Cercetarea limbii române literare din prima jumătate a secolului al XIX-lea din punct de

vedere fonetic

Procesul de stabilirea a normelor limbii literare este unul complex şi necesită studierea
schimbărilor la nivel fonetic, lexical, morfologic şi sintactic pentru a înţelege felul în care
anumite elemente au fost selectate ca literare, în timp ce altele au fost înlăturare fiind catalogate
ca dialectale sau chiar vulgare.

Ortografia, ca artă de a scrie corect, are la bază anumite reguli respectate cu stricteţe, însă
pot apărea schimbări menite să se plieze nevoilor limbii, cu atât mai mult merită discutată
perioada de început a secolului al XIX-lea, perioadă în care limba a fost supusă unor variate
sisteme ortografice precum cel latinist, italienizant sau fonetic.

Idealul unei limbii unitare din punct de vedere fonetic şi nu numai a fost abordată mai
întâi de reprezentanţii Şcolii Ardelene, care au încercat normarea limbii la nivel fonetic pornind
de la principiul etimologic. Astfel se încearcă apropierea de limba latină, renunţîndu-se la
alfabetul chirilic în favoarea celui latin, problema fiind sunetele: ă, î, ş, ţ, ce, ci, ge, gi, che, chi,
ghe, ghi care nu erau incluse în limba latină. De aceea sunetul ă se va nota ă, ě, ǒ, iar î este notat
cu â, ȇ, î, ȏ, û.

Astfel, corifeii Şcolii Ardelene, adoptă în primă fază, principiul etimologic, încercând să
schimbe forma fonetică a cuvintelor, exemplul elocvent reprezentându-l Cartea de rogaciuni
(1779) a lui Samuil Micu, dar şi Elementa linguae în care apare Despre ortografie fiind
precizate principalele reguli de scriere/citire: a scris á, aa, aua; î scris a+mp, mb, n; sau prin
e+mp, mb, n sau prin i+mp, mb, n. Diftongii ea, oa sunt scrişi é sau ó. Litera z se trasnscrie prin
d+i; s prin ss; ş prin s+i; ţ prin t+i; r prin r şi l( doar dacă provine din l intervocalic); i prin i+l,
l+i; mn prin gn; pt prin ct; chi prin cl; iar ghi devine gl.1

Mergând pe acelaşi principiu etimologic, se adaugă litera u la finalul cuvintelor deşi se

îndepărtează de limba vorbită, iar în cazul unor adjective terminate în -lar, -tor, -sor se adaugă -iu
( capilariu, ordinariu, complementariu, imaginariu, musculariu, ordinariu, distilatoriu,
respiratoriu, suspensoriu)2, uneori modelul se pliază chiar şi în cazul substantivelor, doar după
r+i ( administratoriu, anticariu, inspectoriu, oculariul, laboratoriu)3.

Ienchiţă Văcărescu a realizat prima gramatică în limba română Observaţii sau băgări de
seamă aupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti( 1787) susţinând reducerea slovelor
de la 38 la 33, autorul utilizând atât termeni aparţinând dialectelor muntenesc şi moldovenesc cât
şi cuvinte de origine italiană sau calculi slavoni.

1 Mircea Zdrenghea, Studiu introductiv la S. Micu, GH. Şincai, Elementa lingua, Cluj, 1980, p XIII.
2 Ion Coteanu, Structura si evolutia lb rom, 1981, p. 109.
3 Ibidem
 Avându-l pe acesta predecesor şi în acelaşi timp influenţa din partea lui Charles- Consant
Le Tellier, I.H. Rădulescu publică în 1828 lucrarea normativă Gramatica românească. Preferând
principiul fonetic, autorul reduce slovele la 30, exclude semnele diacritice, rea recomandând
utilizarea dialectului muntenesc bazându-se pe următoarele principii raţionale: principiul la
latinităţii formale, criteriul utilizării şi cel al sonorităţii.

O problemă o reprezintă şi scrierea consoanelor cs prin s( escat, esclude, espatriat,

esploataţii, espune, estemă, estrage, contest, pretest4 ) preluându-se modelul italian, fiind în
acelaşi timp apropiat de limba vorbită de poporul nostru.

În ceea ce îl priveşte pe Grigore Alexandrescu, poetul se alătură mişcării paşoptiste şi

încearcă să promoveze ideologia timpului prin intermediul operei sale. Devine o conştiinţă
colectivă, de cautat citat despre poezie.

Deşi nu se implică în mod direct în procesul de normare al limbii literare române, opera
sa suferă schimbări de la o ediţie la alta, conform ideilor promovate de paşoptişti.

În ceea ce priveşte limba scrierilor sale, aceasta are la bază dialectul muntenesc cu toate
trăsăturile limbii la începutul secolului al XIX-lea.

I.H.Rădulescu susţine utilizarea literei e în locul vocalei i folosită în cuvinte ca: binile,
zisă, iubăsc, înclusiv prepoziţiile pă şi dă. În primul volum publicat de Grigore
Alexandrescu(1832) sub îngrijirea lui Heliade, pă apare foarte rar( Întoarcerea, v.2, 9), dă nu
apare deloc, însă în 1838 la publicarea celui de-al doilea volum, pă apare aproape întotdeauna în
defavoarea lui pe, uneori şi dă.

Volumul publicat în 1842 se remarcă prin literarizarea limbii, prin renunţarea la dialectele
munteneşti pă, în favoarea lui pe ; daca devine dacă, veşnica devine vecinica( Meditaţie, v.73).

De asemenea, doreşte înlocuirea diftongului ea în locul vocalei e şi chiar menţinerea după

litera s. Recurge la principiul etimologic în cazul unor cuvinte precum încongiur(> lat. gyus),
deşi în cazul altora apelează la j- judica.

4 Coteanu, Sructura si evolutia lb rom. 1981, p.109.