Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Articole relaționate
Illinois devine cel de-al patrulea stat american în care studierea istoriei homosexualității devine
obligatorie în școlile publice.
Mai țineți minte cum Partidul Comunist în România modificase istoria predată în școli și preda o
istorie în cea mai mare parte inventată a comuniștilor români? Partidul Comunist, la 1945, avea
în România în jur de 800 de membri. Cu toate acestea, comuniștii reușiseră doar un deceniu mai
târziu să-i facă pe toți comuniști, până la Traian și Burebista, în istoria oficială predată în școli.
Eminescu era un (proto)comunist, prin „Împărat și Proletar”; tot Evul Mediu al Țărilor Române
era marcat de „lupta de clasă” a țăranilor împotriva „ciocoimii”; și așa mai departe.
Se spunea ceva în această istorie despre zecile de milioane de victime ale Gulagului stalinist?
Sau despre sutele de milioane de victime ale ingineriei sociale reprezentată de Marele salt înainte
al lui Mao? Sau despre ororile închisorilor comuniste? Evident, nu se spunea nimic. Se spunea
doar că Vasile Roaită ar fi murit cu mâna pe sirenă, în timpul grevei feroviarilor din 1933; Vasile
Roaită a fost făcut UTC-ist post-mortem și a fost așezat în panteonul eroilor comuniști; însă în
ciuda faptului că însuși Gheorghiu Dej critica acest mit, această legendă cu Vasile Roaită,
numind-o „o poveste”, ea s-a perpetuat și a fost predată în școli, până la Revoluție și chiar și
după.
Dacă vă veți uita în această „istorie a homosexualității”, ce veți descoperi? Veți descoperi, de
exemplu, că Michelangelo ar fi fost homosexual. Ba, mai mult, că valoarea creațiilor sale se
datorează nu muncii sale imense sau geniului, ci „genei gay” pe care ar fi avut-o. Sau veți
descoperi că soldații spartani de la Termopile ar fi fost toți, fără excepție, homosexuali. Și că
eroismul lor se datorează nu pregătirii militare excepționale pe care o aveau grecii, curajului,
echipamentului, folosirii terenului, sau patriotismului acestora; ci „genei gay”.
Credeți că se spune ceva în această istorie despre toate minciunile care alcătuiesc în fapt grosul
propagandei LGBT? Credeți că se spune pe undeva că „gena gay” este o minciună științifică –
sau măcar că este o ipoteză foarte controversată în cercurile științifice? Credeți că se spune că
„orientarea sexuală” se poate, de fapt, schimba – fapt atestat de zeci de studii despre subiect și de
mii de mărturii ale unor foști „gay” care au reușit să renunțe la acest viciu? Credeți că se spune
ceva despre tulburările psihice pe care le suferă homosexualii (într-o măsură mult mai mare decât
cei care nu împărtășesc acest viciu) sau despre abuzul de droguri?
Advertisement
Credeți că se spune ceva despre promiscuitatea sexuală, și despre gradul uriaș de boli cu
transmitere sexuală și alte boli grave asociate cu aceste comportamente?
Credeți că se spune ceva despre copiii educați în așa-zisele „familii gay”, care se confruntă cu
numeroase probleme, în primul rând psihologice, dar și sociale? Sau despre faptul că o treime
dintre copiii abuzați sexual de bărbați sunt băieți; și că mulți dintre pedofili recunosc că sunt și
„gay”? Credeți că se spune ceva despre faptul că relația homosexuală NU este deloc identică cu
cea heterosexuală – și că este foarte puțin probabil ca un „gay” să-și asume, în fapt, o relație pe
termen lung; și că relațiile monogame exclusiviste (cu un singur partener, pe termen lung)
aproape că nu există la homosexuali?
S-a spus că „ciuma curcubeelor” este mai rea decât „ciuma roșie”, și că această „ciumă a
curcubeelor” ne spală tuturor creierele; începând cu copiii. Deocamdată, asistăm din nou la
marșul devastator al „progresului”. Care, la fel ca în vremea comunismului, are grijă să își
propage minciunile punând stăpânire pe mass-media, pe instituții, dar mai ales pe educație.
Advertisement
Pentru că tot mă fac retardații prorus, prochinez, comunist, stalinist sau mai știu eu ce,
astăzi vă voi spune o poveste aproape în același mod în care mi-a spus-o un spion de-al
licuriciului. Un individ tras pe dreapta de sistem, care se încăpățânează ca de vreo trei-
patru decenii să le transmită retardaților din conducerea SUA semnale de alarmă și
previziuni care, ce să vezi?, chiar se îndeplinesc exact așa cum le-a transmis.
Povestea începe în anii 70, atunci când în SUA președinte era Nixon. China era în
apogeul crâncenei perioade a leadership-ului lui Mao, cel care, prin introducerea
„Revoluției culturale” reușise efectiv să aducă țara într-o negură aproape fără ieșire. Cu
profesorii înfundând pușcăriile, cu arderile permanente de cărți „pentru a se șterge
trecutul”, cu toate heirupismele sale, Mao reușise să ducă țara într-o fundătură. Fără un
sistem articulat, fără o fundație culturală, China ajunsese o formă fără fond, mișcându-se
haotic.
Mai țineți minte ce-a făcut Nixon în anii 70? Să nu-mi spuneți că Watergate, că nu vă mai
las să mă citiți! E vorba de ceva mult mai crâncen, denumit „Nixon shock”, adică o serie
de măsuri economice fără precedent. Printre care și ștergerea la fund cu sistemul Bretton
Woods. Întrucât SUA era cam în rahat, Nixon a bătut ultimul cui în coșciugul finanțelor
mondiale prin renunțarea la etalonul-aur și introducerea fanteziei numite „acoperirea cu
forța economică”.
Diferența dintre SUA și China era aceea că, în timp ce-n anii 70 chinezii se aflau la
capătul puterii, conștientizând că s-au dus în bot, americanii abia începeau să pună
programatic în acțiune elementele din „biblia” mișcărilor de stradă ale anilor 60, anume
cărțulia roșie a lui Mao. O altă diferență era aceea că, în timp ce Mao pusese totul
deodată în aplicare, Occidentul a pus cu lingurița, iar acolo unde scârțâia treaba a căutat
justificări și a creionat teorii care să susțină „științific” aberația care se punea la cale. În
timp ce chinezii căutau o cale de ieșire, americanii căutau o cale de intrare. Așa a apărut
marea înțelegere a anilor 80, cea cu deschiderea Chinei. De ce se deschidea China?
Pentru că se atinsese din partea vestului un punct de inflexiune și atât chinezii cât și
americanii vorbeau aceeași limbă, utilizau aceleași șabloane. Chinezii, repet, căutau o
ieșire, iar americanii o intrare în utopie. Așa s-a făcut transferul tehnologic către China
prin „externalizare” și așa a ajuns China o mare putere economică. Și așa China a reușit
să ridice teribil standardele de viață, în ciuda PIB-ului încă mic per capita, în timp ce
SUA, cu un PIB uriaș pe cap de locuitor a reușit să-și scadă standardele.
Care-i viitorul? Așa cum v-am spus în episodul trecut, SUA e în groapă, cu grave
disfuncționalități ale sistemelor care într-o societate noarmală funcționează aproape
axiomatic. China e pe val, ridicându-se continuu. SUA, în continuare merge în utopie,
duce mai departe teoriile ticăloșilor de la Frankfurt sau pe-ale celor de la Tavistock. Chia
a trecut de mult prin toate aceste utopii și pare a-și fi dezvoltat anticorpii(sau deja s-a
obișnuit cu ele) astfel încât crește în ciuda acestora, dar tot sugându-și sângele necesar
vieții de la Vest.
Cam asta e pe scurt istoria de după Al Doilea Război Mondial. Și cam așa arată viitorul în
care o mare putere se prăbușește(SUA), iar o altă putere(China) probabil va sucomba în
urma acestei prăbușiri. Și cine credeți voi că pândește de după colț?
https://www.facebook.com/TrenduriEconomice/posts/922869191398379