REPREZENTAREA RELIEFULUI

• Metodele utilizate la reprezentarea reliefului:

- metoda curbelor de nivel
- metoda punctelor cotate
- metoda liniilor structurale
- metoda haşurilor
- metoda umbririi
- metoda pictografică (perspectivă).
- metoda tentelor hipsometrice şi batimetrice
 REPREZENTAREA RELIEFULUI
PRIN METODA PUNCTELOR COTATE
Dacă pentru o suprafaţă de teren se
determină altimetric un număr suficient de
mare de puncte, există posibilitatea ca relieful
să fie reprezentat prin această metodă.

Metoda constă în marcarea planimetrică pe

hartă a punctelor determinate, lîngă care se
scrie cota.
 AVANTAJE:
- permite citirea rapidă a altitudinilor
terenului

DEZAVANTAJE:
-Numărul mare de puncte şi cifre încarcă mult harta şi nu
mai permite reprezentarea altor detalii
-Lipseşte complet plasticitatea
-Nu se îndeplineşte nici condiţia de comensurabilitate
Cu toate acestea, chiar dacă are un rol
secundar în reprezentarea reliefului se
foloseşte împreună cu metoda curbelor
de nivel sau metoda haşurilor, pentru
reprezentarea altimetrică a unor puncte
reprezentative: vârfuri, confluenţe,
cotele punctelor reţelei de sprijin.
 REPREZENTAREA RELIEFULUI
PRIN METODA LINIILOR STRUCTURALE
• Se bazează pe faptul că suprafaţa
reliefului poate fi descompusă într-un
anumit număr de faţete care se reunesc
în lungul unor linii structurale ale
ansamblului reliefal.
• Definirea terenului necesită un număr
mare de faţete, mai ales în cazul unei
reţele hidrografice dense, respectiv a
unui teren cu grad mare de
fragmentare.
• Din acest motiv, se recurge doar la
reprezentarea liniilor de creste, a reţelei
hidrografice şi eventual a schimbărilor de
pantă, elemente care se pot completa cu
semne convenţionale pentru redarea
vărfurilor sau a pasurilor.
• Avantaj: o realizarea foarte rapidă a
configuraţiei reliefului.
• Dezavantaje: nu permite aprecierea
altitudinilor, a pantelor, a proceselor
morfodinamice, etc.
• Utilizare: în atlase şcolare, manuale, pliante
şi ghiduri turistice sau pe orice material
cartografic unde este suficientă o redare
schematică a orografiei.
 REPREZENTAREA RELIEFULUI
PRIN METODA HAŞURILOR
• Spre deosebire de metoda curbelor de nivel,
reprezentarea reliefului prin haşuri se caracterizează
printr-o plasticitate crescută.
• În ceea ce priveşte însă comensurabilitatea, metoda
haşurilor rămâne inferioară.
• Sub o formă neştiinţifică, haşurarea a fost folosită de
către unii cartografi în figurarea reliefului înainte de
Lehmann, considerat de fapt creatorul acestei metode.
• Metoda haşurilor elaborată de Lehmann se
bazează pe principiul iluminării verticale a
terenului, conform căruia cu cât este mai
aproape de orizontală terenul primeşte mai
multă lumină şi cu cât este mai aproape de
verticală apare mai umbrit, mai întunecat.
• Pentru reprezentarea reliefului pe hărţi în
condiţiile iluminării verticale, Lehmann a
propus haşurile, care să fie trasate între
curbe de nivel imaginare consecutive, pe linia
de cea mai mare pantă.
• Considerând că înclinările cele mai frecvente
sunt cuprinse între 0 şi 45°, acest interval a
fost împărţit în 9 sectoare de câte 5°. Fiecare
porţiune se caracterizează printr-o anumită
haşuraţie, care reflectă înclinarea versanţilor
prin diferite tonalităţi dependente de raportul
negru-alb conform relaţiei:
U I
 0
L 45  I
unde: U-umbra; L-lumina; I-înclinarea.
• Diferiţi cartografi au adus rectificări metodei,
toate plecând de la ideea că schimbarea
pantei duce la schimbarea cantităţii de lumină
reflectată.
• Metoda haşurilor a fost larg utilizată în
cartografie până spre sfârşitul sec. XIX.
• În România haşurarea s-a făcut după
principiul iluminării oblice. S-a considerat o
iluminare a terenului dinspre NV sub un unghi
de 45°. Ca atare, toţi versanţii cu o înclinare
sub 45° orientaţi spre NV sunt luminaţi, deci
albi, iar cei opuşi complet umbriţi.
• Deşi metoda se caracterizează printr-un înalt grad de
plasticitate, ea prezintă multe dezavantaje, care o fac
din ce în ce mai puţin utilizată.
• Haşurile încarcă mult harta mai ales în regiunile
muntoase, unde înnegrirea este excesivă şi nu mai
permite introducerea altor semne convenţionale.
• Desenarea regulată a haşurilor are un caracter rigid
care duce la schematizări exagerate, împiedicând
reprezentarea detaliilor.
• De asemenea, întocmirea unei astfel de hărţi
necesită o muncă migăloasă şi un timp îndelungat de
execuţie.
• În prezent, metoda se utilizează pentru hărţi la scări
mici, pentru atlase sau unele hărţi speciale.
 REPREZENTAREA RELIEFULUI
PRIN METODA UMBRIRII
• Umbrirea este operaţia de obţinere a impresiei
tridimensionale prin folosirea variaţiei dintre lumină şi
umbră.
• Sistemul umbririi se bazează pe principiul conform
căruia luminând o formă tridimensională, va rezulta o
variaţie a cantităţii iluminării în funcţie de pantă.
• Luminarea poate să fie verticală sau oblică. Dacă
este verticală, umbra este mai întunecată direct
proporţional cu panta. Suprafeţele orizontale şi cele
foarte slab înclinate rămân albe.
• Are avantajul că permite detaşarea clară a detaliilor
planimetrice din regiunile plane, care sunt cele mai
importante pentru activitatea antropică.
• Dezavantajul constă în faptul că reprezentarea este
puţin expresivă.
• Luminarea oblică duce la obţinerea unei
plasticităţi deosebite. Convenţional s-a
adoptat o luminare dinspre NV cu raze
înclinate la 45° sau 35°15´ (diagonala unui
cub).
• Direcţia dinspre NV este considerată naturală
în sensul că o hartă este examinată în condiţii
normale cu direcţia N orientată în sus iar
sursa de lumină este în faţa examinatorului şi
în stânga sus, deci NV. Valoarea umbrei
depinde de înclinarea versantului şi de
direcţia sa.
• Versanţii înclinaţi cu 45° şi expuşi spre
NV sunt cei mai clari şi mai luminaţi.
Versanţii SE sunt cu atât mai umbriţi cu
cât sunt mai înclinaţi, iar suprafeţele
orizontale sunt uniform umbrite. Hărţile
astfel obţinute sunt foarte plastice, dar nu
permit nici un fel de calcule.
• Combinată cu metoda curbelor de nivel şi
a tentelor hipsometrice, umbrirea dă mare
expresivitate hărţii, respectându-se şi
condiţia de comensurabilitate.
 REPREZENTAREA RELIEFULUI
PRIN METODA TENTELOR HIPSOMETRICE
ŞI BATIMETRICE
• Calitatea de a furniza o informare rapidă în legătură
cu altitudinea absolută a reliefului în întregime, sau a
anumitor trepte de relief, aparţine metodei tentelor
hipsometrice.
• Metoda constă în a colora spaţiile dintre izohipse pe
clase de altitudine convenabil alese, cu diferite culori
sau tonuri de culori, pe cît posibil cât mai aproape de
modelul natural.
• Tentele prezintă avantajul că se integrează între
curbele de nivel care dau comensurabilitate hărţii şi
se pot combina cu alte metode de reprezentare
(metoda haşurilor şi metoda umbririi), care dau
plasticitate hărţii.
• Colorarea reliefului pe hărţi a început să se utilizeze
încă din sec. XV-XVI, fără a se ţine seama însă de
nici o regulă în privinţa tipurilor de culori sau
amplasarea lor. Izohipsele lipseau. Se foloseau culori
stridente, departe de realitate. De obicei se colorau
formele înalte ale reliefului în roşu, galben, roz,
verde, albastru.
• Culorile au fost aplicate pentru prima dată între
izohipse de către Hauslab în anul 1830. S-a ţinut
seama de principiul intensificării culorii odată cu
creşterea altitudinii reliefului, în ideea că regiunile
joase sunt mai importante pentru activităţile social-
economice, mai bogate în detalii planimetrice, motiv
pentru care trebuie redate în culori mai deschise.
• Colorarea care s-a impus în cel mai înalt grad
şi care se foloseşte pe scară largă şi în
prezent este cea propusă de E. von Sidow.
Este vorba de aşa-numita colorare
regională, utilizată pentru prima dată în 1842
la „Atlasul metodic pentru studiul ştiinţific al
geografiei”.
• Cu acea ocazie s-au folosit nuanţe de verde
pentru câmpii, cafeniu-maro pentru regiunile
înalte, albastru pentru spaţiile acvatice.
• Diferiţi cartografi au încercat să aducă
îmbunătăţiri mergându-se până la pretenţia
de a se respecta în colorarea hărţilor culorile
din spectrul luminii.Toate încercările au
rămas experimentale.
• Tentele hipsometrice se folosesc în prezent pe scară
largă în toate ţările, mai ales pentru întocmirea
hărţilor la scară mijlocie şi mică şi a celor din atlase.
• Metoda nu se pretează pentru hărţi la scară mare,
unde numărul mare al curbelor de nivel ar cere un
număr foarte mare de nuanţe, imposibil de realizat
practic, precum şi datorită faptului că din punct de
vedere tehnic şi editorial, colorarea între curbele de
nivel ar face foarte scumpe reprezentările
cartografice.
• La întocmirea unei hărţi în tente hipsometrice,
problema cea mai dificil de rezolvat este găsirea
celor mai semnificative izohipse de separaţie între
culori şi găsirea celei mai potrivite tente pentru
colorare.
• Alegerea izohipselor semnificative de separare a
culorilor, numite izohipse principale a suscitat
numeroase discuţii şi s-au făcut numeroase
propuneri de calculare a lor, toate însă de importanţă
mai mult teoretică.
• S-a ajuns la concluzia că gama tentelor hipsometrice,
respectiv alegerea izohipselor de separaţie trebuie să
ţină seama de curba hipsografică, de condiţiile locale
şi scopul hărţii.
• Trebuie reţinut că distanţele dintre izohipse cresc cu
altitudinea. Se recomandă însă a nu se exagera cu
mărirea distanţei, deoarece s-ar ajunge la rezultate
nedorite, în sensul că s-ar crea o iluzie falsă asupra
zonelor montane, acestea devenind plane. Între
izohipsele principale se pot introduce izohipse
complementare sau chiar ajutătoare cu scopul de a
scoate în evidenţă anumite trăsături locale ale
reliefului sau ale bazinelor lacustre.
• Ca şi în cazul curbelor de nivel, valoarea
izohipselor de separare se ia la valori
rotunde. Se recomandă ca numărul tentelor
să nu depăşească 20, pentru ca harta să
poată fi înţeleasă uşor de către utilizator.
• Pentru harta fizică şi administrativăa
României la scara 1:400.000 s-au folosit 18
tente, dintre care 4 pentru ape (nuanţele de
albastru reprezentând adâncimile delimitate
de izobatele de 0, 20, 50 şi 10 m) şi 14 pentru
uscat (de la verde la maro, izohipsele de
separare fiind cele de 0, 50, 100, 200, 300,
500, 750, 1000, 1250, 1500, 2000, 2250,
2500 şi peste 2500 m). Harta fizică la scara
1:2.250.000 redă formele de relief folosind 11
tente de culoare.
• Alegerea culorilor, ca şi a izohipselor ridică
diferite probleme. Utilizarea unor culori
contrastante de la o treaptă la alta face
posibilă identificarea uşoară a acestora, dar
în realitate relieful are o desfăşurare continuă
în spaţiu, deci ar trebui folosite tente care să
formeze o suită continuă.
• Reprezentarea prin tente ridică, pe lângă
problemele menţionate şi aceea legată de
utilizarea culorii verde pentru treptele joase
ale reliefului. Apar două aspecte dificil de
rezolvat:
• Unul este acela al reprezentării vegetaţiei ca
fenomen zonal pe latitudine şi altitudine şi pentru
care se foloseşte tot culoarea verde. Soluţionarea
acestei probleme se poate realiza fie prin
renunţarea la redarea vegetaţiei pe hărţile în tente,
fie prin utilizarea, pe lângă culoare, a unor semne
convenţionale de diferenţiere.
• Al doilea aspect este legat de posibilitatea obţinerii
unor informaţii false de pe o hartă în tente cu privire
la condiţiile reale ale plajelor sau regiunilor
nisipoase de joasă altitudine. Dacă se pleacă de la
principiul că în hartă culoarea trebuie să se
asemene cu natura, rezultă că pentru regiunile şi
pentru plaje nu este indicată culoarea verde. Ca
atare, pentru aceste regiuni este mai potrivit a se
folosi nuanţe de galben cu diferite semne
convenţionale de diferenţiere.
• Ca o concluzie se poate spune că metoda
tentelor hipsometrice, cu toate deficienţele şi
dificultăţile de întocmire este totuşi larg
răspândită pentru întocmirea hărţilor la scară
mijlocie şi mică. Este foarte larg utilizată
pentru întocmirea hărţilor utilizate în procesul
de învăţământ, pentru că sunt singurele care
la prima vedere dau informaţii cu privire la
altitudinea absolută, iar prezenţa izohipselor
face harta comensurabilă.
 Combinarea metodelor de reprezentare a reliefului

• Nici una din metodele de reprezentare a

reliefului nu îndeplineşte toate condiţiile
necesare unei reprezentări clare:
comensurabilitatea, plasticitatea, perceperea
treptelor de relief.
• Pentru a răspunde în cele mai bune condiţii
necesităţilor care sunt în funcţie de destinaţia
fiecărei hărţi, în reprezentările cartografice se
recurge la diferite combinaţii, ţinându-se
seama că metodele trebuie să se completeze
şi să se armonizeze.
• R. Cuenin distinge următoarele combinaţii între
metodele clasice:
- curbe de nivel şi umbre – conduce la creşterea
efectului plastic dacă se subliniază prin umbrire
variaţiile a căror amplitudine este mai mică decât
echidistanţa. Acest lucru necesită utilizarea unei scări
mari şi a unei echidistanţe mici.
- curbe de nivel şi tente – nu este dificil de realizat din
punct de vedere tehnic, însă prezintă un efect plastic
mai redus.
- curbe şi haşuri – prezintă greutăţi în realizare care nu
justifică punerea în practică.
- tente hipsometrice şi haşuri – ridică probleme dificile
întrucât combinarea celor două elemente este extrem
de delicată.
- umbrire şi haşuri – prezintă un efect plastic remarcabil
la care contribuie ambele elemente, însă procedeul
nu este rentabil datorită greutăţilor întâmpinate la
realizarea haşurilor.
• De fapt, toate procedeele care cuprind în
combinaţie haşurile sunt nerecomandabile
întrucât ridică foarte mult preţul de cost al
hărţilor. Ca atare, soluţia cea mai
corespunzătoare este reprezentarea
simultană în curbe, tente şi umbre pentru că
aceasta îndeplineşte în cele mai bune condiţii
toate cerinţele: comensurabilitate, plasticitate,
perceperea treptelor de relief.