Traducere Petru Dimofte PROLOG Noi care vă-ademenim la drum cu cântece fără pereche Şi juram că Frumuseţea-n veci trăieşte, deşi crinii mor, Noi, Poeţii venind dintr-o obârşie nobilă şi veche, Care cântând ajungem în sufletul oricărui călător, Ce-am putea oare să-ţi spunem? Poate o poveste minunată Despre nave, şi stele, şi locurile unde vom regăsi străbunii, Unde trandafirii amurgului nu se-ofilesc niciodată, Unde vânturile bat spre vest, iar soarele stă în umbra lunii. Acolo-întâii regi ai lumii, cu bărbile lor albe, în inele, Dorm somn dulce prin poieni cu izmă şi izvoare – Şi-n strânse cercuri pe pieptul lor se-nalţă iedera spre stele. EPILOG La poarta Soarelui, Bagdad, în vremurile de demult NEGUSTORII: Faceţi loc, suntem cu toţii gata de plecare! Cămilele-adulmecă chemarea serii de smarald. Condu-i, o, Comandant al acestei Caravane, Condu-i pe Prinţii Comerţului afară din Bagdad. STAROSTELE NEGUSTORILOR DE STOFE: Oare n-avem carpete din Lahore mai roşii decât vinul, Rochii, voaluri de mătase, turbane şi şaluri de caşmir, Broderii, caftane din satin pentru-ngânat un cer – seninul – Şi valuri de brocart ţesute-n aur şi-ornate cu profir? STAROSTELE BĂCANILOR: Avem zahar candel din cel roz şi avem parfum de nard, Mastic şi mirodenii, uleiuri aromate cu dichis, Şi dulci şerbeturi fine-n vase mari de porţelan, Cum numai Profetul Lui Allah mănâncă sus, în Paradis. CONDUCĂTORUL EVREILOR: Avem manuscripte scrise cu pene de păun De Ali din Damasc; avem săbii gravate Cu egrete zvelte, maimuţe, crocodili – vă spun C-avem zale de fier pentru războinici şi armate. COMANDANTUL CARAVANEI: Dar voi sunteti doar pleavă, o adunătură de evrei. CONDUCATORUL EVREILOR: Domnule, lumina e chiar şi pentru câini. Plătim parale. COMANDANTUL CARAVANEI: Dar voi, în zdrenţe şi legaţi la brâu cu-un capăt de curmei, Cine sunteţi? Voi, cu părul murdar, care ne staţi în cale? PEREGRINII: Suntem peregrini, stăpâne. Pe noi destinul ne-a Hărăzit a merge mereu cât mai departe: cum ar fi Dincolo de ultimul munte-albastru-ncărcat de nea, Dincolo de marea-învolburată unde ar locui, Cu părul alb pe un tron de onix sau păzit în grotă Profetul care ştie Secretul, unde duce-al vieţii vad, De ce se nasc oameni; dar, oricum, nu ştim de teamă-o iotă, Noi care luăm Drumul Mătăsii către Samarkand! STAROSTELE NEGUSTORILOR: Nu mai putem adăsta o clipă. Stăpâne, sus, pe cai! UNA DIN FEMEI: Ȋntoarceţi-vă privirea spre copii, în genunchi vă cad, Nu este Bagdadul minunat? O, călăreţ, acasă stai! NEGUSTORII în cor: Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand! UN BĂTRÂN: Nu sunt fete şi ghirlande-n casa voastră când treceţi al ei prag, Robi şi tineri sirieni, hrană-ndeajuns chiar pentru un gurmand? Ce faceţi e-un exces: Domnul nu iubeşte pe omul cel pribeag! NEGUSTORII: Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand! HASSAN: E-aşa plăcut să te plimbi seara printre izvoare Când peste nisipul de-aur imense umbre cad, Când clopotele bat adâncind tăcerea mare De-a lungul Drumului Mătăsii către Samarkand. ISHAK: Noi nu călătorim pentru brocarturi, mirodenii, mosc; Ni-s inimile-atrase de vântul fierbinte şi nomad Din setea de-a afla ce doar puţini aleşi cunosc – De-aceea am luat Drumul Mătăsii către Samarkand. COMANDANTUL CARAVANEI: Deschide poarta, străjer al nopţii cu-aromă de curmal! STRĂJERUL: Ho, călători, deschid, dar pentru ce ţinut mai blând, mai cald, Părăsiţi oraşul plăcerilor sub luna de opal? NEGUSTORII ( într-un glas): Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand! (Caravana iese pe poarta) STRĂJERUL (consolând femeile): Ce-aţi vrea, doamnelor! Mereu a fost la fel pe-aceste şesuri, Aşa-s croiţi bărbaţii. Acceptaţi soarta – vă recomand. O FEMEIE: Ei nu se gândesc la noi. Ei urmăresc nişte eresuri. VOCILE CARAVANEI (cântând în depărtare): Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!