IMN IUBIRII

Versuri de dragoste
Fiului meu, Emmanuel – care nu a mai avut
răbdare...
 Imn iubirii

Viaţa, pân’ la urmă, e doar scrum,

E, mai mult, cădere şi-njosire…
Poţi trăi oriunde şi oricum –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Un copil priveşte-n viitor,

Un bătrân scrutează-n amintire…
Poţi trăi plenar – sau fără spor –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Anotimpurile-ţi pot fi reci,

Sau scăldate-n caldă strălucire…
Poţi trăi plângând, sau să petreci –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

În colibă viaţa poţi să-ţi duci,

Ca un câine, poţi lătra-n neştire…
Pe cărări greşite poţi s-apuci –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Cine-i, oare, în lume acel om

Să nu cadă, o dată-n rătăcire?!
Poţi fi mărăcine, poţi fi pom –
Dar nu poţi trăi fără iubire.
Poţi trăi-n picioare – sau pe brânci,
Laş sau brav poţi fi-n nenorocire…
Poţi şi din gunoaie să mănânci –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Poţi, cum creşte iarba, să asculţi,

Sau, nepăsător fiind - din fire,
Poţi trăi în văi sau vârf de munţi –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

S-ar putea, de nimenea dorit,

Să trăieşti în neagră părăsire…
Dar, oricât ai fi de părăsit –
Tot nu poţi trăi fără iubire.

Fericirea-i, cel mai des, un vis,

Ce sfârşeşte în dezamăgire…
Poţi trăi pe nori sau în abis –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Hei, prietene, priveşte-n sus,

Cerul lumii, soarbe-l în privire…
Poţi fi răsărit, poţi fi apus –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Poţi pleca, în viaţa de-apoi,

Liniştit gândind la nemurire,
Floare dac-ai fost – sau un gunoi –
Doar o dată – de-ai simţit iubire.
…Viaţa, pân’ la urmă, e doar scrum,
E-un coşmar – sau albă nălucire…
Poţi păşi pe drept sau silnic drum –
Dar nu poţi trăi fără iubire…
Adolescenţă
Pe chipul tău râde uimirea
Şi plânge-un dor neostoit…
În faţa ta, se pleacă firea,
Iar viitoru-i nesfârşit.

Bujori ţi-au înflorit obrajii

Şi-o piersică i-a parfumat…
Şi plete vesele, grumajii,
Cu aur cald ţi-au îmbrăcat.

Din ochii tăi, sfidând seninul,

Ţâşnesc albastre vâlvătăi;
Pe frunte ţi-a-nflorit mălinul –
Iar gura-i gata de bătăi.

Frumoasă eşti, cum niciodată,

N-a fost, sub soare sau sub nor,
Aşa o zgâtie de fată –
Că zânele, de ciudă, mor!

Cristal şi miere, laolaltă,

Se încâlcesc în glasul tău
Şi atunci când pieptul îţi tresaltă,
Răsare luna – dublu, zău!
Mă doare atâta frumuseţe
Şi nostalgia-mi dă ocol…
Când ochii tăi îmi dau bineţe –
Mă simt de răutate gol.

Din mult preaplinul vârstei mele,

Cu fulgi de nea, pe tâmple ninşi,
Îţi fac, cu sârg, dulci temenele –
Cu ochii-adânc de dor cuprinşi.

Căci tu, frumoaso, ştii, prea bine,

Că azi e-al tău Pământu-ntreg,
Că doar privindu-te pe tine –
Ce e sublim pot să-nţeleg.

Trăieşte, deci, de vise beată,

Sub ceru-nalt, de nouri tuns,
Cât soarele-i pe boltă, iată –
Cât stele-n noapte sunt de ajuns.

Căci griji, pe chipul tău de zână,

Vor ofili bujori, cândva,
Şi-o gură rece, de ţărână,
Din trupul tău s-o-ndestula.

Dar azi, tu eşti, cum niciodată,

În lumea largă n-a mai fost,
Aşa o zgâtie de fată –
Ce vieţii mele-i cată rost…
Alean de toamnă

În seara vânătă de toamnă -

Sărută-mi ochii umezi, doamnă
Căci vin spre mine, fără nume –
Gândiri despre sfârşit de lume.

Şi simt în piept tot plumbul lumii

Şi aud tăcerea grea a humii.
Aud cum plâng copaci în toamnă –
Sărută-mă pe suflet, doamnă.

Prohodul frunzelor mă frânge

Şi plânsul lor - în mine plânge.
Când văd cocori cum cârduri pleacă –
Sărută-mi fruntea ce se-apleacă.

Cu vântul ce miroase-a moarte

Simt cum tristeţi vin de departe
O, dulce doamnă, de-ai putea –
Vreau să-mi săruţi tristeţea grea.

Miresme amare de pelin

Solesc zăpezi ce-ndată vin…
Sub pomi ce-n vânt se zbuciumă –
Pe inimă sărută-mă.
Cu zâmbetu-mi, ce-n plâns se scaldă -
Vreau să-ţi sărut făptura caldă
Căci tu îmi eşti, sub zguri de toamnă,
O primăvară dulce – Doamnă…
 Amnezie

… Ci tot frumoasă ai rămas, iubito? –

Eu, fără preget m-am tot gârbovit –
Căci tinereţea toată mi-am trăit-o
În vis şi-n deznădejdi fără sfârşit.

Te-ntreb acestea, fiindcă, dintr-odată,

Cum mai arăţi, defel nu-mi amintesc…
Şi mă întreb, cu minte-nceţoşată
De te-am iubit – sau dacă te iubesc.

Ce pâclă deasă-afară se întinde!

Noiembrie în fum s-a îmbrăcat;
Şi nici o bucurie nu-mi cuprinde
Sufletul mort – în zgură îngropat.

Mă tot întreb, mai eşti aşa frumoasă?! –

Eu m-am acrit, de vise părăsit…
Şi-n toamna asta, umedă, pâcloasă,
Sunt tot mai trist, posac şi aiurit.

Vag mi-amintesc de ochii tăi, iubito –

Şi strălucirea lor cerc s-o ghicesc…
Dar când nădejdea-n vise-am risipit-o,
Ce pot, cu-adevărat, să-mi amintesc?!
Sunt veacuri de când nu-mi mai eşti iubită –
Şi e un veac de când n-am mai iubit…
Dar tot visez cum că eşti fericită –
Eu nu pot să mă mint că-s fericit.

Deci, rogu-te, îmi iartă îndrăzneala

Acestor întrebări, cam fără rost…
Noiembrie, cu pâcle-a stins sineala
Cerului meu – ce-a devenit anost.

…Ci tot frumoasă ai rămas, iubito? –

Eu sunt mai gârbov, slut şi obosit;
Căci, tinereţea toată-am risipit-o –
De fapt, doar am visat – nici n-am trăit…
 Aniversare

Iubito, ştii că azi e ziua noastră?!

De ce te miri – e-n fiecare zi!
E primăvară, zarea e albastră –
Eu reînvăţ ce-nseamnă „ a iubi”.

Tristeţea toată am dat-o-n vânturi calde

Mi-e soare-n suflet – soare îmi eşti tu! -
Vreau gândul meu în gându-ţi să se scalde
Primeşte-l, dar - te rog, nu spune „nu”!

Hai să sădim un pom care să crească

Din sufletele noastre, altoit
Cu ramuri de sorginte îngerească...
Eşti pregătită? – eu sunt pregătit!

Vreau, pomu-acesta, să-l sădim în taină –

Cu risipiri de doruri să-l udăm,
Să-l ocrotim sub nevăzută haină
Ţesută din sublimul ce-l gustăm.

Va creşte falnic, va rodi caise

Sau, poate, mere roşii sau gutui...
Ori, poate, va rodi lumini şi vise –
Ce va rodi – n-om spune nimănui!
Vom dărui din poame numai celor
Ce sufletul-pereche nu-şi găsesc,
Celor prea trişti şi – de ce nu?! – acelor
Care mai ştiu să spună „te iubesc”!

...Iubito, ştii că azi e ziua noastră?!

Nu te mira – e-n fiecare zi!
Îţi dăruiesc, făcând din suflet glastră,
Inima mea – să-ţi cânte zi de zi...
 Avertisment

Eu te previn, iubita mea,

Că într-o zi – cred că-n curând –
De suflet mi-te-voi lega
Că nu vei mai scăpa nicicând.

Te voi lega aşa cum leagă

Pârâu-şi apa de izvor,
Aşa cum leagă-şi lumea-ntreagă
Speranţele de viitor.

Tu Feţi-Frumoşi vei căuta...

Dar tu să ştii – să ştii prea bine
Că sufletu-mi nu te-o lăsa
Să te îndepărtezi de mine.

Te-o ţine-n lanţuri aurii,

Te-o dezmierda cu dulci cuvinte,
Ţi-o umple clipele pustii
Cu mângâieri – să fii cuminte.

Probabil, aste vorbe pline

De ceva cald, copilăresc –
Îţi par naive şi puţine –
Dar pot iubi dumnezeiesc.
Căci tu îmi eşti de o mulţime
De ani, iubirea cea dintâi...
Şi vorbe nu-s ca să exprime
Cum te voi face să rămâi

La mine-n suflet şi în gânduri...

Nu prea mult timp – doar cât trăiesc...
Deşi, când scriu aceste rânduri,
Ştiu că şi-n moarte-o să iubesc

Făptura ta...căci tu, iubire,

Mă faci să simt că mai sunt viu –
Nu-mi poate da întreaga fire
Ceva ca tine; o ştii – şi-o ştiu.

Aşa că, te previn, iubită,

Că într-o zi – chiar în curând –
Vei fi cu totu-a mea – şi uită
De Feţi-Frumoşi şi de-orice-alt gând...
Azi vreau să-ţi scriu, iubito…

Azi vreau să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem,

Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem,
Căci tot mai hâd e veacul, meschin şi furios –
Şi-aş vrea să-mi sting tristeţea – gândindu-te frumos.

Ştiu c-ar putea să-ţi sune banal şi prea lumesc

Aceste vorbe simple: „Frumoaso, te iubesc!” –
Dar prea puţin, în lumea aceasta, de granit,
Se-aud vorbiri de suflet, de dor şi de iubit,

Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut

Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,
Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet,
Iubirea pentru tine, în tainic alfabet

Şi zâmbete în juru-i stârnind, cu înţeles,

Sau râsete-nfundate, venind din gând pervers…
Dar vine vremea-n care, doar gândul diafan,
Va scoate omenirea din hăuri la liman.

Tu mă priveşti, iubito, cu ochii strălucind

Şi simţi în piept o caldă mirare, tresăltând…
Ştiu, cam ciudat şi palid îţi par, adeseori
Şi cam prea des lunatic, pierdut cu capu-n nori;
Dar vreau să ştii că-aceasta înseamnă să iubeşti
Şi, singură, iubirea, din cele omeneşti
Ne scoate din tristeţe, durere şi gând rău
Şi, sigur, ea ne face, vecini cu Dumnezeu.

…Am vrut să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem,

Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem
Dar, parcă, stins mi-e glasul, prea trist şi răguşit
În lumea asta sumbră şi dură – de granit…
 Beţie

Mireasma florilor de iasomie,

Scăldată într-al teilor parfum,
Precum un drog – mă-mbată şi mă-mbie
Ca să purced, iubita mea, la drum.

Pe ce coclauri să mă îndrept, iubire,

În plină noapte, nu ştiu – dar pornesc...
Cred c-o s-o iau din loc, aşa-n neştire –
Şi o să te caut până te găsesc!

Căci arşiţa ce-o simt arzând în mine

Doar tu, iubito, poţi s-o potoleşti...
Plin de capcane-i drumul pân’ la tine,
De cazne şi-ntâmplări – ca în poveşti!

Ar trebui să-ncep cu “A fost odată...” –

Însă n-am cum, căci în prezent trăiesc
Iubirea asta, tandră, demodată –
Ce n-are în ea nimic din ce-i lumesc.

Într-un castel, eu cred că eşti, Domniţă -

Captivă-n turn – iubito, te visez...
Deşi nu-s nobil, nu-s de bună viţă,
Mi-e ţel suprem să te eliberez.
...Ce gânduri am – în noaptea-nmiresmată! –
Cred că sunt beat de aroma teilor...
Iubirea mea – o fi, ea, demodată –
Dar plină e de dor sfâşietor!

Aşa că, îmbătat de iasomie

Şi de al teilor parfum nocturn,
Anunţ străjerii tăi – căci vreau să ştie! –
Că vin să te eliberez din turn...
 Buzele tale...

Un cântec de iubire vreau să-ţi cînt

Cu glas ca un primăvăratic vânt,
Cânt cristalin, suav, nepământean –
Cântec de tine, cântec de alean:

Buzele tale calde-s un poem

Scris de un poet, nedezminţit boem...
Dulceaţa lor, iubito, când o sorb
Devin, la toate cele, surd şi orb.

Şi lumea mea – la tine o rezum...

Restul e haos, pulbere şi scrum;
Lipit de tine-o veşnicie-aş sta,
Iubito – cerul meu şi steaua mea.

În nopţi de insomnie mă frământ,

Cu gânduri negre, singur mă-nspăimânt:
Mă tem că dacă tu ai dispărea -
Nimic aş fi - căci tu eşti lumea mea.

Sărută-mă, cu gura ta de foc,

Sărută-mă, căci plin de nenoroc,
Prin lumea rece dorul mi-am purtat
An după an – până ce te-am aflat.
Buzele tale roşii-s un poem...
Sărută-mă, iubito, căci mă tem
Că plec, curând, către un alt meleag –
Sărută-mă cu dor şi cu arţag.

Cât cerul înstelat îl mai zăresc –

Iubeşte-mă adânc, căci te iubesc
Cu disperare, sete şi nesaţ –
Iubeşte-mă, iubire – dulce laţ

În care singur, nesilit, m-am prins

Şi nu mai vreau să scap, căci m-a învins
Sărutul tău – molatec şi-nfocat,
Căruia jertfă, pe deplin, m-am dat.

...Un cântec de iubire vreau să-ţi cânt,

Să ţi-l trimit pe-al primăverii vânt...
Iubito, gura ta e un poem –
Iar trupul tău mi-e doină şi blestem.
 Cămătar de vise

Sunt cămătar de vise – dobândă mare cer

Dar, vise, pe măsura dobânzii îţi ofer...
Iubito, într-o lume ursuză-ntunecoasă –
Eu îţi vorbesc de-o alta – senină, luminoasă.

Ştiu, te îmbăt cu vise iţite dintr-un vis

Pe care, odinioară, din teamă de plictis –
L-am făurit în zile scăldate-n praf de-azur,
Pe când priveam viaţa prin diamantul pur

Al inocenţei care, treptat, m-a părăsit

Şi-n vălmăşagul vieţii, sălbatic, m-a zvârlit.
Dar mi-au rămas în suflet, pierdute-ntr-un ungher,
Crâmpeie de visare, ce n-au pierit – nu pier.

Puţine-s şi firave – de aceea greu le dau

Şi, poate, tot de-aceea, dobândă mare iau:
Surâsuri, şoapte tandre, sărut şi-mbrăţişări –
Căci sunt sătul de ură – sătul sunt de ocări.

Mi-e veacul plin de zgură şi mult prea mohorât

Şi zilele mi-s pline de searbăd şi urât...
Deci, ca să scap de silă, tristeţe şi amar -
Făcutu-m-am de vise, iubito, cămătar.
Cămătăria asta, mă face câteodat’,
Când cer dobândă mare – cel mai bogat bărbat
Deşi, dintodeauna, doar vise îţi ofer –
Plăteşti cu drag dobânda, cam mare, ce ţi-o cer.

...Sunt cămătar de vise, dobândă mare cer -

Dar, vise, pe măsura dobânzii îţi ofer;
Iubito, hai, plăteşte – scadenţa a sosit –
Afară-i frig, e ceaţă şi iarna a venit...
 Cântec despre dragoste

Când iubeşti, ţi-e pasul sigur, călcând slobod şi vioi

Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul „doi”.
Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi
Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.

Grijile dispar în ceaţa înnoratului trecut

Fleacuri par acele lucruri care, odată, te-au durut.
Zilele ţi-s luminoase – fie ploaie, fie ger
Iară noaptea gându-ţi zboară către stelele din cer.

Când iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor

Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor.
Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân –
Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.

Când iubeşti, pare că cerul se deschide, dintr-o dat’

Ca un trandafir albastru, de lumină-nrourat.
Toate căile par drepte, fără pic de povârniş
Şi-o căldură te cuprinde, calm şi tandru, pe furiş.

Te simţi bun – un fel de rege, înţelept şi altruist…

Veselia-ţi este mamă şi nu ştii ce-nseamnă „trist”.
Primăvară-ţi este viaţa, chiar de afară-i iarnă grea –
Şi pe frunte, drept pecete, porţi, mereu, rază de stea.
Ştiu, iubirile-s făcute să se stingă – când şi când…
Însă, dragostea nu moare pe deplin, nicicum, nicicând.
Cred că dragostea-i menirea – idealul vieţii-ntregi
Şi-i de ajuns să fii doar sincer ca să poţi s-o înţelegi.

Lume, lume – hei, prieteni, când iubeşti eşti CINEVA

Altfel viaţa-i doar un teatru, plin de măşti şi mucava.
Când iubeşti, nu te simţi singur – fiindcă poţi să mai
visezi –
Fără dragoste, prieteni, nu-nfloresc pomii în livezi.

Şi atunci, ce îţi mai rămâne, pentru ce să mai trăieşti?

Stearpă şi pustie-i viaţa, când nu poţi să mai iubeşti.
Fără noimă îţi e calea – chiar şi ţie-ţi eşti intrus;
Dragostea nu are moarte – fiindcă-i dar venit de Sus…
 Cântec eşti...

Cântec eşti şi rodie -

Ură sunt – de zei căzuţi...
Sub aceeaşi zodie
Ne-a fost dat să fim născuţi

Rod de viaţă eşti şi stea -

Teamă grea de moarte sânt...
Tu-ncălzeşti fiinţa mea
Cruce-mi eşti – şi sunt mormânt.

Miezul iernii ne-a fost scutec

Gerul aspru ne-a fost naş
Şi-un blestem ne-a fost descântec –
Greului să-i fim părtaşi.

Dar a fost şi-o zână bună

Ce-a rostit descânt de bine:
Să purtăm în ochi lumină
Şi-o purtăm – printre suspine…
Cântec pentru tine...

Femeia mea de rouă şi de lună,

Femeia mea de zori şi de senin,
Cum ar putea iubirea mea să-ţi spună
Că-mi eşti liman temeinic şi deplin?

Iubito-n primăvara înflorată,

De-un verde cald şi proaspăt renăscut,
Nu mai trăiesc cuvântul „niciodată” –
Căci n-am nici amintiri – deci nici trecut.

Căci iarna ce-o purtam mereu în mine

Suflarea-ţi caldă o a risipit...
Mi-s zilele blajine şi senine
Şi sufletul mi-e calm şi primenit.

Aş vrea să-ţi cânt poeme în tot ceasul

Ştii, bucurii, puhoi, mă năvălesc!
Dar teamă mi-i că răguşit mi-e glasul
Când vreau să-ţi cânt în grai nepământesc.

Da-n inimă îţi scriu, mereu, poeme

Şi sufletul meu cântă neîncetat
Un cânt suav – atuncea când nu geme
De dorul tău, amarnic, neîndurat.
Femeia mea, tu, sufletu-mi pereche,
Ce-mi legeni visu-n leagăn diafan
Mi-e sufletul puştan într-o ureche,
Ce zburdă precum iezii pe gorgan.

Domneşte primăvara peste fire –

Eu mă simt proaspăt ca un verde plai...
Dacă-ai uitat, iubito-ţi dau de ştire
Că se iţeşte, vesel, luna mai!

...Femeia mea de lună şi de soare,

Femeia mea de zori şi asfinţit,
Tu, prospeţimea pomilor în floare –
În tine, pe deplin, m-am regăsit...
Caută-mă…

Caută-mă în glăsuirea
Vântului din zori de zi
Nu-mi vei mai afla iubirea –
Şi-asta vântu-ţi va şopti.

Caută-mă în primăvară,
Prin smaraldul crudei ierbi
Umbra mea n-o să-ţi apară –
Primăvara poţi s-o-ntrebi.

Caută-mă prin pădure

Nicidecum n-o să găseşti
Ochii mei, care să-ţi fure,
Urma paşilor hoţeşti.

Caută-mă în dogorârea
Verii, în amiezi fierbinţi…
N-o să-mi auzi glăsuirea –
Nicidecum să nu te minţi.

Caută–mă în reci vânturi

Toamna, când toţi pomii plâng...
N-o s-auzi a-mele cânturi,
Nici n-oi fi ca să te strâng
În strânsoare pătimaşă –
Să te alint, sub ruginii,
Frunze-n toamna cea trufaşă,
Când miroase-a coapte vii.

Caută-mă în plină iarnă

Pe când neaua, ca-n poveşti,
Din văzduh prinde să cearnă –
Nicăieri n-o să găseşti

Trupul meu, nici răsuflarea

Şi nici glasul meu pierdut
Fiindcă nu-ţi mai vreau chemarea –
Ce-altădată, m-a durut.

Tu pe mine – eu pe tine,
Nu ştiu cine a minţit…
Ştiu atât: nu mi-a fost bine
Nici nu cred că m-ai iubit.

Deci, „adio” nu-ţi voi spune

Nici blesteme n-oi rosti…
Nu-ţi doresc nici zile bune –
Îţi doresc - ce-mi vei dori…
Ce n-ai ştiut – şi nu vei şti…

Evlavios îţi spun că, nu,

Iubirea nu e pricopseală...
Cum ai crezut, probabil, tu –
Şi nu-i, nicicum, doar hârjoneală.

Iubirea nu-nseamnă, deloc,

Cuvinte dulci, clipe senine,
Nu înseamnă nopţile de foc –
Pline de geamăt şi suspine.

Iubirea-i plumb, iubirea-i zbor –

E râvna lutului spre stea;
Iubirea-i mergere pe nor –
De unde poţi, oricând, cădea.

E –un hău, în care te arunci,

Fără de gând - cu capu-n jos ...
E-un risc: ori te zdrobeşti de stânci -
Ori te înalţi, victorios.

Iubirea-i noapte-n plină zi

Sau înserare-n dimineţi –
În care mori, spre a trăi,
O clipă – ca pe zece vieţi.
Iubirea-i ger, iubirea-i foc –
Dar şi seninul infinit...
E chin adânc şi nenoroc –
Dar şi Edenul regăsit.

Iubirea-i jind spre absolut

Şi singurul temei de-a fi...
Dar tu nu ştii, nici n-ai ştiut -
Şi niciodată nu vei şti...
 Ceas târziu

În noaptea parfumată
Nesomnul mă veghează
Şi gânduri negre cată
Să-mi ţină mintea trează.

Mă îndoiesc de mine,
De cei din jurul meu,
Ce-i rău - de ce e bine,
Să desluşesc, mi-e greu.

La ceas târziu mă-ndoaie

Puhoi de remuşcări
Şi-n clipocit de ploaie,
Mă chinuie-ntrebări:

Gândirea mea e dreaptă,

Sau totu-n mine-i fad?
Păşesc, treaptă cu treaptă,
Spre Cer sau către iad?!

Ce înseamnă, pân’ la urmă,

Cuvântul “Adevăr”?
Ceva ce-n suflet scurmă
Şi mintea-mi ia-n răspăr?!
Tot mai greoi, croiala
Vieţii o pricep…
Mă roade îndoiala –
Dând disperării cep

Căci, frământări şi gânduri,

Mereu m-au răsucit –
Şi vieţii, printre rânduri,
Credeam că i-am citit

Şi sensul şi limanul,
Spre care duce-n veac –
Dar, astăzi, simt că vanul
Mi-e cumpăt şi ortac.

Mă sapă, roade-ntruna
- Cum carii lemnul rod –
Un gând: cum că, minciuna,
Mi-e mamă şi-i sunt plod.

O, Doamne, dă-mi puterea

De-a mai putea credea
Că dreaptă-mi este vrerea -
Şi bună lumea Ta!

…În noaptea parfumată,

Sub răpăit de ploaie,
Mi-e mintea-nceţoşată
Şi spaime mă-ncovoaie…
 Cedare
S-ar zice că, iubito, aproape orişicând -
Tu ai mereu dreptate, în vorbe şi în gând ...
Eu n-am nici o speranţă, măcar nu pot visa,
Să-mi fii, vreodată, alături – să fii de partea mea.

Nălucile visării, demult ne-au despărţit

Pe căi deosebite – ne-au dus, ne-au rătăcit
Zadarnic cătăm, astăzi, pe cerul infinit
Să aflăm unde e steaua ce ne-a călăuzit.

Dar între timp, femeie, eu am aflat - cumva -

Că steaua vieţii mele nu e şi steaua ta...
Şi că, de fapt, nimica - după o viaţă-ntreagă,
Nu ne-a legat, vreodată, oricât mi-ai fost de dragă.

Că dragostea e oarbă – o ştie orişicine

Dar, astăzi, când cu-ncetul mă reîntorc în mine
Descopăr cu stupoare că, deşi, te-am iubit
Nu eşti nici pe departe ceea ce mi-am dorit.

Dar eu, fără de preget, încă-ţi mai spun „iubito” –

Iluzia iubirii, deplin, n-am părăsit-o...
Deşi, golul din suflet, cu mine-l umplu-ncet –
Îţi las părerea falsă că-n dragoste-s valet...
 Chipul tău...

Adesea-ţi sculptez chipul din lespede de gând –

C-o daltă făurită din dor şi din cuvânt...
Dar mai ades, în noapte, cu flacăra privirii,
Îţi modelez făptura din purpura iubirii.

Iubito, eşti departe, sub alte zări trăieşti

Şi pe alei străine, tu pasu-ţi potriveşti
Cu alte ore, clipe...în triste-amiezi adaşti -
Şi te veghează-n noapte, străini şi sumbri aştri.

Deasupra mea sunt stele, pe care nu le vezi,

Decât cu ochii minţii, strălucitori şi verzi –
Ochi plini de limpezimea unui curat pârâu
Şi verzi, ca-n primăvară, un verde lan de grâu.

Vezi?! Pictor de m-aş face, uşor aş zugrăvi

Şi chipul tău şi ochii – şi felul tău de-a fi!
Dar sunt stângaci – penelul din dor mi-e făurit,
Din dor îţi sculptez chipul – cu dor l-am zugrăvit...

În noaptea înnorată, la ceas târziu veghez –

Cu dor arzând, eu chipul, din dragoste-ţi sculptez...
Un freamăt se aude – în frunze sau în gând -
Sau răsuflarea-ţi caldă, tu mi-ai trimis, oftând?!
Aştept ca dimineaţa să vină-nrourată,
În prospeţimea-i verde, de soare-înnobilată,
Pe bolta sinilie, drag chipul să-ţi pictez -
Apoi, în raze calde, duios să-l înrămez.

...Ades îţi sculptez chipul din lespede de gând,

Sau te pictez, pe boltă, de doruri fremătând...
Ştiu: sunt stângaci în taina, măiastră-a zugrăvirii –
Dar te-am sculptat în mine cu dălţile iubirii...
 Colind de dragoste

Fată frumoasă, în iarna grea,

Hai, încălzeşte-mi tu, inima!
Colind la geamul tău luminos –
Mi-e frig, dar să intru – mă simt sfios.

Sfiala-mi vine dintr-un trecut

Care mă doare – sau m-a durut…
Copilăria-mi, ca şi un fulg,
Topitu-s-a, parcă, pe brazdă de plug.

Fată frumoasă, în casa ta,

Nu e tristeţe – ca-n inima mea
Ci-i veselie şi-un brad frumos –
Colindul mi-e palid şi dureros.

Dar îl tot cânt, cu lacrimi în glas -

Colindul meu, parcă-i, de bun rămas
Căci nu mai pot – sau n-am fost copil -
Ci doar un bătrân urât şi umil.

Acum în casă de m-ai chema

Fată frumoasă, eu n-aş intra
Chiar de-mi eşti dragă şi te iubesc –
Gheaţa din suflet nu pot s-o topesc.
Fată frumoasă, acum voi pleca,
Unde mă duce tristeţea mea;
Te las cu căldura-ţi şi bradul frumos –
Mă cheamă lutul cel friguros…
Colind de dragoste II

Dragostea mea-i un colind –

Căci din mine mă desprind
Şi- n uitare dulce cad -
Fată, mirosind a brad

A brad verde şi a nea

Fată – gingaş-rândunea,
Rătăcită printre ierni –
Ca tristeţile să-mi cerni.

Când îţi laşi capul pe spate

Nu mai ştiu de-i zi sau noapte
Iar când îmi zâmbeşti, alene,
Şi-ţi cad fulgi pe păr şi-n gene

Te sărut şi te dezmierd
Şi în ochii tăi mă pierd
Ameţit de-mbrăţişare –
Fată de jar şi ninsoare.

Fată, mirosind a brad,

Sărutările-ţi îmi ard
Tot ce-i dor şi tot ce-i jind –
Tu iubire, tu, colind.
Sărbătoare-mi eşti sub ger,
Fată dalbă – fată ler,
Silnicii din mine ştergi –
Când ne strecurăm sub cergi

Şi-mi laşi sufletul curat –

Gol de scârbe şi oftat
Şi-n ăst gol sădeşti, pe loc,
Doar sămânţă de noroc.

Amintindu-mi că sunt viu –

Fată - unduiri de râu.
Că sunt viu şi-ncă trăiesc
Fată - zâmbet îngeresc.

Tu eşti sărbătoarea mea,

Fată – fulg proaspăt de nea.
Îmi eşti dar, îmi eşti colind –
Sufletu-mi chivernisind

Cu dor şi cu duioşii
Şi cu râsete zglobii,
Sub înneguratul cer -
Fată dalbă – fată ler...
 Colind şoptit

Pe sub chiciuri, prin troiene –

Pe sub crivăţul ce geme,
Voi veni, în iarna grea
Să-ţi şoptesc colinda mea.

Într-o noapte o să viu,

Pe când dormi, în ceas târziu,
Şi Crăciunu-ţi voi vesti,
Cu glas molcom ţi-oi şopti:

„Te iubesc – afară-i ger

Dalbe flori şi leru-i ler!
Te iubesc, adânc, păgân,
Cu doru-n suflet stăpân.

Dormi, frumoaso, dormi senin –

De luceferi, ceru-i plin!
Sufletul mi-e plin de tine –
Plin de dor şi de suspine.

Cât de tare trupu-mi vrea

Lângă trupul tău să stea!
Doar o clipă – o clipă, zău –
Să atingă trupul tău.
Dar n-aş vrea să te trezeşti
Căci îmi place cum zâmbeşti...
Zâmbet cald, copilăros –
Tu visezi ceva frumos!

Mi-aş dori ca-n visul tău

Să pătrund, puţin, şi eu...
Dar n-aş vrea intrus să fiu,
Căci nu am de und-să ştiu

Dacă-n visul tău, cumva,

Tu nu eşti cu-altcineva...
Dar e noaptea de Crăciun –
Şi-un sărut pe pleoape-ţi pun.”

Şi-o să plec, tiptil, tăcut, –

Lăsându-ţi înc-un sărut...
Mâine dimineaţă-n zori,
Scuturată de fiori

Când din somn te vei trezi

Lângă tine vei găsi
Crenguţă verde de brad –
Şi pe pleoape sărut cald...

În ăst timp, eu, prin troiene,

Pe sub crivăţul ce geme,
M-oi întoarce acas’ zâmbind –
Fericit că un colind
La ureche şi-am şoptit
Cu glas tandru-n dor topit
Un colind – caldă şoptire,
Cânt de drag şi de iubire.

...Pe sub chiciuri, pe sub nea

Şi la anul voi pleca –
Cât o fi iarna de grea,
Să-ţi şoptesc colinda mea...
 Colind troienit

Aşteaptă-mă, iubito, în seara de Ajun –

Când glasuri cristaline vestesc pe Domnul Bun!
Poate ajung la tine, târziu sau mai curând –
Ca să-ţi rostesc colindu-mi, cu glas curat şi blând.

Troiene mari şi viscol mă-mpleticesc pe drum,

Cu greu străbat prin ele – dar o s-ajung, oricum...
Tu-aşteaptă la fereastra cu-mpodobitul brad –
Te rog să ai răbdare, din când în când mai cad.

Dar mă ridic, îndată, din recele omăt,

Gândindu-mă la tine – de tine mă îmbăt
Şi-mi arde-n piept dorinţa, mai vie ca oricând,
Să te colind, iubito – doar asta port în gând!

Eu n-o să-ţi bat în uşă – vreau să-ţi colind la geam -

Colind frumos, nostalgic, cântat din neam în neam,
De veacuri, de strămoşii din care stirpea-mi trag –
Pe care, din pruncie, îl ştiu şi-l cânt cu drag...

E un colind la care eu am adăugat

Şi vorbe de iubire – nu cred că-i vreun păcat!
E un colind cu steaua, cu magi şi dalbe flori,
Aş vrea ca, ascultându-l, de drag să te-nfiori.

Să nu te superi, dacă, mi-e glasul răguşit,

Colindul e ca mine – de vremuri troienit...
Tu să mă chemi în casă – de vrei răsplată-a-mi da –
Nu vreau să-mi dai parale – ci, caldă, gura ta.

Şi-apoi, o-mbrăţişare – poate prea multe-ţi cer! –

Dar dacă-mi dai răsplată, eu o să uit de ger
Şi lângă bradul verde, frumos împodobit,
Te voi iubi, iubito – şi tandru şi smintit.

...Aşteaptă-mă, iubito, în noaptea de Ajun,

Eu vin cu colindatul – de pe acum îţi spun!
O să ajung, iubito, îngheţat şi ostenit –
Vreau să îţi cânt colindu-mi – de vremuri troienit...
 Comerţ cu sentimente

Sunt negustor abil de sentimente,

Îţi vând iluzii – tu îmi vinzi poveşti,
În nopţi bizare şi incoerente –
Când, tu, îmi spui, minţind, că mă iubeşti.

Şi-ţi vând şi clipe dulci – falsificate -

Tu dai, la schimb, sărut după sărut…
Dar, dincolo de şoapte-nduioşate –
Eşti prefăcută şi sunt prefăcut.

Ce mercantil ne cântărim, cu grijă,

Fiece gest, fiece fals alint!
Iubirea noastră-i doar o frântă tijă –
Senină, tu, mă minţi – senin te mint.

Cu cât cinism ne afişăm comerţul

De sentimente false, nefireşti!
Fără să ştim că, pân’ la urmă, preţul
Acesta e: suntem doi inşi groteşti.

Eşti vânzătoare aprigă de vise,

În care nici, măcar, tu nu mai crezi…
Îţi dau, la schimb, săruturi reci şi stinse –
E un comerţ în care pierd – şi pierzi.
…Sunt negustor abil de sentimente –
Îţi vând iluzii – tu îmi vinzi poveşti,
În nopţi bizare şi incoerente –
Când, tu, îmi spui, minţind, că mă iubeşti…
 Constatare

Într-o iubire care – de-a fost, vreodată - piere

Tu-ai folosit, anume, prea des – distanţiere...
Azi, între noi răceala, stă – straşnică redută -
Iubirea-mi pentru tine, e-o cauză pierdută.

Nu mai visez la tine, nimic n-aştept, nu cer

Şi nu mai am de unde, iubire să-ţi ofer...
M-au obosit atâtea speranţe şi visări,
Iar gândul nu-mi mai fuge, la tine-n depărtări.

Se stinge-ncet, dar sigur, sclipirea din priviri –

Mă stăpânesc greoaie, de plumb, dezamăgiri...
Poate prea mult iluzii cu tine am ţesut –
De nu, cumva-n minciună-am trăit de la-nceput.

Mi-e certă, dar egală, imensa-ţi plictiseală –

Doar, câteodată-n mine, aiurea se răscoală,
Un fel de deznădejde, ce-mi las-un gust amar –
Că te-am iubit bezmetic şi, totuşi, în zadar...

Dar viaţa mea pe drumuri, cotite, a tot umblat

Şi căutând pe ACEEA – mereu s-a înşelat...
De la extaz la ură, ades m-am pomenit
Trecând – şi, pân’ la urmă, senin şi liniştit
M-am reîntors în mine – şi-n mine, regăsit,
Mi-am spus că, totdeauna-nceputul e-un sfârşit...
Poate, prea mult – iubirea, mi-a fost un fel de ţel -
Cătat cu frenezie, cu prea fanatic zel.

...Într-o iubire care – de-a fost vreodată, piere

Tu ai folosit degeaba, mereu, distanţiere...
Azi, între noi răceala, stă – straşnică redută –
Iubirea e-o himeră – o cauză pierdută...
Cu tine...

Zănatice gânduri, precum că nu eşti

Cu mine, iubito, mă scurmă...
Afară e iarnă, e timp de poveşti –
Nicicum de privire în urmă.

Trecutul meu, lasă-l să plece, te rog –

Cu mine priveşte înainte!
Vieţii de mâine, tu fii-i prolog,
Ce-a fost, nu mai vreau să ţin minte.

Zăpada-n ferestre se aşeză, domol,

Frumos şi curat ca-n pruncie...
De scârbe şi patimi, mi-e sufletul gol –
În loc, tu-ai sădit bucurie.

Hai, vino! În braţele mele, sprinţar,

Îmi place cum sari, şotioasă!
De ce se întâmplă prin lume, habar
Nu am şi deloc nu-mi mai pasă.

Căci lumea, iubito, tu îmi eşti acum,

În ochii tăi - largă e zarea!
Priveşte, din hornuri se-nalţă alb fum –
La fel de alb ca ninsoarea.

Lipeşte-ţi făptura de trupul meu viu –

Cu mine devino totuna!
Departe-i trecutul meu sterp,cenuşiu
Şi nici amintiri n-am – niciuna.

...Zănatice gânduri, precum că nu eşti

Cu mine, iubito, mă scurmă...
Te uită-i zăpadă, e timp de poveşti –
Nicicum de privire în urmă!
Cum să te-întreb, iubito…

Cum să te-ntreb, iubito, ce mai faci?

Când nu-i, măcar, o frunză prin copaci
Ca să trezească-n mine vreun fior –
Sosit-a timpul sterp al brumelor.

Şi ceţuri grele peste lume cad…

Eu, rătăcind, sleit, pe-al vieţii vad
Nu întrevăd lumini, nici ideal
Căci tot mai rece-i recele real.

Am obosit să tot trăiesc sub ierni…

Tu, cred că vise, încă, tot mai cerni
Şi planuri, bănuiesc, că mai croieşti
Visând o lume dulce – ca-n poveşti.

Eu nu mai port în mine nici un vis

Mă prăbuşesc, trăind în compromis
Căci se lungeşte – atât de grosolan! –
Trena minciunii, de la an la an.

Geam nu privesc; deja, la mine-n suflet,

E ceaţă şi-al urâtului răsuflet…
Tu mai visezi frumos? Ce bine ar fi
Cu tine să visez – cât te-aş iubi!

Dar cum să-ntreb, iubito, ce mai faci?!

Când nu-i, măcar, o frunză prin copaci
Ca să trezească-n mine vreun fior –
Sosit-a timpul sterp al brumelor…
 Cuvinte-n limba „Dor”

Da, pare-o nebunie, ca zile-ntregi la rând

Să îţi vorbesc într-una, iubita mea, în gând...
Deşi, cu voce tare, nimicuri îţi rostesc
În gândul meu, eşti TOTUL şi poate mă sfiesc

Să-ţi spun cuvinte-anume, pe care, chiar şi eu

Deşi le port în minte – să le rostesc mi-e greu.
Cuvintele acestea, de neînţeles îmi par -
Mă zbuciumă de parcă, mereu păşesc pe jar.

Iar limba-n care-n minte îmi vin, n-am auzit

Pe cineva, vreodată, defel s-o fi vorbit...
O fi limba iubirii – un grai de sus, divin –
E-o limbă – dulce miere şi parfumat pelin.

În graiul meu, tradusă, cred că se cheamă „Dor”...

Dar teamă mi-e că, totuşi, nu mi-e aşa uşor
Ca-ntr-un cuvânt, o limbă întreagă, s-o adun –
Dar „Dor” îmi stă pe buze – şi „Dor”, iubito-i spun!

Da, cred că „Dor” se cheamă graiul cel negrăit –

Pe care-ncerc zadarnic, ca să-l fac auzit...
Dar dacă n-am putere cu voce să-l rostesc,
Cu gândul – minţii tale, uşor mi-e să-i vorbesc.

...M-am încâlcit în vorbe, ca pasărea-n hăţiş

Şi nu găsesc cărare spre-un verde luminiş
La care, pân’ la urmă, cu bine să răzbat –
Căci mii de simţăminte în pieptul meu se zbat.

Deci, plin de duioşie, un simplu „te iubesc” –

Dar greu de-atâtea sensuri – mai pot ca să-l rostesc...
Poate prea mult nu-ţi spune, poate sună banal –
Şi nu ştiu de mă scoate, din ape-adânci, la mal...

Ştiu doar că, niciodată, în graiu-mi pământesc,

Nicicum n-aş putea spune tot jindul ce-l trăiesc
Din zori şi până-n noapte, din noapte până-n zori –
Febril şi plin de vise, de calzi şi reci fiori.

...Ştiu, pare-o nebunie, ca zile-ntregi la rând

Să îţi vorbesc, tot timpul, cu voce şi în gând...
Dar crede-mă, iubito, nu mi-e deloc uşor
Ca să rezum o limbă în vorba asta:”DOR”...
 Dacă timpul…

Dacă timpul amintire

Despre toate ar avea –
Poate des mi-ar sta în fire
Să te port în mintea mea.

Dacă anii – păsări sure -

N-ar zbura prin veacul spân,
Sufletu-ar putea să îndure
Numele să ţi-l îngân

Ceas de ceas, clipă de clipă –

În calde psalmodieri…
Dar mi-e sufletul risipă
De ciudate-ntortocheri.

Numai cerul mi-e dovadă –

Când privesc spre-azur, setos,
Că stau drept, fără tăgadă,
Şi nu merg cu capu-n jos.

Câte-o piedică-n răstimpuri,

Mă opreşte-n poticneli…
În rest, palide-anotimpuri,
Trec – furtuni sau adieri.

…Dacă timpul amintire

Despre toate ar avea –
Aiurând despre iubire,
Numele ţi-aş îngâna.

Însă timpul – gri plămadă –

Zboară, întins, pe drumul său…
Printre vise, dor şi sfadă –
Am pierdut numele tău…
 Curiozitate

Sunt curios, iubito, ce vei spune

Când spre o altă lume voi pleca:
Vei plânge şi mă vei striga pe nume –
Sau, furioasă, mă vei blestema?

De câte ori vorbesc, duios, de moarte,

Tu, vorbele, îndată mi le-ntorci:
Îmi spui că timpu-acela-i, hăt, departe
Şi firul vieţii, luminos mi-l torci.

Iubita mea, ştiu că nefericită

Mult prea adesea te-am făcut – dar ştiu
Şi că, nicicând, n-ai fost aşa iubită –
Şi nu vei fi – atât cât mai sunt viu!

Tu să nu crezi, cumva, că mie-mi este

Uşor, ca să vorbesc despre sfârşit…
Dar viaţa mea, nu-i filă de poveste –
Chiar şi poveştile-au ceva cernit;

Pentru că-ncep, mereu, cu “a fost odată…”

Deci, dac-a fost – există un final!
Nu te-ntrista, tu ştii că niciodată,
N-aş vrea să beau acest amar pocal.

Că te iubesc – nu încape îndoială,

Dar nici că voi pleca, nu te-ndoi…
Demult, cu moartea, am o învoială:
Doar pentru dânsa te voi părăsi!

Nădejde n-am că într-o altă lume –

Din întâmplare, ne vom întâlni…
Târziu de tot, când vei veni – anume,
De-o să mă cauţi, ne vom regăsi!

Dar, cum nu ştiu când îmi va fi plecarea

Eu te iubesc ACUM, încrâncenat…
Te uită, cât de luminoasă-i zarea –
Îmbună-te – ţi-e chipul încruntat!

Cât zarea-i, încă, în azur vopsită

Şi atât cât soarele-l mai pot zări,
Sunt doar al tău, nu fi nefericită,
Căci, până voi pleca, aşa va fi!

…Sunt curios, iubito, ce vei spune

Când voi lipsi, deodat’, din viaţa ta:
Vei plânge şi mă vei striga pe nume –
Sau, furioasă, mă vei blestema?!
 Pesimism

Ştiu, sunt un pesimist – deci un ciudat

Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar o să–ţi spun ceva, (cred că firesc!):
Mai mult decât-ţi închipui te iubesc.

Iubesc privirea ta – cu-al ei azur –

Iubesc iubirea în sensul cel mai pur...
În acest veac prozaic, desfrânat –
Nu mi-e deloc ruşine că-s ciudat.

Iubesc un simplu zâmbet ce mi-l dai,

Iubesc şoptirea ta, când spui: „mai stai!”
Şi nu mă simt deloc că sunt ciudat
Când prinţ mă faci - doar de m-ai sărutat.

Şi-ţi mai iubesc...nici eu nu mai ştiu ce...

Doar te iubesc – nu mă-ntreba de ce!
Şi, uite aşa, ciudat şi pesimist –
Mi-ajunge că exişti şi că exist.

...Cuvintele-s, parcă, de-un puşti imberb

Rostite, însă, stau şi mă întreb:
În lumea ce-şi ridică poale-n cap –
Să fii la suflet, puşti – e-un handicap?!

Eu cred că nu, doar ştiu, iubita mea,

Că-mi eşti şi-n zi şi-n noapte-un fel de stea
Şi sufletului meu – mereu căznit –
Singur reper şi singur „bun-venit!”

...Ştiu, sunt un pesimist - deci un ciudat

Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar pesimismul meu, iubirea ta -
Îl înveşmântă-n strai de catifea...
 De ce?

…Te rog să-mi spui, iubito, de ce sunt plopii goi

Şi soarta de ce oare ne-a împărţit la doi?

De ce e rece noaptea, cocorii de ce pleacă

Şi de ce simt, adesea, că plânsul mă îneacă?

Hai spune-mi tu, iubito, de ce a căzut brumă

Şi ce blestem ne face să nu fim împreună?

De ce sunt negri norii şi vântul de ce plânge

Şi spune-mi pe ce cale la tine pot ajunge?

Hai, spune-mi de ce oare e frunza ruginie

Şi grauri de ce umblă în stoluri mari prin vie?

De ce-s uscaţi porumbii şi iarba veştejită

De ce mi-s umezi ochii şi inima cernită?

De ce-s fără prieteni şi fără bucurii

Şi praful de ce-mbracă câmpiile pustii?

De ce sunt fără vlagă şi atât de-mbătrânit -

Mi-e mintea obosită - sau toamna a venit?
 De despărţire

A-tale gânduri cu ale mele vise

Nu au, nici n-au avut, ceva comun…
Să mi pun în faptă vorbele-ţi promise –
Ar însemna să fiu doar un nebun!

Cât de uşor e să rosteşti cuvinte

Pe care, apoi, să pari că le-ai uitat...
E atât de simplu pentru cel ce minte -
Tu poţi să-ngheţi şi-un fluviu îngheţat!

Ce vânt bolnav mi-te-o fi scos în cale,

Cu ce m-ai scos din minţi, nici nu mai ştiu…
Din tot ce-ai spus, mereu, vorbele tale
Aproape m-au ucis – dar astăzi mă simt viu!

Cu cât cinism, ascuns în vorbe calde,

Stârneai în mine valuri de fiori,
Încât simţeam că inima îmi arde –
Şi pân’ şi-n buruieni vedeam doar flori.

Apoi, încet, încet, cu pas molatic,

În faţă adevărul m-a privit –
Iubirea ta era doar gând sălbatic
De-a mă robi – şi chiar m-a şi robit.

Dar astăzi vesel şi uşor ca pana,

Mă simt golit de al minciunii lest…
Din nou, speranţa îşi înalţă geana –
Atât a fost – nimic n-a fost în rest.

Adio, deci, rămâi cu vanitatea

De a fi fost stăpână pe-un naiv…
Căci eu rămân, senin, cu libertatea –
Tu altuia dă-i zâmbetu-ţi lasciv...
 De dor

De ceaţă sufletul îmi este

Şi ochii albăstriţi de ger,
Iar promoroaca şade peste
Frântura mea caldă de cer.

Pe şesul alb, merg – arătare –

Ca dintr-un nordic basm desprinsă
Merg fără ţintă, căci cărare,
Nu se iţeşte-n zarea ninsă.

Departe-un sat, întins de lene,

Drapat în nea, lin dormitează…
Din hornuri fum înalţă alene –
Şi primăveri calde visează.

Imensitatea albă-mi pare

Peisaj de stranie planetă –
Peisaj ce-ndeamnă la visare,
La piept de zgâtie cochetă.

Mă-ntreb ce faci, acum, iubito,

Tu, cea plecată-n larga lume…
Te-ntrebi de-s viu sau am scrântit-o –
Răpus de-o boală fără nume?

Sunt viu, iubito, să n-ai teamă,

Cumva, că pasul mi-e nesigur…
Chiar dacă vârsta-mi cere vamă –
Eu te iubesc la fel - desigur!

Tu ce mai faci, căci tot mai rare,

Vin veşti contrarii despre tine…
Trăieşti pierdută în visare,
Îţi merge rău – îţi merge bine?!

…De ceaţă sufletul îmi este

Şi ochii albăstriţi de ger…
Doar un gând bun – şi-o bună veste,
Iubito, doar atât îţi cer…
 De s-ar putea, iubito…

De s-ar putea, iubito, cumva, să ne-ntâlnim

În ceasu-n care roua se-aşează – s-o sorbim…
Cu buzele uscate de dor şi nenoroc –
Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.

Dar ştii, tu, nu-s prea sigur că roua ar putea

Să-mi stingă setea dulce – de dulce gura ta…
Ba, s-ar putea, răcoarea din zori să ne lipească –
Şi trupul meu şi gura-mi, setos, să te iubească.

Eu aş fi de părere, ca întâlnirea noastră,

Să fie, mai degrabă, într-o amiază-albastră
Şi-n iarba mătăsoasă, prelung să ne iubim –
Ca setea ce ne stoarce, cumva, s-o potolim.

Dar dacă tu, voi-vei – în roşu asfinţit

Să ne-întâlnim, iubito, n-aş fi nemulţumit…
Că, în general, în noapte şi-n zi şi-n frânt amurg –
Dorinţe neîmplinite, spre tine, gârlă, curg.

Deci, n-are importanţă, cu timp sau fără timp,

Eu vreau să fiu cu tine în orice anotimp –
Chiar şi-n ploioasă toamnă şi într-al iernii ger,
Dacă nu-s lângă tine – mă simt trist şi stingher.

Aşa că, hai, iubito, oricând să ne-ntâlnim

Şi într-aşa să facem, ca timpul să-l oprim
Iar dacă tu înseta-vei, eu te-aş ruga să bei
Nu roua de pe frunze – pe cea din ochii mei.

Eu - potoli-mi-voi setea, sorbindu-te pe tine…

Şi cred că, numai astfel, ne va fi cel mai bine;
Iar orele să treacă – sau să stea lângă noi -
Însă, dacă vor trece, le-aducem înapoi…
 De tine...

Gândul rău când mă învinge,

În noroase înserări,
Mă frământă şi mă împinge
La ciudate întrebări...

Mă întreb pe unde, oare,

Te mai afli şi respiri?
Şi-n ce răsărit de soare
Părul moale, ţi-l răsfiri?

Mă întreb dacă-n tristeţe

Sau în calde bucurii -
Ochii tăi, mai dau bineţe
Stelelor – în nopţi târzii?

Sărutarea ta fierbinte,
Cin’ ţi-o cere, cui o dai?
Şi de pieptul cui, cuminte,
Stai lipită ca un scai?

Nu te-am mai văzut de-o clipă,

De-un surâs sau, poate-un veac?
Ştiu că judec prost şi-n pripă –
Dar de tine – nu am leac!

Tu dormi dusă-acum, pesemne,

Şi zâmbind, în somn, visezi
Ale primăverii semne:
Muguri fragezi prin livezi,

Câmpuri verzi, zile cu soare,

Rândunici, cer azuriu...
Chipul tău, cumplit mă doare –
Lângă mine când nu-l ştiu.

Că-mi pun întrebări neroade –

Tu, iubito, să mă ierţi...
Ştiu că aşa, bine nu-mi şade –
Şi mai ştiu c-o să mă cerţi!

...Miezul nopţii mi-e de lapte

Şi de plumb, pleoapele mari...
Aiurând neclare şoapte,
Mă aştept ca să apari

De nu-n zori, poate-n amiază –

Chiar şi-n ceasuri de amurg...
Mintea mea, râu mă visează –
Către tine cum mă curg.

...Mă întreb, pe unde, oare

Te mai afli şi respiri...
Şi-n ce răsărit de soare
Părul moale, îţi răsfiri?..

Declaraţie de avere

Tot ce-mi eşti, sincer - declar,

Într-un fel de inventar:

Te iubesc...nici nu ştiu cum –

Tu-mi eşti flacără şi scrum,

Tu îmi eşti nectar şi fiere –

Înălţare şi cădere,

Teamă-mi eşti şi cutezanţă,

Deznădejde şi speranţă.

Aripă-mi eşti şi povară –

Dimineaţă-mi eşti şi seară.

Îmi eşti înger şi-mi eşti drac –

Tu îmi eşti rană şi leac.

Îmi eşti zi şi îmi eşti noapte –

Îmi eşti strigăte şi şoapte.

Îmi eşti mare şi-mi eşti cer –

Îmi eşti vipie şi ger.
Îmi eşti deal şi-mi eşti vâlcea,
Îmi eşti „tu” şi „dumneata”.

Eşti imbolod şi poticnire –

Viitor şi amintire.

Îmi eşti foame şi-mi eşti saţ –

Zbor îmi eşti şi îmi eşti laţ.

Îmi eşti ţărână şi stea –

Timp frumos şi vreme rea.

Lacrimă şi veselie –
Efemer şi veşnicie.

Te iubesc...nici nu ştiu cât –

Mi-eşti urcuş şi coborât,

Slăbiciune şi putere –
Pe scurt: unica avere...
 Despărţire

Păşesc, ca de fum, prin toamna de ceaţă,

Strivind în străfunduri un geamăt durut;
Dar am dat cu câteva lacrimi pe faţă
Şi m-am spălat de sărutul tău prefăcut.

E ultima oară când vorba ta doare!

- Minciuna ta-i tristă, îmbrăcată-n şoptit –
Zadarnic mă strigi, în glas cu mirare,
De parcă n-ai crede că totu-i sfârşit.

Atâtea reproşuri şi atâtea cuvinte,

Dar poate niciunul dintre noi n-a iubit...
Privirea mea-i goală, privirea ta minte –
Şi toate-s ca naiba în amurgul cernit.

În toamna pâcloasă, vei plânge o vreme,

Cu aspre litanii mă vei prohodi,
Şopti-vei alinturi, striga-vei blesteme –
Da-n braţe străine, apoi, vei fugi.

Şi eu, pentru tine, voi fi amintire –

Şi tu, pentru mine, vei fi doar trecut...
Am dat cu câteva lacrimi pe faţă
Şi m-am spălat de sărutul tău prefăcut.

Despărţire-n toamnă

Smocuri de imagini smulg din amintire,

Ascultând cum vântul tânguie la geam -
Încercând, zadarnic, să îmi dea de ştire
Că singurătatea-i unicul balsam.

Brusc, îmi vine-n minte o alee îngustă…

Îţi aduci aminte cum ne-am întâlnit?!
Îţi ţineai, c-o mână, diafana fustă –
Zâmbind ştrengăreşte – pasul mi-ai oprit.

Şi atunci era toamnă şi sălbatic, vântul,

Şuiera prin pomii, de-acum, desfrunziţi…
Un noian de frunze potopea pământul –
Trist, zâmbea un soare, cu dinţi strepeziţi.

S-a întâmplat şi-a doua noastră întâlnire –

Când răceala brumei, totul arginta…
Nu-mi trecea prin minte că a despărţire,
Părul tău – ca frunza toamnei, flutura.

Cu câteva vorbe şi lacrimi puţine –

Pe care, cu ciudă, îndată le-ai şters –
M-ai rugat, în şoaptă, ca să uit de tine,
Căci, departe-n lume, tu aveai de mers.

N-am rostit cuvinte – doar anemic, parcă,

C-o durere mută te-am îmbrăţişat…
Pleoapele-mi, de febră, n-au putut să stoarcă
Lacrimi – numai pieptu-a scos adânc oftat.

Şi-ai plecat deodată – parcă gârbovită,

După un nesigur, ultim, trist sărut…
Nici azi, nu-mi dau seama, de mi-ai fost iubită –
Ştiu doar că, de-atuncea, nu te-am mai văzut.

…Smocuri de imagini smulg din amintire –

Cu pomi goi de frunze şi-o alee-ngustă,
Pe care-mi apare trupul tău subţire,
Ce-şi ţine, c-o mână, diafana fustă…
 Doar în vis...

Doar în vis te mai chem către mine

Draga mea, floarea mea de cais...
Sunt departe, iubito, de tine
Dar te chem la întâlnirea din vis.

Te aştept în grădinile nopţii

Când din cer cade steaua cuiva
Să–ţi şoptesc aiurit de emoţii
Tot pojarul din inima mea.

Vălul nopţii să-mbrace misterul

Întâlnirii din visul meu dulce
Şi uitaţi de de-anotimpuri şi ore
Să privim viaţa-ncet cum se duce

Rătăciţi pe o mare de lună,

Într-o arcă de vise şi fum
Să cătăm în tării steaua bună
Spre-a ne ţine pe-al dragostei drum.

Şi iubirea să fie limanul

Către care noi doi să plutim
Şi-mbătaţi de speranţă şi lună
Pe un ţărm argintiu s-adormim...

Dorinţă

Ce ceţoasă-i seara-n care te doresc,

Stele, sus, în ceruri dorm pe pat de nori…
Totuşi, preafrumoaso, nu mă dumiresc
De ce mă încearcă-ai dragostei fiori.

Căci, firesc, în toamnă, când frunzele mor

Dragostea-i mai stinsă ca în primăveri…
Acu-i vremea-n care sentimente dor –
Toamna-i anotimpul marilor dureri.

Eu, ca nimeni altul, sunt îndrăgostit

Şi de vocea-ţi caldă şi de trupul tău
Şi pentru iubire-s gata – pregătit
Şi dorinţa îmi arde inima mai rău.

Ochii tăi, iubito-s stele ce străpung

Ceaţa din ferestre şi din ochii-mi trişti…
O, dar cum putea-voi la tine s-ajung,
Când tu-ndepărtare, prin străini exişti?

Hai, trimite-mi gânduri de dorinţă, doar –

Dacă-n braţe calde nu pot să te strâng…
Potoleşte-mi dorul cu-al tău dor, măcar,
Ca-n singurătate-mi, trist, să nu mai plâng.

Oare, vreodată, cândva, vor veni

Zile, împreună, să fim amândoi?
Când, într-o fiinţă, ne vom contopi –
Ca să facem, dulce, doar un trup din noi.

…Ce ceţoasă-i seara-n care te doresc –

Stele, sus, pe boltă, dorm pe pat de nori…
Totuşi, preafrumoaso, ce mult te gândesc,
Pătimaş şi tandru – pân’ se ivesc zori…
 Dorinţă în toamnă

E-atâta deznădejde-n fiinţa mea, acum –

Tristeţea mohorâtă, a toamnei, m-a pătruns...
Iubito, de ai vreme, spre mine cată-ţi drum –
Aştept, plin de speranţă, un nesperat răspuns.

Străpunge-mi, tandru, gândul cu gândul tău, iubito –

Mi-e aşa de frig în minte – sub toamna de cenuşă!
Privirea mea e stinsă, căci vânt rece-a sleit-o -
Iar sufletului, jalea, cu sârg îi bate-n uşă.

Sărutul tău molatec, cu aromă de gutui,

De vii, aşează-l, tandru, pe gene – diafan...
Şoptindu-mi la ureche, iubito, vreau să-mi spui
Cuvinte alintate – hai, scapă-mă de alean!

Lipeşte-mi fruntea rece de sânul tău sprinţar –

Alintă-mi tâmpla ninsă cu palma ta fierbinte...
Iubito, niciodată, nu am avut habar,
Ce-nseamnă, pân’ la urmă, să fii copil cuminte!

Te-aş săruta agale, apoi neobrăzat -

Şi te-aş iubi de parcă, sfârşitul ar veni!
M-aş contopi cu tine, deplin încredinţat,
C-un singur trup, iubito, la urmă-am deveni.

Înlănţuie-mi grumazul, de toamne-ncovoiat,

C-o îmbrăţişare plină de doruri şi suspin...
Te rog, adu-mi aminte, c-am fost un zvăpăiat
Şi c-am purtat odată - demult, în ochi, senin.

Iubito-ţi cer cam multe – eu ce pot să-ţi ofer?! –

Dar dragostea e jertfă – nu-i, nicidecum, negoţ...
Iubirea ta mi-e soare, sub înnoratul cer,
Tu dă-mi-o, fără preget, de simţi că vrei şi poţi.

...Străpunge-mi, tandru, gândul cu râsul tău ştrengar

Căci dinţii deznădejdii bucăţi din suflet rup...
Lipeşte-mi fruntea rece de sânul tău sprinţar
Şi-n dulce încleştare – să devenim un trup...
Dragoste şi iarnă

Afară, iarna ţese din fulgi plasă

Şi gerul peste fire-adânc se lasă…
Mi-e tare frig – şi vreau să ştii, iubito,
Că eu din mine-n tine am zbughit-o.

Căci ştiu că-n sufletul tău cald e bine

Şi acolo uit de iarnă şi de mine,
Ascult cum inima vioi îţi bate –
Şi nu mă tem de stihii, nici de moarte.

Aş vrea, iubito, şi de vrei – se poate

Să fim o inimă ce-n pieptu-ţi bate –
Dar, de tu crezi că-aşa nu este bine –
Trimite-ţi inima în piept la mine.

Şi astfel, cu inimile îngemănate,

Uşor prin lumea hâdă vom răzbate;
Şi nici o piedică – oricât de mare
Nu va putea ca să ne stea-n cărare.

Şi nici o vitregie nu ne-o-nvinge

În lumea care spre neant ne-mpinge,
Eu ştiu că stranii bârfe vom stârni,
Dar aste fleacuri le vom povârni.

Căci, dragostea, de-i sinceră şi-adâncă,

Are puterea de-a zdrobi şi-o stâncă –
Dar, noi, un tot fiind, nu vom zdrobi
Nici stânci, nici oameni – doar ne vom iubi.

În dragoste, mereu, e cu putinţă

Să-nvingi şi răutăţi şi umilinţă
Şi trist e doar atuncea când rostim,
Cu buze mincinoase, că iubim.

Sub cerul trist şi văduvit de soare

Iubirile-s din ce în ce mai rare –
Deci eu nu vreau ca ipocriţi să fim,
Ci doar ca doi proscrişi să ne iubim.

…Afară, neaua firea-a potopit-o –

Iar eu, la tine-n suflet am zbughit-o…
Ştiu, am venit, cumva, cam nepoftit -
Nu mă-alunga – mi-e frig şi-s ostenit…
Evadarea din vacarm

…Vacarmul străzii darnic otrăveşte

Pân’ şi-ale noastre strânse-mbrăţişări…
Claxon strident ne sperie, trezeşte
Din metafizice şi dulci visări.

Iubita mea-nainte de plecare,

Un singur lucru aş dori să-ţi spun:
C-aş vrea cu tine, dulcea mea splendoare,
Să fiu într-un îndepărtat cătun.

Cătunu-acesta, risipit pe-o coastă –

Cum risipite-s stelele pe cer,
Să aibă, într-un colţ, căsuţa noastră,
Ascunsă-n iederă şi în mister.

Eu să-ţi fiu mire – tu să-mi fii mireasă

Şi peste prag, atuncea când te trec,
Tu, sărutându-mă, zâmbind duioasă,
Eu fruntea nevoit voi fi să-mi plec.

Jur-împrejur să crească-naltă iarbă

Şi-n depărtare-un codru secular…
În curtea noastră, un izvor să fiarbă –
Cum fierbe, iarna, ceaiu-n samovar.

Iatacul nostru, cam aşa să fie:

Vara umbros şi iarna luminat
De neaua spulberată-n vijelie,
Când ascultăm cum urşii-n uşă bat.

Eu cam ţăran – tu fragedă domniţă,

Când prin iatac, în treacăt, ne-om ciocni,
Stârniţi de mirosul de lămâiţă,
În patu-ngust, zănatici, ne-om iubi.

Vecini s-avem, doar, poate, orătănii

Şi căprioare – dar nicicum mistreţi…
În înserări să bâzâie gângănii
Şi mierle să ne cânte-n dimineţi.

La flacără de lumânare, în noapte,

Eu să-ţi scriu versuri, pe când tu visezi
Că mergem să culegem mure coapte –
Sau mere roşii din târzii livezi…

Apoi, deodat’, cuprins de fierbinţeală,

Şerpeşte, lângă tine strecurat,
Să-ţi mângâii sânii, fără de sfială –
Ca-ntru-n-alt vis, să treci, netulburat’.

În zorii zilei, să-n-ai siguranţa

Că ne-am iubit sau, poate, c-ai visat
Eu, mucalit, să nu îţi dau speranţa
Că n-a fost vis – ci–a fost adevărat.

…Departe să trăim de lumea rece,

De răutatea şi meschinul ei…
Şi viaţa-n linişte ne vom petrece,
Îndrăgostiţi, frumoşi ca nişte zei.

Căci, vezi, iubito-n jur, deşertăciunea,

Domneşte mână-n mână cu minciuni –
Sub ceru-albastru, doar tu eşti minunea,
Ce-mi izvodeşte zi de zi minuni…
 Există un perete…

Există un perete subţire între noi –

Uşor l-am putea sparge de-am dori amândoi…
Eu nu-ndrăznesc dintr-un fel de palidă sfială,
Iar tu din neputinţă sau doar din plictiseală.

Cândva, eram prieteni – aş zice chiar iubiţi,

Părea că pe vecie vom fi nedespărţiţi
Atâtea idealuri întruna făuream
Şi n-aveam ascunzişuri, un tot – nu doi eram.

Şi ce frumos, cu floare, ne răsfăţau livezi –

Azi, doar puhoi de geruri, ne încearcă şi zăpezi
Şi primăveri de azururi plenar ne răsfăţau –
Azi, doar toamne noroase în suflete ne stau.

Ce s-a întâmplat, deodată, deloc nu am habar

Ştiu doar că un perete-ntre noi a pus zidar…
Zidaru-acesta, însă, nimic n-a câştigat –
Doar, poate, că răceala ce-n noi a strecurat
Sau, poate, că zidarul peretele, anume,
L-a înălţat ca unici, dar trişti să fim pe lume…
Cu mâinile murdare de sentimente reci -
Damnat va fi zidarul singur să fie-n veci.

…Există un perete subţire între noi –

Uşor l-am putea sparge, dar poate c-amândoi
Am obosit de viaţă, de nori şi de nimicuri
Şi tot veninul lumii ne-a ars picuri cu picuri…
 Frământări

Şi cum va fi, nici nu mai ştiu –

Mereu cu mine mă tot cert…
Iubirii mele să-i pun frâu –
Mă simt când sigur, când incert.

Căci, uneori, sunt disperat –

Apatic sunt, adeseori,
Că-mi eşti când cerul înstelat,
Când boltă îmbrăcată-n nori.

Ades aş vrea să-ţi fiu veşmânt

Şi călduros să te-nfăşor…
Iar alteori, de gheaţă vânt,
Aş vrea să fiu – să te-nfior.

Cu tine gândul mi-l împart

În nopţi de crunte insomnii,
În două sufletu-mi despart
În zile negre şi pustii:

O parte ar vrea să te iubesc

Cu patimă arzândă, grea…
O parte-ar vrea să îmi doresc
Să nu mai fii iubita mea.

Căci deznădejdi şi îndoieli

Mă-ncearcă zilnic, ceas de ceas;
Cu tine-ntruna aş vrea să fiu –
Sau să-ţi spun ultim „bun-rămas”.

…Şi cum va fi – nici nu mai ştiu,

Mereu cu mine mă tot cert…
Ba mă simt mort, ba mă simt viu –
Iubire – sentiment incert…
 Fugar

Iubito, nu ştiu, poate mi se pare –

Dar cred că sufletul l-am rătăcit...
Te rog să scotoceşti prin buzunare
Şi dă-mi de veste, dacă l-ai găsit.

Cam brambura îmi umblă, de o vreme -

Cred că de când te port în gând, mereu...
Dacă-l găseşti, iubito, nu te teme –
Nu-ţi face rău – deşi-i un derbedeu!

Îţi cer iertate pentru insistenţă

Iubita mea, dar simt un gol în piept...
De-l dibuieşti – tratează-l cu clemenţă
Şi dă-mi de veste, nu lăsa s-aştept!

De fapt, eu am o vagă bănuială –

Străină, tu, nu eşti de fuga sa...
Dar, ca să-mi spulberi orice îndoială,
Primeşte-mă, o clipă-n casa ta.

Să căutăm, frumoaso, prin cămară...

De ce roşeşti şi tot priveşti în sân?!
Ce-ascunzi acolo, poate vreo comoară? –
Aş vrea să văd – te rog, nu sunt hapsân!

M-am dumirit - privirea te vădeşte:

La tine-n piept, mi-e sufletul, fugar!
Ştiam de mult – că mult te jinduieşte –
Puteai să-l ceri – ţi-l ofeream în dar!

Deci, l-am găsit – dar nu-l primesc-napoi:

L–ai tăinuit – păstrează-l, treaba ta!
Nu vreau să fac – şi nu fac tărăboi –
Dar dă-mi la schimb, pe veci, doar inima...
 Fulguiri

De când nu ţi-am mai scris, iubito?

Cred că nici tu nu-ţi aminteşti!
Te uită, toamna a sfeclit-o –
Adie fulgi pe la fereşti.

Miroase a fulg, miroase a geruri –

Simt că-n curând va viscoli...
Când vor cădea zăpezi din ceruri,
Dragi amintiri m-or răscoli.

Se zbuciumă vânt plin de jale,

Rostogolind nori de omăt...
Mi-e frig şi aş vrea, buzele tale,
Sorbindu-le, să mă îmbăt.

De-ai vrea, c-o singură privire,

Sufletul meu îmbătrânit,
L–ai smulge din încremenire –
Iubito, dorul meu cumplit!
Hai, scoate-mă din amorţire -
Tristeţi amare-mi stau în gât...
Ştii bine, tu îmi eşti, iubire –
Leac de dureri şi de urât.

În nopţi şi-n zilele bizare,

Când simt că în neant mă scurg –
La tine caut alinare,
Iubito - zori de zi-n amurg!

Odaia mea miroase a tine –

Cu zâmbetul tău o-ncălzesc...
Iar chipul tău, calea-mi aţine,
Pe unde paşii-mi rătăcesc.

Îţi murmur numele-n neştire –

Adesea, mă surprind zâmbind...
De-afară, vântu-mi dă de ştire,
C-aproape-i vremea de colind.

...De când nu ţi-am mai scris, iubito?! –

Cred că nici tu nu-ţi aminteşti...
Te uită, toamna a sfeclit-o –
Se-aşterne neaua la fereşti...
Fumul toamnelor târzii

Hei, iubito, tu mai ştii

Azi, când frunza-i încă-n ram –
Fumul toamnelor târzii,
Când în braţe te ţineam?

Mai ţii minte, tu, cum – vai!

Sub năvala norilor –
Roua ochilor jertfeai
Pe mormântul frunzelor?

Cum, zadarnic, încercam

Să te alint, să te ogoi?
„Te iubesc”, îţi tot şopteam,
Sub plânsoarea tristei ploi.

Dar, din ochii tăi umbroşi,

Tot curgea firav izvor
Ce-i făcea tot mai frumoşi
Şi mă înecau în dor.

Dor de tine, de-al tău trup

–Căci sosea plecarea ta –
Şi de tine să mă rup,
Nu-mi puteam imagina.

Lacrimile îţi sorbeam –

Însetat ca un beţiv…
Vorbe tandre-ţi îngânam,
Să mai stai – cătând motiv.

Friguroasă, îmi cereai,

Să te sorb, să te dezmierd…
Dar oricât mă-mbrăţişai –
Eu ştiam c-o să te pierd.

Şi –ai plecat…pe sub castani –

Sau, poate, salcâmi erau?!
Au trecut - puzderii – ani,
Dar ţin minte cum plângeau

Cu îngălbenite foi,
Spulberate-n vânăt vânt…
Prohodindu-ne pe noi
Cu un vaier, ca un cânt.

Ce-mi rostea dur şi concis

–Sub al frunzelor prăpăd –
Că doar, câteodată, în vis,
Mai aveam să te revăd.
…Toamnă-i iar şi frunze cad –
Toamne-n goană au trecut…
Ani au curs pe-al vieţii vad –
Doar în vis te-am mai văzut.

Tot frumoasă, tot plângând

Cu acel chip fin, dar umbros…
Te-am purtat, te port în gând –
Tot te mai gândesc duios.

…Hei, iubito, tu mai ştii –

Azi, când sunt copac, nu ram -
Fumul toamnelor târzii,
Când în braţe te ţineam?...
Hai, iubito, în copilărie…

Să uităm de alean şi nostalgie,

Să uităm de-a zilelor nevoi –
Hai, iubito, în copilărie
Şi copii să fim, iar, amândoi.

Tu să porţi rochiţă şi fundiţe –

Eu să port, din nou, pistrui pe nas…
Tu să faci, în obrăjori, gropiţe -
Când îndrug prostii, cu-necat glas.

Şi, păşind, timizi, pe cărăruia

Ce ne duce-n locul nostru-ascuns,
Cu arbuşti de iasomii şi tuia,
Să cătăm la întrebări răspuns.

Despre ce vom face, ce vom drege,

Amândoi, când vom ajunge mari,
Ce cărare-n viaţă vom alege –
Când, în lume, vom fugi, hoinari.

Să croim la planuri fanteziste,

Printre sărutări, vorbind în gând…
Trupul tău, firav, să nu reziste
Când în braţe te-oi lua – flămând

De iubire – făr’ să ştiu ce este –

Dar, cu gravitate, să rostesc
Vorbe, învăţate-ntr-o poveste,
Ce sunau aşa: „ştii, te iubesc!”

…Hai, iubito, în copilărie –

Să fugim de griji şi de nevoi
Şi să nu ne-ntoarcem din pruncie –
Niciodată, dragoste, înapoi…
Hei, iubito, hai să mergem…

Hei, iubito, hai să mergem

Spre ninsorile din zări,
Cu buretele să ştergem
Din iubirea noastră nori.

Vezi cum zările albastre

Braţele-şi deschid spre noi?
Şi cum sufletele noastre
Ne fac unul pe-amândoi.

Unde mergem? Cine ştie?!

Spre prezent, spre viitor…
Dragostea ni-i încă vie –
Şi ne mână-acelaşi dor,

De iubire absolută
De sărut, de mângâieri…
Noi fugim de lumea slută
Cum fug câinii de hingheri.

Cum tăcerea ne îmbie

Doar din ochi să ne sorbim!
Eu sunt viu şi tu eşti vie –
Unu-ntr-altul vrem să fim.

…Hei, iubito, hai să mergem

Spre ninsorile din zări…
Dintre oameni, hai s-o ştergem –
Înghiţiţi de depărtări…
 Hei, voi gări...

Hei, voi gări, voi, măre’ gări

Am ars sute de ţigări
Aşteptând pe cineva
Ce venea – dar nu venea
Căci iubea pe-altcineva…

Hei, voi zări, voi măre’ zări

Mi-am ars ochi-n depărtări
Dup-un dor care pleca
Dup-un suflet ce şoptea:
“Te iubesc” – nu mă iubea
Da’- i plăcea să spun-aşa
Că doar gura – n-o durea!

Hei, voi gări, voi măre’ gări

Pline de fum şi ocări
Cine-i oare, cine-i cea,
Cine e iubita mea
Care să nu mă mai vrea
Doar haină de vreme rea?

Hei, voi gări şi măre’ zări

Gura arsă de ţigări
Şi spurcată de ocări
Mai rosteşte când şi când
Ca un geamăt din pământ:
“O s-aştept mereu aşa,
Pe-o fată ce nu venea
Pentru că nu exista
Decât numa-n mintea mea –
Într-un tren care pleca”…

Hoţie

Îţi voi fura iubirea-n zori de zi,

Pe când tu dormi adânc, scăldată-n vis -
Ţi-o voi fura şi repede-oi fugi,
Lăsând pe gura ta sărut aprins.

Îţi voi fura iubirea la amiază

Pe când visezi, cu ochii deschişi larg...
Nici n-o să simţi, iubito, deşi trează -
Vei fi atunci – şi-ţi voi lăsa pe prag

Un ghiocel sau, poate, o brânduşă –

Drept semn că eu sunt cel care-a trecut
Al casei prag şi am fugit pe uşă –
Lăsând pe gura ta un cald sărut.

Îţi voi fura iubirea la chindie

Şi-n roşii zări voi dispărea îndat’
Lăsând, drept semn, o sărutare vie –
O vei simţi ca pe-un prelung oftat.

În miez de noapte, pe când stele reci,

Pe boltă vor sclipi – în cămara ta
Voi aştepta, spre vise ca să treci –
Şi atunci iubirea, toată, ţi-oi fura.

Lăsând, drept semn, gingaşă mângâiere –

Pe părul tău, pe-obraji şi-apoi pe sâni...
Tu vei simţi o caldă adiere
Şi-n somn, cuvinte tandre-o să îngâni.

Îţi voi fura iubirea-n primăvară –

Fără de teamă, fără remuşcări -
Pe când începe iarba să răsară
Şi se deschid, voios, albastre zări.

Hoţia asta, fără de ruşine,

Iubita mea, tu, floare de cais –
De crezi că nu îţi cade deloc bine,
Eu nu te-mpiedic să-mi pătrunzi în vis!

Şi-n visul meu, tu poţi, de bună voie -

Iubirea ta, deplin, să-mi dăruieşti...
Şi-astfel, iubito, nu va fi nevoie
Ca eu să am purtări de fur, hoţeşti.

Căci te iubesc cu jind şi disperare

La fel de aprins şi-n ceas şi-n anotimp,
Cu o dorinţă necuprins de mare
Căci fără tine, timpul e netimp.

...Îţi voi fura iubirea, orice ar fi!

Iubita mea, de pe acum îţi jur...
Eu, să mi-o dăruieşti, te-aş sfătui -
De bună voie – ca să nu fiu fur...

Iad în doi

Iubito, ştii, ne-a potopit minciuna,

Cum potopeşte-n toamne iarba, bruma…
Eu mint – tu minţi, e-un joc stupid, aparte –
Ceva-ntre nepăsare şi-ntre moarte.

Şi ne iubim c-o patimă absurdă –

Goală de gânduri şi la lacrimi surdă;
Îmbrăţişarea ni-i încrâncenată
Şi sărutarea-ntruna, ni-i scuipată

De-înţepătoare vorbe otrăvite

Care ne strâmbă gurile sleite…
Căci, în răstimpuri, născocim cuvinte –
Cuvântul meu te doare – al tău mă minte.

Tu-mi spui, mereu, că o să pleci departe,

Eu îţi vorbesc, cu ură, despre moarte…
Tu râzi – dar râsul tău e de faţadă,
Eu tac şi-mi spun, în gând, cât eşti de fadă.

E un mileniu – dacă nu mai bine –

De când aveam ochi numai pentru tine…
Tu, pentru mine, erai totu-n toate –
Iubirea o numeam „eternitate”.

Eram frumoşi… doi zei, sfidând, chiar, timpul -

Căci, primăvara – unic anotimpul –
Noi îl trăiam, arzând, clipă de clipă…
Dar timpul ne-a zdrobit cu-a sa aripă,

Rupând în două nevăzuta punte

Ce ne unea – punând în loc un munte…
De plumb ni-s sentimentele - aşa grele,
Că nu-i vreo şansă să-nălţăm spre stele

Vreo rugăciune care să ne-mpace…

Nici eu, nici tu, nu mai putem întoarce
Nici ani, nici ore – nici, măcar, secunde,
Ca, în vreun fel, iubirea să inunde

Cu limpezi ape, calme şi albastre –

Goale-împietrite trupurile noastre…
Trecutul – e trecut, nici o instanţă,
Nu poate să ne dea strop de speranţă.

Suntem urâţi – amanţi robiţi de ură,

Plini de minciuni din tălpi până la gură
Şi pân’ la creştet plini de îmbufnare –
Doar, câteodată-un sentiment ne doare:

Ceva ciudat – o urmă de visare,

Ce repede se îneacă-n nepăsare,
Căci e un bob de argint, din amintire –
De când eram o singură gândire.

…Şi reluăm, cu aceleaşi roluri, jocul –

E-un joc ce arde totu-n noi ca focul
Ce mistuie, sub arşiţe, câmpia,
Lăsând în urmă scrumul şi pustia

De parcă-n noi au năvălit tătarii,

Lăcustele, omizile şi carii…
E-o răutate-n doi, care stârpeşte,
Tot ce-i frumos – şi cu ochi reci, de peşte

Privim prin noi ca prin alb-transparente

Geamuri de sticlă, cu priviri absente,
Cu trupul şi fiinţa răvăşite –
Două paiaţe-adânc nefericite.

„Iubire” înseamnă bunătate, totuşi –

Chiar şi mocirla zămisleşte lotuşi…
Dar între noi e doar singurătate
Şi o răceală cu-adieri de moarte.

…Iubito, ştii, ne-a potopit minciuna –

Cum potopeşte-n toamne, iarba, bruma…
Dar ce tot spun? Afară-i, deja, toamnă –
Şi noi, „iubire”, nu mai ştim ce-nseamnă
 Încredinţare

Încredinţat, mai mult ca niciodată,

Că primăvara-n taină va veni,
Sub chip de rouă limpede, curată –
Cuvânt, încerc, iubito, a-ţi rosti...

Cuvânt senin, de dragoste de tine –

Nu vorbe mari, sucite într-adins...
Iubirea mea, te simt adânc, în mine –
Ştiu: pe furiş, hoţeşte, te-ai prelins!

Te port în mine-n ceasuri de tristeţe,

Te port în mine când zâmbesc, ghiduş...
Şi-n ochi te port – senină frumuseţe –
Lumină, ce sclipeşte jucăuş.

Te port în mine, dulcea mea povară,

Ca pe-un poem ce cântă neîncetat,
Din zori de zi până-n cernită seară,
Poem nescris – de dor şi de oftat.

Îmi curgi prin vene ca un murmur dulce –

Dar , mai ades, ca un şuvoi de foc
Ce nu îmi lasă trupul să se culce
Ci–l tot îmbie la năvalnic joc!

Tu ştii că firea mea e cam posacă –

M-au nins, ca ierni, iluzii şi tristeţi –
Dar sufletul meu, plin de promoroacă,
Îl înfierbânţi şi, tandru, îl înveţi

Că viaţa poate fi oricând frumoasă

Şi că trecutul poate fi uitat –
Sau, lesne, poate face bună-casă
Cu un prezent în dragoste scăldat.

...Încredinţat, mai mult ca niciodată,

Că primăvară-mi eşti – orice va fi –
Vreau doar să-ţi spun, zglobie, dulce fată,
C-am reînvăţat ce-neamnă: A IUBI...
 Îndoială

Că ne-am iubit – nu-i nici o îndoială

Că ne iubim – ne îndoim puţin…
Căci poate că stupida plictiseală
Ne-a strecurat în suflete venin.

În veacul strâmb şi plin de umilinţe

Şi ros de piedici şi-ncercări groteşti,
Lipsit de sensuri, taine şi credinţe –
E tot mai greu şi tragic să iubeşti.

Şi totuşi, plin mi-e sufletul de tine

Iar inima mea bate-n pieptul tău…
Dar nu mai ştiu de asta-i rău sau bine –
Şi tot mai des mă simt meschin şi rău.

Mă arde-n noapte aspra întrebare

De-i dragoste-ntre noi sau doar un joc…
De nu cumva ne minţim cu ardoare –
Şi-i aşteptăm sfârşitului soroc.

Ce trist ar fi să fie doar minciună

Să fim doar jalnici şi banali bufoni!
În lumea asta – plină de ranchiună –
Pe tabla ei de şah să fim pioni.

…Că ne-am iubit – nu-i nici o îndoială

Că ne iubim – ne îndoim puţin…
Dar poate-i doar o simplă bănuială –
Căci dragostea-i şi miere şi pelin…
 Îndoieli…

Fără de noimă-s toate, când nu mai ştiu de tine –

Tristeţea, ca o boală, se cuibăreşte-n mine…
Iar inima îmi bate incert şi tremurat –
E semn că, dintr-odată, iubito, m-ai uitat?!

Ştii, ziua-mi pare sumbră – fără de glasul tău

Şi, când nu eşti cu mine, mă simt meschin şi rău.
Trec zilele, aceleaşi, prozaic carusel –
Poate că-s diferite – dar mie-mi par la fel.

Şi nopţile-s atâta de lungi şi nefireşti! –

Le umplu cu imagini şi născociri groteşti,
Ce, mintea-mi obosită, le izvorăşte-aprins –
Sunt rodul insomniei şi-al dorului nestins.

Oriunde îmi port paşii, mă simt stingher, străin –

Căci gândurile mele te caută hain.
Că sunt bolnav de tine, ştiu bine – şi tu ştii…
Mă roade îndoiala că, poate, nu mai vii.

Tot răsucesc în minte mulţime de întrebări,

Privirea-mi scotoceşte în cele patru zări
Şi aştept cu disperare s-apari de undeva –
Mă doare nerăbdarea, visând venirea ta.

Hai, vino, dragă fată – nădejdile-mi se sting

Şi-n loc de praf de stele, cenuşi de plumb mă ning…
În inima ce bate incert şi tremurat –
S-a-nstăpânit credinţa că, poate, m-ai uitat…
 Îngrijorări

...Şi dacă tot se anunţă-un viscol mare –

De parcă s-ar stârni un nou Potop –
Iubito, să pornim în depărtare,
Aşa, deodată - fără nici un scop!

Ştim bine că sătui suntem de lume,

De fals, rutină şi de compromis...
Plecarea noastră, n-are-un ţel anume –
Doar evadăm, în zare, ca-ntr-un vis.

Poate găsim, pe undeva, departe,

O ţară fără ceas deşteptător...
Un loc lipsit de tragedii şi moarte –
Mai ştii?! – poate-l găsim, întâmplător!

Spun asta, fiindcă, multe şi-aiurite

Planuri, de-o viaţă, am tot făurit...
Pe cât au fost de bine făurite –
Pe atât de repede s-au năruit.

Aşa că, hai, iubito – fără veste –

Mâine în zori, pe dată să pornim!
Ca doi copii, trăind într-o poveste,
În depărtări, tăcuţi, să ne topim.

Căci, tot se-anunţă, cu îngrijorare –

De parcă ar începe-un nou Potop –
Că va veni, curând, un viscol mare...
Hai să plecăm – mi-e sângele uncrop!
 Înserări…

Melancolii mă-nfăşoară
În înserări, cel mai ades,
Când gândurile-ncep să doară
Şi amintiri de tine, ţes.

Apusul roşu îmi înveleşte

Sufletu-n haină de rubin...
Pe când lumina-ncet, descreşte,
Sclav, amintirilor, devin.

Mi-e dor de ochii tăi, de tine,

De râsul tău, de al tău glas...
Din ceasu-n care noaptea vine –
Cu gândul tău stau la taifas.

Ştii, noaptea mea, demult e albă –

Cum albă e făptura ta...
Din insomnii mi-am făcut salbă –
Tot mai bogată şi mai grea.

De m-ai uitat, nu ştiu, iubito –

Eu chipul tău în minte-l port,
Căci mintea, tu mi-ai răvăşit-o –
Şi fără tine, gându-i mort.

Nu ştiu ce faci în astă clipă –

Când soarele pleoapa şi-a închis...
De dor, sufletul meu, risipă
Face mereu – de dor şi vis.

Visez, candid, că sunt cu tine

În locuri unde, niciodat’,
Nici pas de om, nici de jivine –
Măcar, în treacăt, n-a călcat.

În acel loc ferit, sub stele,

Să ne iubim – măcar un ceas...
Apoi pot spune, vieţii mele,
Fără regrete: „bun-rămas!”

...Melancolii mă împresoară
În înserări – cel mai ades...
Când gândurile încep să doară –
Cu dor de tine le întreţes...
 Înţelepciunea mea...

Înţelepciunea mea stă-ntru aceea

Că nu încerc să înţeleg femeia;
Căci dacă-ncerc, cumva, s-o înţeleg –
În mii de noduri gândurile-mi leg

Şi minţile-n zadar îmi risipesc

De-ncerc răspunsuri drepte să găsesc
La întrebări sucite ca aceea:
Ce-nseamnă şi ce e, de fapt, femeia?!

O fi doar coastă ruptă din bărbat -

Când dus dormea, de vise legănat?
Sau poate o fi doar jumătatea-i bună –
Himeră-o fi, sau poate-o fi minciună?

Iubită sau urâtă – e un dat

Râvnită-n veci să fie de bărbat;
Războaie să stârnească sau candori –
Femeia-i o comoară de comori.

…Sub cer albastru, sau sub vânăt cer,

Femeia-i, pentru mine, un mister –
Înţelepciunea mea stă-ntru aceea
Că doar iubesc – nu înţeleg femeia…

Iubesc ridurile tale...

Străpungând a sorţii ziduri

Ochii tăi aprinşi strâng riduri –
Fine fire de mătasă,
Ce m-au prins pe mine-n plasă.

Nu de vârstă, nici de soare,

Nici de clipe de-ncercare –
Ci din doruri abisale
S-au strâns ridurile tale.

Izvodite din extaze,

Ridurile tale-s raze
Radiind din ochii tăi –
Doi sori, azvârlind văpăi.

Mie, fată, îmi stă în fire -

Când rostesc despre iubire,
Să sfidez şi legi şi cale,
Iubind ridurile tale.

Fata mea, fior aparte

De vis dulce şi de moarte,
De suspin şi amăgire –
Viitor şi amintire.

Eu te port demult în mine –

Tu eşti răul ce-mi faci bine
Şi eşti binele ce-mi face
Sufletul, sprinţar să joace.

Mi-ar plăcea, întru vecie,

Pentru mine ca să fie –
Dar de ultimă plecare,
Toate ridurile tale.

De iubire şi visare
Port în păr fulgi de ninsoare...
Gustând buzele-ţi - petale –
Iubesc ridurile tale.

Iubesc ochii tăi, Iubire,

Cu nesaţ şi peste fire...
Dar, ce tot vorbesc, netotul?! –
Iubesc chipul tău cu totul!

...Des pierduţi în negre gânduri,

Ochii tăi frumoşi strâng riduri –
Fine fire de mătasă,
Ce m-au prins, de tot, în plasă...
 Iubeşte-mă-n octombrie...

Iubeşte-mă-n octombrie, străino,

- Căci în noiembrie deja-i târziu –
Fii pentru mine primăvara iernii
Şi eu o umbră, poate, c-o să-ţi fiu.

Iubeşte-mă în toamna desfrânată,

Ce chiuie în aburi dulci de must –
Că-n lumea asta, de putere beată,
Iubirea e un sentiment vetust.

Iubeşte-mă cu teamă şi ardoare

Căci zguri de plumb răsar,sumbru, pe veac...
Fii elixir speranţei care moare –
Ca eu tristeţii tale să-i fiu leac.

Apari duios din ceaţa ruginie,

Cu părul tău, de toamne răvăşit,
Iubirea ta, molcomă şi târzie,
Să-nvioreze sufletu-mi sfârşit.

...Iubeşte-mă-n octombrie, străino,

Că suntem fericiţi să ne minţim...
Prin pâcla veacului păşind, hai, vino -
Amanţi deplini să īnvăţăm să fim...

Iubire – desuet cuvânt

Amici, în jur e atâta moarte –

În suflete şi în priviri…
Şi cineva, parcă, împarte
Frustrări şi adânci dezamăgiri.

Într-un mileniu-n care ura

Musteşte-n fiece ungher
La lucruri sterpe căscăm gura –
La ce-i stupid şi efemer.

Roboţi dresaţi să facem toate

Mecanic, stăpâniţi de-un gând:
Să tragem potrivita carte
Şi să ne pricopsim curând.

De unde timp pentru visare,

De unde timp pentru iubiri,
Când lăcomia, în fiecare,
Sădeşte dor de-mbogăţiri?!

Ce-i dragostea? – Sărut pe fugă

Şi zvârcoliri în aşternut…
Căci timpul vieţii ni-l subjugă –
Strălucitor, dar surd şi mut

Banul – drăceasca zeitate -

Ce stăpâneşte-n tot şi-n toţi…
Ce, cu dispreţ şi nedreptate,
Ne împarte-n două: sclavi şi hoţi.

Nici Cerul n-are căutare –

Decât când suntem la pământ…
Nici nu privim albastra zare,
Iar duioşia e-un cuvânt

Abstract – la fel ca şi iubirea –

Chiar ruşinos şi desuet…
Statornic ne îndreptăm privirea
Doar către zilnicul concret.

Astfel, doar cochetăm cu viaţa,

Dar n-o trăim – poate-o râvnim…
Când de pe ochi ne cade ceaţa –
Regrete-avem – şi apoi murim,

Cu-un singur gând: dacă putere

Cumva, am avea, am răsuci
Timpul trecut – zile mizere –
Şi am trăi pentru-a iubi.

Amici, ni-i viaţa fără sare –

Dar, încă-i timp de primeniri;
Hai să ţintim albastra zare –
Cât mai e timp pentr

Iubire proscrisă

Suntem iubiţii cei mai interzişi –

Noi – doi nefericiţi amanţi proscrişi…
Tu eşti departe – eu şi mai departe
Căci pasul meu se-ndreaptă către moarte.

Dar ne putem iubi într-o-ntâlnire

Cât alţii într-o-ntreagă vieţuire.
Căci ochii mei în ochii tăi se-neacă
Şi gura ta, de vlagă, gura-mi seacă.

Şi doar c-o scurtă sărutare, reuşim,

În lumi de basm, pe dată, să păşim…
Doar păru-ţi mătăsos, dacă-l ating,
Din ceruri, stele, peste ochi mă ning.

Privirea ta, gingaşă şi duioasă

Fără de grai şi gând deodat’ mă lasă –
Iar glasul tău şi dulce vorba ta,
Pân’ şi războaie ar opri, de-ar vrea.

Parfumul gurii tale-n minte de-mi adie

Mă simt cuprins de-o dulce nebunie
Şi mă-nspăimânt, în mine, c-ai putea,
Vreodată, să dispari din viaţa mea.

Iubita mea, făptură interzisă,

Deşi altuia, pe nedrept, promisă,
Nici depărtări, nici piedici nu te ţin,
De mine şi de doru-mi plin de chin.

Căci eu nu pot nicicum ca să accept

Să mi-te scot din minte şi din piept.
Şi nimeni nu va reuşi – oricât ar vrea
Altui bărbat, vreo clipă, să te dea.

…Spre depărtarea-n care eşti se-ndreaptă

Gându-mi aprins şi gândul tău l-aşteaptă
Şi te doresc, în ceasul rece, de acum,
Atât de mult – că peste munţi fac drum

Şi peste ape fac din doruri poduri

Şi drumul meu e neted, fără noduri
Şi drept şi luminos e ca o rază
De stea, ce calea mea o luminează.

Iubita mea, doreşte-mă o clipă –

Atât: cât o bătaie de aripă;
Căci dacă trupu-ţi nu îl am aproape -
Te port în suflet şi sub triste pleoape…
 Iubire...

…Să socotesc în ore sau în zile,

Tot timpu-n care searbăd am trăit –
Pân’ te-am găsit, sau regăsit, iubire,
Ar fi un chin adânc şi nesfârşit.

M-au nins a-iernii aspre neguri, triste,

Un ger cumplit în piept mi-a adăstat…
Deci, mă întreb, cum poate să reziste,
Iubirea ta-ntru-un suflet îngheţat?

Cu zâmbetul tău cald, primăvăratic –

Tu, cea dintâi trecută-ntre iubiri –
Azi nu mai pot să fiu un uşuratic,
Căci îmi alungi tot frigul din priviri.

Ascult cum ploaia plânge-n înserare

Şi muguri plini de must cum se desfac,
Şi simt, aşa, o dulce desfătare –
De parc-aş fi un mugur de copac.

Cam desuet, trăiesc ca-ntr-o poveste…

Şi-un nou imbold mă-ndeamnă să fiu viu –
Între ce-a fost, va fi – şi viul „este”
Doar în prezent trăiesc şi vreau să fiu.

Căci primăvara-mi râde în privire

- Un anotimp uitat mi-ai readus -
Bine-ai venit, târzia mea iubire –
Rămâi aici, tu, dorul meu, nespus…
Iubirea – câmp înţelenit

De unde să mai scot cuvinte,

Cu glas uscat şi răguşit?
Şi cum să fac să mai ţin minte
Tot ce-am gândit, tot ce-am rostit?

Adun cuvinte şi secvenţe

Din ce-am vorbit, din ce-am trăit…
Le distilez pân’ la esenţe –
Să aflu dacă te-am iubit.

Căci nu mai ştiu ce e iubire –

Ba, chiar mă-ntreb, dac-am ştiut…
În van scrutez prin amintire,
Să-ţi dau un chip – frumos ori slut.

Ce calmă-mi este, azi, secunda!

Căci timpul totu-a risipit…
Răceala-mi limpezeşte unda
Unei iubiri ce s-a topit.

Mi-e cerul minţii limpezime

De apă din izvor curat…
Dorinţe calme prind s-anime
Sufletul meu întunecat.

Întunecat de patimi grele,

Pe care-adânc mi le-ai sădit
Când-mi înfigeai pân’ la plăsele
Un dor ca fierul înroşit.

Ciudate-mi par acele ceasuri

Când trupul rece-ţi frământam
Şi când, cu gâtuite glasuri,
Despre iubire aiuram.

Tăcut îmi este astăzi glasul –

Nici nu mai ştiu pe unde eşti…
Tăcută-mi este clipa, ceasul –
Arar, mă întreb de mai trăieşti.

Iubire…ce bizar îmi sună

Acest cuvânt, azi, fără sens –
Când stă ascuns sub groasă brumă
Într-un alt veac şi univers.

Şi, totuşi, mai păstrez din tine

Fărâme calde din trecut:
Sclipiri de zâmbete senine
Şi umbra unui vag sărut.

Atât. În rest, albă uitare,

În minte mi s-a-nţelenit;
Şi ştiu răspunsul la-ntrebare:
Doar am visat – nu te-am iubit...

Iubirea ca un târg

Ştii, pentru mine, dragostea-i un târg –

În care, pe cât pierd – pe-atât câştig…
De ce ţi-aş oferi ceva în plus –
Iubirea, s-aibă drumul, numai „dus”?!

Şi, nicidecum, să n-aibă şi-un „întors” –

Pe calea-n care vise tandre-am tors
Şi hanuri, pentru noi, am înălţat,
Pe care, rând pe rând, le-ai dărâmat?

Subtil, mă-ncearcă, câteodat-un gând –

Să dau mai mult, cântarul înclinând,
Spre tine, dragoste, dar mă retrag
Înfricoşat, să nu dau în vileag,

C-aş prefera, mereu, numai să pierd

Doar, ca răsplată, trupul să-ţi dezmierd…
Dar mă opreşte gând pietros – dur scut –
Ce-mi spune, rece, c-aşa te-am pierdut
Dând mult prea mult şi prea puţin cerând –
Numai să-ţi văd privirile arzând…
Şi vorbe dulci, rostindu-ţi, mult prea des –
Ale tristeţii fructe le-am cules.

Aşa că, tu, cât dai – pe-atât îţi dau,

Iubito - şi îţi spun, aşa, pe şleau:
Că mi se pare-un târg meschin, dar drept,
Ce nu-mi mai lasă răni adânci în piept

Nici cicatrici, nici urme – nicidecât –

Doar, câteodată, câte-un nod în gât,
Lăsat de-o amintire din trecut –
Pe când eram, în dragoste, recrut.

Dar, oricât de zgârcit aş deveni –

La fel de mult şi tandru, te-aş iubi…
Căci, fără tine, lumea n-are haz
Şi nu mi-e bine, când de tine-s treaz.

…Aşa că, pân’ la urmă-ntregul târg,

Cinstit îmi pare – deşi nu câştig…
Sau, poate-ntr-o târzie, bună-zi,
Câştigători – şi tu şi eu vom fi…
 Tăcerile tale

…Şi dacă nu-mi vorbeşti – ce dacă?! –

Tăcerile îmi sunt surori…
Cum frunze-n vântul toamnei pleacă,
Din suflet pleacă vineţi nori.

Şi se tot duc în zarea largă,

De unde-n taină au venit,
Lăsând, în urmă, ploi să şteargă
Ce pân’ acum ne-a despărţit.

Când îţi vorbesc - îţi pleci, îndată,

Genele lungi către pământ
Şi gura ta-n rubin muiată,
Nu pare a şti rosti cuvânt.

Răceala ta – rece mă lasă,

Căci ştiu că-i doar unicul scut
În faţa răului, ce-apasă,
Cu îndârjire - din trecut.

Dar te iubesc, plin de-o ardoare

Ce înseninează cerul-nalt
Şi-n mine soarele răsare
În braţe când, duios, te salt.

Căci te doresc cu disperarea

Unui beţiv învederat –
Doar că nu vinul e licoarea,
Ci tu – de tine să fiu beat.

…Şi dacă nu-mi vorbeşti – ce dacă?!

Tăcerile surori îmi sunt;
Sub anotimpuri, ce vin – pleacă,
Eu te iubesc - la fel de crunt…