1

Doctorul Vasile Voiculescu – o prezență liniștitoare

Fragment din Jurnalul fericirii
de Nicolae Steinhardt
Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava,
înainte de prânz [5 martie 1960]. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face
locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de
sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă
rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.
Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de
murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă
peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de
unghere întunecoase. Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar
acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu
pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit,
numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală.
Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive: Pentru că am scăpat în
sfârşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi,
cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care
mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr – grăbitul meu
entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi
amintirea – exaltantă – a celor petrecute în dubă.

Viața și închisorile lui Vasile Voiculescu

extras dintr-un articol de Adrian Nicolae Petcu,
Revista Rost, an III, nr. 30, august 2005
Vasile Voiculescu s-a născut, potrivit mărturiilor celor din familie, în
noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, în familia lui Costache şi Sultana Voicu.
Numele de Voiculescu îl va căpăta din primele foi matricole şcolare. Urmează
şcoala din comuna Pleşcoi şi liceele BP Haşdeu din Buzău şi Gheorghe Lazăr din
Bucureşti. După un an de studiu la Facultatea de Litere şi Filosofie, urmează
cursurile Facultăţii de Medicină, pe care le va termina în 1909, susţinându-şi teza
de licenţă, în anul următor, în chirurgie.
Despre lecturile din facultate spune că „Am alergat la tot ceea ce atunci
[E] ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism,
pozitivism, evoluţionism, Littré, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer.
2
Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu
sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. [E] Ceea ce pot afirma,
este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de Filosofie şi
tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă
depărteze, m-au apropiat de credinţă. Unilateral, aş fi fost poate ateu naiv,
un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să
străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de
doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că
neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”.
La 21 februarie 1910, Vasile Voiculescu se căsătoreşte cu domnişoara
Maria Mitescu, studentă la Medicină, cu care va avea cinci copii. În acelaşi an,
este numit medic într-o localitate din judeţul Gorj, după care va participa la
Războiul de Reîntregire ca şef al Spitalului mobil nr. 6. Acum se va îmbolnăvi de
tifos exantematic, de frebră tifoidă şi de icter, pentru că îngrijise bolnavii de
aceste boli, aflaţi în refugiul din Moldova. Pentru curajul său dovedit în timpul
războiului, Vasile Voiculescu primeşte decoraţiile Steaua României cu spade și
Crucea Meritul Sanitar, clasa I.
Profesarea medicinii cu
responsabilitate îi aduce celebritatea lui
Vasile Voiculescu. De altfel, el va ţine o
serie de conferinţe la radio, cu temă directă
igiena populaţiei şi va publica mai multe
volume de farmacologie verde. Era
supranumit „medicul fără de arginţi” şi era
foarte căutat. În 1922, va ajunge medic şi
profesor de igienă la Institutul Pompilian din
Bucureşti şi şef al Circumscripţiei 12
medicale din Capitală.
În ceea ce priveşte activitatea
literară, Vasile Voiculescu debutează în
Convorbiri literare, cu poezia Dorul, în anul
1912, iar în 1916 cu volumul Poezii,
publicat la Editura Poporul. După publicarea
mai multor volume de poezii, în 1920 devine membru al Societăţii Scriitorilor
Români. Din 1922 este director al Fundaţiei Culturale, iar între 1927-1944
colaborează la Gândirea lui Nichifor Crainic, unde nr. 7 din 1943 îi dedică un
număr omagial. Tot în 1927, lui Voiculescu i se pune în scenă piesa Măiastra fără
inimă. Din 1934, Vasile Voiculescu este director de programe culturale la Radio
România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost epurat.
3
 La 22 noiembrie 1946, îi moare soţia de hemoragie cerebrală. Fiul său,
Ion Voiculescu, îşi aduce aminte de următorul dialog: „În ziua când a murit
mama de congestie cerebrală, el, care ştia deznodământul, m-a luat la
farmacie şi pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gârlei, ţin
minte că m-a oprit şi mi-a spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei
încerca să mă asculţi: Să crezi în Dumnezeu!». După moartea mamei, [-]
tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin
împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu.”
Despre figura de autentic creştin a lui Voiculescu, avem descrierea
scriitorului Vlaicu Bârna, care l-a cunoscut în 1934, pentru o colaborare: „Nu mai
ştiu în amănunt cum a decurs această întâlnire, dar am fost profund mişcat de
acel om a cărui înfăţişare era însăşi bunătatea întruchipată, în figura
uscăţivă a unui bărbat al cărui obraz semăna cu sfinţii din icoane. Barba şi
mustaţa le avea tuşinate, scurt, fiind înspicate cu alb tot aşa de bine putea
să pară profilul unui rege asirian într-o stampă, despovărat şi drept în rasa
unui anahoret. Avea privirea dreaptă, deschisă, vorba măsurată, degajând şi
ea ca şi trăsăturile fine ale chipului său o cuceritoare omenitate.”
Încă din 1946 Vasile Voiculescu frecventează cercul religios Rugul
Aprins de la mănăstirea Antim. Aici încheagă o prietenie cu Părintele Agaton,
Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei
Scrima. De altfel, când tânărul teolog Scrima era bibliotecar la Biblioteca
Patriarhiei, în perioada 1953-1956, Vasile Voiculescu îl vizita aproape zilnic, chiar
dacă asociaţia Rugul Aprins fusese desfiinţată de autorităţile statului în 1948. În
cartea sa, Timpul rugului aprins, Andrei Scrima îşi aduce aminte de prezenţa lui
Voiculescu la întrunirile intelectualilor de la Antim: „Dincolo de prestigiul
recunoscut al unei personalităţi de cultură, descopeream îndeaproape omul, în
prezenţa lui de gingăşie şi de eleganţă intelectuală”.
Pentru păstrarea acestor legături cu intelectuali ce odinioară
frecventaseră Rugul Aprins, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile
Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”,
pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. În timpul interminabilelor şi
severelor interogatorii, Voiculescu răspunde ferm: „Eu n-am desfăşurat nici un fel
de activitate împotriva regimului democrat popular din RPR”. Ancheta a încercat
să-l învinuiască de „activitate fascistă” pentru colaborarea cu revista Gândirea şi
că ar face parte dintr-un „grup contrarevoluţionar”, al cărui cap ar fi
ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor). Tribunalul Militar îl va condamna pe Vasile
Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a
averii. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi
Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală.
4
 Despre comportamentul lui Vasile Voiculescu în puşcărie deţinem câteva
mărturii valoroase. Istoricul Vasile Boroneanţ îşi aduce aminte: „Eram istovit de
puteri, iar în salon era linişte. [E] După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot
mişca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu locul. Am
zărit atunci într-un pat din colţul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând parcă o
aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost
momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am
cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu. [E] Era
impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh
Sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu
ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără
ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia
mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta
colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o
ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare».
Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de
sublimare a fiinţei umane!”
La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat,
deoarece el nu mai putea merge. Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales
datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile
Voiculescu trecea la Domnul.

Noul mag Colind

de Vasile Voiculescu de Vasile Voiculescu
Am obosit de-atâta aşteptare În coliba-ntunecoasă
Cu ochii sus pe cer... Din carne și os lucrată
Şi steaua vieţii tot nu mai răsare. A intrat Hristos de-odată
De astăzi însă n-o mai cer. Nu făclie ce se stinge,
Plec singur spre locaşul de-nchinare, Nu icoană ce se frânge,
Spre Staulul râvnitului Mister. Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru făptură
Luceafărul menit ca să-mi răsară
Într-o scumpă picătură,
Atât a zăbovit,
Dulcea Cuminecătură.
Că nu mai vreau să ştiu dacă s-a stins,
Coliba cum L-a primit
Ori eu dac-am orbit...
S-a făcut cer strălucit
Nu mai aştept lumina dinafară:
Cu bolta de mărgărit
O alta-n mine tainic s-a aprins
Și pe ea soare și stele
Şi arde-n fund pojarnica ei pară,
Cu luceferi printre ele.
Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum –
În mijloc tron luminos
Cu ochii-ntorşi spre ea pornesc la drum.
Și pe el Domnul Hristos
5
Care mult se bucura
Duhul Sfânt Se-alătura
Și acolo ramânea
Și acum și pururea.
Și noi, Doamne, ne-am sculat
Colibele-am curățat
Uși, ferestre, toate-s noi,
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, Domnul te paște!
Suflete, scoli și cunoaște
Luminos Prunc că Se naște
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L ține,
Duhul Sfânt cu drag L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul meu îmi spune
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în muta rugăciune
Sa mai mișc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.

Radu Gyr – poetul care L-a coborât pe Iisus în celulă

Fragmente din Ioan Ianolide,
Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă
Un om legendar şi reprezentativ al acestor
vremuri, un mare poet care a încrustat în trupul său
şi a cântat în poezia sa toată pătimirea unei
generaţii, un munte de suferinţă, de demnitate şi de
disperare – acesta este Radu Gyr. El a cântat, pe
toate registrele, toată jalea dar şi marea credinţă a
neamului românesc. Poezia lui a fluturat din gură în
gură la milioane de oameni, ca un îndreptar al
vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Om
cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos
şi trup plăpând. Poezia lui este o frescă a acestei
epoci. L-au prigonit din pricina ei, au vrut să-l
nimicească, a căzut dar va via mereu.
Era urât la chip ca un semit degenerat şi era frumos la suflet ca negrăita
armonie a spiritualităţii româneşti mioritice. Şi-a trăit viaţa mai mult prin temniţe,
când sub burghezi, când sub fascişti, când sub comunişti. A făcut studii strălucite,
a fost Profesor universitar. Talentul şi l-a dăruit poeziei, deşi îl atrăgea şi muzica.
Gingăşia lui naturală a fost crispată de tragedia vieţii sale şi a cântat toată gama
frământărilor şi chinurilor acestui secol. Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu
cu toată tăria. Era un naţionalist român, dar nu era şovin, nu a cunoscut ura de
rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.
6
 Poezia lui este profund creştină, naţională şi umană. Deşi nu are numai
valoare locală şi temporală şi va putea fi citită oricând cu acelaşi interes pe toate
meridianele lumii, totuşi nimeni nu o va înţelege ca oamenii care au suferit în
acest veac tortura sufletului şi a trupului. Într-o zi această poezie scrisă în cătuşe
va ieşi la luminăE


Poet, gazetar, dramaturg şi eseist, doctor în litere şi conferenţiar la
Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, Radu Gyr
(pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu) s-a născut la 2 martie 1905 la
Cîmpulung Muscel şi a murit la 29 aprilie 1975 la Bucureşti. El avea să poarte un
destin parcă scris ca să-i pună la încercare credinţa. Crucificat al temniţelor în trei
rânduri, el n-a trădat nimic din ce-ar fi putut ştirbi onoarea unui om.
Premiant de patru ori al Societăţii Scriitorilor Români şi al Institutului
pentru Literatură al Academiei Române (1926, 1927, 1928, 1939), este autor al
mai multor volume de versuri dintre care Cerbul de lumină (1928), Stele pentru
leagăn (1936), Cununi uscate (1938), Poeme de război (1942), Balade (1943). De
asemenea a semnat mai multe studii critice (care au fost anterior sau au devenit
cursuri universitare) despre Învierea de Lev Tolstoi (1927), despre eposul sîrbesc
(1936) şi despre evoluţia criticii estetice şi curentele de avangardă (1937). A mai
dat luminii tiparului o serie de conferinţe. A colaborat la numeroase publicaţii ale
vremii ca: „Gândirea”, „Ramuri”, „Universul literară”, „Convorbiri literare”,
„Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa literară”, „Revista Fundaţiilor Regale”.
Sub toate cele trei dictaturi şi-a petrecut aproape 20 de ani în detenţie
politică. Mai întâi, în timpul dictaturii carliste, este internat între 1938 şi 1939 în
lagărul pentru legionari de la Miercurea-Ciuc. Membru de seamă al Mișcării
Legionare, Comandant Legionar și șef al regiunii Oltenia, este autorul versurilor
cântecelor Sfântă Tinerețe Legionară, Imnul Mota-Marin, Imnul Muncitorilor. În
1940, pe timpul guvernării legionare a fost director general al teatrelor. În această
calitate ia inițiativa înființării Teatrului Evreiesc.
Revoltat de asasinatele de neiertat (vezi asasinarea lui Armand Călinescu
şi a lui Nicolae Iorga) din timpul scurtei ascensiuni legionare (1940-1941), Radu
Gyr se desparte de turnura violentă a mişcării. După rebeliunea legionară din
ianuarie 1941 este condamnat pentru a doua oară la detenţie, dar pentru
„reabilitare” este trimis în linia întâi pe frontul de Răsărit alături de alţi intelectuali
în rezervă (dintre care mulţi au murit). La întoarcerea de pe front, în 1945, este
din nou încarcerat, condamnat în Lotul 2 al jurnaliştilor. Eliberat în 1956, este
arestat din nou, în 1958, şi condamnat la moarte pentru poezia Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane.

7
 Eliberat în 1963, Radu Gyr este obligat să colaboreze la revista „Glasul
patriei” (ca şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu) dar, practic,
este scos din circuitul cultural.
Iisus in celulă
de Radu Gyr
Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,
Si-L făcea mai înalt si mai trist.
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veşminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.
M-am ridicat de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac...
A stat lângă mine pe rogojină...
– Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cândva...
Oftând, Şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.
Părea celula munte, părea Căpăţână,
Şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Şi am dormit o mie de ani...
Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri...
Preot paroh Ștefan-Tanior Alexe
Tel: 0722 407 664
– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui...
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
de Radu Gyr
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Redactor: Diacon Alexandru-Vlad Mîndru
Tel: 0740 035 239
e-mail: alexandru.mindru@gmail.com