăm că dacă nu, deschid focul. Noi strigam în continuare și
nu vroiam să plecăm. În jurul orei 13.30 am plecat printre străzi spre Continental,
deoarece acolo drumul spre Continental era închis. Am ajuns în jurul orei 14.00 –
14.10 la Continental, unde erau un cordon de militari și 2-3 taburi. Acolo am strigat
„Jos Ceaușescu!ˮ, „Jos dictatura!ˮ. La un moment dat, în jurul orei 15.00, am fost
împinși spre piața Libertății de către cordoanele de militari și de către cele 3 taburi.
În piața Libertății am demonstrat și în jurul orei 16.00 s-a tras din Casa
Armatei.Noi am fugit înspre centru unde am stat până la ora 19 și am demonstrat în
fața Catedralei și a Primăriei. În jurul orei 19.00 – 19.30 ne-am dus două grupuri
spre alte zone, un grup în Cămine, pentru a scoate studenții în stradă, iar celălalt
grup în Calea Girocului.
La ora 20.00 am ajuns în Calea Girocului, unde am blocat șoseaua în fața
alimentării cu un troleibuz. Acolo am blocat 3 tancuri și au venit după ele un alt
dispozitiv de soldați. Noi am blocat drumul și nu i-am lăsat să treacă, atunci ei au
deschis focul și în acel moment am fost rănit și am leșinat, după care m-am trezit la
Spitalul Județean. În timp ce eram la spital i-am revăzut pe câțiva dintre cei care au
fost în oraș la demonstrații, printre care ulterior am aflat cum se numesc. Printre ei
și Minica Constantin, Răducanu Ștefan, Dragoș Valentin și Mierluscă.

Atât declar, susțin și semnez. TIMIȘOARA

06.09.2005

SS ( indescifrabil )
(Arhiva Asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara)

138
 DECLARAȚIE – SORIN MARDARE

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura Locală Timișoara

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuari,e ziua 18

Dupa ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen., după ce a
depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras atenţia că dacă nu
spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, martorul declară
următoarele:
Subsemnatul Mardare Sorin, de 15 ani, fiul lui Gheorghe și Lina, studii 9 clase,
ocupația elev, domiciliat în Timișoara, str.Crizantemelor nr. 39/A
Duminică, 17.12.1989 am participat și eu la manifestația ce a avut loc în fața clădirii
fostului Comitet Județean de Partid. În jurul orelor 14.00, după ce împreună cu alți tineri
am pătruns în sediul Comitetului Județean am rupt portretele lui Ceaușescu. La ieșire am
fost întâmpinat de o trupă de soldați care asigurau paza, printre care erau și civili și am
fost lovit de către aceștia cu bastoane, cu picioarele și totodată unul dintre soldați m-a
lovit cu baioneta în cap. Am căzut jos, am fost lovit în continuare, după care am reușit să
fug. Am ajuns acasă, după care părinții m-au dus în după amiaza aceleiași zile la Spitalul
de Copii, am fost cusut și am revenit acasă. Nu am fost spitalizat. Când am fost rănit, erau
și alți tineri cu mine, însă nu am cunoscut vreunul dintre ei.
Cred că civilii care erau cu soldații erau milițieni sau securiști. Însă precizez că de
rănit la cap am fost de către soldați, posibil tot de forțele de Securitate.
Trupele de soldați care erau atunci în fața Comitetlui Județean erau tineri, însă erau
îmbrăcați în mod ciudat. Aveau un fel de salopete verzi, echipament de culoare kaki și
erau înarmați cu arme,bâte și bastoane de cauciuc.
În acea perioadă nu s-a tras în populația care era adunată în fața sediului Comitetului
Județean.
Mă constitui parte vătămată în cauză, nu am pretenții civile.
Atât declar și semnez.

PROCUROR, MARTOR,
SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

139
 DECLARAŢIE – PARASCHIVA VINȚAN

Subsemnata Vinţan Paraschiva, domiciliată în Timişoara, str. Ceahlău nr.

17, posesoare a paşaportului 09348254 eliberat de Poliţia Municipiului Timişoara
declar că, în data de 17.12.1989 mă aflam în central oraşului în zona restaurantului
“ Bulevard ”la ora 19.oo, unde am fost împuşcată în gamba dreaptă, la nivelul feţei
laterale.
Împreună cu sora mea Vinţan Neli-Ana, am plecat de la locuinţa tatălui
meu aflată în str. Calea Lipovei, mergând la o colegă de facultate a surorii mele
Gherman Eleonora şi împreună cu aceasta şi încă cu un coleg, am mers în central
oraşului în jur de ora 16.oo . Am ajuns în Piaţa Mărăşești şi Piaţa Unirii unde am
văzut grupuri de oameni, care strigau cuvinte împotriva guvernului comunist, apoi
ne-am alăturat şi noi unui grup şi am plecat spre Piaţa 700 ,apoi am ajuns în Piaţa
Libertăţii spre a ajunge în centrul oraşului.
În Piaţa Libertăţii am văzut că în jurul Casei Armatei şi străzile laterale ale
pieţei erau oameni îmbrăcaţi în haine kaki, înarmaţi, care nu ne-au permis să
înaintăm spre centrul oraşului, avertizîndu-ne că vor trage, ne vor împuşca dacă
înaintăm.
Am văzut într-adevăr, că oamenii care înaintau spre centru din Piaţa
Libertăţii au fost împuşcaţi şi erau plini de sânge. Pe stradă era şi un tanc ce înainta
din Piaţa Libertăţii, trecând pe lîngă noi, spre Piaţa 700.
În acest timp, lumea continua să strige împotriva guvernului comunist şi a
celor ce trageau în populație.
Am ocolit Piaţa Libertăţii mergând pe străzi laterale, prin apropierea
Spitalului Militar şi am ajuns în central oraşului, unde, în faţa librăriei “ Mihai
Eminescu ” am văzut cum ardea un morman de cărţi comuniste şi congresele, am
văzut magazine sparte, iar tutungeria din faţa catedralei era în flăcări. Oamenii erau
agitaţi, fugeau dintr-o parte în alta şi strigau cuvinte împotriva comunismului şi a
celor ce trăgeau în populaţie, oameni îmbrăcaţi în haine kaki, înarmaţi ,care au
format cordoane şi nu ne lăsau să circulăm, spunîndu-ne că dacă înaintăm spre ei,
vor trage în noi pentru că aşa au primit ordin.
Aflându-ne în zona restaurantului “ Bulevard ”, împreună cu alte persoane
am înaintat spre un grup de oameni înarmaţi şi îmbrăcaţi în haine kaki aflat în faţa
noastră.
Sora mea şi alte persoane le-au explicat oamenilor în haine kaki şi înarmaţi
faptul că vrem să mergem acasă şi pentru aceasta trebuia să trecem pe acolo . Ei
ne-au avertizat să nu înaintăm, deoarece au primit ordin să tragă. Noi am înaintat,
iar la o distanţă de circa 10 metri de oamenii în haine kaki şi înarmaţi, am fost
împuşcată în gamba dreaptă.
Sora mea, împreună cu colegii ei ne-au dus la Spitalul de Chirurgie de copii
unde am primit primul ajutor, acolo am primit o injecţie şi mi-au dezinfectat rana.
Apoi, împreună cu alte doua personae rănite am fost transportată la Spitalul
Judeţean într-o maşină a Salvării. Sora mea şi colegii ei nu au putut veni cu mine la

140
spital, în salvare nefiind loc, ei urmând a veni a doua zi dimineaţa să mă vadă.
La Spitalul Județean, doctoral de gardă de la Urgenţă mi-a spus să aştept,
fiindcă soseau mereu maşini particulare şi salvări pline cu răniţi foarte grav.
După vreo 30 minute de aşteptare în sala de aşteptare, timp în care am
văzut venind mulţi răniţi, o doamnă îmbrăcată în halat alb mi-a spus că e mai bine
să plec acasă, dacă am primit primul ajutor pentru că este periculos să stăm peste
noapte în spital.
Am plecat din sala de aşteptare a Spitalului Judeşean şi am văzut în jurul
spitalului şi pe străzile din zona Calea Girocului era multă lume şi se auzeau
împuşcăturipe străzile din apropiere .
Afara fiind întuneric, în Calea Girocului se auzeau împuşcături, aşa că am
hotărât să merg acasă la o colegă de-a mea, care locuia în spatele staţiei de salvari,
în apropierea Spitalului Judeţean, unde am stat toată noaptea.

Vințan Paraschiva

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

141
 DECLARAȚIE – MARIA VONA

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura MILITARĂ TIMIȘOARA

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 26

După ce au fost duse la îndeplinire prevederile art.80 şi 84 liter c. pr. pen.,

după ce a depus jurămîntul prev. de art. 85 din c. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul : VONA MARIA de 14 ani, fiica lui FRANCISC și
ARAVINCA, studii 7 clase, ocupația elev cls. VIII la Șc.Gen.nr.15 Timișoara,
domiciliată în Arad.
Reședința : Timișoara
În seara zilei de 17.12.1989, în jurul orelor 19.30 mă aflam în partea stângă
a catedralei (privind dinspre centru), vis-à-vis de stația Taxi. Eu plecasem inițial în
oraș pentru a viziona un film, dar apoi m-am alăturat demonstranților care scandau
diferite lozinci. La un moment dat, din fața noastră, respectiv dinspre catedrală, a
început să se tragă în noi de către mai mulți militari, care formau un cordon. Am
sesizat că erau militari tineri îmbrăcați în uniforme de culoare kaki. Eu personal nu
am observat persoane civile înarmate, care să fie împreună cu militarii.
La un moment dat am simțit că am fost împușcată în piciorul stâng
deasupra genunchiului. De acolo am fost luată cu un autoturism și transportată la
Clinica de Ortopedie ,unde am fost internată până în ziua de 28.12.1989.
Alte amănunte în legătură cu împrejurările în care am fost împușcată nu
cunosc.
Nu mă constitui parte civilă în cauză.
Atât declar,  susțin și semnez.
Audierea în prezența mătușii Bumbu Nicoleta.

PROCUROR MILITAR, MARTOR,

SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara)

142
 DECLARAȚIE – ALIN VALON

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Procuratura MILITARĂ TIMIȘOARA

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 10

Subsemnatul : Valon Alin, de 17 ani, fiul lui Ion și al Ileana, studii 10

clase, ocupația elev an II, Șc.Prof. „Electromotorˮ , domiciliat în Timișoara.
În ziua de 17 XII 1989, în jurul orei 19.00 mă găseam în Piața Libertății din
Timișoara.
Eram împreună cu un grup de prieteni, mergeam din centru spre Piața
Libertății. La un moment dat am văzut un cetățean căzut jos, era împușcat în spate,
nu știu dacă a decedat.
Când m-am apropiat de el să văd ce e cu el, am fost împușcat în piciorul
drept aproape de coapsă.
Nu pot preciza de unde s-a tras, sau cine a tras deoarece am fost împușcat
din spate.
Posed bilet de ieșire din spital NR.25542/06.01.1990, Sp.Clinic NR.1
Timișoara.

SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

143
 DECLARAȚIE – ALIN VALON

Subsemnatul Valon Alin, domiciliat în Timişoara, str. Constantin cel Mare,

nr. 107, bl. 246, et. 2, ap. 9 , tel. 213602, declar următoarele în legătură cu
participarea mea la evenimentele din decembrie 1989:
În ziua de 17. 12. 1989 în jurul orei 14 am aflat de la un vecin că se
manifestă în centrul oraşului. Am plecat de unul singur şi am ajuns în Piața 700 .
M-am îndreptat apoi spre Piaţa Unirii şi apoi spre Piaţa Libertăţii. În acel moment
existau însă în zonă un tanc şi un cordon format din militari. În jurul orei 17 am
văzut că nişte civili duceau de braţ un ofiţer superior M.Ap.N. remarcat după
ornamentul de pe chipiu(gradul nu l-am putut identifica deoarece aveam 17 ani si
nu l-am cunoscut). După acea am văzut şi participat la altercaţie cu militarii în
timpul manifestării grupurilor civile prin strigare de lozinci( exemplu: “Jos
Ceauşescu”!). Apoi am plecat spre centrul oraşului. În drum am fost oprit de un
număr de manifestanţi, care ne-au dus înapoi spre Libertăţii, respectiv
“Garnizoană” şi se vehicula ideea că se împart arme pentru a lupta cu forţele
represive. Au început să se audă focuri de armă şi am crezut că sunt gloanţe oarbe.
Când să ajung în Piaţa Libertăţii, către Garnizoană s-a auzit o rafală de gloanţe şi în
faţă mea a căzut un om îmbrăcat în fâş, de cca. 1,60 – 1,65 m înălţime. Am încercat
să ridic persoana de jos deoarece venea spre noi un TAB. În acel moment am fost
lovit de un glonţ din spate, în piciorul drept zona coapsă dreapta, constatându-se
ulterior că a fost perforat numai muşchiul. Nu am putut să mă ridic şi am cerut
ajutor unor civili să mă ridice pe mine şi pe împușcatul pe care încercasem să îl
ridic. Din acel moment nu mai ştiu nimic ce s-a mai întâmplat, întrucât am fost
transportat de acolo de civili într-o casă pe str. Constantin cel Mare. În acea casă
era un medic care mi-a acordat primul ajutor. Atunci am aflat că am fost împuşcat.
Apoi cei din casă au oprit o maşină şi am fost transportat la Spitalul Judeţean unde
am ajuns în jur de ora 18:30. Am fost introdus la “Urgenţe”. În acea încăpere mai
erau un soldat şi un civil, fiecare pe câte o targă. Civilul se certa cu soldatul,
reproşându-i că colegii lui l-au împuşcat. De fapt şi militarul era împuşcat în umăr.
La ora 3 am fost operat şi m-am trezit dupa anestezie intr-un salon la etajul 5
urologie. Mai erau doi răniţi cu mine în salon, unul împuşcat în talpa piciorului şi
celălalt în femur în două locuri. Îmi amintesc că pe unul îl chema Spanache.
În timpul cât am stat în spital am mai auzit focuri de armă, două gloanţe au
nimerit în zid ( aşa s-a spus).
Între 17-22 .12. ’89, a venit cineva în vizită, îmbrăcat in civil părând o
oficialitate care ne-a întrebat în salon cum am fost răniţi. Vizite din partea familiei
nu au fost permise până în 22. 12. ’89 .
Am ieşit din spital în data de 10 ianuarie 1990.
Declaraţia a fost luată în data de 27. 05. 1997, de către Rippel Pavel

144
 SS (indescifrabil)
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,
Decembrie 1989)
DECLARAȚIE – FIȚIGĂU ȘTEFANIA

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

DECLARAȚIE DE PARTE VĂTĂMATĂ

Anul 1990, luna ianuarie, ziua 17

Subsemnata: numele Fiţigău, prenumele: Stefania de 14 ani, fiica lui Vasile

si al Ștefania , studii 9 clase , ocupatia elevă, domiciliată în comuna Voiteg , strada
Felea, nr 64 județul Timis, nu sunt soț sau rudă al vreuneia din părți și nu sunt în
raporturi de dușmănie cu acestea și nu am suferit vreo pagubă de pe urma
infractiunii.
După depunerea juramîntului, conform art. 85 c. pr.p. și după ce s-a pus în
vedere că dacâ nu va spune adevărul, savârșește infracțiunea de mărturie
mincinoasă declară următoarele :
În seara zilei de 17 decembrie 1989, mă aflam în apropierea podului de
peste Bega, de langă ștrandul Termal Timisoara, iar împreună cu mai mulți colegi la
manifestație ,venind dinspre Hotelul Continental si mergeam spre caminele
studențesti. Deodată, în jurul orelor 19 am auzit mai multe rafale de armă automată,
nu am văzut din ce parte s-a tras, dar am impresia că din partea înspre care
mergeam, respectiv din direcția Complexului Studentesc.
Nu am văzut persoanele care trăgeau asupra noastră, dar se auzeau mai
multe focuri de arme automate și nu am văzut nici vreun mijloc de transport din
care să se fi tras (camioane, tancuri și amfibii etc.)
Am fost rănită în umărul stâng, au mai fost răniți și alți manifestanți, iar alți
manifestanți (nu știu căți la număr) au fost împușcați mortal. Cu o mașină de ocazie
(Dacia 1300) am fost dusă la gazda unde stăteam în Timișoara, iar de acolo am fost
dusă cu salvarea la Spitalul Județean, unde am fost internată până la 22 Xll 1989.
Și alte persone, împușcate (rănite sau omorâte) au fost luate din locul unde
am fost atacați si duse cu diverse autoturisme de ocazie la spitale.
În prezent nu pot preciza suma cu care mă voi constitui parte civilă și îmi rezerv
acest drept în fața instanței după ce mă voi consulta cu parinții.
Atât declar și semnez după ce mi s-a citit prezenta.

PROCUROR-ȘEF Parte vătămată : Fiţigău Ștefania

SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

145
 DECLARAȚIE – ALINA AMANCI

În ziua de 17 decembrie 1989, plecând la film în oraş, la Cinema “Dacia”,

ne-am deplasat după aceea în centrul oraşului. Am stat aproximativ o oră şi
jumătate după care ne-am îndreptat spre casă(era aproximativ 17:00-17:15).
În Piaţa 700, m-am oprit cu prietena mea unde mulţimea scanda anumite
lozinci.
La aproximativ 30-40 metri se aflau trei soldaţi. La un moment dat unul
dintre ei a tras în sus, după care, către mulţime pentru a-i împrăştia. Unul dintre
aceste gloanţe m-a rănit în coapsă(partea stângă). Am fost transportată cu o maşină
particulară la Clinicile Noi, după care la Spitalul Judeţean, ulterior la Spitalul de
Copii unde am fost operată.

Amanci Alina Timişoara 22. 04. 1990

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

DECLARAȚIE – CONSTANTIN IONIȚĂ

PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Declaraţie de martor
Anul 1990, luna ianuarie, ziua 8

După ce au fost aduse la îndeplinire prevederile art. 80 şi 84 din c.pr. pen. ,

după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din c. pr. pen. Şi după ce i s-a tras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declara următoarele:
Subsemnatul Ioniţă Constantin, de 9 ani, fiul lui Gheorghe şi Ileana, elev în
cl. a IV-a, Şcoala Generală 7 Timişoara,domiciliat în Timişoara ,Ion Ionescu de la
Brad, bl. B 105, sc. Ap. 12 , apartament III, jud. Timiş.
Luni în 25. 12 . 1990, pe la ora 10 mă jucam cu fratele meu de 8 ani în
dormitor. Un glonţ a trecut prin geam, a ricoşat în perete şi m-a lovit în mâna
stângă. S-a tras din spatele blocului. Nu ştiu cine a tras cu arma.
Am fost adus la Clinicile Noi, şi apoi tranferat la Spitalul de
Copii-chirurgie. Am fost operat, scoţându-mi-se un glonţ din braţ. În prezent sunt
internat la spital.
Atât declar şi semnez.

146
 Procuror Martor
S.S indescifrabil Ioniţă Constantin
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,
Decembrie 1989)
DECLARATIE – MIRIANA MIȘCOV

Subsemnata Mişcov Miriana, cu domiciliul în Timişoara, str. Calea

Girocului, nr. 27, etaj 3, ap. 7, posesoarea B.I. seria TM nr. 692436 prin prezenta
declar următoarele:
În data de 17. 12. 1989, orele 22:00 am ieşit în faţa blocului în care
locuiesc, unde se aflau aproximativ 350-400 demonstranţi, iar la scara C a aceluiaşi
bloc se afla un cordon de soldaţ. De la ora menţionată mai sus până la orele 24:45
s-au scandat lozinci, s-a jucat Hora Unirii, totul decurgând în mod paşnic.
La ora 24:45 un camion din care au apărut 15-20 de persoane, deschizând
foc asupra demonstranţilor, fără nici o somaţie.
O parte din demonstranţi s-au retras la noi în scară, respectiv în scara B,
unde am fost împuşcată în timp ce încercam să mă refugiez în apartament.
Doresc să intru în “Asociaţia 17 Decembrie”.

SS ( indescifrabil )
(Arhiva Asociaţiei „17 Decembrie” Timişoara)

147
 Tineri de vârstă școlară reținuți în decembrie 1989 conform adresei
Parchetului Militar Timișoara nr. 243/VIII/1/2010

Nr. Numele și prenumele Vârsta Domiciliu

crt.
1.
2.
3.
4.
5.
6. APETREI
AGA
BALTAC
BOGDAN
BĂLAN VASILE
FLORIN
BĂDIȚESCU
MIHAI
DORU
RADU VASILE 16
17
15
18 ani
14 ani
17 Timișoara
Timișoara
7.
8.
9.
10.
11.
12. BUREȚIA
BIDALACH
BAICU
BLAJ CARMEN
ANGELA
BENONE
BABUTANU
GRAȚIAN
BULIGA GHEORGHE
SORIN 18
16
15 ani Timișoara
Suceava
Timișoara
13.
14.
15.
16.
17. BANCEA
BRÎNZĂU
BORSOS
BOGDAN
BARABAN ION
IONEL
ANDREEA
ANA CĂLIN
MARIA
PETRU 18
17
18
16 ani Timișoara
18.
19.
20.
21.
22.
23. BISIOC ILEANA
BĂLINEANU
CÎRSTEA
COSTINIUC
CAZACU
CÎRJAN CONSTANTIN
MARIAN
ALEXANDRU
FLORIN
AUREL 14 ani
17
18
17 ani Timișoara
-Periam,Timiș
Timișoara

24. CALANCEA CORNELIA 16 ani Timișoara

25. CALANCEA GRUIA 17 ani Timișoara
26. CRAIVEANU VALENTIN 16 ani Timișoara
27. CALOARIU MARIANA 16 ani Giarmata,Timiș
28. CIOCAN SIMONA 18 ani Timișoara
29. CĂPĂȚÂNĂ SORIN 15 ani Timișoara
30. CIAGARIU MIHAI BRĂNICĂ 14 ani Timișoara
31. COJOCNEAN ȘTEFAN 18 ani Timișoara
32. CĂLINEANU CONSTANTIN 11 ani Timișoara
33. COȘA UVE MARCUS 14 ani Timișoara
34. CĂLIN RUDI 18 ani Timișoara
35. CIOBANU PAUL 18 ani Timișoara
36. CHEREȘ FLORIN 18 ani Periam,Timiș
37. CALDARE MARIANA 16 ani Giarmata,Timiș
38. CĂLDĂRAȘ MARIUS 16 ani Ghiroda Veche,Timiș
39 DEJEU MARCEL 15 ani Săcălaz,Timiș
40. DOCZI TEODORA 18 ani Timișoara
41. DRĂGOI IULIANA 18 ani Rodijena,Caraș-Severin
42. DASCĂLU MARIA 18 ani Timișoara

148
43. DUME FLORIAN 17 ani Timișoara
44. DUMITROVICI CRISTIAN 18 ani Timișoara
45. DALEA MARIUS 18 ani Timișoara
47. DOAZI TEODORA 18 ani Timișoara
47. FULOP ILDICO 15 ani Timișoara
48. FENEȘEANU NICOLAE 17 ani Timișoara
49. GHERMNAR ROBERT 13 ani Timișoara
50. GUREAN LAURA 17 ani Timișoara
51. GUȚĂ MARIANA 18 ani Giulvăz,Timiș
52. GÂBU SORIN 17 ani Timișoara
53. GIORGIE VIOREL 12 ani Turda,Cluj
54. GHEORGHE FLORIAN 10 ani Ialomița
55. GEBLESCU SIDONIA 18 ani -
56. HAJDO LASZLO 18 ani Dumbrăvița,Timiș
57. HRISȚEU PETRU 11 ani Timișoara
58. HAGA FLORIN 17 ani Timișoara
59. HAIDET MARGARETA 18 ani Buziaș,Timiș
60. ILIUC DAN 16 ani Timișoara
61. IONAȘ LADISLAU LUDOVIC 13 ani Timișoara
62. ILRE DANIEL 17 ani Timișoara
63. ILRE ȘTEFAN VASILE 16 ani Ghioda,Timiș
64. KIRITZA ȘTEFAN 15 ani Timișoara
65. KOVACS ILEANA 17 ani Timișoara
66. KAPORNYAI ZOLTAN 18 ani Timișoara
67. LĂCĂTUȘ MARIUS 18 ani Timișoara
68. LUȚĂ CRISTIAN 12 ani Timișoara
69. LUOPAIA COSTICĂ 18 ani Suceava

149
70. LĂZĂRESCU VICTOR 18 ani Timișoara
71. LUP IONEL 15 ani Jebel,Timiș
72. LAZĂR ROMULUS 18 ani Timișoara
73. LAZURCA ADRIAN 16 ani Arad
74. MIU MARIUS 16 ani București
75. MEILĂ CODRUȚ 15 ani Timișoara
76. MOACĂ GRIGORIE 17 ani Timișoara
77. MARINOIU ADRIAN 18 ani Timișoara
VALENTIN
78. MANEA LIVIU VIOREL 18 ani Oțelu Roșu,Caraș-Severin
79. MĂRTOCEANU FLORIN 12 ani Timișoara
80. MIHALACHE ADI NICUȘOR 12 ani Timișoara
81. MARINESCU ADRIAN 17 ani Timișoara
82. MARTIN ADRIAN 14 ani Timișoara
83. MIHAI VERONICA 10 ani -
84. NICOLICI IOAN 16 ani Timișoara
85. NEATU ION 12 ani Timișoara
86. NICULESCU CONSTANTIN 17 ani Timișoara
87. NOVACOVICI DUMITRU 16 ani Banloc,Timiș
88. NOVACOVICI MARIUS 14 ani Bucovăț,Timiș
89. NOVACOVIVI ION 16 ani Bucovăț,Timiș
90. NEGURĂ NINA 15 ani -
91. OPRESCU MARIUS 18 ani Timișoara
92. PASCARU MIOARA 17 ani Iași
93. PASCARU IONICĂ 13 ani Timișoara
94. POPA MĂRIOARA 18 ani Sânnandrei,Timiș
95. PETRESCU LAURA 16 ani Timișoara
96. PUIU LAURENȚIU 17 ani Timișoara

150
97. PRUNAR PAUL 14 ani Gătaia,Timiș
98. POPOVICI MARCU 17 ani Timișoara
99. PETIOMEAIT DANIEL 18 ani Timișoara
100. PRĂJIANU CONSTANTIN 15 ani Timișoara
101. POPOVICI VIORICA 15 ani Timișoara
102. PREDA OVIDIU 15 ani Timișoara
103. POPOVICI COSTICĂ 17 ani Timișoara
104. PĂUN ECATERINA 16 ani -
105. RAD DANIEL 18 ani Timișoara
106. RANCZ RUDOLF 13 ani Timișoara
107. ROȘU MIRELA 18 ani Timișoara
108. SCÂNTEIE DANIELA 16 ani Timișoara
109. SAS VIORICA 15 ani Timișoara
110. STĂNIA SEBASTIAN 14 ani Timișoara
111. SUCIU DORU NICOLAE 13 ani Ghiroda,Timiș
112. STRĂIN DUMITRU 16 ani Timișoara
113. SITIAN REMUS 18 ani Timișoara
114. ȘAMDOR ILDICO 15 ani Jimbolia
115. ȘTEF ELENA 18 ani Timișoara
116. SAS PETRU 18 ani Timișoara
117. SĂVULAR GORAN 16 ani Timișoara
118. SIMA ALIN 14 ani Timișoara
119. SANDU GHEORGHE 18 ani Timișoara
120. SABĂU RUXANDRA 18 ani Timișoara
121. SUSNEA LAVINIA 18 ani Timișoara
122. SULFINĂ VICTOR 17 ani Timișoara
123. SĂCĂLUȘ NICOLAE 17 ani Sibiu

151
124. SZASZ PETRICĂ 17 ani Timișoara
125. SĂCĂLAȘ EMIL 16 ani Timișoara
126. TIPA VASILE 18 ani Timișoara
127. TRANCĂ VASILE 18 ani Timișoara
128. TRĂILĂ CORNEL 14 ani Timișoara
129. TĂUTU NELU 17 ani Ilba,Maramureș
130. TODOR CORIOLAN 18 ani Timișoara
OCTATVIAN
131. TURLEA VALERICĂ 17 ani Timișoara
132. TOTI ȘANDOR 17 ani Vărădeni,Mureș
133. TĂTAR AURELIAN 16 ani Timișoara
134. TOTOȘ IUDIT 18 ani Nusfălău,Sălaj
135. ȚURCAN FLORIN 15 ani Timișoara
136. VOIN GABRIEL 17 ani Timișoara
137. VĂCĂREANU JINA 18 ani Timișoara
138. VOAIDEȘ VIOREL 16 ani Neamț
139. ZAMFIRESCU MIHAI 16 ani Timișoara
140. ZAJTI ADRIAN 15 ani Timișoara

DECLARAȚIE – FLOREA ADRIAN APOSTOLESCU

152
PROCURATURA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
Procuratura Militară Timișoara
Dosar nr. 28/P/1989

DECLARAȚIE DE MARTOR
Anul 1990, luna februarie, ziua 7

După ce au fost duse la îndeplinire prevederile art. 80 şi 84 C. pr. pen.,

după ce a depus jurământul prev. de art. 85 din C. pr. pen. şi după ce i s-a atras
atenţia că dacă nu spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă,
martorul declară următoarele:
Subsemnatul: APOSTOLESCU FLOREA ADRIAN de 15 ani, fiul lui
Gheorghe și al Adriana, studii 8 clase, ocupația elev clasa a IX-a la Școala Gen.
nr.10 Timișoara, domiciliat în Timișoara.
În seara zilei de 18 decembrie 1989, pe la orele 19.30 m-am întâlnit
întâmplător pe Calea Girocului în fața Liceului de Chimie, cu Ianoș Paris și Dan
Bogdan. În zonă mai erau și alte persoane pe care nu le-am cunoscut, între care și
două fete. Stăteam cu toții într-un grup de vreo 15 persoane și comentam despre
evenimentele din oraș. Vis-a-vis de locul unde eram noi, se afla parcat un autobuz,
în capătul unei străduțe care iese prin fața Liceului de Chimie în Calea Girocului.
Pe Calea Girocului, în zona intersecției cu str. Lidia, la vreo 300 m de locul
unde ne aflam noi, am văzut mai mulți soldați și 2 TAB-uri. Nici aceste vehicule și
nici soldații nu au tras înspre noi. În afară de grupul nostru, în zona în care ne
aflam, nu mai erau alte persoane pe stradă. Menționez că până în acel moment nu
trecuseră TAB-uri nici spre centru și nici din centru spre Giroc.
Cineva din grupul nostru, dar nu știu cine, a spus la un moment dat că este
posibil ca cele 2 TAB-uri pe care le-am văzut, să plece înspre centru. A propus să
blocăm strada prin așezarea autobuzului de-a curmezișul străzii. La autobuz nu era
nici șoferul și nici alte persoane, fiind parcat în parcarea din fața liceului. Am fost
cu toții de acord cu propunerea ce s-a făcut.
Cineva a spart geamul din dreapta șoferului și prin el ne-am urcat înăuntru
vreo 3-4, eu fiind ultimul. Ianoș Paris și Dan Bogdan au rămas pe jos cu ceilalți.
Eu m-am așezat la volan și unul din cei care era, spunea că este mecanic
auto, m-a învățat cum să pornesc motorul iar ei au coborât să împingă autobuzul.
Am reușit să pornesc motorul, cheile fiind în contact. Ceilalți împingeau
din spate. Am reușit să deplasez autobuzul doar cu fața în stradă, vreo 2-3 m. În
timp ce manevram cu toții autobuzul, am văzut cum soldații din capătul străzii
Lidia au tras în sus cu gloanțe trasoare. Nu au tras înspre noi deloc. Au tras în sus
deoarece, probabil, au văzut ce făceam noi. Din grupul nostru nu a provocat nimeni
niciun incendiu, deși văzusem la Dan Bogdan o sticlă... plină cu benzină. Eu aveam
o bucată de fier beton de vreo 20 cm pe care o găsisem pe jos, dar nu am folosit-o.
Știu că Ianoș Paris avea o lanternă doar. Manevrarea autobuzului a durat vreo

153
jumătate de oră, după care, la un moment dat, când eram la volan, l-am auzit pe
Ianoș Paris strigând la mine să cobor „că ăștia tragˮ. Auzeam împușcături, dar nu
am sesizat din ce direcție.
Am sărit pe geam și împreună cu ceilalți am fugit. La început am crezut că
trag soldații de la str. Lidia, dar nu trăgeau ei. Am sesizat că gloanțele vin de la un
grup de soldați și civili care veneau pe jos înspre noi din direcția Spitalului
Județean. Gloanțele țiuiau în asfalt, pe la picioarele noastre. Am sesizat că asupra
noastră se trage de către cei care veneau dinspre Spitalul Județean. Ne-am
împrăștiat și ne-am culcat pe burtă. Nu pot aprecia de la ce distanță s-a tras înspre
noi, dar zgomotul armelor era de aproape. S-au tras rafale de mai multe ori.
Direcția de tragere era înspre gardul de sârmă al unei locuințe particulare de
lângă liceu.Am fost duși cu grupul, pe jos, până în fața Spitalului Județean, de către
4 civili înarmați cu pistoale mitralieră cu pat rabatabil. În față mergeau 9 soldați, iar
civilii ne duceau din spate. N-aș putea recunoaște pe niciunul din civili.
După ce am fost ridicați în picioare din locurile unde eram trântiți pe burtă,
unul din civili ne-a întrebat dacă cineva dintre noi este rănit și nu a fost nimeni rănit
– locul era luminat de un bec, dar din cei din grupul meu, erau ascunși și prin locuri
întunecoase. De la fața locului au reușit unii să fugă, iar cei care ne-am culcat pe
burtă am fost luați cu toții.
Am fost duși la Spitalul Județean în față, unde am fost urcați într-un
camion militar, iar de acolo am fost duși la Miliție cu un maxi-taxi.
Nu pot preciza numărul celor care au fost duși la Miliție, deoarece nu
vedeam bine, fiind lovit la fața locului cu piciorul peste nas și ochi de către unul din
civilii înarmați. La Miliție, între noi, l-am văzut și pe Dan Bogdan, însă nu l-am
văzut pe Ianoș Paris. Nu știu ce s-a întâmplat cu acesta și nici Dan Bogdan nu mi-a
spus. Nu știu dacă Ianoș Paris a reușit să fugă de la fața locului ori dacă a fost
împușcat. N-am observat să fi rămas vreun cadavru la fața locului. Până ce am fost
luați de acolo nu venise nicio Salvare să ia pe cineva.
Nu este adevărat că acolo ar fi venit o Dacia 1300 albă din care să se fi
deschis focul asupra noastră. Singurii care au tras au fost cei care au venit dinspre
Spitalul Județean. Am ajuns la Miliție pe la orele 21,00 și am stat acolo, în celulele
de la Miliția Județeană, împreună cu ceilalți. A doua zi, 19 decembrie 1989, am fost
prezentat mamei mele, pe la orele 08.00.
Nu cunosc ce s-a putut întâmpla cu Ianoș, dar până în prezent nu a apărut
acasă. Nu-l cunosc pe fratele mamei lui Ianoș Paris. În cartier, printre băieți, am
auzit de nume, dar nu știu cine este.
Nu cunosc alte amănunte.
Declar și semnez.

PROCUROR MILITAR, MARTOR,

SS (indescifrabil) SS (indescifrabil)
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Arestați,
Decembrie 1989)

154
 DECLARAŢIE – SILVIU-VIOREL MANEA

Subsemnatul MANEA SILVIU–VIOREL, actualmente domiciliat în

Timişoara, B-dul 3 August 1919 nr. 19, ap. 7A, ( la Revoluţie locuiam în
Oţelu-Roşu, jud. Caraş – Severin), declar următoarele:
De câţiva ani urmăream zilnic emisiunile posturilor de radio “Europa
Liberă” şi “Vocea Americii” aşteptând “să se întâmple ceva”. Îmi era clar că se
apropie sfârşitul lui Ceauşescu.
În urmă cu 20 de ani, pe data de 16.12.1989 am venit cu trenul în Timişoara
în seara zilei (eram elev la Liceul Industrial din Oţelu Roşu, judeţul Caraş –
Severin), pentru pregătirea suplimentară admiterii la facultate şi trecând prin Piaţa
Maria am văzut (din tramvai) lumea adunată (ulterior am aflat că era în dreptul
locuinţei pastorului reformat Laszlo Tokes). Ajuns la apartamentul mătuşii mele
(unde stăteam când veneam prin Timişoara), am fost informat că sunt probleme în
Piaţa Maria şi a trebuit să promit solemn că nu voi merge sub nicio formă acolo.
Seara s-a protestat în zona Complexului Studenţesc (locuiam pe strada Intrarea
Surduc în spatele Staţiei PECO din faţa Abatorului) şi am auzit coloana de
manifestanţi care au trecut prin complex printre căminele studenţeşti.
În data de 17.12.1989, la ora 10.00, fiind la orele de pregătire în blocul turn
de la Clinicile Noi, am auzit defilând Fanfara Militară, apoi la ora 12.00 plecând am
trecut prin faţa sediului Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român Timiş
şi am văzut că grupul de manifestanţi era aşteptat de miliţieni cu câini, camioane cu
soldaţi şi maşini de pompieri. Imediat ce am ajuns acasă am auzit grupul de
manifestanţi străbătând Complexul Studenţesc şi am plecat cu intenţia de a-i anunţa
că sunt aşteptaţi. Cum nu mai erau în complex, am plecat pe urmele lor şi i-am
prins în faţă la Poşta Mare, unde m-am alăturat grupului de manifestanţi şi am
avansat spre primele rânduri în ideea de a-i anunţa că sunt aşteptaţi. Astfel am
început să scandăm “Soldaţi, veniţi cu noi!”, “Libertate!” şi să cântăm “Deşteaptă-
te, române!”, în timp ce scutierii înarmaţi cu bâte din lemn au început să bată cu
beţele în scuturi, iar din spatele lor maşinile de pompieri au început să ne stropească
cu apă (moment în care am pus gluga pe cap), iar în momentul următor am început
asaltul asupra barajului uman şi animal (grănicerii aveau câini) şi a celui motorizat
(două maşini de pompieri militari, una gri cu spumă şi una roşie cu apă) şi trei
camioane militare.
În luptele care au urmat atacului şi retragerii s-au cucerit poziţiile deţinute
de Miliţie şi Armată, aceştia fiind scoşi din maşini şi unii bătuţi (pe cei din maşina
de pompieri roşie am reuşit să-i salvez pe cât posibil de la o bătaie cruntă, probabil
au încasat câteva lovituri mai târziu, dar numai după ce au părăsit maşina). Am tăiat
câteva valve de la camioanele militare (nu cunoşteam la vremea aceea ce efect are
acest lucru asupra lor), mai târziu maşina de pompieri gri (cu spumă), din stânga
C.J.P.C.R. Timiş, a fost răsturnată şi a început să curgă spuma din ea, s-a dat foc la
camioanele militare (nu am participat, doar le-am văzut în flăcări) şi nu mai reţin
exact ce s-a întâmplat cu maşina de pompieri roşie care era dincolo de liniile de

155
tramvai, în faţa C.J.P.C.R. Timiş.
Asaltul s-a încheiat cu retragerea forţelor militare şi cucerirea sediului
Comitetului Judeţean de Partid Timiş. Aici am găsit haine ale Gărzilor Patriotice
aruncate pe jos şi chiar pe unii îmbrăcaţi cu ele (cărora nu le-a făcut nimeni nimic),
însă tot ce a însemnat panouri de pe holuri sau din birouri unde erau fotografiile
dictatorilor şi sloganuri de partid au fost distruse, recunosc că şi eu, găsind un
târnăcop pe jos l-am folost la distrugerea câtorva astfel de panouri, până în
momentul în care am văzut pe un geam din spatele C.J.P.C.R. Timiş cum se repliau
soldaţii, moment în care am strigat la cei care erau pe holuri şi m-au putut auzi,“vin
soldaţii!” şi am început să cobor scările spre ieşire, unde deja erau legate sfori
groase ca să împiedice ieşirea din dispozitiv (C.J.P.C.R. Timiş) a celor din interior.
Am reuşit să trec printre sfori şi am început să alerg spre liniile de tramvai
(spre zona unde se închidea încercuirea soldaţilor din faţa primului rând de copaci,
între copaci erau legate deja aceleaşi sfori ca şi la uşile metalice ale C.J.P.C.R.
Timiş, pe mai multe rânduri). Am constatat că sforile nu puteau fi sărite sau trecute
printre ele în viteză, astfel nu am avut de ales decât să o iau înapoi, însă cercul
militarilor s-a închis, iar aceştia au început să lovească cu patul puştii şi cu
baionetele în încercarea de a mă opri. Am fost prins de grăniceri după ce am fost
lovit cu patul armei şi cu baioneta în spate, mi-a fost pusă piedică şi am fost lovit
peste picioare până am căzut în rondoul cu flori din partea dreaptă a C.J.P.C.R.
Timiş, şi călcat în picioare până nu am mai mişcat, apoi am fost dus forţat (cu mâna
la spate) în dreapta C.J.P.C.R. Timiş, pe trotuarul din dreapta, str. L. Filipescu, unde
am fost culcat pe burtă şi ameninţat că voi fi împuşcat dacă mişc.
Ceva mai târziu am fost urcat într-un camion militar împreună cu alţii, unde
am fost lovit cu coada de la lopata de infanterie pe tot drumul până la UM de
Grăniceri din Calea Lipovei, daţi jos în lovituri de baston şi culcat împreună cu
ceilalţi pe iarbă, cu faţa în jos, în curtea Miliţiei Judeţului Timiş (ameninţați din nou
cu împuşcarea dacă mişcăm).
După un timp, am fost duşi printr-un tunel de bastoane care se opreau pe
spinările şi capetele noastre, am fost duşi în celula unde am fost puşi să stăm în
genunchi şi cu faţa la perete, de unde, cred că în jurul orei 16.00 – 17.00 am auzit
primele împuşcături, moment în care am fost din nou ameninţaţi (prin vizieră) că
vom fi scoşi afară şi împuşcaţi.
După ce s-a lăsat întunericul am fost scoşi din celule şi duşi prin tunelul de
bastoane şi bâte în duba penitenciarului şi daţi jos la Penitenciarul Popa Şapcă. Aici
am fost duşi într-o sală mare unde ni s-au luat datele personale, apoi ni s-a făcut un
control medical sumar şi o injecţie antitetanos, apoi am fost dus în celula unde am
stat în paturi pe trei nivele (eu am stat în patul de sus, de unde am fost scos pentru
interogatoriu) şi apoi, în data de 20.12.1989, pentru a fi urcat în dubă şi eliberat la
“Punctele Cardinale”, de unde am plecat direct în faţa C.J.P.C.R. Timiş şi am văzut
lumea adunată şi balconul plin de oameni care ţineau discursuri mulţimii, care
scandau diferite lozinci. Întrucât abia fusesem eliberat din penitenciar, iar familia
nu ştiuse nimic despre mine timp de 3 zile, am plecat spre locuinţa mătuşii mele.

156
 În ziua următoare am fost cu aceasta la Spitalul Judeţean în Policlinică la
un control, pentru a vedea dacă rinichii sau coloana sunt sau nu afectate permanent.
Din data de 22.12.1989 am plecat în Oţelu Roşu, unde am participat la
revolta din acel oraş distrugând toate cărţile găsite în librărie şi tablourile din şcoli
şi instituţii, steagurile roşii şi stemele din tricolor alături de panourile cu
fotografiile dictatorilor. Am făcut parte din primul Consiliu al Frontului Salvării
Naţionale din Oţelu Roşu, am patrulat şi am avut grijă la distribuirea alimentelor
etc.

Timişoara, 16.12.2009 Manea Silviu

(Arhiva Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi la Revoluţie (A.L.T.A.R.),

Fond fişe arestaţi)

INTERVIU SILVIU MANEA

1989 – elev la liceul din Oţelu Roşu

Am fost arestat în 17 decembrie în jurul orei 15.00, în acest loc, în faţa

157
clădirii actualei Prefecturi, nereuşind să scap, să trec de cordonul de militari ce
încercuise clădirea.
Mă găseam în Timişoara întâmplător. De fapt nu întâmplător, venisem cu
un scop anume, eu nefiind timişorean. Locuiam în Oţelu Roşu, eram elev în ultimul
an de liceu şi venisem, în 16 decembrie, pentru cursurile de pregătire în vederea
susţinerii examenului de admitere în învăţământul superior.
Dimineaţa, în jurul orei 10.00, eram la facultate într-o sală din clădirea
Electrotehnicii, participam la cursuri ca mulţi alţi elevi din oraş, din localităţile
învecinate. La un moment dat s-au auzit nişte vuiete, un zumzet prea puternic şi
neobişnuit pentru a-l ignora. Profesorul şi-a întrerupt peroraţia, priviri nedumerite
între noi, spre dânsul. Când ne-am dat seama despre ce era vorba, nedumeririle au
crescut. Fanfară în decembrie pe străzile oraşului?
Intensitatea sunetelor a crescut, a atins un maxim, a început să scadă. Nu
ne-am dat nicio explicaţie şi, după ce formaţia s-a îndepărtat îndeajuns de mult de
noi, profesorul a reluat subiectul pus în discuţie.
După încheierea cursului am apucat spre locuinţa rudelor mele, unde
stăteam ori de câte ori veneam la pregătire. Pentru a ajunge la blocul lor, urmând
traseul firesc m-am trezit în faţa actualei Prefecturi. Am văzut de departe că în
preajma ei se petrecea ceva neobişnuit. Clădirea era înconjurată de militari, printre
ei, părând să aibă aceleaşi preocupări, civili, destul de mulţi civili. Deci uniforme,
căşti, platoşe din plastic, bastoane şi haine de piele. În plus, în spatele clădirii,
camioane militare. Toate astea m-au făcut să înţeleg că se petrecuse, ori urma să se
întâmple ceva deosebit. Şi pentru că eram curios, pentru că voiam să văd, chiar mai
mult de-atât, să particip la prezumtivul incident, am fugit la rudele mele, am lăsat
dosarul cu notiţe şi am revenit în cel mai scurt timp.
În faţa fostului Comitet Judeţean nu se găsea mai nimeni. Mă rog, trecătorii
care se opriseră din curiozitate, neînţelegând de ce găseau atâtea uniforme militare
în zonă.
Când am văzut apropiindu-se coloana de demonstranţi din centru, dinspre
hotelul Continental, am fugit spre ei. De ce? Nu ştiu de fapt ce-am sperat să fac.
Am alergat spre ei ca să-i avertizez că în preajma clădirii Puterii erau aşteptaţi de
forţele de represiune. Când am ajuns în faţa lor, entuziasmul mi-a cam pierit. Cine
să mă asculte, cine să mă bage în seamă, aşa că, de prin dreptul Spitalului ORL, am
devenit unul de-al lor, un demonstrant oarecare din coloană. Ce-am observat şi m-a
mirat, a fost faptul că mulţimea nu avea lider. Coloana nu era condusă de nimeni,
totul se desfăşura de parcă ar fi ştiut fiecare ce avea de făcut, gândeau toţi la fel,
fiecare timişorean era liderul său, fiecare voia să ajungă la Comitetul Judeţean.
Am rămas deci în coloană, am devenit şi eu lider, liderul propriei mele
persoane, şi am ajuns cu mulţimea în faţa clădirii. Iar aici, uitând că voisem să-i
anunţ să fie prudenţi, deoarece efectivul forţelor de represiune era mare, m-am
angrenat în manifestările celor mai energici demonstranţi. În manifestările din faţa
clădirii, mai mult chiar de-atât, în cele din clădire.
Nu ştiu dacă timişorenii veniseră ştiind foarte bine ce avea să se întâmple

158
aici. Mulţi vorbeau de primul secretar Radu Bălan, de… ei, de cei din conducerea
judeţului, pentru că în noaptea ce trecuse se făcuseră arestări, multe arestări, şi
oamenii voiau să ştie unde le erau copiii, fraţii, părinţii. Numai că situaţia a scăpat
de sub control. Primul secretar nu, alţi inşi cu funcţii nu, în locul lor roboţi cu
scuturi şi bastoane, maşini ale pompierilor. Până la apariţia acestora scandări,
vociferări, lozinci, aşteptări ale celor ce trebuiau să dea nişte răspunsuri, dar când,
în plin decembrie, au început să ne ţintească cu jeturile de apă, nu ne-a mai oprit
nimeni.
Primele obiective au fost maşinile pompierilor. Le-am transformat în
agregate nefolositoare şi repede şi cu eficienţă, de parcă treburi de-astea făceam de
ani buni. Cea din partea stângă a fost răsturnată, celei de pe partea dreaptă, după ce
a fost scoasă din funcţie, oamenii i-au dat foc.
Dar să reiau relatarea de la momentul apropierii de Comitetul Judeţean.
Primul cordon, format imediat ce demonstranţii au apărut pe după colţul Băncii
Centrale, bloca accesul spre sediul puterii comuniste în dreptul bulevardului Loga.
Dispozitiv pe două rânduri, perpendicular pe linia de tramvai. Demonstranţii din
faţă s-au oprit la nivelul librăriei Facla, la câţiva metri de militari. În prima fază
scandări, huiduieli, timişorenii n-aveau ce vorbi cu militarii, altcineva trebuia să fie
în faţa lor. De ce altcineva aflam atunci, de la cei din jur. În noaptea ce trecuse se
făcuseră arestări. Nu se cunoştea numărul celor reţinuţi, nu-l putea preciza nimeni,
l-am aflat mai târziu, grav însă, revoltător, era faptul în sine – fuseseră arestaţi
oameni, tineri, până şi copii! De ce?
Deci de-asta veniseră timişorenii în centru, la Comitetul Judeţean de Partid,
fiindcă de aici porneau dispoziţiile şi oamenii voiau să ceară explicaţii persoanelor
care le dăduseră, ori alea nu fuseseră date de militarii din faţa lor.
Într-un anume fel se putea spune că militarii erau ignoraţi. Timişorenii
priveau peste ei, prin ei, poate de altfel că nici nu-i vedeau, ei veniseră pentru
altcineva şi n-aveau de gând să se oprească decât în faţa insului vinovat de ceea ce
se petrecuse în seara precedentă. De aceea militarii au fost apostrofaţi, somaţi să se
dea la o parte, în cele din urmă bruscaţi, demonstranţii aruncând spre ei cu ceea ce
găseau, cu ceea ce putea deveni proiectil. Ei s-au opus, maşinile de pompieri au
încercat să decidă soarta confruntării. Numai că noi eram prea mulţi şi prea motivaţi
ca să cedăm. Zic noi incluzându-mă şi pe mine, deşi de unde motivaţie ca la
timişorenii cărora cineva drag nu le venise acasă. Zic însă noi şi nu exagerez cu
nimic, deoarece mă înfierbântasem la fel ca ei. Şi dacă timişorenii voiau să treacă
de militari am vrut şi eu, şi dacă timişorenii s-au repezit la maşinile de pompieri
m-am repezit şi eu cu energia, determinarea ori inconştienţa mea de licean.
Îmi amintesc episoadele cu maşinile pompierilor până la nivelul
amănuntelor. Pe partea stângă se afla una de culoare roşie, cea din dreapta era gri.
Stânga şi dreapta fiind raportate la poziţia mea de-acum, din faţa sediului
Comitetului Judeţean de Partid privind spre Continental. Prezenţa maşinilor li se va
fi părut timişorenilor, admirabililor timişoreni, nefirească. Miros de fum, flăcări,
ardea ceva în zonă? Nu. Atunci de ce se găseau în preajma acelei clădiri?

159
Concilianţi, oamenii s-au împăcat cu prezenţa acestora, nu însă şi cu poziţia. Aşa că
au aşezat-o, pe cea gri, altfel. Cu roţile în sus. Aşa o puteau accepta, poziţia era
originală, prezenţa ei nu mai deranja pe nimeni. Ba chiar îi amuza. În ceea ce
priveşte maşina roşie, vizionarii au fost seduşi de alt tablou. Unul pentru care
găsiseră un titlu neobişnuit, dar întru totul potrivit: maşină de pompieri cu
geamurile sparte şi servanţi de ceară. Când sosiseră păruseră supermeni, erau în
tablă, aveau tun, ne văzuseră, desigur, zburătăcind ca un stol de vrăbiuţe din clipa
în care porniseră spre noi. Însă după ce-au ajuns să ne privească prin geamurile…
făcute ţăndări, tunul lor părând un obiect de muzeu, s-au îngălbenit într-atât, încât
ne-a apucat mila. Unii au încercat de altfel să-i liniştească, m-a apucat mila şi pe
mine şi m-am străduit să-i liniştesc pe cei care nu ajunseseră ori trecuseră peste
această stare sufletească. Domnea însă o vânzoleală prea mare, persoana cu
autoritate lipsea, noi, miloşii, nu ne-am impus, din fericire pompierii au scăpat
destul de uşor, n-au fost linşaţi, e drept, nici n-au ieşit din mijlocul nostru cu
buchete de flori în mâini şi zâmbete pe chip. La urma urmei, important era că
maşina aceea nu ne mai era inamic, nu ne mai deranja. Se pare însă că obiectul în
sine, maşina, i-a deranjat pe unii timişoreni prea tare ca să nu-şi verse tot năduful,
aşa că s-au ocupat de ea cu răbdare, cu pricepere şi eficienţă spărgând, îndoind,
rupând tot ce nu rezista loviturilor cu piatra, pumnul ori piciorul. Câţiva timişoreni
s-au ocupat de altfel şi de camioanele cu care fuseseră aduse forţele de represiune,
unul din cele trei, cel din mijloc, fiind incendiat.
În fine – în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Fiindcă nu apărea nimeni
cu care să legăm un dialog, ne-am comportat conform iniţiativelor personale ori
urmând exemplul demonstranţilor mai expeditivi, mai îndrăzneţi. Lozinci,
sloganuri, ba şi servicii de salubrizare. Îndepărtam tot ceea ce reprezenta
comunismul: tablouri, afişe, placarde cu citate din, ştiţi ce vreau să spun, nu-mi mai
stâlcesc limba. Iar după expirarea timpului de aşteptare, a urmat ceea ce era firesc să
se întâmple. Dacă insul care dăduse ordinele din noaptea precedentă era ocupat şi
nu putea ieşi, nu era nici o problemă, s-au deranjat timişorenii, au intrat în clădire
ei.
Ce-am făcut eu? Deşi intenţiile fuseseră altele – vă amintiţi, mersesem spre
coloană să-i previn de situaţia din faţa Comitetului Judeţean –, absorbit de mulţime,
împins, tras, luat de val ori urmând un gând căruia nu m-am putut împotrivi, am
pătruns în clădire şi eu. Nu ştiu de ce-am intrat. Rudele mele nu locuiau acolo, ca
elev în Oţelul Roşu nu cunoşteam pe nimeni din imobilul acela, cursurile de
pregătire pentru admitere aveau loc la facultate, nu acolo. Cu toate astea am intrat.
Şi pentru că nu se cădea să fi pătruns acolo aşa, de formă, dictatorul fiindu-mi la fel
de drag ca tuturor celor din jur, am procedat ca ei. Altfel spus a mia, ori a suta parte,
nu ştiu exact, dar asta nu are importanţă, din ce a fost distrus în interior, poartă
semnătura mea.
Să nu credeţi că am muncit non stop. N-aveam, cum să zic, sarcini precise.
Trânteam de podea un tablou, îl călcam în picioare bodogănind cuvinte pe care nu
se cade să le reproduc, mă uitam în jur ori intram în alt birou şi trânteam un panou

160
cu citate din maculatura dictatorului, mă rog, ce găseam şi puţea a comunism, îl
călcam şi pe acesta, când şi când mergeam la fereastră şi priveam mulţimea,
sloganele oamenilor mă inflamau şi reveneam la îndeletnicirea mea, a noastră, a
celor ce intraserăm în clădirea aceea.
Nu ştiu cât timp m-a ţinut frenezia asta. M-am dezmeticit când mi-am dat
seama ce urma. Mă găseam la o fereastră din spatele clădiri ce-mi permitea să văd o
parte a străzii Filipescu. Am dat imediat alarma, am început să strig că militarii ce
se apropiau ne vor înconjura, ne vor aresta şi ţup pe uşă, pe coridoare, pe scări, de
parcă aş fi fost într-o finală olimpică. Din păcate m-am ales cu medalia de argint,
aurul fiind obţinut de militari. Când am ajuns jos, porţile erau închise, le
închiseseră militarii, pentru noi clădirea devenind colivie. Disperare, efort comun şi
o şansă spulberată după doar câteva clipe de euforie. Am reuşit să ieşim, dar nu să
scăpăm. Între pomii de pe marginea liniei de tramvai erau sfori, corzi, bănuiţi de ce,
iar în dreapta şi stânga cordoane de militari. Care înaintau spre noi poate încet,
poate la pas, mie însă părându-mi-se că era vorba de viteză cosmică. Am zis
militari, indivizii purtau uniforme ale armatei dar, deşi eram panicat, mi-amintesc
că am făcut o observaţie. Indivizii aveau trăsături improprii unor tineri de 19-20 de
ani. Dar asta e altă poveste. Alta. Atunci a fost momentul unei remarci fulgurante şi
atât, povestea s-a închegat mai târziu. Mai târziu fiindcă atunci trebuia să-mi salvez
pielea, să mă întorc la Oţelul Roşu de la cursurile de pregătire, nu să rămân în
penitenciar la Timişoara. N-am stat cu mâinile în sân, nici cu coatele, am încercat să
scap din cleştele lor. Prima dată am ţâşnit spre şirul de copaci, spre funiile dintre ei,
numai că dincolo de ele am sesizat imagini descurajante, uniforme militare, am
încercat atunci să trec printre indivizii care se găseau între mine şi podul Decebal
aşa, cu forţa şi inconştienţa unui elev de liceu. Din nefericire am fost înţepat cu
baioneta în spate de un militar, din fericire rana n-a fost gravă, vârful baionetei
nimerise prima dată în curea, înţepătura producându-se după aceea, prin deviere,
m-am ales deci cu o înţepătură, nu cu o plagă. Adică am putut să continui
tentativele de a scăpa, încercările de a trece dincolo de cordonul de soldaţi. Nu
formau o linie continuă, nu stăteau umăr lângă umăr, între ei existau spaţii libere şi,
profitând de acestea, fugeam în zigzag. Cei care nu reuşeau să mă prindă cu mâinile
întindeau picioare pentru a-mi pune piedică, mai împleticindu-mă mai zbătându-mă
făcusem câţiva paşi spre pod, numai că acum eram în mijlocul lor şi ceea ce era
inevitabil să se întâmple s-a întâmplat. Aici la, cât să fie… 20-25 de metri de la
intrarea în clădirea Comitetului Judeţean, am intrat în custodia lor. O piedică, o
lovitură, am căzut, am fost imobilizat, transformat în sac de box în care unii au dat
şi cu patul armei. Aşa am fost de altfel tratat până la maşină, ba şi acolo, militarii
ori ce-or fi fost lovindu-ne şi după ce ne aruncau, ca pe nişte saci, în camion.
Indivizii, folosesc acest cuvânt deoarece nu sunt sigur că erau soldaţi, se purtau atât
de violent dintr-un motiv pe care cred că l-am identificat. Pentru a ne aresta îi
făcusem să alerge, să gâfâie, să transpire. Ne loveau, poate şi din alte motive, dar
ipoteza enunţată mai sus mi se pare mai mult decât plauzibilă.
Am încercat, poate veţi zâmbi, mă rog, eram copil, aveam doar 18 ani, să

161
mă înscriu la o porţie mai mică de lovituri. În camion ne loveau cu lopeţile din
dotare, cu cozile acestora, cu pumnii şi, pentru a încasa mai puţine lovituri, am
reacţionat la primele două astfel încât să-i fac să creadă că-mi pierdusem cunoştinţa.
Trucul n-a reuşit. Nu ştiu dacă am primit mai multe ori mai puţine lovituri decât
ceilalţi, nu ştiu dacă au fost ori nu mai puternice decât cele aplicate altor arestaţi,
oricum bătaia aia o voi ţine minte toată viaţa. Nu voi uita, de asemenea, că de câte
ori ne loveau se şi justificau. Eram huligani, derbedei, devastaserăm oraşul, aveam
să plătim pentru toate stricăciunile, loviturile acelea sunt nimic faţă de ceea ce
aveam să suportăm în continuare.
La toate astea se adăuga încă o motivaţie pentru felul în care se comportau.
În prima fază unii din colegii lor fuseseră loviţi de demonstranţi, acum trăiau
momentele unei răzbunări camaradereşti.
Ne-au dus într-o unitate militară, nu ştiu care, nu cunoşteam Timişoara
îndeajuns de bine, la coborâre, în curte, acelaşi tratament, după aceea, desigur în
urma vreunui ordin, am fost îmbarcaţi din nou în camion şi duşi în curtea Miliţiei
Judeţene. Ni s-a aplicat acelaşi tratament de la maşină până la celule. Unde, chiar
dacă n-am mai fost loviţi, ne-au obligat să stăm în genunchi.
Pe la ora 16.00, poate ceva mai târziu, oricum după primele împuşcături,
am fost îmbarcaţi din nou. În dubele penitenciarului, care ne-au dus la Popa Şapcă.
Protocolul s-a repetat. Ne-au scos din celule printr-un cordon de miliţieni
ce ne loveau când treceam prin dreptul lor, în curte ni s-a ordonat să ne întindem pe
burtă, a urmat, acum glumesc dar atunci a fost groaznic, bătaia la orizontală, după
ce vor fi obosit ni s-a ordonat să ne ridicăm, alt culoar de miliţieni până la maşină,
altul la penitenciar… Din fericire aici nu ne-au lovit.
La Popa Şapcă ne-au repartizat în celule după criterii greu de stabilit, ceea
ce, fireşte, nu are importanţă. Înainte de toate ni s-a luat un interogatoriu primar,
după care ne-au plasat în celule. În încăperea în care am fost introdus, cum de altfel
cred că se va fi petrecut în general, erau şi tineri şi oameni în vârstă, şi intelectuali
şi muncitori. Criteriul pe care nu l-am precizat acum câteva clipe era deci – la
întâmplare. Vă vor fi relatat şi alţi timişoreni ce am trăit acolo trei zile şi trei nopţi.
În 20 decembrie m-a eliberat, ca de altfel şi pe ceilalţi români reţinuţi,
Timişoara. Aşa-mi place să spun, m-a eliberat Timişoara. Din păcate sunt ziarişti,
fel de fel de persoane ce îngreţoşează orice telespectator cu bun simţ, chiar şi
istorici, care pentru Revoluţia Română folosesc formulări ce jignesc, care rănesc
poporul român: lovitură de stat, evenimentele din decembrie, aşa-numita revoluţie.
Sintagma aşa-numita îi defineşte în fond pe ei. Nu sunt adevăraţi comentatori, ci
aşa-numiţii comentatori! Sunt foşti! Foşti securişti, foşti activişti de partid, foşti
demnitari comunişti! Ori actuali servi ai foştilor! Ale căror falseturi îi acoperă de
fapt de penibilitate.
Deci asta este, pe mine m-a eliberat Timişoara, timişorenii, cei din faţa
Operei şi Comitetului Judeţean de Partid, cei din foaier şi sala de şedinţe, cei de jos
cerând, cei de sus impunând eliberarea noastră, la fel de corectă fiind şi formularea,
cei de sus cerând, cei de jos impunând punerea noastră în libertate!

162
 Eliberarea noastră s-a desfăşurat respectând un fel de protocol. Ne-au sortat
pe cartiere, pe zone, duba în care am fost adus oprind în sensul giratoriu de lângă
Tribunal. Alţi arestaţi au fost debarcaţi în Piaţa Traian, Piaţa Unirii… mă rog, în
locuri destul de apropiate de locuinţele noastre. Ce să zici, servicii ireproşabile ale
regimului comunist.
Trăirile la debarcarea din dubă sunt imposibil de redat, nici nu încerc, nu
sunt în stare să le redau. Am ieşit, am plonjat în afară ca din iad în rai, eram liberi,
din nou liberi, coşmarul trecuse, Timişoara era fabuloasă, viaţa minunată…

2009 – inginer constructor, firmă particulară

Cei care am avut de suferit în zilele acelea mulţumim lui Dumnezeu,
Timişoarei, pentru că suntem în viaţă, liberi. Ăsta e de fapt marele câştig al
suferinţelor şi jertfelor de atunci, libertatea. Libertatea cuvântului omului de rând, a
presei, a opţiunii politice…
Dacă vorbim de situaţia materială, de dreptul la muncă, de remuneraţie, nu
se pot folosi cuvinte laudative. Şi e păcat. Bunul comun a dispărut, a fost hăcuit,
tâlhărit, însuşit de o mână de nesimţiţi, în timp ce poporul, oamenii care au asigurat
ieşirea din comunism, care au determinat schimbarea cu sacrificii imense – să nu
uităm că până şi în Rusia, ţara care a impus comunismul, trecerea s-a făcut fără
vărsare de sânge – o duce, în general, prost.
Din păcate, poporul o duce, în general, prost…

(Titus Suciu,Vasile Bogdan, Candelă împotriva timpului, Timișoara, Edit.

Memorialului Revoluției Timișoara, 2011, p. 295-301)

163
 DECLARAȚIE – MIHAI ZAMFIRESCU

Subsemnatul Zamfirescu Mihai, domiciliat în Timişoara, str. Zborului nr. 1,

bl.58, sc. A, et. II, ap. 9, relatez următoarele:
În după-amiaza zilei de 16.12.1989 am fost la nişte colegi acasă în Calea
Şagului, după care am plecat în jurul orei 18.30. Când am ajuns la staţia “Sinaia”
am auzit scandându-se lozinci precum “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”, “Români,
veniţi cu noi!”. Ajungând în Piaţa Maria, am constatat 700 – 800 manifestanţi
scandând în faţa cordoanelor de Miliţie “Jos cu Securitatea!”, “Jos cu
comunismul!”, “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În jurul orei 18.45, după ce au
dispărut trupele de Securitate din faţa Bisericii Reformate, a apărut o maşină de
pompieri şi a încercat cu jeturi de apă să ne împrăştie . Menţionez că, între timp, a
mai apărut o maşină cu cei de la Securitate, care erau înarmaţi cu bastoane, cozi de
lopeţi, pari etc.
După aceasta ne-am regrupat şi am început să manifestăm pe străzile
Timişoarei. Am luat-o pe lângă restaurantul “Flora” şi am mers în Complexul
Studenţesc. În Complexul Studenţesc am scandat următoarele lozinci: “Studenţi,
veniţi cu noi!”, “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”, “Acum ori niciodată!” şi
încercam să cântăm cântecul “Deşteaptă-te, române!”, dar nu–l ştiam şi am cântat
cât am ştiut.
Pe podul dintre Ştrandul Termal şi Parcul Rozelor erau primarul Moţ şi
Radu Bălan, care erau urcaţi pe o maşină şi încercau să facă un dialog cu noi. Noi
scandând în continuare lozinci antiprezidenţiale au urcat în maşină şi au plecat.
Când am ajuns la intersecţia de la Hotelul Continental ne-am îndreptat spre
Comitetul Județean, în faţa lui nefiind nimeni, atunci cei din faţă au început să
spargă geamurile clădirii, iar pe pereţii acestuia s-a scris cu vopsea lozincile
menţionate mai sus. Precizez că în faţa Comitetului Județean au venit două maşini
de pompieri care încercau să ne împrăştie. În spatele lor se aflau 3 maşini de Miliţie
cu forţe de Securitate. Relatez că atunci era pentru prima oară când am văzut
scutieri cu căşti şi scuturi albe bătând cu bastoanele în scuturi şi îndreptându-se spre
noi. Cu toţii ne-am îndreptat spre Hotelul Continental scandând „Fără violenţă!”,
„Jos Securitatea!”. Relatez că au mai venit două tancuri. O parte din manifestanţi au
luat-o spre Piaţa Libertăţii şi o parte spre Poşta Mare. Eu mă aflam în grupul care se
îndrepta spre Piaţa Libertăţii scandând următoarele lozinci: „Români, veniţi cu
noi!”, „Cine stă deoparte, nu vrea libertate!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”.
Când am ajuns în Piaţa Operei ne-am oprit la Catedrală scandând în faţa
cordonului de Miliţie şi Securitate „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!”,
„Soldaţi, pe cine apăraţi?”, „Armata e cu noi!”. Când au încercat să ne împrăştie
Armata, Miliţia şi Securitatea ne-am îndreptat spre Biserica Reformată. Precizez că
noi, manifestanţii, tot ce am găsit în cale am călcat în picioare şi am dat foc la
lozincile lui Ceauşescu cu planuri, cu realizări etc.
Când am ajuns în faţa Bisericii Reformate am făcut linişte, după care

164
domnul pastor Laszlo Tokes ne-a ţinut o cuvântare, după care ne-a mulţumit şi a
spus că nu trebuia să ajungem la manifestaţie, după care am început să scandăm
„Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”, „Există un Dumnezeu!”. Precizez în continuare
că a venit o maşină de pompieri şi au mai apărut două maşini de scutieri şi ne-am
cam împrăştiat. Am trecut prin Piaţa Bălcescu, pe str. 1 Decembrie şi când am ajuns
la staţia Cluj ne-am întâlnit din nou cu un grup de manifestanţi cu care am protestat
în continuare prin Calea Girocului.
Când ne-am întors din Calea Girocului la Spitalul Judeţean ne-am reunit cu
un alt grup, care spuneau că vin din Piaţa Traian, I.A.E.M, Banatul. Atunci cântam
primele versuri din „Deşteaptă-te, române!” îndreptându-ne din nou spre Centru.
Am trecut pe lângă strada Republicii, pe lângă tribuna oficială unde se defila şi am
mers pe sub viaduct de pe care am smuls lozinca ceauşistă. Când am ajuns în zona
Circumvalaţiunii, am mers în Piaţa Dacia, scandând următoarele lozinci: „Azi în
Timişoara, mâine-n toată ţara!”, „Jos cu Ceauşescu!”, „Români, veniţi cu noi!”,
după care au început să apară maşini de MAXI-TAXI, maşini particulare care
treceau prin manifestanţi. Menţionez că unii din ei erau loviţi.
În acelaşi timp, numărul manifestanţilor a început să scadă datorită faptului
că au început să se facă arestări şi să fim loviţi de către forţele de represiune. Am
vrut să merg mai departe cu manifestanţii care mai rămăseseră, cu un grup care
mergea spre Piaţa 700 (nu am mai putut pentru că am fost prins). Ajungând în piaţă,
majoritatea manifestanţilor s-au împrăştiat şi ei, rămânând singur am vrut să mă
reîntorc acasă, dar nu am putut deoarece am fost arestat de armată care au început să
mă bată călcându-mă în picioare, înjurându-mă. M-au predat comandantului lor
care mi-a tras nişte palme întrebându-mă ce caut la ora aceea pe stradă, eu
răspunzând că am fost la un chef în Calea Şagului. Menţionez că am fost dus la
Garnizoană în Piaţa Libertăţii şi m-au predat pe mâna Miliţiei, unde am fost bătut
din nou. De acolo am fost transportat cu un autoturism ARO la inspectoratul de pe
str. Leontin Sălăjan. Acolo când am ajuns ne-au culcat pe burtă şi au început să ne
lovească cu picioarele înjurând de Dumnezeu şi Cristos şi aşa mai departe şi ne-au
spus că ne dau şi pâine şi libertate şi căldură. Când au venit maşinile de la
Penitenciar, în jurul orei 4.00 am fost băgaţi în maşini dube şi transportaţi pe str.
Popa Şapcă. Când am ajuns la Penitenciar ne-au băgat în club, unde ne-au dezbrăcat
complet şi ne-au făcut percheziţie şi ne-au luat obiectele personale. Apoi am fost
închis în secţia a III-a, celula 32. În 19.12.1989 am fost anchetat de un procuror
care era din Bucureşti . În data de 20.12.1989 dimineaţa am fost pus în libertate.
Menţionez că arestarea mea abuzivă nu a fost aceea că aş fi furat sau spart
vitrine în timpul revoluţiei. Toate cele menţionate mai sus corespund întru totul
adevărului.

Timişoara, 2.12.1992 SS (indescifrabil)

(Arhiva Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi la Revoluţie (A.L.T.A.R.),

Fond fişe arestaţi)

165
 DECLARAŢIE – LUCIAN-MARIUS OPRESCU

RO M Â N I A
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA MILITARĂ
Dosarul nr. 6/1990
Ședința publică din ziua de 02.10.1990

DECLARAŢIE DE MARTOR

Numele şi prenumele: OPRESCU LUCIAN - MARIUS

Vârsta: 19 ani
Adresa: loc. Timişoara, str. Brînduşei nr.14, sc.A, et.6, ap.25, jud.Timiş
Ocupaţia: fără, absolvent de liceu
De cine a fost propus: din lucrări
Dacă este soţie sau rudă cu vreuna din părţile din proces: nu
Dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii: da
După depunerea jurământului i se pune în vedere că dacă nu va spune
adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Apoi i se face cunoscut
obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea
cărora a fost propus ca martor, cerîndu–i–se să declare tot ce ştie cu privire la
aceasta. Martorul a declarat:
În noaptea de 17.12.1989, pe la orele 02.30 prin faţa locuinţei mele a trecut
o coloană de demonstranţi de vreo 400 – 500 de oameni, care strigau “Jos
Ceauşescu!” , “Jos dictatura!”, “Jos comunismul!”, ”Vrem pâine!”, ”Căldură!”
,”Libertate!”.
Îndemnul lor m-a făcut să mă alătur acelei coloane care a apucat-o pe
străzile Gheorghe Lazăr şi Circumvalaţiunii până în dreptul Fabricii de paste
făinoase, unde înaintarea ne-a fost barată de forţe, probabil, ale M.I. În spatele
nostru m-au oprit două camionete din care au coborât militari în ţinută kaki cu
petliţe albastre, care au operat multe arestări în rândul demonstranţilor, până în 100
de personae. Printre acestea m-am numărat şi eu. La acea dată eram elev în clasa a
XII -a. Am fost transportaţi cu camioanele la Inspectoratul Judeţean Timiş al M.I. şi
debarcaţi în curte. Aici am fost obligaţi să îngenunchem şi să plecăm fruntea la sol.
Am fost loviţi de cadrele Miliţiei şi civili cu bastoane din lemn şi din cauciuc.
Loveau fără milă, indiferent dacă erau femei sau copii. Toată această bătaie a durat
10 – 15 min., după care am fost introduşi în arest.
În dimineaţa aceleiaşi zile am fost transportaţi la Penitenciarul Timişoara.
Declarându-mă minor, am fost introdus într-o cameră cu cei sub 18 ani. În
aceiaşi zi ni s-au luat declaraţii cu privire la motivaţia găsirii noastre în stradă la
data la care am fost arestaţi.
A doua zi minorii au fost încredinţaţi şcolii, mai puţin eu, întrucât aflaseră

166
că aveam peste 18 ani.
În seara de 19 decembrie 1989, la orele 21.30, împreună cu alţi tineri de
vârsta mea, am fost scoşi în oraş de către locotenentul–colonel Corpodeanu.
Menţionez că în cursul după-amiezii de 19 decembrie 1989 l-am văzut pe
maiorul Radu Tinu de la Securitate, care făcea un fel de selecţie a celor reţinuţi şi
chiar am văzut lovind pe unii dintre aceştia, de fiecare dată justificând că atitudinea
acestora de a ieşi în stradă la demonstraţie impune un astfel de tratament
Chiar în faţa mea Radu Tinu l-a lovit pe cel care se afla cu mine în celulă,
un om în vârstă de vreo 35–40 ani. Pe mine nu m-a lovit. La acea dată nu l-am
cunoscut pe Radu Tinu. Ulterior l-am recunoscut, când în ziar îi apăruse fotografia.
De asemenea, l-am recunoscut şi din transmisia direct la televiziune a procesului.
Corpodeanu a avut o atitudine civilizată. Ne-a ameninţat, însă nu ne-a lovit.
Menţionez că la data când Corpodeanu ne-a pus în libertate, imputa la vreo 4 – 5
tineri care erau cu mine, faptul că ar fi hoţi. Am înţeles că-i cunoştea mai dinainte,
din activitatea sa profesională. Unul dintre ei se numea Dorosz.
Nu-mi amintesc numele celui din celulă cu mine care a fost lovit de Radu
Tinu.
Semnat după citire.

PREŞEDINTE, CONSULTANT JURIDIC, MARTOR,

SS (indescifrabil) SS (indescifrabil ) SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Arestați,

Decembrie 1989)

167
 DECLARAȚIE – ANDREEA ILMA BORSOS

În seara zilei de 16.12.1989, pe la orele 18.00, veneam acasă prin Piaţa

Maria de la o prietenă. Aici era multă lume adunată în faţa Bisericii Reformate, dar
nu numai acolo, erau aşa de mulţi, încât ajungeau până la alimentara de dincolo de
drum, iar tramvaiele nu mai puteau circula, pentru că liniile de tramvai erau blocate
de cetăţeni. Biserica era încercuită de oamenii Miliţiei, către care erau adresate
diferite lozinci: “Jos Ceauşescu!”, “Jos Comunismul!”, “Vrem pâine şi căldură!”
etc. Toţi cetăţenii au fost împrăştiaţi de maşinile de pompieri care veneau dinspre
“Sinaia”, aşa că am plecat şi eu acasă. Pe la orele 22.00 am pornit spre oraş
împreună cu P.O. Am mers până la “Sinaia” pe Bulevardul 6 Martie, dar de acolo
drumul era blocat de scutieri, aşa că am continuat să mergem pe strada paralelă cu
Bulevardul Tinereţii. La liniile de tramvai am fost opriţi de nişte militari, apoi am
trecut mai departe până la “Flora”, Facultatea de Electrotehnică, Cinema “Capitol”,
Magazinul “Bega”, “Continental”, P.T.T.R, Prefectură. Aici ne-am oprit oarecum
dezorientaţi, pentru că până acum căutam demonstranţii, iar aici am găsit câţiva
muncitori care plantau brazi în faţa Prefecturii. Aici o femeie ne-a spus că
demonstranţii au plecat spre Calea Buziaşului să aducă pe muncitorii din fabrici.
De aici am plecat spre centru, unde în sfârşit i-am găsit pe demonstranţi. De
aici coloana de demonstranţi s-a deplasat spre căminele studenţeşti, după studenţi.
Aici, studenţii au spus că nu pot să vină pentru că sunt păziţi de securişti. Văzând că
studenţii nu pot să vină, coloana s-a deplasat spre centru. Pe drum s-au cântat
cântece ca “Deşteaptă-te, române!” , “Hora Unirii” şi s-au strigat lozinci ca “Jos
Ceauşescu!” , “Vrem căldură!”, “Libertate!”, iar pancardele de pe marginea
drumului pe care puteai citi indicaţiile, îndrumările, citatele tovarăşului N.
Ceauşescu erau toate doborâte. Când am ajuns în faţa catedralei, era în jur de 2.00 –
3.00. O parte din demonstranţi s-au dus să forţeze bariera de scutieri de la Primărie,
iar ceilalţi au rămas în faţa Catedralei, unde s-a dansat şi cântat “Hora Unirii”.
Scutierii nu au cedat, aşa că cu toţii am pornit spre Circumvalaţiunii.
Imediat după podul de vis-à-vis de Facultatea de Construcţii vechi a pătruns o
maşină în coloana de demonstranţi, accidentând unul dintre demonstranţi, lângă
mine.
Accidentatul a fost dus imediat la spital de către o maşină, iar coloana şi-a
continuat drumul. Se mai striga “Români, veniţi cu noi!” şi celelalte. De pe
Circumvalaţiunii, demonstranţii au mers mai departe, pe Gh. Lazăr, str. Timiş. Aici
am văzut cum fug soldaţii cu arme în mână peste tot şi am hotărât să plecăm acasă.
Ne-am despărţit de coloana de demonstranţi şi am ieşit printre blocuri în spatele
cabinelor telefonice de vis-à-vis de PECO de pe Calea Aradului.
Cum am ajuns aici, au oprit două dube de miliţieni. Noi ne-am ascuns după
cabinele telefonice până când au plecat maşinile. Am pornit apoi spre Tipografie,
Grădina Botanică. De la sensul giratoriu veneau cca 4 – 5 camioane de armată, iar

168
după ele o dubă a Miliţiei care a oprit în faţa noastră şi ne-a poftit în maşină.
Aceasta a pornit spre Tipografie, de unde a mai luat vreo 5 persoane, iar după aceea
a pornit spre sediul Securităţii de pe str. Leontin Sălăjan. Când ne-au dat jos ne-au
trecut printr-un coridor de miliţieni cu bastoane în mână, care dădeau cum apucau
în noi. La subsol, unde am intrat, ne-au luat datele şi am fost repartizaţi femei la
femei şi bărbaţi la bărbaţi. Maşinile soseau foarte des în curtea Securităţii şi se pare
că pe ceilalţi i-au primit altfel decât pe noi. Pe unii îi culcau unul peste celălalt, pe
alţii puneau câinii. Peste puţin timp, în camera în care mă aflam şi eu a intrat un
cadru de Miliţie şi ne-a luat datele şi motivul pentru care am fost găsiţi pe stradă.
Cât timp am stat acolo, bărbaţii cărau paturi, cearceafuri şi nu ştiu ce. Unii au fost
bătuţi atât de tare, încât nici nu puteau să stea în picioare. Dimineaţa, pe bărbaţi i-a
dus de acolo, şi au rămas doar femeile şi minorii care urmau să facă curat. După
aceea am fost urcaţi într-o dubă şi duşi în Penitenciarul de pe str. Popa Şapcă, unde
ne-au pus să dăm declaraţii.
În data de 19.12.1989 am fost scoşi şi duşi la Inspectoratul Şcolar, unde ne
aşteptau directorii şcolilor.

SS (indescifrabil)

(Arhiva Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi la Revoluţie (A.L.T.A.R.),

Fond fişe arestaţi)

169
 DECLARAȚIE - ROGER-DORU BOGDAN

Subsemnatul Bogdan Roger-Doru, născut la 16.VIII.1975 în Timișoara, jud.

Timiș, cu domiciliul în str. Recoltei nr.13, bl. F II, et. III, ap. 15, declar
următoarele:
În data de 16.XII.1989 am plecat cu mama mea Clipa Silvia la preotul Tőkés
Laszló, la stația Maria, iar pe la orele 23.30 ne-am refugiat pe str. Gh. Doja, unde la
primul colț era un camion verde de armată, care a eliberat trecerea și era plin cu
soldați cu măști pe cap, care ne-au lovit și ne-au urcat în camion.
După aceea, după orele 24.00 ne-a dus la Miliție, unde ne-au bătut cu parii.
Când am coborât din el, veneau pari din toate părțile.
Ne-au anchetat și pe urmă dimineața ne-au dus la penitenciar, unde am stat
până în 18.XII.1989, pe la ora 16.00 – 17.00, până când ne-a scos doamna
directoare Kafca de la Liceul Industrial nr. 7, unde eram elev, fiind minor. Mama
mea fiind închisă, am beneficiat de masă, cazare la școală, până a scăpat și mama.
Menționez că am fost printre primii arestați.
SS (indescifrabil)

(Arhiva Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi la Revoluţie (A.L.T.A.R.),

Fond fişe arestaţi)

DECLARAȚIE – FLORIN CAZACU

Subsemnatul Cazacu Dorel Florin, fiul lui ANA si GHEORGHE,

domiciliat în Timisoara, str. Lebedei nr. 2, bloc D14/1, sc. B, ap. 2, născut în data
de 1975, ziua 6, luna a doua, dau următoarea declarație:
În data de 16 decembrie 1989, pe la ora 21.00, am plecat de acasă,
împreună cu un prieten pe nume GHEBAR ROBERT, cu scopul de a vedea ce se
întâmplă în [Piața] Maria la casa Tökés Laszlo, când am ajuns totul era în regulă,
lumea stătea liniștită.
După aceea am văzut că vin grupări de demonstranți de către centru, au
ajuns și ei la casa aceea, unde au început să strige lozinci anticomuniste, au început
să vină grupări de scutieri și au început să lovească oamenii cu bastoane. După
aceea au început să vină mașini de pompieri care au început să ude oamenii cu apă,
atunci lumea s-a alarmat mai tare si strigam tot mai tare ''Jos Ceausescu!'', deodată
lumea a început să spargă magazine și să fure, ne fugăreau dintr-o parte în alta. Am
început să aruncăm cu pietre-n scutieri... Până pe la orele 11.00 am tot fugit, am
strigat, după care au început să elibereze drumurile. M-am strecurat cu prietenul
meu si am pornit din nou spre centru. Ajunși pe podul, cred că se numea Mihai
Viteazul, podul ce vine de către Bălcescu, am ajuns în față la stația de taxi din care
au ieșit doi oameni înalți, bine făcuți, în geci de piele. Nu îi cunoșteam, erau civil
îmbrăcați, ne-au prins si ne-au întrebat: ''Unde ați fost, libertate vă trebuie?''.

170
 După aceea ne-au dus vis-a-vis de cinematograful Capitol, la consiliu, cred
că acolo ne-au luat la palme, spunându-ne: ''Vă dau eu libertate!''. Până la urmă
ne-au lăsat în pace și ne-au întins pe burtă cu mâinile întinse, ne-au ținut vreo
jumătate de oră și ne-au adunat, ne-au băgat într-un Aro de poliție, ne-au așezat
unul peste altul și ne-au dus la poliția Municipiului. Am coborât din Aro și am
intrat în curte.
Acolo ne-au bătut cu pari, bastoane și ne-au băgat într-un cerc de polițai
care mă loveau și din față și din spate, până la urmă ne-au băgat în celule, boxe, nu
știu cum să le spun, ne-au ținut până dimineață, dimineață ne-au băgat din nou
într-o dubă de pușcăriași și ne-au dus la Penitenciar, acolo ne-au dus într-o sală si
ne-au spus să dăm tot ce avem de valoare la noi și ceasuri, bijuterii și buletine, eu
nu aveam nimic la mine.
După aceea ne-au separat pe toți în celule, nu țin minte numărul celulei, am
fost vreo 16 în patru paturi, mâncare ne-au dat rar și puțină, înspre seară, pe la 5.00,
în data de 17 ne-au dus la anchetat, ne-au pus în bănci ca la școală, eram singur în
bancă, lângă mine s-a pus un procuror-șef pe nume Pașca Viorel. La momentul
actual este avocat, după aceea ne-au băgat în celule și ne-au ținut până a doua a zi la
ora 8,00, și iar ne-au scos pe coridor și ne-au dus într-o sală mare, unde am auzit
strigând de domnul director Mureșan al Liceului Azur, unde sunt eu elev, "Cine este
de la Liceul Azur să vină acela la mine!". Eram eu, Cazacu Florin si Gheorghe Feri,
ne-au dus din nou într-o sală și ne-au întrebat unde lucrează părinții, le-am spus și
după aceea, ne-au dat drumul acasă, ne-a dus domnul director până în fața ușii, pe
drum ne-a spus: ”Primiți voi și a doua bătaie!”.

02.09.1992 SS (indescifrabil)

(Arhiva Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi la Revoluţie (A.L.T.A.R.),

Fond fişe arestaţi)

DECLARAȚIE – VIOREL VOAIDEȘ

Subsemnatul VOAIDEȘ VIOREL cu domiciliul flotant în orașul

Timișoara, declar următoarele:
Pe data de 17 decembrie 1989 am aflat că mai multe grupuri de cetățeni
s-au adunat în fața Primăriei, protestând împotriva comunismului. M-am alăturat și
eu grupului de protestanți, strigând alături de ei „Jos Ceaușescu!ˮ. Nu după mult
timp au apărut mașinile pompierilor, cu trupe de militari înarmați cu scuturi.
Mașinile au început să ude mulțimea cu jeturi de apă. Un jet puternic de apă m-a
trântit la pământ. De spaimă și frig am plecat la sora mea în Calea Lipovei să mă
schimb și am anunțat vecinii ce se întâmplă în oraș. La orele 20.00 am plecat din
nou spre centru, dar ajungând la cimitirul din Calea Lipovei, unde se trăgea din
toate părțile, am fost prins de un civil având în mână un pistolet. Am încercat să
fug, dar doi soldați cu pistoale mitraliere au început să mă lovească și să mă înjure,

171
întrebându-mă : „Ce mă, n-ai pită? Lasă că îți dăm noi.ˮ
Cu mâinile la ceafă am fost dus la Unitatea Militară din Calea Lipovei.
Pe la orele 03.00, la urcarea în mașină am mai luat niște lovituri, după care am
fost adus la Popa Șapcă, unde am mai luat niște lovituri, după care am dat niște
declarații. Pe la orele 6.00 am fost băgat în celulă. Pe data de 20, orele 20.00, am
fost eliberat împreună cu alți tineri de la U.M.T., după care un profesor ne-a condus
la școală.
Pe data de 21 am mers din nou în centru, protestând din nou contra
comunismului.
VOAIDEȘ VIOREL

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Arestați,

Decembrie 1989)

DECLARAȚIE IOAN RANCZ

Subsemnatul Rancz Ioan declar următoarele fapte petrecute în perioada 16 –

20.XII.1989: În data de 16.XII am fost de serviciu, pe atunci fiind angajat la
Fabrica de bere „Timișoreanaˮ la secția îmbuteliere II, în calitate de electrician.
Fiind în fabrică, de atunci am auzit că sunt tulburări în oraș. Cum am ajuns acasă
am fost curios ce se întâmplă în oraș, așa că l-am luat pe fiul meu Rancz Rudolf de
14 ani cu mine și am plecat în oraș să vedem ce se întâmplă. Am ajuns la pod la
Maria, unde era lume multă și un cordon de scutieri. Dincolo de pod se auzeau
manifestanți venind de la Flora pe Spl. T. Vladimirescu, strigând lozinci de felul:
„Jos Ceaușescu!ˮ, „Jos Comunismul!ˮ, „Libertate!ˮ, etc. După câtva timp, a venit o
mașină de pompieri dinspre Catedrală și a traversat podul către Maria, care ne-a
udat, după aceea s-a întors înapoi. Când a venit mașina de pompieri a doua oară, s-a
terminat apa și s-a oprit pe pod. Atunci s-a spart cordonul și s-a demontat tot ce s-a
putut demonta de pe mașina de pompieri și s-a aruncat în Bega.
Între timp, s-a spart cordonul de pe Splai, așa că am mers către Maria, unde
ne-am luat la harță cu scutierii, care s-au retras până la cabina de dispeceri tramvai.
Mai târziu ne-am retras înapoi până în centru. Strada era plină de demonstranți de la
pod până la Catedrală. Am fost până la Operă și apoi ne-am întors la Consiliul
Municipal. La Consiliul Municipal, la altercație cu scutierii am fost arestat
împreună cu fiul meu. Apoi am fost ținuți în hol cu mai mulți arestați și bătuți.
După vreo 2 ore a venit duba după noi și ne-a dus la Miliția Județeană. La Miliția
Județeană ne-au dus jos la celule. Menționez că din curte până jos era un cordon de
ofițeri și civili, care ne-au arătat :„Jos Ceaușescu!ˮ, „Jos Comunismul!ˮși
„Libertate!ˮ, adică am mâncat bătaie toată lumea, să ținem minte. Era mai ales un
civil șchiop care bătea și înjura cel mai tare.
Dimineața de 17.XII am fost duși în curte, unde Bucur Viorel ne-a anunțat că
o să mergem la Penitenciar, unde o să stăm vreo 10 – 15 ani în cel mai fericit caz,
dacă nu ne împușcă pentru răzvrătire. Cum am ajuns la Penitenciarul de pe Str.

172
Popa Șapcă, ne-au băgat în celula 46, secția V A. În după-masa de 17.XII, fiul meu
a fost mutat la celula 53. Seara au început împușcăturile, ca după aceea toată
noaptea au adus manifestanți bătuți groaznic și chiar împușcați în umăr, în picior și
bineînțeles că nu s-a acordat răniților nicio asistență medicală. În 18.XII.1989 eram
în celulă vreo 200 de oameni la 90 paturi. Mâncarea a fost infectă și dormeam câte
2 – 3 în pat și ne sufocam de căldură. Apoi în data de 19.XII ne-au luat declarațiile
niște procurori în sala clubului, unde ne duceau câte 10 inși. În data de 20.XII s-a
auzit gălăgie în oraș dimineața, dar milițienii ne-au adus o mașină în curte care
mergea la relantiu, ca să nu auzim ce se întâmplă în oraș. După-amiaza și spre seară
au început să dea drumul la oameni. Seara pe la ora 20 ne-a scos în curte și ne-au
spus că ne dă drumul și să mergem la Comitetul Județenei de Partid, că așa vrea
populația Timișoarei. După care ne-a urcat în niște dube și ne-au dus până la
Fabrica de ciorapi. Acolo a fost pusă în libertate toată lumea. Eu apoi m-am dus la
Comitetul Județenei, de unde am plecat acasă să mă schimb de hainele murdare,
unde am aflat că fiul meu a fost eliberat în data de 19.XII. '89 . Apoi m-am dus
înapoi la Comitetul Județenei de Partid și am stat cu manifestanții și la Operă până
în data de 22.XII.1989.
Astea fiind declarate pentru care semnez.

SS (indescifrabil)

(Arhiva Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi la Revoluţie (A.L.T.A.R.),

Fond fişe arestaţi)

173
 DECLARAȚIE – RUDOLF RANCZ

Subsemnatul Rancz Rudolf declar următoarele fapte petrecute în perioada 16 –

22.XII:
Stăteam în casă și am vrut să mă duc până în debara și am auzit zgomot prin
oraș. Când am intrat în casă, tatăl meu chiar se întorsese de la serviciu și m–a
întrebat dacă vreau să merg cu el în oraș ca să vedem ce se întâmplă. Am ajuns la
pod la Maria, erau mulți oameni și un cordon de scutieri. Dincolo de pod se auzeau
manifestanți venind de la Flora pe Splaiul T. Vladimirescu, strigând lozinici de
felul „Jos Ceaușescu!ˮ, „Jos Comunismul!ˮ. După câtva timp a venit o mașină de
pompieri care a început să ne ude. Atunci s-au spart cordoanele și s-au retras
scutierii, mașina de pompieri a rămas pe pod. Fiindcă i s-a terminat apa, atunci
manifestanții au demolat mașina de pompieri și tot ce s-a putut lua de pe ea a fost
aruncat în Bega. După aceea am mers către Maria, unde ne-am luat la harță cu
scutierii care s-au retras până la cabina de dispecerat tramvai. Mai târziu ne-am
retras înapoi în centru. Strada era plină de demonstranți de la pod până la Catedrală.
Am fost până la Operă și apoi ne-am întors la Consiliul Municipal. La Consiliul
Municipal la altercația cu scutierii, am fost arestați împreună cu tatăl meu. Apoi am
fost ținuți în hol împreună cu mai mulți demonstranți și bătuți, după vreo 20 min. a
venit o dubă după noi și ne-a dus la Miliția Județeană. Când am ajuns acolo ne-am
dat jos. Din curte până la celule erau civili cu bâte. Am luat bătaie toți și un șchiop
care era cel mai bătut. Dimineața de 17.XII am fost duși în curte și unde un domn
ne-a anunțat că mergem la Penitenciar.

SS (indescifrabil)
(Arhiva Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi la Revoluţie (A.L.T.A.R.),
Fond fişe arestaţi)
NOTĂ
Privind evenimentele din decembrie 1989

Subsemnatul Lascău Petru, cadru didactic la Școala Profesională nr. 2

(Specială) Timișoara în perioada evenimentelor din decembrie 1989, declar
următoarele:
„În ziua de 19 decembrie 1989 am fost trimis de către d-l director
Caraghiaur Eftimie la Inspectoratul Școlar din strada Gheorghe Doja nr. 11
Timișoara. Când am ajuns la Inspectoratul Școlar, în jurul orei 1100 în sala mare a
clădirii din curte erau mai multe cadre didactice. După câteva momente a venit dl
Bolog Vasile și a dat citire unei liste cu numele a mai multor elevi care au fost
reținuți de Miliție. Menționez că din școala noastră nu a fost citit nici-un nume de
elev.”
Timișoara, Semnătura,

174
 12.03.2012 SS (indescifrabil)
(Arhiva Asociaţiei Luptătorilor Timişoreni Arestaţi la Revoluţie (A.L.T.A.R.),
Fond fişe arestaţi)
INTERVIU – MARIA TRĂISTARU

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost moartea băiatului pe treptele
Catedralei, se afla lângă mine, a murit sub ochii mei, cu privirea spre mine…
Titus Suciu: Maria Trăistaru e cea mai strălucită absolventă de liceu din
Timişoara, lucrarea ei de dizertaţie la Bacalaureatul Vieţii, pentru idee în sine,
pentru modul în care a tratat subiectul – Tânărul şi Societatea în care trăieşte – a
impresionat urbea noastră, România, întreaga lume.
Vasile Bogdan: Doamna Trăistaru mi s-a părut, acolo, în acea zi de 6
octombrie, când o invitasem la un interviu în mijlocul Pieţei Operei, ca un albatros
pe puntea unei corăbii, aidoma imaginii lui Baudelaire, neajutorată privea parcă
cu timiditate în preajmă. Atunci, în Decembrie ’89, se afla la balcon şi zidea lumea
cu cuvântul şi sufletul ei.
1989 – absolventă liceu
Mă numesc Maria Trăistaru, am 38 de ani. În 1989 aveam 18. Vorbesc
despre mine, despre familia mea. Familie modestă. Aş zice însă că atunci eram
foarte bogaţi datorită valorilor pe care le aveam în familie. Copilărie frumoasă pe
de o parte, frustrantă din alte puncte de vedere. Pe atunci ne lipseau multe lucruri.
Înainte de toate – Libertatea. Care bloca curajul de a te exprima dezinvolt,
îndrăzneala de a ajunge la informaţii, de a le transmite mai departe. Ce era
caracteristic acelor vremuri? Lipsurile şi cozile. Înainte de a merge la şcoală, mama
mă trezea la ora 6 pentru un litru de lapte ori un pachet de unt. De nenumărate ori
pâinea, iaurtul, se terminau în faţa mea. Pe de altă parte, eram bogaţi pentru că am
avut valori. Ni le transmiteau bunicii, părinţii, la noi în special mama. Valori la care
ţineam mult, numai că, din păcate, după părerea mea, de ani buni, la nivel de
naţiune, câte un pic, un pic le pierdem.
Am luat contact cu Revoluţia din primele zile. Ceea ce m-a impresionat cel
mai mult a fost moartea băiatului pe treptele Catedralei. Se afla lângă mine, a murit
sub ochii mei, cu privirea spre mine, în Catedrală, după ce s-au deschis porţile
Sfântului Lăcaş. Păcat că a fost nevoie să se întâmple ce s-a întâmplat. Imaginile
acelea, stările sufleteşti, le-am purtat în mine, le port şi acum, m-au marcat, nu le
voi uita niciodată. Văzusem duminică oamenii fugind, auzisem şfichiuiturile
gloanţelor, mă oripilau patrulările monştrilor de oţel, dar ceea ce s-a petrecut pe
treptele Catedralei nu-mi va ieşi din minte şi suflet niciodată.
Cum am ajuns în foaierul Teatrului Naţional în data de 20 decembrie? Piaţa
era plină, ne găseam acolo toţi timişorenii, în balcon apăruseră două-trei persoane
care ne vorbeau, în jur tineri, foarte mulţi tineri, cei pe care brutele comuniste nu
reuşiseră să ne împuşte şi care, sper să fiţi de acord cu mine, ar fi fost în stare, dacă
situaţia ar mai fi cerut-o, să înfrunte gloanţele cu pieptul dezvelit şi ei. Numai că
nimeni nu vorbea de tineri, nimeni nu ne spunea nimic. Nu pretind că aş fi avut

175
până atunci vise mai frumoase, mai îndrăzneţe decât alţi adolescenţi dar, pentru că
de la balcon nu vorbea nimeni de fabuloasele noastre vise, m-am simţit obligată să
urc să le prezint Timişoarei eu. Tineretul a fost un factor foarte important în tot ce
se întâmplase în zilele precedente, trebuia să fim reprezentaţi, am urcat pentru a
face acest lucru, cred că am reuşit să mă achit de sarcina pe care mi-o impusesem
cum trebuie.
Sora mea era cu mine. Nu ştiu nici acum dacă atunci am procedat bine, dacă
intervenţia mea îmi face cinste. De la microfon, în faţa întregii Timişoare, am
rugat-o să meargă acasă. Să meargă să aibă grijă de mama. Îmi dădeam seama că
prezenţa mea în balcon putea avea repercusiuni grave. O să rămânem câteva
momente la faza asta, a conştientizării pericolelor ce puteau decurge din gestul
meu. Vorbeam de repercusiuni. E necesară o inserţie fină, foarte fină, în percepţia
de atunci a acelor repercusiuni. O trimiteam pe sora mea acasă nu din postura unei
persoane ce dorea să-i ferească pe cei dragi de o soartă ca a ei. În mod ciudat,
într-un fel inexplicabil, la mine, la ceea ce mi s-ar fi putut întâmpla nu mă gândeam,
viitorul meu nu mă tulbura câtuşi de puţin. Mă îngrijora situaţia lor. Eventualele lor
necazuri. Fireşte, la ora aceea părinţii noştri nu ştiau nimic, n-aveau cum să ştie
unde mă găseam şi asta este, pentru că mă aflam acolo, în balcon, mi se părea că-mi
pusesem familia într-o situaţie fără ieşire. Acum mă taxez singură de naivitate, nu
trebuie să o facă altcineva. În ce mod putea Ileana să protejeze familia dacă
dictatorul ar fi reuşit să rămână la Putere?
Ileana, draga de ea, mă rog, avem în vene acelaşi sânge, nu m-a ascultat, a
rămas în Piaţă. Acum mă bucur, dar atunci, dacă aş fi ştiut că nu-mi urmase sfatul,
aş fi certat-o.
Nu ştiu dacă rolul meu în Revoluţia din Timişoara a fost important,
neimportant. Mai mult de-atât, nu vreau să-mi arog merite pentru ce am făcut
atunci. Am urcat dintr-un imbold căruia nu m-am putut – nici nu m-am gândit! –
împotrivi, aşa am simţit că trebuia să procedez, aşa am procedat.
– Să rămânem în balcon. Încercaţi să ne spuneţi ce s-a întâmplat, ce-aţi
făcut acolo?
– Ceea ce mi s-a cerut să fac, ceea ce simţeam că trebuia să fac. Am vorbit
timişorenilor din Piaţă, am încercat să le menţin moralul ridicat, am recitat poezii,
am cântat… Dacă doriţi un exemplu, iată-l, am cântat împreună cu demonstranţii
din Piaţă Sfârşitul veacului trăim
– Povestiţi-ne acum despre familia de acolo, din interior...
– Preluându-vă cuvântul, a fost ca într-o familie. Cu bune şi rele, cu
armonie şi tonuri ridicate, cu înţelegere şi răbufniri. Cea mai frumoasă realizare a
fost înfiinţarea partidului Frontul Democratic Român. Acesta e punctul de plecare a
activităţii de acolo, suntem încântaţi de reuşite, ne asumăm stângăciile, vă asigurăm
că am fi vrut să facem mai mult, e de înţeles că greşelile se datorează lipsei de
experienţă, nu calculelor meschine.
Au existat acolo momente de tensiune maximă, speciale, stări de maximă
încordare deoarece părerile erau împărţite şi fiecare credeam că adevărul era de

176
partea noastră. Ştiam că în afară trebuia să transmitem siguranţă, competenţă, nu
ascundem însă faptul că înăuntru ne stăpâneau de multe ori frământarea,
nesiguranţa, dacă vreţi şi suspiciunea. Suspiciuni nu neapărat ale unuia faţă de
celălalt, la urma urmei mai mult îndoieli că ce vroiam, ce decideam, nu era cea mai
bună rezolvare pentru problema asupra căreia ne pronunţaserăm. În ceea ce mă
priveşte am, poate, circumstanţe atenuante. Aveam 18 ani, recunosc că nu îmi
puneam atât de acut aceste probleme, dar ceilalţi, cei maturi, şi le-au pus, era un
început de drum, pentru toţi cei de acolo se iveau probleme cu care nu se mai
confruntaseră niciodată.
Cu toată tinereţea mea am participat destul de consistent la viaţa familiei
din foaier, am scris documente, le-am transmis, am îndeplinit orice misiune
încredinţată, mi-am prezentat sugestiile când mi s-a părut că erau potrivite, una
peste alta am făcut parte din personalul activ, din oamenii activi din familie.
Idealismul?... Mai mult ori mai puţin sunt şi acum idealistă, dar în acele
momente chiar eram. Doream să transmit în jur bucurie, seninătate, încredere,
doream să văd peste tot bine, o reală stare de bine, nu doar pentru mine, pentru toţi
cei din foaier, pentru toţi timişorenii de jos, pentru toţi românii. Asta deoarece îmi
doream ca fiul ori fata mea, copilul pe care urma să-l am cândva, pe care acum îl
am, să fie om liber, cu perspective, să aibă posibilităţi reale de afirmare.
Pentru mine, momentele de tensiune maximă au fost cele din seara zilei de
22 decembrie. Opera se cam golise, m-am trezit relativ singură cu nişte soldaţi,
gloanţele începuseră să şfichiuiască din nou. Pe deasupra – zvonuri că se apropie
nişte elicoptere militare. Acela, o spun fără să mă ruşinez, a fost momentul meu de
dificultate maximă. S-a şi tras atunci înspre balconul Operei şi, dacă n-ar fi fost
doamna Milutin Luminiţa, poate că acum… Rămăsese în faţa Operei un grup de
tineri, m-am considerat datoare, obligată să-i apăr şi, ieşind la ei, ar fi fost posibil să
fi păţit cine ştie ce. S-a tras atunci de pe acoperişul Politehnicii iar eu eram singură,
singură cu soldaţii.
– Aţi trăit atunci, acolo, în interior, momente de cumpănă?
– N-aş zice de cumpănă. Mai degrabă de tensiune. Momente de cumpănă
nu, deoarece fiecare era decis să facă ce se angajase să facă.
Am trăit trei zile şi două nopţi de neuitat, zilele şi nopţile mele de neuitat,
dacă vreţi de tensiune, de spaime, de încredere, într-un cuvânt, de euforie
existenţială unică. A fost fenomenală empatia stabilită între noi, cei din balcon, şi
cei de jos, ne-am simţit una cu ei, ei una cu noi, unii ne refăceam încrederea datorită
celorlalţi, s-a dovedit că împreună am fost puternici până la capăt, şi pentru că
ne-am dat unii altora ceea ce ne revigora, am învins.
Între noi, membrii din conducere, a funcţionat o relaţie care, cum spuneam,
cu bune cu rele, atunci a mers pentru că s-a bazat pe un anumit respect, merge şi
acum deoarece timpul a confirmat că bunele sunt mai multe decât relele.
2009 – om de afaceri
– Au trecut 20 de ani, absolventa de liceu de ieri este omul de afaceri de azi.
Idealuri, nereuşite, realizări personale în acest interval de timp?

177
 – Sunt parcursuri normale pe care un popor, după o schimbare, trebuie să şi
le asume, este un drum firesc, inevitabil, paşi obligatorii pe care trebuie să-i facem
ca popor, ca naţiune.
E drept, am şi dezamăgirile mele. Regret că atunci n-am mers mai departe
pe drumul pe care, într-un fel, atât cât a fost să fie, l-am deschis şi eu. Îmi zic de
multe ori, din fericire nu copleşită de vreo supărare incurabilă, că ar fi trebuit să mă
fi implicat mai profund, mai hotărât, în ce s-a petrecut după răsturnarea dictatorului,
dar şi aia îmi spun, şi în acest mod îmi recâştig seninătatea, că, desigur, ar fi trebuit
s-o fac cu mai multă maturitate, numai că fiind o tânără de doar 18 ani…
În ceea ce priveşte strict persoana mea, sunt mulţumită. Sunt mama fericită
a unui copil de excepţie, şi atât. Am reuşit să fac câte ceva, nu tot ce mi-am propus,
dar am reuşit să fac câte ceva şi sunt mulţumită.
În fine, pentru mine e o mândrie că mă număr printre persoanele care au
participat în mod public la schimbare. Indiferent de ce se spune, de ce speculaţii se
fac, sunt mândră că am contribuit la înlocuirea trecutului cu viitorul pentru care,
fireşte, trebuie să mai luptăm pentru a fi mulţumiţi de el.
(Titus Suciu,Vasile Bogdan, Candelă împotriva timpului, Timișoara, Edit.
Memorialului Revoluției Timișoara, 2011, p. 453-456)

DECLARAŢIE – ADRIAN JUGĂNARU

Subsemnatul JUGĂNARU ADRIAN, născut la data de 1.XI.1976,

domiciliat în oraşul Timişoara, str. Albac nr. 24, declar următoarele:
În seara de 17 a XII-a 1989, în jurul orei 18.45, tatăl meu, Jugănaru
Dumitru, s-a dus la un coleg pe nume Mihai. Acolo a stat doar 30 de minute, după
care a venit acasă şi a început să plângă, spunând: „Copiii mei, să nu ieşiţi afară, că
este prăpădul din lumea minunată!”. Eu şi sora mea i-am spus: „Bine, tăticule, nu
ieşim”. După aceea, tăticul a întrebat: „Magda merge la lucru?”
-„Nu”, i-am răspuns eu.
-„Bine!”, a exclamat el. Vrând, şi el, să iasă afară, ne-a spus: „Vedeţi că eu
mă duc să văd tancurile astea de aici”. Eu i-am răspuns :„Bine. Du-te, tăticule”.
Acestea s-au întâmplat în jurul orei 7.30. La ora 7.35, el s-a dus jos. Eu,
sora şi verişoara mea ne-am dus pe geamul de la baie să vedem ce face tatăl meu.
Am văzut cum veniseră autoamfibiile, precum şi militarii veniţi în cordoane.
Demonstranţii veneau din centru şi se îndreptau spre Calea Girocului. Militarii
trăgeau în sus. Demonstranţii scandau următoarele: „Jos Ceauşescu!”, „Vrem
libertate!”, „Armata e cu noi!”, „Armata, nu uitaţi că aveţi copii şi fraţi!” etc.
O autoamfibie patrula împrăştiind mulţimea de oameni. Lângă cordonul de
militari se afla o autoamfibie. Numărul ei era: K 193. A scandat şi tatăl meu. Când
s-a început să se tragă în demonstranţi, un glonte l-a lovit pe tatăl meu fix în cap.
De când s-a tras şi până ce am văzut că patru oameni îl aduc pe tatăl meu, târâş, nu
l-am mai văzut. Văzând că îl aduc târâş, am sărit de pe vană, am coborât jos
plângând şi strigând: „Tăticul meu,tăticul meu!”. Oamenii care îl duseseră pe tatăl

178
meu pe un loc înverzit m-au întrebat dacă este tatăl meu. Eu le-am răspuns: „Da”.
După ce le-am arătat unde stau, l-au dus sus. Pe mine m-a luat o tanti sus la ea.
Domnul Bujor a zis unui ofiţer pe nume Paul: „Măi, Paule, mă, nu trage!” L-am
văzut pe acest Bujor ieşind din curte şi îndreptându-se spre maşina autoamfibie şi
stând de vorbă cu militarii. Acest Bujor a stat de vorbă cu militarii şi cu acel Paul
înainte de a se trage în tata, în demonstranţi şi înainte de a fi împuşcat tata.
Aceasta este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez.
9.V.1990
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Arestați,
Decembrie 1989)
INTERVIU ADRIAN OTELIŢĂ

Din cauza împuşcăturii tata a căzut, mama şi-a dat drumul lângă el, l-a
întrebat ce i se întâmplase, când şi-a dat seama în ce situaţie se găsea a strigat
după ajutor…
Titus Suciu: Când tatăl său a fost ucis, avea şapte ani. Acum e căsătorit,
are un copil. În vârstă de şapte ani. Dar şi-a trăit copilăria fără tată, absenţa lui
marcându-l şi acum.
Vasile Bogdan: În pacea acelei după-amieze senine de 17 noiembrie o
tânără familie de oameni frumoşi povestea ceva unei camere de luat vederi. O
imagine obişnuită, banală. Nimeni nu a privit însă în ochii lor, acolo unde se
mărturisea o tragedie, de acum uitată şi ea.
1989 – elev, clasa I
Mă numesc Adrian Oteliţă, am 27 de ani. Pe vremea Revoluţiei din
Decembrie ’89 eram de vârsta fiului meu Ştefan. În noaptea, de fapt în seara acelei
zile eram acasă toţi. Din spusele mamei, atunci fiind prea mic pentru a vorbi despre
propriile impresii ori consideraţii, de la serviciu, de la posturile de radio străine, de
la televiziunile maghiare şi iugoslave, când timişorenii au început să iasă pe străzi,
tata era destul de sigur că avea să se întâmple şi la noi ceva deosebit.
Când, în seara zilei de 17 decembrie, oamenii au început să coboare din
blocuri, să vocifereze, în cele din urmă să scandeze lozinci, mama şi tata au ieşit şi
ei în stradă. Noi am rămas singuri, eu şi fratele meu şi, cu toate că părinţii ne
spuseseră să rămânem în casă, am ieşit în faţa blocului. Ce-mi amintesc e că am
văzut mulţi, foarte mulţi oameni, maşini ale armatei, miliţieni, militari… Era o
vânzoleală greu de descris, tot ce vedeam, ce auzeam, ne-a speriat, ne-a înfricoşat.
Eram atât de copleşiţi de ceea ce se petrecea, încât încremeniserăm acolo, în faţa
blocului. Noroc cu o vecină care, când s-au auzit primele împuşcături, când a
început…nebunia, când oamenii alergau dintr-o parte în alta panicaţi, ne-a dus în
apartament.
Din nefericire pentru noi, tata a fost lovit la primele focuri de armă. Atunci
locuiam în Calea Lipovei şi, se ştie, în faţa unităţii militare, în cartier, s-a tras în
mulţime, au fost înregistraţi răniţi, morţi. Glonţul l-a străpuns pe tata în partea
stângă. Din cauza împuşcăturii tata a căzut, mama şi-a dat drumul lângă el, l-a

179
întrebat ce i se întâmplase, când şi-a dat seama în ce situaţie se găsea a strigat după
ajutor, oamenii au făcut tot ce s-a putut, vecinii, familia Gafiuc, l-au adus pe tata
până în faţa blocului, apoi în apartament. L-au dus, dar asta nu însemna nimic, era
nevoie de intervenţia unui specialist, biata mama, însărcinată în luna a şaptea, era
disperată, nu ştia ce să facă, a strigat din nou după ajutor.
Şi ajutorul a venit!
Mai exact spus a venit maşina, în privinţa ajutorului îndoielile mă frământă
şi acum. De unde, de ne-unde, a apărut o maşină militară, un ARO, echipajul
acesteia oferindu-se să ne ajute, să-l ducă pe tata la spital.
Din spusele mamei, vorbe bazate pe promisiunea militarilor din maşină,
tata a fost dus la Spitalul Judeţean. Din păcate… Se ştie, de luni spitalul a fost
înconjurat de forţele de represiune, mama n-a putut intra, n-a primit nicio
informaţie, când acestea şi-au părăsit poziţiile a intrat, numai că n-a avut cum să-l
găsească. A făcut parte din lotul de martiri ucişi, furaţi din morgă şi incineraţi la
crematoriul Cenuşa…

2009 – liber profesionist

Ce-am simţit atunci, după aceea, când am înţeles că n-aveam să-l mai
vedem niciodată, e greu de pus în cuvinte. Deşi eram băieţi, ceea ce ne-a stăpânit a
fost frica. Dezorientarea, spaima, frica. După aceea o pierdere. Mare. Foarte mare.
Pe care o simţim şi acum. Pe care o simte şi sora noastră, atunci nenăscută, chipul
tatălui nostru fiindu-i cunoscut doar din fotografii.
Ea nu l-a văzut în carne şi oase, tata nu şi-a văzut fiica. Şi Doamne, cât de
fericit a fost ştiind că va avea o fetiţă, cu câtă nerăbdare aştepta s-o ia în braţe…
Duminica, mai în fiecare duminică făceam câte o plimbare împreună
înainte de masă, pentru poftă de mâncare. În duminica aceea nu s-a putut, ne-a
promis că vom ieşi săptămâna viitoare. N-a mai apucat să meargă prin oraş cu
băieţii lui, n-am mai avut în preajma cui să ieşim. Am fost crescuţi doar de mama,
fără a fi ajutaţi de bunici, de rude, pentru că familiile părinţilor noştri sunt stabilite
pe lângă Galaţi, departe de noi şi, din păcate nici ele nu sunt înstărite, nu au o
situaţie materială deosebită. Nu trebuie să vă spun, desigur, că i-a fost greu. Foarte
greu. Din punct de vedere financiar şi nu numai.
Cred că pentru ea am reprezentat şi crucea şi sensul existenţei. Şi motivele
îngrijorărilor, al necazurilor, şi sursa unor bucurii întâmplătoare, mărunte, dar atât
de omeneşti…

(Titus Suciu,Vasile Bogdan, Candelă împotriva timpului, Timișoara, Edit.

Memorialului Revoluției Timișoara, 2011, p. 462-463)

MINISTERUL SĂNĂTĂȚII
INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ “Prof. dr. Mina Minovici”
LABORATORUL EXTERIOR TIMIȘOARA
NR.1484, Data 7.06.90

180
 Raport medico-legal
Ca urmare a adresei Procuraturii Militare Timișoara cu nr. 4/P/1990 subsemnatul dr.
Ciobanu Viorel, medic principal legist la Institutul de Medicină Legală “Prof. dr.
Mina Minovici”, Laboratorul exterior Timișoara, am examinat pe numita Murariu
Irina în vârstă de 12 ani cu domiciliul stabil în Timișoara, str. I. Ionescu de la Brad,
jud. Timiș, care a fost împușcată în data de 17.12.1989 și am constatat următoarele:
1. Cicatrice hiperpigmentată de 2/1 cm pe fața anterioară, 1/5 mijlocie gamba stg.
Leziunea poate avea vechimea din 17.12.1989 și poate fi rezultatul împușcării de la
distanță cu armă cu glonț, tangențial.
A necesitat 7 (șapte) zile îngrijiri medicale socotite de la data producerii leziunilor,
dacă nu survin complicații.
Amprenta degetului II mâna stg.
Semnatură și parafă
MINISTERUL SĂNĂTĂȚII
INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ “Prof. dr. Mina Minovici”
LABORATORUL EXTERIOR TIMIȘOARA
NR.160, Data 26.01.90

Raport medico-legal

Subsemnatul prof. dr. Crișan Traian - șeful Laboratorului exterior de medicină

legală Timișoara - am examinat azi, 26 ian. 1990, ca urmare a adresei Procuraturii
Militare Timișoara nr.4/P/90 pe numita Vona Maria-Magdalena în vârstă de 14 ani,
domiciliată în Timișoara, zona Steaua, care a fost împușcată în data de 17dec.1989,
constatăm următoarele:
1. Din biletul de ieșire din spital nr. 2279/89 rezultă că a fost internată în Clinica
Ortopedică Timișoara între 17-28 dec. 1989 cu diagnosticul: “Plagă împușcată la
niv. coapsei stg.“ La examinarea noastră constatăm:
2. Pe fața ant. a coapsei stg. 1/3 inf. cicatrice de 1/2 cm, iar pe fața posterioară la
același nivel o altă cicatrice de 2/2 cm.
Leziunile pot avea vechimea din data de 17 dec. 1989 și sunt rezultatul împușcării
cu armă cu proiectil.
Necesită 23 (douăzeci si trei) zile îngrijire medicală, socotite de la data producerii
leziunilor, dacă nu survin complicații.
Semnătură și parafă
(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,
Decembrie 1989)
MINISTERUL SĂNĂTĂŢII
INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ
"Prof. dr. Mina Minovici"
LABORATORUL EXTERIOR

181
TIMIŞOARA
Nr.1057, data: 26.04.90

Raport medico-legal

Ca urmare a adresei Procuraturii Militare Timişoara dos. nr. 662/II/7/90,

subsemnatul dr. Moise Adrian, medic principal legist la Laboratorul exterior
Timişoara din cadrul Institutului de Medicinǎ Legalǎ "Prof. dr. Mina Minovici", am
examinat pe numitul BOGDAN ROGER DORU în vârstǎ de 14 ani, domiciliat în
Timişoara, str. Recoltei nr. 13, legitimat cu B.I. seria DS, nr.166140 care a fost lovit
în data de 16.12. 1989 şi am constatat urmǎtoarele:
Din înscrisul medical nr. 44/31.01.1990 rezultǎ radiografie de craniu
normal; radiografia mâinii drepte normal radiografie genunchi stg. La nivelul
metafizei inferioare stg. se observă o micǎ smulgere osoasǎ. Semn. Dr. Florea M.

Stare prezentǎ:
La examinarea noastrǎ nu se evidenţiazǎ leziuni de violenţǎ recentǎ sau
sechele.
Leziunile pot avea vechimea din 16.12.89 şi pot fi rezultatul lovirii directe
cu corpuri contondente.
A necesitat 18 (optsprezece) zile îngrijiri medicale socotite de la data
loviturii, dacǎ nu apar complicaţii.

A.J. L.S.

PENTRU CONFORMITATE Semnătură și parafă

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

182
MINISTERUL SĂNĂTĂŢII
INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ
"Prof. dr. Mina Minovici"
LABORATORUL EXTERIOR

TIMIŞOARA
Nr. 789, Data: 29.03.1991

Raport medico-legal

Subsemnatul dr. Matei Valeriu, medic secundar legist la Institutul de

Medicinǎ Legalǎ "Prof. dr. Mina Minovici" Bucureşti, Laboratorul Exterior
Timişoara, urmare adresei nr. 4/P/1990, a Procuraturii Militare Timişoara,am
examinat pe numita LENGYEL DANIELA în vârstǎ de 17 ani, cu domiciliul în str.
Mircea cel Bătrân nr.6, Timişoara, care declarǎ cǎ a fost împuşcatǎ în data de
17.12.1999, şi am constatat urmǎtoarele.
Pe faţa postero internǎ a gleznei stângi o cicatricie brun roşieticǎ pe1/1 cm.
Pe faţa antero-internǎ a gleznei stângi cicatricie pigmentatǎ de culoare brunǎ cu
diametrul de 2,5 cm şi centrul uşor depresionat.
Din biletul de ieşire din spital nr.2278, rezultǎ cǎ a fost internatǎ în Clinica
de Ortopedie în perioada 17-12.1989-21.03.1990 cu diagnosticul fracturǎ deschisǎ
prin împuşcare (plaga bifocalǎ), parcelarǎ cominutivǎ pilon tibial stâng. Evoluţie
trenantǎ spre cicatrizare per secundam. În prezent, fistula sub 1 mm cu secreţie
seroasǎ în cantitate foarte redusǎ.
Din decizia Consiliului Popular Municipal Timişoara, nr. 119593 din
l0.0l.1990 privind acordarea pensiei pentru pierderea capacitaţii de muncǎ gradul
III, se menţionează cǎ drepturile au fost stabilite începând cu data de 17.XII.1989 şi
rǎmân valabile atâta timp cât va fi menţinut gradul de invaliditate. Cauza
invaliditaţii actuale, rǎnitǎ în revoluţie.

183
 CONCLUZII
1. Numita LENGYEL DANIELA prezintǎ leziuni de violenţǎ care au putut fi
produse prin împuşcare şi care pot data din 17.12.1989
2. A necesitat pânǎ în prezent circa 100 (unasută) zile îngrijiri medicale de la
data producerii traumatismului, afirmativ urmând a fi tratatǎ în strǎinǎtate.
3. Capacitatea de muncǎ este scăzutǎ corespunzǎtor gradului III de
invaliditate

T.G.
Semnătură și parafă

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIȘOARA
DOSAR NR. 4/P/1990
DATA:24.01.2003

ADEVERINȚĂ

Se adeverește prin prezenta, că doamna Lengyel Daniela, născută la data de

12.05.1973, domiciliată în Timișoara, str. Mircea cel Bătrân nr.6, este înscrisă în
evidența noastră ca rănită prin împușcare, la data de 17.12.1989, în timp ce
manifesta pe Podul Decebal din Timișoara.
PRIM -PROCUROR MILITAR,
COLONEL MAGISTRAT
ROMEO BĂLAN
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

PROCURATURA ROMÂNIEI
PROCURATURA MILITARĂ TIMIȘOARA
NR. 4/P/1990, 28 august 1991

184
 Către
Asociația "17 DECEMBRIE" Timișoara,

Vă face cunoscut că minorul Ioniță Gheorghe-Constantin în vârstă de 11

ani, elev, domiciliat în Timișoara, str. Ion Ionescu de la Brad, bloc B.105, ap.12, se
află înscris în evidența noastră ca victimă, din timpul Revoluției din decembrie
1989, fiind împușcat în data de 25.12.1989, în timp ce se afla în locuința sa.

PROCUROR MILITAR ȘEF,

Lt. col. de justiție
Izdrescu Petru
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)
PROCURATURA ROMÂNIEI
PROCURATURA MILITARĂ TIMIȘOARA
NR. 4/P/1990, 25 iunie 1991

Către
Asociația "17 DECEMBRIE" Timișoara,

Prin prezenta se adeverește de către noi că numitul Kun Robert, domiciliat

în Timișoara, str.Versului nr. 10, ap. 15, a fost împușcat în timpul Revoluției din
decembrie 1989, în orașul Timișoara, și figurează în tabelele noastre la poziția 124,
răniți în ziua de 17.12.1989, ca participant.
PROCUROR MILITAR ȘEF,
Lt. col. de justiție
Izdrescu Petru
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ TIMIȘOARA „PROF. DR. MINA

MINOVICI”
LABORATOR EXTERIOR TIMIȘOARA
Nr. ieșire 789
Data: 30.11.1999

185
 ADEVERINȚĂ

Prin prezenta se adeverește că numita Cimpoeru Maria de 15 ani a fost

examinată medico-legal în 12.12.1991, când s-a constatat că prezintă leziuni
traumatice produse prin împușcare la data de 17 decembrie 1989, pentru care a
necesitat 5 (cinci) luni de îngrijiri medicale. Prezenta s-a eliberat spre a-i servi la
nevoie.
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIȘOARA
DOSAR NR. 4/P/1990
DATA:13.01.2003

ADEVERINȚĂ

Se adeverește prin prezenta că Szabo Larisa-Ramona, născută la data de

14.06.1987, cu domiciliul în Timișoara, str. Munteniei, bl. C35, sc. A, ap.7, se află
în evidența noastră ca rănită prin împușcare, la data de 17.12.1989, în timp ce se
afla întru-un autoturism pe Cal. Girocului din Timisoara.
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

PRIM -PROCUROR MILITAR,

COLONEL MAGISTRAT
ROMEO BĂLAN

Către

186
 Procuratura Militară Timişoara,

Subsemnata Churariu Lidia, domiciliată în Timişoara, str. Ion Ionescu de la

Brad, bloc B28, ap.1 prin prezenta arăt că fiica mea Churariu Irina în vârstă de 12
ani, elevă în clasa a VII–a la Școala Generală din Calea Lipovei, cu acelaşi
domiciliu, a fost împuşcată în piciorul stâng în ziua de 17.12.1989, în zona
Catedralei din Timişoara, lângă magazinul Select.
Solicit să se verifice împrejurările în care fiica mea a fost împuşcată.

Timișoara, SS ( indescifrabil)
04.06.1990

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

PROCURATURA GENERALĂ A ROMÂNIEI

PROCURATURA JUDEȚEANĂ TIMIȘ
Nr. 767/P/1989

Timișoara, la 19 ianuarie 1990

Către
LABORATORUL EXTERIOR DE MEDICINĂ LEGALĂ TIMIȘ - TIMIȘOARA,

Vă rugăm să examinați pe numitul PASCALĂU CRISTIAN din Timișoara,

str. Salcâmilor nr. 50, bloc 73 A, sc.A, et.3, ap.15, care așa cum relatează, a fost
împușcat în ceafă în seara zilei de 17 decembrie 1989, orele 19.30, de asemeni, vă
rugăm să stabiliți leziunile pe care le prezintă și timpul necesar pentru îngrijiri
medicale.

PROCUROR ȘEF,
PAȘCA VIOREL
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIŞOARA 10.10.2002

187
NR. 363/P/1991

ADEVERINŢĂ

Se adevereşte prin prezenta că dl PAŞCA DAN, domiciliat în Timişoara, str.

Zaharia nr. 3, născut la 29.08.1972, este înscris în evidenţa noastră ca rănit prin
împuşcare în data de 17 decembrie 1989, în timp ce manifesta la Catedrala
Mitropolitană din Timişoara.

Prim-procuror militar,
Colonel magistrat
ROMEO BĂLAN
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIŞOARA DATA:13.05.2003
DOSAR NR. 4/P/1990

ADEVERINŢĂ

Se adevereşte prin prezenta că EDVES MARCEL, născut la data de 04.07.1974, cu

domiciliul în Timişoara, str. Nepoţi nr. 8, este înscris în evidenţele noastre ca rănit,
prin împuşcare, la data de 17.12.1989, în timp ce manifesta pe Cal. Lipovei din
Timişoara.

Prim-procuror militar,
Colonel magistrat
ROMEO BĂLAN
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

MINISTERUL PUBLIC DATA:25.04.2001

PARCHETUL MILITAR TIMIŞOARA
DOSAR NR. 566/P/1990

ADEVERINŢĂ

188
 Se adevereşte prin prezenta că d-na GYEBNAR MIRIANA, născută la data
de 24.07.1974, domiciliată în Timişoara, str. I.S.Popovici nr.11, sc.A, ap. 8, este
înscrisă în evidenţa noastră ca rănită prin împuşcare, în data de 17.12.1989, în timp
ce manifesta pe Cal. Girocului din Timişoara.
La data de 17.12.1989, sus-numita purta numele de MISCOV MIRIANA,
cel actual fiind dobândit prin căsătorie.

Prim-procuror militar,
Colonel magistrat SS (indescifrabil)
ROMEO BĂLAN

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

MINISTERUL PUBLIC
DATA:06.01.2003
PARCHETUL MILITAR TIMIŞOARA
DOSAR NR. 4/P/1990

ADEVERINŢĂ

Se adevereşte prin prezenta că domnul RUSU CRISTIAN-FLORIN, născut

la data de 19.04.1975, cu domiciliul în Timişoara, str. Intrarea Orizont nr. 4 ap. 6, se
află înscris în evidenţa noastră ca rănit prin împuşcare la data de 17.12.1989 în timp
ce manifesta pe Cal. Aradului din Timişoara.

Prim-procuror militar,
Colonel magistrat
SS (indescifrabil)
ROMEO BĂLAN

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

INSTITUTUL DE MEDICINĂ LEGALĂ TIMIȘOARA

Str. Balanței nr. 3
C.F.13713243
627/1992 20.09.2005

189
 ADEVERINȚĂ

Prin prezenta se adeverește că numitul CHIU ADRIAN, născut la data de

13.03.1974, a fost examinat medico-legal în 10.03 1992 când s-a constatat că a fost
internat în perioada 17-30.12.1989 cu dg. plagă prin împușcare în 1/3 medie a
coapsei stg. bipolară (f.o.26530-spital jud. Timișoara).
În concluzie, sus-numitul a prezentat plagă împușcată coapsa stg. care poate
avea vechimea din 17 dec. 1989, acordându-se 25 (douăzeci si cinci) zile îngrijire
medicală socotite de la data producerii leziunilor.

Semnătură și parafă

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie 1989)

MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL MILITAR TIMIȘOARA
DOSAR NR. 338/P/1991
DATA:15.12.2000

ADEVERINȚĂ

Se adeverește prin prezenta că d-na NAGY ANDREEA se află înscrisă în

evidența noastră ca rănită prin împușcare, în data de 17.12.1989, în timp ce
demonstra la Podul Decebal din Timișoara.

Prim-procuror militar,
Colonel magistrat
ROMEO BĂLAN
SS (indescifrabil)

(Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara, Fond documentar, Dosar Răniți,

Decembrie

190
 ABREVIERI

Al. Aliniat
C.A.T. Comandamentul Apărării Teritoriale
C.M.J. Comisariat Militar Județean
Col. Colonel
C.p. Companie
C.p.p. Cod de procedură penală
C.pr.pen. Cod de procedură penală
Cpt. Căpitan
DAC Autocamion DAC
F Filaj
G.I.S.T. Denumire grenade chimice
G.P. Gărzi patriotice

I.J.M..I. Inspectoratul Județean al Ministerului de Interne

I.M.L. Institutul de Medicină Legală
lit. Litera
lt. Locotenent
Lt. col. Locotenent colonel
M. Ap. N. Ministerul Apărării Naționale
M.I. Ministerul de Interne
mr. Maior

191
p.m. Pușcă mitralieră
p.p. Prevăzut și pedepsit
proc. Procuror
Sc. prf. Școală profesională
Sc. th. Școală tehnică
Serg. maj. Sergent major
Sub. Sublocotenent
TAB Transportor Amfibiu Blindat
T.O. Telefon Operativ
U.M. Unitate militară

BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE

1. ARHIVE
Arhiva Asociației Luptătorilor Timișorenilor Arestați la Revoluție
(A.L.T.A.R.)
Arhiva Asociației „17 Decembrie” Timişoara
Arhiva Colegiului de Vest Timișora
Arhiva Memorialului Revoluţiei Timişoara
Arhiva Şcolii cu clasele I-VIII nr. 7 „Sfânta Maria” Timişoara
Arhiva Tribunalului Militar Timișoara

2. PRESA
„Adevărul”, București, 2009
„Evenimentul zilei”, București, 2009
„Renașterea Bănățeană”, Timișoara, 1990
„Timișoara”, 1990

II. LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE

192
*** ALTAR 1989. Revoluţia din Decembrie: primii paşi, ediţie îngrijită de Miodrag
Milin, Timişoara, Edit. Pardon, 2008
***Armata română în Revoluția din decembrie 1989, Ed. a II-a, București, Edit.
Militară, 1998
Balint, Costel, 1989 – Legiunea Revoluţiei, Timişoara Edit. Brumar, 2005
Bălan, Romeo, Victimele libertăţii, Timişoara, Edit. „Artpress”, 2009
Bălan, Romeo, Victimele Revoluţiei. Timişoara – 1989, Timişoara, Edit.
Memorialul revoluţiei 1989, 2011
*** Copiii şi revoluţia în „MEMORIAL 1989.Buletin științific și de informare”,
nr.1(3)/2008
Damian, Neculai, Scânteia vine din văzduh, Timişoara, Edit. Eurostampa, 1999
*** Decembrie ’89. Mărturii, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Adrian Kali,
Timişoara, Edit. Mirton, 2008
Domenico, Viorel, Comandoul de partid şi de stat Timişoara, Bucureşti, Edit.
Institutului Revoluţiei Române din Decembrie, 1989, 2014
Durac, Nicolae, Neliniştea generalilor, Timişoara, Editura M. P. S., 1991
Duţu, Alesandru, Revoluţia din 1989. Cronologie, Bucureşti, Edit. Institutului
Revoluţiei Române din decembrie 1989, 2006
*** Enciclopedia Revoluției din Timișoara 1989.Vol.I: Cronologia și victimele
Revoluției, coord. Lucian Ionică, Timişoara, Edit. Memorialul
Revoluţiei, 2014
*** Enciclopedia Revoluției din Timișoara 1989. Vol. II: Documente ale Revoluției,
Autori: Romeo Bălan și Gino Rado, Timişoara, Edit.Memorialul
Revoluției, 2014
Ionică, Lucian, Televiziunea Liberă Timişoara. Fragmente ce nu trebuie uitate în
Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla, 1990
Kali, Adrian, Hosu, Virgil, Timişoara ’89. 6 zile de sediu, Timişoara, Edit. Saol,
2009
*** Masacrul din Calea Girocului (I) în „MEMORIAL 1989.Buletin științific și de
informare”, nr. 1/2007
*** Masacrul din Calea Girocului (III) în „MEMORIAL 1989.Buletin științific și
de informare”, nr. 1(3)/2008
*** Mass-media, represiune şi libertate. Revoluţia de la Timişoara în presa locală,
naţională şi internaţională, coordonator Lucian-Vasile Szabo,
Edit. Gutenberg Univers, Arad, 2010
Milin, Miodrag, Timişoara 15-21 decembrie 89, Timişoara, 1990
Mioc, Marius, Revoluţia din Timişoara. Aşa cum a fost, Timişoara, Edit. Brumar,
1997
Mioc, Marius, Revoluţia, fără mistere, Timişoara Edit. „Almanahul Banatului”,
2002
Nicolaescu, Sergiu, Lupta pentru putere. Decembrie 89, Bucureşti, Editura BIC
ALL, 2005

193
*** Procesele revoluţiei din Timişoara (1989), adunate şi comentate de Marius
Mioc, Timişoara, Edit. Artpres, 2004
***Procesul de la Timişoara, vol. III, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian
Orban, Timişoiara, Edit. Mirton, 2005
*** Procesul de la Timişoara, vol. IV, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin şi Traian
Orban, Timişoara, Edit. Mirton, 2006
*** Procesul de la Timişoara, vol. V, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Timişoara,
Edit. Mirton, 2007
*** Procesul de la Timişoara, vol. VI, Ediţie îngrijită de Miodrag Milin, Bucureşti,
Edit. Fundaţiei Academia Civică, 2008
*** Rolul Frontului Democratic Român în cadrul Revoluţiei române din decembrie
1989, coord. Lorin Fortuna, Timişoara, Edit. Artpres, 2006
Săraru, Dinu, Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips, Bucureşti, Edit. RAO,
2004
Stoenescu, Alex Mihai, Cronologiea evenimentelor din Decembrie 1989,
Bucureşti, Edit. RAO, 2009
Suciu, Titus, Bogdan, Vasile, Candelă împotriva timpului, Timişoara, Edit.
Memorialul Revoluţiei 1989, 2011
Suciu, Titus, Lumea bună a balconului, Ediţie revizuită, Bucureşti, Edit.
Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2008
Suciu, Titus, Reportaj cu sufletul la gură, Ediţia a III-a, Timişoara, Editura SAOL,
2009
Szabo, Lucian-Vasile, Jurnaliști, eroi,teroriști...Revoluția de la Timișoara în presa
locală,Timișoara, Edit.Asociația Memorialul Revoluției 16-22
Decembrie 1989,Timișoara, 2009
Szabo, Lucian-Vasile, O revoluţie, un memorial..., Timişoara, Editura Partoş, 2010
Szabo, Lucian-Vasile, Revoluţia din 1989 în spitalele timişorene, Timişoara, Edit.
Memorialul Revoluţiei 1989
Szabo, Lucian-Vasile, Sindromul Timișoara 1989: adevăr și imaginar, Timişoara,
Edit. Memorialul Revoluţiei 1989
*** Timişoara 16-22 decembrie 1989, Timişoara, Edit. Facla, 1990
Tomoni,Dumitru,Catedrala ortodoxă în decembrie 1989, o problemă controversată
a Revoluţiei din Timişoara? în „Historica”, Craiova, an IX, nr.
1/2011
Tomoni, Dumitru Decembrie 1989 în Timişoara. De la revoltă populară la
revoluţie în „Studii şi articole de istorie”, LXXIV, Bucureşti,
2009
Tomoni, Dumitru, Elevi timișoreni în Decembrie 1989 (Partea I ) în „MEMORIAL
1989. Buletin științific și de informare”, nr. 2 (12)/2013
Tomoni, Dumitru, Elevi timișoreni în Decembrie 1989(Partea a II-a ) în
„MEMORIAL 1989. Buletin științific și de informare”, nr.1
(13)/2014
Tomoni, Dumitru, Elevi timișoreni în Decembrie 1989 (Partea a III-a ) în

194
 „MEMORIAL 1989. Buletin științific și de informare”, nr. 2
(14)/2014
Tomoni, Dumitru, Radu Bălan. Decembrie 1989 în „MEMORIAL 1989. Buletin
științific și de informare”, nr. 1(6)/2010
Tomoni, Dumitru, Sorin Leia,eroul martir de pe treptele catedralei,Timișoara,
Edit.Eurostampa 2014

ICONOGRAFIE
195
196
197
198
199
200
201
202
203
204
205
206
207
208
209
210
211
212
213
214
215
216
217
218
219
220
221
222
223
224
225
226
227
228
229
230
231
232
233
234
235
236
237
238
239
240
241
242
243
CUPRINS

244
Cuvânt înainte............................................................................................ 5
Notă asupra ediţiei....................................................................................... 7
Elevi timişoreni în Decembrie 1989............................................................. 8
Addenda................................................................................................... 43
Elevii martiri ai Revoluţiei rămân în amintirea noastră............................... 44
Tabel cu elevii decedați în Timișoara în perioada 17 – 24 decembrie 1989..47
Claudiu Vărcuş- anexe............................................................................... 48
Constantin Iosub – anexe........................................................................... 55
Luminiţa Florina Boţoc – anexe................................................................. 58
Eugen-Francisc Nagy – anexe.................................................................... 77
Monica Gabriela Tako – anexe................................................................... 78
Silviu-Sebastian Iordan – anexe................................................................. 86
Laura Andreea Negruţiu – anexe................................................................ 94
Plăci comemorative pentru elevii-martiri ai Revoluției............................. 104
Copiii şi Revoluţia................................................................................... 105
Și caii se împuşcă.................................................................................... 109
Tabel cu elevii răniți în Timișoara în perioada 17 – 25 decembrie 1989.... 108
Declaratie – Untilă Corina....................................................................... 113
Interviu – Corina Untilă........................................................................... 115
Memoriu – Ioana Bărbat.......................................................................... 117
Interviu – Ioana Bărbat............................................................................ 118
Martori la crimă....................................................................................... 127
Declaraţie – Adrian Chiu......................................................................... 129
Declaraţie – Cristian Paţca....................................................................... 130
Declaraţie – Dan Paşca............................................................................ 131
Interviu – Dan Ioan Paşca....................................................................... 132
Declaraţie – Maria Cimpoeru.................... ...............................................134
Declaraţie – Daniela Lengyel................................................................... 135
Declaraţie – Oliver Rachici...................................................................... 136
Declaraţie – Cristian Rusu...................................................................... 137
Declaraţie – Marin Laurenţiu Șleahtici..................................................... 139
Declaraţie – Stoianov Zora...................................................................... 140
Declaraţie – Irinel Maxim........................................................................ 141
Declaraţie – Robert Kun.......................................................................... 142
Declaraţie – Sorin Mardare...................................................................... 143
Declaraţie – Paraschiva ........................................................................... 144
Declaraţie – Maria Vona.......................................................................... 146
Declaraţie – Alin Valon............................................................................ 147
Declaraţie – Fiţigău Ștefania............. …………………………………….149

245
Declaraţie – Constantin Ioniţă.................................................................. 150
Tineri de vârstă școlară reținuți în decembrie 1989 conform adresei
Parchetului Militar Timișoara nr. 243/VIII/1/2010................................... 152
Declaraţie – Florea Adrian Apostolescu................................................... 157
Declaraţie – Silviu-Viorel Manea............................................................. 159
Interviu – Silviu-Viorel Manea................................................................ 162
Declaraţie – Mihai Zanfirescu................................................................. 168
Declaraţie – Lucian-Marius Oprescu....................................................... 170
Declaraţie – Andreea Ilma Borsos............................................................ 172
Declaraţie - Roger-Doru Bogdan............................................................. 174
Declaraţie – Florin Cazacu....................................................................... 174
Declaraţie – Viorel Voaideş...................................................................... 175
Declaraţie Ioan Rancz............................................................................. 176
Declaraţie – Rudolf Rancz...................................................................... 178
Interviu – Maria Tăistaru......................................................................... 179
Declaraţie – Adrian Jugănaru................................................................... 182
Interviu – Adrian Oteliţă......................................................................... 184
Abrevieri................................................................................................ 195
Bibliografie............................................................................................ 196
Iconografie............................................................................................. 199

246