romane cu dragoste

Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a

debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999
i s-a tipărit primul volum pentru adulți, Les vagues sont douces commes
des tigres, cu care a câștigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărți,
autoarei plăcându-i să-și încerce forțele în diverse genuri și dorind să
experimenteze cât mai mult în materie de literatură.
Această lucrare a apărut cu sprijinul Programului Aide à la Publication al
Institutului Francez
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
FERET-FLEURY, CRISTINE
Fata care citea în metrou / Cristine Feret-Fleury; trad. din lb. franceză.
Mihaela Stan - București: Nemira Publishing House, 2017
ISBN print: 978-606-43-0034-8
ISBN epub: 978-606-43-0079-9
ISBN mobi: 978-606-43-0080-5
I. Stan, Mihaela (trad.)
821.133.1
Cristine Feret-Fleury
LA FILLE QUI LISAIT DANS LE MÉTRO
©Allary Éditions, 2014
© Éditions DENOËL, 2017
© Nemira 2017
Coperta: Cristian FLORESCU, Ana NICOLAU
Redactor: Monica ANDRONESCU
Lector: Irina CERCHIA
Tehnoredactor: Magda BITAY
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris
al editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului
de autor.
 Cuprins

• Despre autor
• Epigraf
• 1•2•3•4•5•6•7•8
• 9
• 10 • 11 • 12 • 13 • 14 • 15 • 16 • 17 • 18 • 19 • 20 • 21 • 22 • 23 • 24 • 25
• 26
• Epilog
• Bibliografie
Note
Pentru Guillaume și Madeleine, edițiile mele princeps…
Și pentru tine, micuțule Robin, venit pe lume în timp ce terminam de
scris ultimele fraze ale acestui roman. Fie ca acești „prieteni de hârtie“,
cărțile, să te însoțească negreșit, să te bucure și să te liniștească toată
viața!
„Întotdeauna mi-am imaginat că paradisul ar fi un soi de bibliotecă.“
Jorge Luis Borges, Aleph
 1
Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe
ușa din față a vagonului și cobora tot pe acolo peste fix șaptesprezece
minute – în zilele când opririle, soneriile și clinchetele metalice se
succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără
alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obișnuite.
Zile în care ai impresia că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un
uriaș corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, își găsește locul și își
joacă rolul. Zilele în care Juliette, la adăpostul ochelarilor de soare în
formă de fluture și al eșarfei mari, tricotate de buni Adrienne în 1975
pentru fiica sa, o eșarfă măsurând exact doi metri cincizeci, de un
albastru-pal, ca al culmilor din zare la ora șapte, într-o seară de vară, sau
de oriunde, pe înălțimile din Prades, cum te uiți spre Canigou, se întreba
dacă existența ei avea mai multă importanță pe lume decât a
păianjenului pe care îl înecase chiar de dimineață în duș.
Nu-i plăcea asta – să îndrepte jetul spre corpul mic, negru și păros, să
se uite cu coada ochiului cum picioarele subțiri se agită frenetic, apoi se
strâng brusc să vadă insecta rotindu-se, ușoară și insignifiantă ca o
scamă de lână smulsă din puloverul ei preferat, până când apa o trage în
jos, prin sifon, astupat imediat cu o mișcare energică.
Asasinate în serie. Zi de zi păianjenii reveneau, ieșeau din conducte și
țevi după un periplu cu începuturi îndoielnice. Să fi fost mereu aceiași
care, odată azvârliți în adâncuri întunecate, greu de imaginat, în
măruntaiele orașului semănând cu un imens rezervor de viață colcăitoare
și fetidă, se desfăceau, înviau, apoi își reluau urcușul sortit aproape de
fiecare dată eșecului? Juliette, ucigașă vinovată și scârbită, se vedea ca o
divinitate neîndurătoare și, totuși, distrată sau prea ocupată mare parte
din timp să-și îndeplinească misiunea, veghind cu intermitențe asupra
gurii de acces în infern. Ce sperau păianjenii odată ajunși pe uscat – ca să
zicem așa? Ce călătorie hotărâseră să facă și în ce scop?

Poate că bărbatul cu pălărie verde i-ar fi putut răspunde, dacă Juliette

ar fi îndrăznit să-l întrebe. În fiecare dimineață, își deschidea servieta și
scotea o carte învelită în hârtie fină, aproape transparentă, bătând de
asemenea în verde, pe care o desfăcea cu gesturi tacticoase, precise. Apoi
strecura un deget între două pagini deja separate de o bucată lungă și
îngustă din aceeași hârtie și își începea lectura.
 Cartea avea titlul Histoire des insectes utiles à l’homme, aux animaux
et aux arts, à laquelle on a joint un supplément sur la destruction des
insectes nuisibles. 1
Mângâia legătura pestriță din piele, cotorul decorat cu fir aurit, de
unde titlul ieșea în evidență pe fond roșu.
O deschidea, o apropia de față, îi inspira mirosul mirosea, cu ochii pe
jumătate închiși.
Citea două-trei pagini, nu mai mult, ca un gurmand care savurează un
chou à la creme cu o linguriță de argint. Pe chip i se contura un zâmbet
enigmatic și mulțumit – pe care Juliette, fascinată, îl asocia cu Motanul
de Cheshire din Alice în Țara Minunilor. Din cauza desenului animat.
În stația Cambronne, zâmbetul se ștergea, lăsând loc unei expresii de
regret și dezamăgire; împăturea la loc hârtia, punea cartea înapoi în
servieta ale cărei închizători scoteau apoi un pocnet sec. Și se ridica. Nici
măcar o dată nu-și oprise privirea asupra lui Juliette, care, stând pe
scaun în fața lui – sau în picioare, agățată de bara lustruită zilnic de sute
de palme înmănușate sau nu –, îl sorbea din ochi. Se îndepărta cu pași
mărunți, cu spatele perfect drept în paltonul încheiat până la gât, cu
pălăria înclinată pe sprânceana stângă.
Fără această pălărie, fără acest zâmbet, fără această servietă în care își
ținea comoara, probabil că Juliette nu l-ar fi recunoscut. Era un om ca
atâția alții, nici frumos, nici urât, nici atrăgător, nici antipatic. Un pic
corpolent, fără vârstă, mă rog, de o anumită vârstă, ca să vorbim în
clișee. Un om.
Sau mai degrabă un cititor.

„Albina, viermele-de-mătase, afida, coșenila, racul, izopodele,

cantaridele, lipitorile...“ – Ce tot zici acolo?
Juliette, care fredona, tresări.
– O, nimic. Un soi de joc... Încercam să-mi amintesc numele...
– Am primit rezultatele DPE 2 pentru apartamentul din bulevardul
Voltaire, o anunță Chloé, care nici n-o auzise. La tine e dosarul?
Juliette încuviință din cap cu întârziere. Se gândea și acum la bărbatul
cu carte verde, la insecte, la păianjeni – înecase doi de dimineață.
– Dă-mi-le! O să le îndosariez eu, răspunse ea.
Se răsuci cu scaunul, trase o mapă din stelajul care acoperea un întreg
perete al biroului și strecură hârtiile în ea. Cartonul, observă Juliette, era
de un galben spălăcit. Mai trist nici că se putea. Tot peretele, umflat,
înțesat de etichete care se dezlipeau la colțuri, părea gata să se reverse
peste ea ca o avalanșă de noroi. Juliette închise ochii, își imagină
pleoscăitul, bășicile de gaz spărgându-se la suprafață – mirosul, și își
strânse nasul energic între degete pentru a înăbuși greața care o
cuprindea. – Ce ai? o întrebă Chloé.
Juliette dădu din umeri.
– Ești gravidă? insistă colega ei.
– Nici pomeneală. Dar mă gândesc cum poți să lucrezi având asta
în față... culoarea asta e scârboasă.
Chloé o privi fix.
– Scârboasă, repetă ea, apăsând pe fiecare silabă. Spui prostii. Am
mai auzit chestii ciudate, dar așa ceva niciodată. Sunt doar niște
dosare. Urâte, de acord, dar... Sigur ți-e bine?
Juliette pianota pe birou în ritm sacadat: Albina, viermele-de-mătase,
afida, coșenila, racul, izopodele, cantaridele, lipitorile...
– Foarte bine, răspunse ea. Tu ce citești în metrou?
2

Bătrâna doamnă, studenta la Matematică, ornitologul amator,

grădinarul, îndrăgostita – cel puțin, așa și-o închipuia Juliette, judecând
după respirația ușor sacadată și după lacrimile minuscule care îi picurau
de pe gene când ajungea la ultimul sfert din povestea romanțioasă pe
care o devora, volume groase, cu colțurile îndoite de atâta citit și răscitit.
Coperta înfățișa uneori un cuplu îmbrățișat pe un fond sângeriu sau
dantela sugestivă a unui corsaj. Torsul gol al unui bărbat, șoldurile unei
femei, un așternut mototolit sau doi butoni de manșetă, sobră punctuație
a titlului subliniat de tija îmbrăcată în piele a unei cravașe... și lacrimile
care, pe la pagina 247 (Juliette verificase trăgând discret cu ochiul spre
vecina ei) creșteau între genele tinerei, apoi se prelingeau spre colțul
gurii, în timp ce pleoapele coborau și un suspin involuntar îi ridica sânii
rotunzi, pe care se mula bluzița foarte cuminte. Oare de ce pagina 247? se
întreba Juliette, urmărind cu privirea o umbrelă deschisă, care străbătea
grăbită peronul stației Dupleix, adăpostind de rafalele piezișe o întreagă
familie din care ea nu putea zări decât picioarele: piciorușe în catifea
maro, picioare mari în blugi, picioare delicate în dresuri cu dungi. Ce se
petrecea acolo, ce emoție apărea brusc, ce sfâșiere, ce angoasă care-ți tăia
răsuflarea, ce spasm de voluptate sau de abandon?
 Visătoare, bătea cu vârfurile degetelor în coperta propriei cărți, pe care
nu o mai deschidea prea des, absorbită cum era de observațiile sale.
Volumul în format de buzunar, cu muchia pătată de cafea, cu cotorul
crăpat, trecea dintr-o geantă în alta, din traista de marți – ziua în care
Juliette își făcea cumpărăturile când ieșea de la agenție – în poșeta de
vineri – seara de mers la cinema. O carte poștală, strecurată între
paginile 32 și 33, nu se mișcase de-acolo de peste o săptămână. Peisajul
pe care-l înfățișa, un sat de munte înălțându-se deasupra unui mozaic de
câmpuri în tonuri închise,
Juliette îl asocia acum cu bătrâna doamnă care frunzărea mereu aceeași
carte de rețete culinare și uneori zâmbea de parcă descrierea unui fel de
mâncare îi amintea o nebunie din tinerețe; câteodată închidea cartea, își
așeza deasupra mâna fără niciun inel și se uita pe fereastră la
ambarcațiunile care urcau pe Sena și la acoperișurile lucind de ploaie.
Textul de pe coperta a patra era în italiană, așazat deasupra unei
fotografii ce reunea doi ardei grași mari, un fenicul dolofan și o bucată
rotundă de mozzarella, în care un cuțit cu mâner de os lăsase o brazdă
dreaptă.
Albina, viermele-de-mătase, afida, coșenila, racul, izopodele,
cantaridele, lipitorile... Carciofi, arancia, pomodori, fagiolini,
zucchini... Crostata, lombatina di cervo, gamberi al gratin...
Cuvintefluturi care zburau încoace și-n colo prin vagonul aglomerat, apoi
veneau să se așeze pe vârful degetelor lui Juliette. Imaginea i se părea
cam nătângă, dar era singura care-i venea în minte. Chiar așa, de ce
fluturi? De ce nu licurici pâlpâind câteva clipe înainte de a se stinge?
Când văzuse ea licurici? La drept vorbind, niciodată. Nu mai existau
nicăieri licurici – se temea ea. Doar amintiri. Ale bunicii, cea care
tricotase eșarfa. Și care aducea puțin cu bătrâna doamnă cu cartea de
bucate, aceeași față albă și senină, aceleași mâini un pic prea puternice,
cu degete scurte, având drept podoabă tot un singur inel, verigheta
groasă care, an după an, se adâncise în carne până o însemnase definitiv.
Pielea încrețită, pătată acoperea inelul, corpul mistuia simbolul, se
deforma la atingerea lui. „Licuricii“, spunea ea, „licuricii sunt stele
căzătoare. Eram atât de mică pe atunci, că n-aveam voie să stau trează
până târziu, iar serile de vară erau atât de lungi! Cel puțin două ore ziua
pătrundea prin fantele dintre jaluzele. Aluneca ușor pe covor, urca pe
barele patului meu, apoi, dintr-odată, sfera de sus, din aramă începea să
strălucească. Știam că pierdeam ce e mai frumos, clipa în care soarele se
cufundă în mare, când marea devine ca vinul, ca sângele. Prin urmare,
făceam un nod cu cămașa de noapte, uite așa, vezi? Strâns bine în jurul
taliei. Și coboram ținându-mă de umbrarul de viță. O adevărată
maimuțică! Și alergam până la capătul câmpului, acolo de unde se putea
vedea marea. Când se întuneca de-a binelea, mă legănam pe bariera
lăsată mereu deschisă, în spatele crescătoriei de viermi-de-mătase...
Acolo i-am văzut. Au venit brusc. Sau au ieșit din pământ. N-am știut
niciodată. Tăcuți, plutind în aer, așezați pe firele de iarbă...
Încremeneam, nici nu îndrăzneam să respir. Eram în mijlocul stelelor.“
Metroul încetinea. Sèvres-Lecourbe. Încă trei stații sau patru, depindea
de zi și de dispoziția lui Juliette. Metal care vibra, semnal sonor. Pe
neașteptate, se ridică și trecu printre uși chiar când se închideau. Poala
hainei i se prinse între acestea, o smuci cu un gest scurt și rămase
nemișcată pe peron, gâfâind ușor, în timp ce trenul se îndepărta. În
cenușiul matinal, câteva siluete zoreau spre ieșire, înfofolite în paltoane
groase. Într-o dimineață de februarie, cui îi plăcea să străbată agale
străzile, la întâmplare, observând forma norilor sau iscodind cu privirea
în căutarea unui butic deschis de curând sau a unui atelier de olărie?
Nimănui. Oamenii treceau din spațiul bine încălzit al apartamentului în
cel al biroului, beau o cafea, comentau căscând sarcinile de peste zi,
bârfele, știrile – mereu deprimante. De la stația unde Juliette cobora
zilnic și până la ușa agenției nu era decât o stradă. Un șir de trepte, o
margine de trotuar, apoi, la stânga, vitrina unei curățătorii, a unei
tutungerii și a unui fast-food cu chebap. În vitrina tutungeriei, un pom de
Crăciun din plastic, încărcat și acum cu ghirlande și funde din hârtie
lucioasă, începea să se acopere de praf. Căciulița roșie cu ciucure alb din
vârf, în chip de stea, atârna ca o rufă udă.
Juliette voia să vadă altceva. Se îndreptă spre harta cartierului afișată
la capătul stației: dacă ar fi luat-o pe prima stradă la dreapta, apoi, la a
doua intersecție, cotea tot la dreapta, nu ar fi făcut mai mult de două
minute. Puțin mers pe jos ar încălzi-o. Nici măcar n-ar întârzia – aproape
deloc. În orice caz, Chloé deschidea agenția. Fata asta era de-o
punctualitate bolnavă. Iar domnul Bernard, directorul, nu venea
niciodată mai devreme de nouă și jumătate.
Juliette porni pe stradă cu pași repezi, apoi se forță să încetinească.
Trebuia să scape de obiceiul de a se arunca drept înainte, cu ochii fixați
asupra țintei. Nimic palpitant n-o aștepta, nimic: dosare de umplut și de
aranjat, o lungă listă cu demersuri plictisitoare, o vizionare sau poate
două. În zilele bune. Și când te gândești că ea își alesese meseria asta!
Pentru contactul cu oamenii, cum preciza anunțul la care răspunsese,
contactul cu oamenii, da, să te apropii de alții și să le citești în ochi
visurile și dorințele, să le vii în întâmpinare, să le găsești un cuib unde
aceste visuri ar putea să se desfășoare, unde cei temători și-ar recăpăta
încrederea, unde cei deprimați ar zâmbi din nou vieții, unde copiii ar
crește la adăpost de vânturile prea puternice care zbuciumă și
dezrădăcinează, unde bătrânii, cei epuizați, ar aștepta moartea fără
spaimă.
Încă își amintea de prima ei vizionare, un el și o ea de treizeci de ani,
grăbiți. Juliette le oferise o cafea înainte de a intra în imobil, am nevoie
să vă cunosc mai bine pentru a vă descoperi așteptările, afirmase ea cu o
siguranță pe care atunci nu o simțea nici pe departe. „Pentru a vă
descoperi așteptările“ – găsea că formula sună bine, o citise în broșura
dată de conducerea agenției fiecărui angajat, însă tipul o privise fix,
ridicând o sprânceană, apoi bătuse în cadranul ceasului cu un gest
sugestiv. Femeia își verifica mesajele pe smartphone, nu ridicase ochii
nici măcar când urcase scara, în timp ce Juliette, paralizată, recita fișa
învățată pe de rost cu o seară în urmă, piatră cioplită și farmecul stilului
Haussmann, observați pardoseala din hol, refăcută, dar respectând
părțile originale, liniște deplină, aveți ascensor până la etajul al patrulea
și uitați ce gros e covorul de pe scări! I se părea că propria voce vine de
undeva de departe, ridicol de ascuțită, vocea unei fetițe care se joacă de-a
femeia în toată firea, îi era milă de ea însăși și o gâtuia o dorință absurdă
de a plânge. Cuplul făcuse în fugă turul apartamentului, trei camere cu
vedere spre curte, iar ei i se tăiase răsuflarea urmându-i. Cuvintele
zburau, se îngrămădeau, tavan înalt, muluri, șemineu de epocă,
parchetul în vârf de diamant e foarte rar, posibilitatea de a crea o cameră
suplimentară sau un birou, instalând un mezanin... Ei nu o ascultau, nu
se uitau unul la altul, nu puneau nicio întrebare. Cu eroism, ea încercase
să-i descoasă, cântați la pian, aveți copii sau...? Neprimind răspuns, se
blocase la vederea unei raze de soare care cădea pe o lamă de parchet
pudrată cu praf, vocea îi suna tot mai îndepărtată, atât de pierită, încât
de-acum îi era imposibil oricui s-o mai audă: apartament cu o bună
ventilație, foarte luminos, soarele pătrunde chiar de la ora nouă în
bucătărie... Ei plecaseră deja, Juliette alergase după ei. În stradă, îi
întinsese cartea de vizită bărbatului, care o îndesase în buzunar fără să se
uite la ea.
Știa că n-o să-i mai vadă niciodată.

Țipătul unui pescăruș o trezi la realitate. Se opri și ridică ochii. Cu

aripile larg întinse, pasărea se rotea deasupra. Un nor jos se strecură pe
sub ea, iar ciocul și corpul îi dispărură, nu mai rămaseră decât vârfurile
aripilor și țipătul ce reverbera între zidurile înalte. Apoi și acesta se stinse
brusc. O rafală biciui fața tinerei femei, care se clătină. Dezmeticită, privi
în jur. O stradă mohorâtă, pustie, mărginită de imobile a căror tencuială,
brăzdată de dâre umede, se cojea. Ce căuta ea aici? Se scutură, își îndesă
nasul în eșarfa groasă și o luă din loc.
– Zaïde!
Strigătul părea să vină de undeva de foarte sus, dar fetița care alerga
spre ea îl ignoră; mlădioasă și rapidă, plonjă printre picioarele lui
Juliette și o pubelă răsturnată, ce dădea pe afară de obiecte din plastic
destinate reciclării, își adună mâinile și picioarele subțiri subțiri și începu
iar să țopăie pe drumul alunecos. Juliette se răsuci s-o vadă cum se
îndepărtează, cu fusta învolburată, cu pulovărașul verde ca iarba, cu
două codițe săltărețe... și privirea îi căzu pe o poartă înaltă și ruginită, pe
care o carte – o carte – o ținea întredeschisă.
Pe poartă, o plăcuță din metal emailat, de-a dreptul desprinsă dintr-un
film despre anii de război, își zise Juliette, anunța cu litere mari, albastre:
Cărți fără Limite.
 3
Juliette mai făcu trei pași, întinse brațul și atinse ușor foile umflate de
umezeală. Își trecu vârful limbii peste buza de sus. Să vadă o carte
înțepenită între două panouri de metal îi făcea parcă mai rău decât să
înece un păianjen. Cu mișcări încete, își propti ușor umărul într-un canat
și împinse; volumul alunecă un pic mai jos. Îl luă și, stând așa lipită de
poartă, îl deschise și îl apropie de față.
Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărțile, să le adulmece, mai ales pe
cele cumpărate de ocazie – și cărțile noi aveau arome diferite, în funcție
de hârtie și de cleiul folosit, dar nu spuneau nimic despre mâinile care le
ținuseră, despre casele care le adăpostiseră: n-aveau încă o istorie, o
istorie diferită de cea pe care o povesteau, o istorie paralelă, fără contur
precis, tainică. Unele miroseau a muced, altele păstrau între paginile lor
urme persistente de curry, de ceai sau de petale uscate; pete de grăsime
murdăreau uneori câteva pagini, un fir lung de iarbă, care servise drept
semn de carte într-o după-amiază de vară, cădea fărâmițându-se; fraze
subliniate sau note scrise pe margine reconstituiau un soi de jurnal
intim, schița unei biografii, câteodată mărturia unei indignări, a unei
rupturi.
Aceasta mirosea a stradă – un amestec de rugină și fum, de găinaț și de
pneuri arse. Dar, curios lucru, și a mentă. Tulpinile se desprinseră dintre
file, căzură în liniște și parfumul deveni mai intens.
– Zaïde!
Strigătul răsună din nou, urmat de un tropăit. Juliette simți un
trupușor cald lovindu-se de ea.
– Scuzați-mă, doamnă!
Vocea, ciudat de gravă pentru un copil, exprima uimirea. Juliette
coborî privirea și întâlni niște ochi întunecați, atât de negri, că pupila
părea să ocupe tot irisul.
– Asta e casa mea, zise micuța. Pot să trec?
Juliette murmură:
– Bineînțeles.
Se trase cu stângăcie într-o parte și canatul greu dădu să se închidă.
Fetița îl împinse cu ambele mâini.
– Uite de ce tati lasă mereu o carte aici, explică ea pe un ton
răbdător. Clanța e prea țeapănă pentru mine.
 – Dar de ce o carte?
Întrebarea țâșnise ca un reproș. Juliette simți cum roșește, ceea ce nu
i se mai întâmplase de mult – mai ales în fața unei mucoase de zece ani.
Zaïde – drăguț nume! – ridică din umeri.
– Ah, astea! El zice că sunt „cuci“. Haios, nu? Ca păsările. Au de
trei sau de patru ori la rând aceleași pagini, n-au fost bine făcute,
înțelegi? Nu le poți citi. Sau, mă rog, nu cu adevărat. Mi-o arăți pe aia?
Copila ridică bărbia, strânse din pleoape și strănută.
– Am încercat-o. Povestea e tâmpită, cu o fată care cunoaște un
băiat, îl urăște, după care îl iubește, apoi el o urăște și... Mă plictiseam
atât de rău, că am pus frunze de mentă în ea, măcar să miroasă frumos.
– O idee bună, zise încetișor Juliette.
– Vrei să intri? Ești unul dintre cărăuși? Nu te-am mai văzut până
acum.
Cărăuși? Tânăra clătină din cap. Și numele ăsta o făcea să se gândească
la un film alb-negru, la siluete neclare, aduse de umeri, aplecându-se
prin tuneluri sau târându-se pe sub sârmă ghimpată, la fete pe bicicletă,
transportând în gențile lor manifeste ale Rezistenței și zâmbindu-i cu
prefăcută candoare unui soldat german cu un soi de castron verde-gri pe
cap. Imagini văzute de sute de ori la cinema sau la televizor, atât de
familiare, atât de liniștite, că uneori uităm oroarea din spatele lor.
– Dar vrei să fii? continuă Zaïde. E ușor. Hai să mergem la tata!
Juliette schiță din nou un gest de refuz. Apoi privirea i se desprinse de
pe chipul fetiței și se opri la plăcuța cu formulă misterioasă – și totuși
simplă, cărțile nu cunosc nici limite, nici frontiere, în afară, uneori, de
cea a limbii, evident – și-atunci de ce...?
Simțea cum gândurile i-o iau razna, însă își dădea seama că timpul se
scurge, că trebuia să plece, să iasă de pe această stradă, să ajungă cât mai
curând la lumina de neon din biroul ei din spatele agenției, la mirosul de
praf al dosarelor „proprietăți“ și al dosarelor „clienți“, la trăncăneala
nesfârșită a lui Chloé și la tusea domnului Bernard, productivă sau
uscată, în funcție de anotimp, la cea de-a patra vizionare a pensionarilor
care nu reușeau să se decidă între casa din Milly-la-Forêt și apartamentul
cu două camere din Porte d’Italie.
– Haide! repetă hotărât Zaïde.
O luă de mână și o trase în curte, după care așeză cu grijă cartea la loc,
în crăpătura porții.
 – Acolo, în capăt, la ușa cu geamuri, e biroul. Trebuie doar să
ciocănești. Eu o să urc.
– Nu te duci la școală? întrebă mecanic Juliette.
– E un caz de varicelă la noi în clasă, răspunse copilul, dându-și
importanță. Ne-au trimis acasă, am și un bilet pentru tata. Nu mă
crezi?
Fețișoara rotundă se strânse într-o grimasă de neliniște. Vârful limbii îi
răsărea printre buze, roz și neted ca o floare de marțipan.
– Sigur că te cred.
– Atunci, e bine. Sunteți toți atât de bănuitori! încheie fetița, dând
din umeri.
Se întoarse dintr-o săritură și codițele începură iar să-i joace pe umeri.
Avea părul des, castaniu, cu reflexe aurii acolo unde lumina îl poleia cu
sclipirea lui aspră; fiecare codiță era groasă cât încheietura mâinii ei
delicate.
În timp ce ea urca în fugă treptele scării metalice, care ducea spre
galeria exterioară, întinsă de-a lungul primului etaj al clădirii – o veche
fabrică, fără îndoială –, Juliette se îndreptă, șovăind, spre ușa indicată.
Nu prea știa de ce o urmase pe fetiță și îi asculta acum ordinul – dacă se
gândea bine, era chiar un ordin. Sau un sfat? În orice caz, era complet
irațional să se supună: deja întârziase, nici nu trebuia să se uite la ceas. O
burniță fină se amesteca de-acum cu vântul și o lovea ușor peste obraji,
îndemnând-o să caute căldură, un adăpost temporar... În fond, n-avea de
făcut nimic urgent în dimineața asta. Putea să pretexteze că i s-a stricat
mașina de spălat, care de luni întregi dădea semne de slăbiciune. Chiar
discutase amănunțit cu domnul Bernard, care îi dăduse informații despre
diverse modele, insistând asupra mărcilor germane, mult mai fiabile,
pretindea el, ba se și oferise s-o însoțească sâmbătă la un magazin pe
care-l știa sau cel puțin îl cunoștea pe manager, un văr îndepărtat de-ai
lui, un om cinstit, care o va sfătui bine.
Geamul ușii sclipea, oglindind o bucată de cer, dar în fundul încăperii
se zărea aprins un bec. Juliette ridică mâna și ciocăni.
4

– E deschis! O voce de bărbat. Scăzută, chiar un pic răgușită, cu un

accent greu de definit. O formă înaltă se desfășură în capătul încăperii.
Juliette împinse ușa și observă cum se clatină un întreg eșafodaj de
 cutii de carton, dintre care ultimele fuseseră puse curmeziș. „Atenție!“
nu se abținu ea să strige, dar prea târziu: cutiile se prăbușiră, stârnind
un nor de praf. Tânăra începu să tușească și își acoperi gura și nasul cu
mâna; auzi o înjurătură pe care nu o înțelese, văzu sau, mai bine zis,
ghici o mișcare – bărbatul căzuse în genunchi; era brunet, îmbrăcat în
negru și relativ slab – și, cu cealaltă mână, se frecă la ochii care-i
lăcrimau.
– Nu se poate! Clasificasem tot... Mă ajutați?
De astă dată, tonul era poruncitor. Juliette, incapabilă să vorbească,
încuviință din cap și porni pe bâjbâite spre lumină, vocea venea dintr-
acolo, bărbatul era, așadar, singur, își agita brațele, încheieturile osoase îi
ieșeau din mânecile prea scurte, iar acum, că praful se mai așezase, îi
vedea profilul bine conturat, aproape ascuțit, nasul drept ca al statuilor
grecești sau al războinicilor din frescele de la Cnossos – petrecuse două
săptămâni în Grecia vara trecută și de atunci îi vedea deseori în reveriile
sale, vânturându-și sulițele și alergând la atac, cu ochii prelungi și oblici
arzând de dorința unei nemuriri încărcate de glorie.
– Desigur, murmură ea într-un târziu, fără a avea certitudinea că o
auzise.
El răvășea volumele căzute, făcând tot mai multe gesturi inutile, ca un
înotător nepriceput. Cărțile îl asaltau până la coapse, se încălecau cu
copertele alunecând unele peste altele, se desfăceau în evantai, se
deschideau; ei i se păru brusc că aude ciripitul unui pițigoi care-și luase
zborul dintr-un tufiș. Când ajunse chiar în fața lui, bărbatul ridică ochii,
arătându-și descumpănirea cu simplitatea unui copil.
– Nu mai știu cum le-am aranjat. După temă sau după țară, poate.
Ori după gen.
Adăugă apoi, ca pentru a se scuza:
– Sunt foarte distrat. Fata mea îmi reproșează mereu asta. Zice că
o pasăre mi-a luat capul cu ea acum multă vreme.
– Mica Zaïde? întrebă Juliette, deja ghemuită, cu mâinile printre
pagini. E fiica dumneavoastră? O serie aproape completă a romanelor
lui Zola i se etala sub ochi: Izbânda familiei Rougon, Haita, Greșeala
abatelui Mouret, O pagină de dragoste, Pot-Bouille, Nana, Creație...
Le adună și le ridică într-un teanc stabil pe podea, la marginea
maldărului de volume.
– Ați întâlnit-o?
 – Da, ea mi-a propus să intru.
– Trebuia să-i spun să fie mai atentă.
– Par așa de periculoasă?
De sub cărțile lui Zola, chipul brăzdat de o mustață fină al unui bărbat
o fixa cu insolență. Juliette descifră titlul: Bel-Ami.
– Maupassant, zise ea. Și acolo, Daudet. Romane naturaliste. Poate
ați încercat să le sortați după genul literar...
El nu o asculta.
– Nu, nu păreți periculoasă, recunoscu după ce chibzui o clipă.
Sunteți librar? Sau profesoară?
Bibliotecară oare?
– Nicidecum, eu... lucrez în domeniul imobiliarelor. Dar bunicul
era librar. Când eram mică, îmi plăcea la nebunie magazinul lui. Îmi
plăcea mult să-l ajut. Îmi plăcea mirosul cărților...
Mirosul cărților... Îl simțea chiar dinainte să intre în librărie, de cum
zărea vitrina îngustă, în care librarul nu expunea mai mult de un volum o
dată; în general, o carte de artă, deschisă pe un pupitru, din care întorcea
o pagină în fiecare zi. Unii oameni se opreau, își amintea ea, ca să
privească imaginea zilei, un mic Ruisdael 3, un portret de Greuze 4, un
peisaj marin de Nicolas Ozanne 5...
Pentru fetița de atunci și adolescenta de mai târziu, acesta era palatul
din O mie și una de nopți, refugiul din după-amiezile ploioase de
miercuri, pe care și le petrecea ordonând pe rafturi cărțile nou-venite sau
citind în depozit. Bibliofil pasionat, mereu în căutare de ediții rare,
bunicul ei cumpăra biblioteci întregi de cărți de ocazie, din care mare
parte erau îngrămădite în lăzile înalte din dreapta ușii. Scotocind prin
aceste comori, Juliette descoperise nu doar clasicii literaturii pentru
copii, ci și opere ale unor autori oarecum uitați, Charles Morgan, Daphné
Du Maurier, Barbey d’Aurevilly, plus un șir de romanciere din Anglia,
printre care Rosamond Lehmann. Devora romanele Agathei Christie ca
pe bomboane... Ce bune erau!
Glasul bărbatului în negru o readuse brutal în prezent:
– Uitați, luați-le pe-astea! Acum îmi aduc aminte că nu știam unde
să le pun. Ceea ce înseamnă, presupun, că sunt gata să plece.
Din reflex, desfăcu brațele să primească vraful de cărți pe care el i-l
întindea, apoi repetă uimită:
– Gata să plece?
 – Da. Nu de aceea vă aflați aici? Vreți să faceți parte dintre cărăuși?
Firește, ar fi trebuit să vă pun întrebări înainte. Pregătisem o listă pe
acolo – arătă cu un gest evaziv biroul plin de hârțoage și de tăieturi din
ziare –, dar nu o găsesc niciodată când am nevoie. Pot, totuși, să vă ofer
o cafea.
– Eu... Nu, mulțumesc, trebuie să...
– Se impune, totuși, să vă explic... modul în care funcționăm... noi,
adică ei, fiindcă eu... În sfârșit, e ceva mai complicat. Eu nu ies.
Se ridică, sprijinindu-se sprinten în mâini, păși peste cutiile de carton
și se îndreptă spre capătul încăperii, unde o măsuță suporta povara unui
soi de eșafodaj metalic construit cu migală, precum și niște cești și o cutie
cu inscripția desuetă Biscuits Lefèvre-Utile.
– E o cafetieră inventată de mine, explică el, întors cu spatele.
Funcționează aproximativ după principiul sobei cu peleți... Înțelegeți,
ce vreau să zic?
– Nu prea, murmură Juliette, care simțea că alunecă în irealitate.
Era în întârziere. În mare întârziere acum. Chloé trebuie să o fi sunat
deja pe mobil – închis – să afle dacă e bolnavă, domnul Bertrand trecuse
deja de ușa biroului lui, din stânga intrării în agenție, își scosese paltonul
și îl agățase în dulap, verificând ca umerii să fie bine așezați pe suportul
de al cărui cârlig atârna un disc din lemn de cedru împotriva moliilor. Și
pornise cafetiera personală, pusese două cuburi de zahăr în ceașcă din
porțelan de Limoges, cu două dungulițe aurii drept chenar, unica
rămasă, îi mărturisise el cândva, din serviciul mamei sale, o femeie
încântătoare, dar zăpăcită, care le spărsese pe toate celelalte, aruncând
una chiar în capul lui taică-său când descoperise că o înșela cu secretara,
o chestie clasică. Telefonul sunase deja – o dată sau de două ori. Chloé
preluase apelurile. Oare cât era ceasul? Aruncă o privire îngrijorată spre
fereastră (de ce spre fereastră?), apoi inspiră aroma cafelei și își uită
vinovăția. El învârtea energic manivela râșniței de lemn. Fredona, de
parcă uitase de prezența ei. Juliette mai degrabă simți decât auzi melodia
învăluind-o pentru o clipă înainte de a dispărea.
– Pe mine mă cheamă Soliman, spuse el întorcându-se spre ea. Pe
dumneavoastră?
5
– Tata îl adora pe Mozart, spuse el ceva mai târziu, în timp ce
sorbeau încet din cafeaua neagră și tare, aproape licoroasă. Și surorii
 mele, și mie ne-a dat nume de personaje din opera Zaïde. Iar fiica mea
poartă acest prenume.
– Și mama dumneavoastră? Era de acord?
Conștientă de gafă, Juliette se îmbujoră și lăsă ceașca din mână.
– Îmi pare rău! Uneori spun tot ce-mi trece prin cap. Nu-i treaba
mea.
– Nu face nimic, replică el cu un zâmbet abia schițat, care îi
îndulcea trăsăturile ascuțite. Mama a murit foarte tânără. Și de multă
vreme nu mai era pe de-a-ntregul cu noi. Era absentă... într-un fel.
Fără să mai ofere alte explicații, bărbatul își lăsă privirea să rătăcească
peste cutiile de carton stivuite de-a lungul pereților, aliniate cu grijă,
aproape îmbucate – un zid ce căptușea zidul inițial, izolând mica
încăpere de lumina și de zgomotele de afară.
– Cunoașteți principiul cărților călătoare, rosti bărbatul după
câteva clipe de tăcere. Un american, Ron Hornbaker, a creat ori, mai
bine zis, a sistematizat conceptul în 2001. Să transformi lumea toată
într-o bibliotecă... Bună idee, nu? Pui o carte într-un loc public, gară,
bancă dintr-un scuar, cinematograf, cineva o ia, o citește, apoi, peste
câteva zile sau săptămâni, o lasă la rândul lui în altă parte.
Își împreună mâinile sub bărbie într-un triunghi aproape perfect.
– Totuși, era nevoie să poți urmări cărțile „puse în libertate“, să le
reconstitui itinerarul, să li se permită cititorilor să-și împărtășească
impresiile. Așa a apărut site-ul asociat mișcării, unde se înregistrează
fiecare carte. I se atribuie un identificator, ce trebuie semnalat lizibil pe
copertă, cu URL-ul site-ului. Astfel, cel care găsește o carte călătoare
poate să anunțe data și locul descoperirii, să-și exprime o părere sau o
obiecție...
– Deci cu asta vă ocupați? îi tăie vorba Juliette.
– Nu chiar.
Bărbatul se ridică, se duse la teancurile pe care Juliette, de bine, de rău,
le reconstituise și luă câte un volum din fiecare. – Iată! Avem o selecție
destul de aleatorie de lecturi posibile. Război și pace de Tolstoi. Tristețea
îngerilor de Jón Kalman Stefánsson. Suita franceză de Irène
Némirovsky. Lupta din miezul iernii de Jean-Claude Mourlevat. Nimic
nu se opune nopții de Delphine de Vigan. Cavalerul Lancelot de Chrétien
de Troyes. Următorul cărăuș care intră în camera asta va avea
răspunderea de a transmite aceste cărți.
 – Răspunderea? accentuă Juliette.
– N-o să le lase în natură sau în tren. Nu se va baza pe noroc, dacă
vreți, ca volumele să-și găsească cititorii. – Dar cum...
– Va trebui să le aleagă un cititor. Sau o cititoare. Cineva pe care l-
a observat, pe care l-a urmărit chiar, până când a intuit de ce carte are
nevoie respectiva persoană. Nu vă faceți idei greșite, e o adevărată
muncă. Nu dai o carte ca sfidare, din capriciu, din dorința de a bulversa
sau a provoca, exceptând cazul când nu există un motiv. Cei mai buni
cărăuși ai mei sunt înzestrați cu o mare putere de empatie: simt, în
adâncul lor, frustrările, resentimentele strânse într-un corp pe care, la
prima vedere, nimic nu-l deosebește de un altul. Mă rog, trebuia să
spun cel mai bun cărăuș al meu; celălalt ne-a părăsit de curând, din
păcate.
Așeză cărțile, se întoarse și luă delicat, cu două degete, o fotografie
mărită în format A4.
– Voiam s-o pun pe perete, în acest birou. Dar nu i-ar fi plăcut. Era
o femeie discretă, tăcută, secretoasă chiar. N-am știut niciodată exact
de unde venea. Și nicidecum nu știu de ce s-a hotărât să termine cu
viața.
Juliette simți un nod în gât. Pereții de cărți păreau că se apropie de ea,
compacți, amenințători.
– Vreți să spuneți că...
– Da. S-a sinucis acum două zile.
Împinse fotografia pe masă, spre Juliette. Era o imagine alb-negru,
ușor granuloasă, cu detaliile estompate de distanță și de calitatea proastă
a copiei, însă tânăra o recunoscu imediat pe femeia cu trup împlinit,
strâns într-o haină de iarnă, întoarsă pe trei sferturi spre obiectivul
aparatului.
Era femeia cu cartea de bucate, cea de pe linia 6 – cea care, de multe
ori, privea afară cu un zâmbet misterios, de parcă ar fi așteptat ceva.

– Sunt cu adevărat dezolat... Ce prostie am făcut!

Soliman repeta a patra sau a cincea oară aceste cuvinte. Îi adusese lui
Juliette o cutie cu șervețele, încă o ceașcă de cafea, o farfurie – nu foarte
curată – pe care răsturnase cutia de biscuiți.
– O cunoșteați? – Da, reuși ea să răspundă într-un târziu. De fapt,
nu. Mergea pe aceeași linie de metrou cu mine, dimineața. Ce-i drept,
 ieri nu am văzut-o, nici alaltăieri. Ar fi trebuit să-mi dau seama... Ar fi
trebuit să fac ceva pentru ea...
Bărbatul trecu în spatele ei și îi masă umerii cu mișcări stângace. Palma
lui aspră și puternică o revigoră.
– Nici pomeneală. N-ați fi putut face nimic. Ascultați-mă, sunt
dezolat, cu adevărat dezolat... Juliette începu să râdă nervos. – Nu mai
repetați asta!
Se îndreptă de spate, clipind des, ca să-și alunge lacrimile. Mica
încăpere părea să se fi micșorat și mai mult, de parcă pereții de cărți
avansaseră cu un pas spre interior. Era imposibil, bineînțeles. La fel cum
imposibilă era curbura pe care i se părea că o observă deasupra capului –
oare volumele de pe rândul de jos chiar se aplecau spre ea, cu cotoarele
gata să-i șoptească vorbe de consolare?
Juliette clătină din cap, se ridică și își scutură firimiturile de biscuiți de
pe fustă. I se păruseră moi, ciudați la gust; prea multă scorțișoară,
probabil. El nu mâncase. Fuioarele de aburi scoase și acum de cafetieră –
care zăngănea ușor la intervale regulate – țeseau în dreptul feței lui un
văl unduitor ce-i estompa trăsăturile. Se uitase discret la el, ferindu-și
ochii ori de câte ori îi întâlneau pe ai lui. Se simțise ușurată când el se
ridicase și trecuse în spatele ei. Parcă niciodată nu văzuse sprâncene atât
de negre și o privire atât de tristă, deși un zâmbet permanent îi atenua
conturul aspru al buzelor. Un chip care evoca deopotrivă furtuna,
victoria, declinul. Oare ce vârstă să aibă?
– Chiar trebuie să plec, zise ea, mai mult ca să se convingă pe sine
decât ca să-l anunțe pe el.
– Dar o să veniți din nou.
Nu era o întrebare. Îi întinse pachetul de cărți legat cu o curea de
pânză. Ca odinioară, se gândi ea, manualele pe care școlarii le cărau în
spate, povară legănătoare și țeapănă. Nu era mirată; nici nu și l-ar fi
imaginat folosind o sacoșă de plastic.
– Da. O să vin.
Îndesă volumele sub braț, se răsuci și porni spre ușă. Când să apese pe
clanță, se opri.
– Vi se întâmplă să citiți romane sentimentale? întrebă ea fără să
se întoarcă.
– O să vă surprind, răspunse el. Da. Din când în când.
– Ce se întâmplă la pagina 247?
 Timpul trecea. Bărbatul părea să reflecteze la întrebare. Ori poate
urmărea o amintire. Apoi spuse:
– La pagina 247, totul pare pierdut. Știți, e cel mai bun moment.
6

În picioare, în vagonul arhiplin, Juliette simțea geanta de pânză

înghiontind-o într-o parte, chiar între coaste și șoldul stâng. Cărțile, își
zise, încercau să pătrundă în ea cu colțurile lor, fiecare împingându-se ca
să fie prima, mici sălbăticiuni captive și încăpățânate, iar în dimineața
aceasta aproape ostile.
Știa de ce. În ajun, când se întorsese acasă – până la urmă sunase la
agenție ca să spună că nu se simte prea bine, nu, nu, nimic grav, o chestie
care nu trecea, dar o zi de odihnă avea s-o pună pe picioare –, le vârâse
pur și simplu în geanta cea mare de vineri, cea pentru cumpărături,
trăsese fermoarul, apoi o așezase lângă ușa de la intrare, cu umbrela
deasupra, fiindcă prognoza meteo anunța vreme cam mohorâtă. După
aceea deschisese televizorul, dăduse sonorul foarte tare și mâncase o
lasagna congelată, încălzită la microunde, uitându-se la un documentar
despre corbul-demare alb, apoi la altul despre un star rock decăzut.
Simțea nevoia ca zgomotele lumii să pătrundă între ea și magazia ticsită
de cărți, între ea și ora pe care o trăise în încăperea minusculă, nu, nu
minusculă, ci invadată, în acel birou unde spațiul încă liber părea să fi
fost clădit din interior de fiecare volum pus pe o etajeră sau stivuit între
picioarele unei mese, lângă un fotoliu sau pe rafturile frigiderului deschis
și cald.
Făcuse să-i dispară din ochi, din simțuri, dacă nu chiar din memorie tot
ce adusese din acea cameră; cu gura plină de gustul dulceag al pastelor
industriale, cu timpanele saturate de muzică, exclamații, strigăte de
păsări, mărturisiri, analize, flecăreli, își regăsea mediul familiar, banalul,
nuprea-răul, aproape suportabilul, viața, singura viață pe care o
cunoștea.
Și în dimineața aceasta cărțile erau supărate pe ea că le ignorase. Ce
idee stupidă!

– Cam tare chestia asta, mormăi vecinul ei, un bărbat mărunt,

sugrumat într-o parka în culori de camuflaj. Ce cărați în geantă?
 Cu privirea pironită pe creștetul omului, unde o calviție rozalie și
lucioasă se contura printre șuvițele date cu gel, Juliette răspunse
automat: – Cărți.
– La vârsta dumneavoastră? Probabil am halucinații. Rețineți că
nu vă critic, e bine să citești, dar ați face mai bine să...
Juliette nu auzi sfârșitul frazei, metroul tocmai se oprise
zdruncinându-se, ușile se deschideau, iar individul arțăgos, luat de valul
corpurilor în mișcare, dispăruse deja. O femeie înaltă și slabă, într-un
impermeabil șifonat, îi luă locul. Aceasta nu se plânse, se balansă tot
drumul în direcția volumelor, care păreau să se fi aranjat singure, astfel
încât să ofere cât mai multe colțuri la cea mai mică atingere. Juliette
suferea pentru ea și se lipea de peretele subțire și tremurător, dar chipul
pe care-l zărea din profil nu trăda nicio neplăcere, oricât de măruntă;
doar o lehamite evidentă, trainică precum o carapace bine prinsă și
îngroșată de timp.
În sfârșit, ajunse în stație, se strecură printre călătorii care urcau
scările și cei care coborau, păși pe trotuar împleticindu-se, căută din ochi
vitrina agenției, cu dreptunghiurile albe în chenar viu, portocaliu, ale
anunțurilor afișate, și alergă până la intrare.
Era prima. Așa că putu să-și arunce geanta sub haină, în dulapul
metalic în care cele două angajate își țineau lucrurile personale. Apoi
trânti ușa cu o violență inutilă și se așeză la biroul ei, unde o așteptau
un vraf de dosare incomplete și un post-it cu scrisul dezordonat al lui
Chloé: Mai ești bolnavă? Eu sunt la vizionare now, merg direct la
apartamentu’ nașpa din strada G. Pupici!
„Apartamentu’ nașpa din strada G.“ însemna o lungă, foarte lungă
vizionare. Chloé făcuse o provocare personală din locuința de cincizeci de
metri pătrați în care mai tot spațiul era înghițit de un hol și o baie
nejustificat de mare, adăpostind o cadă cu picioarele ca niște labe de leu
mâncate de rugină. Cu câteva zile în urmă, Juliette o ascultase
elaborându-și un plan de bătaie, înșirând cu entuziasm avantajele unei
căzi în mijlocul Parisului.
– În cazul unui cuplu, asta le va trezi libidoul. Trebuie să se
imagineze împreună în cada plină cu spumă, masându-și picioarele cu
ulei parfumat.
– Și rugina? Și linoleumul crăpat? Astea nu mi se par prea
glamour, obiectase Juliette.
 – O să duc acolo vechiul covor chinezesc al bunică-mii, e în pivniță,
mama nici n-o să-i observe lipsa. Și o plantă verde. Vor crede că se află
într-o seră, știi tu, ca în cartea aia pe care mi-ai dat-o tu... Plicticoasă și
lungă, n-am putut s-o termin, dar era acolo o chestie mișto, cu multe
flori, cu fotolii din răchită...
Da, Juliette știa. Cartea era Haita de Zola, pe care Chloé i-o înapoiase
cu comentariul: „Ăștia fac atâta caz pentru un fleac!“ Totuși, se pare că
apreciase farmecul ucigător al scenei în care, în seră, Renée Saccard se
dăruiește tânărului său fiu vitreg, în mijlocul parfumurilor îmbătătoare
ale florilor rare, adunate acolo drept mărturie pentru averea și bunul-
gust al soțului ei.
– Ar fi trebuit să vii la cursul de Home Staging, continuase Chloé
condescendentă. A fost extrem de interesant. Trebuie să aducem viața
în apartamente, înțelegi? Viața pe care oamenii își doresc s-o aibă.
Când intră, trebuie să-și zică: „Dacă voi sta aici, o să devin mai
puternic, mai important, mai popular. O să obțin promovarea pe care o
vreau de doi ani și pe care nu îndrăznesc s-o cer, fiindcă mă tem să nu-
mi trântească ușa în nas, o să câștig cinci sute de euro în plus, o s-o
invit în oraș pe fata de la Publicitate și ea o să spună da.“
– Le vinzi o iluzie...
– Nu, un vis. Și îi ajut să se proiecteze într-un viitor mai bun,
încheiase Chloé pe un ton sentențios.
– Nu-mi mai recita cursul! exclamase Juliette. Chiar crezi toate
astea? Chloé se uitase țâfnoasă la colega ei. – Bineînțeles. Câtă vreme
îmi iau bonusul. Ce deprimantă poți fi!

Telefonul sună. Era Chloé:

– Adu-mi o carte! Ai sertarul de la birou plin. Le-am văzut, îi
aruncă ea acuzator.
– Ce gen de carte? întrebă Juliette, ușor descumpănită. Și de ce
tu...
– Nu contează. E pentru măsuța pe care o s-o împing lângă cadă.
În felul ăsta, o să se vadă mai puțin rugina. O să pun și o veioză, stil
vintage, cu perle pe margine, cică există fete cărora le place să citească
în cadă. Vezi imediat atmosfera.
– Credeam că vrei să sugerezi hârjoneli erotice în cadă.
 – Tipul nu va fi mereu aici. Și-n plus, e bine să mai răsufli din când
în când.
– Dacă zici tu, te cred, replică amuzată Juliette.
Chloé colecționa iubiți de-o seară, jelea fiecare weekend de celibat ca
pe-o tragedie și cu siguranță nu i-ar fi trecut niciodată prin minte să-i
invite în baia ei cu spumă pe Proust sau pe Faulkner. – O să văd ce pot
face, spuse ea înainte să închidă.

Chloé văzuse bine: ultimul sertar al biroului lui Juliette, cel mai
adânc – în consecință, prea puțin practic pentru păstrarea în ordine a
dosarelor –, era burdușit cu cărți în format de buzunar, relicve a patru
ani de drumuri casă-slujbă, cărți între paginile cărora strecurase, în
hazardul lecturilor ei întrerupte, bilete de cinema sau bonuri de la
curățătorie, flyerul vreunei pizzerii, programe de concert, foi rupte dintr-
un carnet pe care mâzgălise liste de cumpărături sau numere de telefon.
Când trase de mânerul metalic, sertarul greu se zdruncină pe șine cu
un scârțâit, apoi se opri brusc și vreo șase volume se împrăștiară pe jos.
Juliette le culese și se ridică să le pună lângă tastatură. Navea rost să
scotocească în sertar, primul titlu găsit va rezolva chestiunea. „Titlu“ era
cuvântul potrivit, oricum Chloé nu-l va citi decât pe acesta.
Titlul. Da. Era important. Să citești în cadă Démangeaison6 de Lorette
Nobécourt, o carte de care pielea ei încă își amintea doar ținând-o în
mână, o furnicătură insinuantă ce pornea de la omoplatul stâng, urca pe
umăr și gata, se scărpina, se zgâria chiar, nu, nu era o idee bună. Totuși,
odată început romanul, n-a mai putut să-l lase, dar tocmai asta era, apa
din cadă risca să se răcească, trebuia blândețe, ceva liniștitor, care să te
învăluie. Și mister. Niște nuvele? Maupassant, Horla, jurnalul
neterminat al unei nebunii ducând la sinucidere? Juliette și-o imagina pe
cititoare adâncită în spumă până la umeri, înălțând capul, scrutând
încordată umbra din hol prin ușa rămasă întredeschisă... Iar din
întuneric aveau să țâșnească atunci spectrele și spaimele din copilărie,
atât de grijuliu reprimate ani întregi, cu tot alaiul lor de angoase...
Tânăra se va ridica îngrozită din apă, va păși peste marginea căzii, va
aluneca pe săpun, ca lady Cora Crawley în Downton Abbey, se va lovi,
poate, la cap...
Nu. Dădu deoparte cu regret culegerea de nuvele, primul volum din În
căutarea timpului pierdut de Proust, câteva romane polițiste, cu coperte
nu prea uzate, un eseu despre suferința la locul de muncă, o biografie a
lui Stalin (oare de ce-o cumpărase?), un manual de conversație francez-
spaniol, două romane rusești groase, având corp de literă 10 și spațiere la
un rând (ilizibilă) și oftă. Alegerea nu se dovedea ușoară.
Nu-i rămânea decât să golească sertarul. Va găsi ea ceva înăuntru. O
carte inofensivă, care să nu declanșeze nici cea mai măruntă catastrofă.
Dacă nu cumva...
Cu podul palmei, Juliette împinse cărțile care căzură de-a valma în
ceea ce, trebuia să recunoască, semăna cu un mormânt. Apoi închise
sertarul. Ce trist, o simțea prea bine, dar deocamdată nu voia să piardă
vremea cu această emoție vagă și neplăcută. Avea o misiune de
îndeplinit.
Se ridică de pe scaun, ocoli biroul și deschise dulapul.
Geanta era tot acolo. Oare de ce își închipuise o fracțiune de secundă că
se putea să fi dispărut?
Se aplecă, o ridică și o strânse în brațe instinctiv.
Colțul unei cărți încercă să-i pătrundă între coaste.
Asta va fi, își zise ea cu o certitudine pe care n-o mai avusese niciodată.
7
Era prima, prima ei carte în calitate de cărăuș, se gândea Juliette
pipăind prin pânza groasă a genții volumul ales – oare chiar îl alesese ea?
Deja încălca regulile: nu cunoștea nici măcar titlul lucrării, nu știa ce
mână o va lua și o va întoarce ca să citească, poate, textul de pe coperta a
patra, nu-și urmărise, nici nu-și studiase ținta, nu pregătise momentul
întâlnirii, nici nu asociase, cu grija pe care Soliman o socotea
indispensabilă, cartea și cititorul sau cititoarea ei.
O cititoare. Va fi o cititoare, neapărat. Bărbații nu citesc în cadă. De
altfel, bărbații nici nu se îmbăiază, ei sunt mereu grăbiți, singurul mijloc
de a-i face să stea liniștiți e să-i așezi pe canapea, în fața unei semifinale
din Liga Campionilor. Cel puțin așa dedusese Juliette din
comportamentul precedenților ei trei iubiți.
– Știu, zise ea cu glas tare. Generalizez. De-aia o dau în bară de
fiecare dată.
Încă o dată generaliza. Dar trebuia să admită că avea tendința să tragă
concluzii pripite, optimiste în cea mai mare parte a timpului, pornind de
la cel mai mărunt detaliu care-i plăcea: ochelarii cu rame de oțel ai unuia,
mâinile altuia, întinse ca o cupă pentru a primi un cățel sau un bebeluș,
șuvița de păr a celui de-al treilea, care îi cădea permanent pe frunte,
ascunzându-i privirea de un albastru intens... În aceste particularități
minore i se părea că citește inteligență, tandrețe, umor, seriozitate sau o
imaginație de care ea se credea lipsită.
Băgă mâna în geantă, încruntându-se și continuându-și monologul:
Joseph avea umeri largi sub puloverele groase de lână care-i plăceau
foarte mult, dar forța lui se reducea la capacitatea de a sfărâma o nucă în
pumn; pe Emmanuel îl impresionau păsările care se izbeau de liniile de
înaltă tensiune, dar, cu toate acestea pe ea n-o suna când era răcită;
Romain nu tolera nici cea mai mică urmă de tachinare și la restaurant
împărțea notele de plată cu o grijă maniacală – până la ultimul bănuț.
Fusese îndrăgostită sau își închipuise că este, ceea ce era același lucru,
de fiecare dintre ei. De șase luni, era singură. Crezuse că nu va putea să
suporte, iar acum se mira că-și prețuiește libertatea – această libertate
care o speriase atât.
– N-au decât să fugă, mormăi ea, strângând degetele pe cartea
aleasă, nu, pe cartea care, de fapt, se impusese de la sine.
Nu știa cui i se adresează. Încă o generalizare. Fără îndoială.
Cartea era groasă, compactă, se simțea plăcut în mână. Asta
reprezenta un atu. Juliette se dădu încet înapoi, cu ochii la coperta
aproape neagră, o obscuritate din care prindeau contur, spre cotorul
cărții, ruinele încețoșate ale unui conac englezesc. Daphné Du Maurier.
Rebecca.

– O să semneze promisiunea de vânzare!

Chloé își trânti geanta pe birou, se întoarse spre Juliette și îndreptă un
deget spre ea, fals acuzator:
– Fetei i-a căzut cu tronc romanul tău. Mare noroc, fiindcă tot
strâmba din nas! Nu-ți povestesc cum a fost când au văzut salonul, ca să
nu mai zic de bucătărie. Apoi, dintr-odată...
Chloé mimă uimirea, ridicând din sprâncene, cu ochii mari și gura
rotunjită într-un „o“.
– Ai imaginea? Fata intră în baie, trebuie să precizez că mă
străduisem, lumină intimă, planta, un prosop de baie alb, aranjat artistic
pe spătarul șezlongului, nu se mai observau rugina, nici petele de
umezeală, nici nimic. El începe să spună că e o nebunie, atâta spațiu
irosit, dar ea nu-l mai aude, se apropie de cadă și acolo...
Chloé țopăi cu pumnii strânși și continuă plină de entuziasm:
– Nu s-a mai pomenit așa ceva! Fata ia cartea, începe s-o răsfoiască
și zice: „Ah, Rebecca, mama adora filmul ăsta vechi cu... cine? Grace
Kelly? Nu, Joan Fontaine...“ Și se apucă să citească. A durat o vreme, nici
nu îndrăzneam să respir. El zice: „Cred că am văzut destul.“ Iar ea: „Am
putea face un dressing.“ Zâmbește, jur că da, și mă întreabă: „Cartea e a
dumneavoastră? Pot s-o păstrez?“ Se postează în fața oglinzii, o oglindă
barocă super, pe care am găsit-o weekendul trecut la Emmaüs, își atinge
un pic părul, uite cam așa (Chloé imita gestul, cu buzele întredeschise,
Juliette îi vedea genele tremurând, chipul îmblânzindu-i-se,
transformându-se, marcat de o melancolie care n-o caracteriza și care
părea suprapusă peste trăsăturile ei vesele ca o mască de teatru japonez
sau de carnaval), se răsucește spre el și zice cu glas nostim: „Vom fi
fericiți aici... O să vezi.“

Agenția imobiliară închidea la 18:30. La miezul nopții, Juliette încă

stătea jos, pe parchetul ale cărui lamele își pierduseră de o bună bucată
de vreme stratul superior și lăsau acum la vedere dâre lungi, cenușii.
Despre renovarea acestui birou, unde clienții nu intrau niciodată – fetele
dispuneau de o masă din plexiglas în încăperea principală, la care luau
loc pe rând în cursul zilei, zâmbind amabil sub lumina spoturilor
încastrate – nu se mai discutase de la galette des rois7 din urmă cu trei
ani, când domnul Bernard vărsase sticla cu cidru ieftin în spațiul îngust
care
ducea spre fereastră. Lichidul efervescent pătrunsese în fisurile lemnului
și lăsase o aureolă gălbuie. Pe această pată uscată de mult se așezase
Juliette, cu picioarele încrucișate și cu cărțile puse ca un evantai în fața
ei.
Șaptesprezece cărți. Le numărase. Le luase în mână, le cântărise, le
frunzărise. Mirosise paginile, culesese de ici și de colo fraze, paragrafe
uneori incomplete, cuvinte îmbietoare ca niște bomboane sau tăioase ca
o lamă:
...aproape de foc era un pat, pe care el aruncă piei de oaie și de capră.
Ulise se culcă acolo. Eumaeus îl acoperi cu o mantie groasă, largă, pe
care o ținea la îndemână ca s-o îmbrace când frigul lovea nemilos...
Chipul meu era o pășune pe care păștea o turmă de bivoli... Privea cum
ard buștenii, în vârful cărora se răsucea și dansa, gata să moară, unica
flacără ce servea pentru prepararea prânzului... Regăsită este – Ce? –
Eternitatea... E marea îndepărtându-se... Da, se gândi Rudy, oamenii
ambițioși, cu picioarele bine înfipte în pământ, fără să îndoaie grațios
genunchiul câtuși de puțin... Smoching, amurguri crescânde, setea
orelor, un clar de lună parcimonios, pălăvrăgeală, vale, lumină...
Atâtea cuvinte. Atâtea povești, personaje, peisaje, râsete, lacrimi,
decizii neașteptate, temeri și speranțe.
Pentru cine?
8
Juliette regăsise strada, poarta ruginită, cu dârele ei de vopsea veche,
albastră, cerul închis între zidurile înalte, și se miră. Aproape că i s-ar fi
părut normal ca drumul să fi dispărut, ca un perete fără ferestre să se
înalțe în fața ei sau ca magazia, în van căutată, să fi fost înlocuită de o
farmacie sau de un supermarket cu panouri galbene și verde fluorescent,
care să anunțe promoțiile săptămânii.
Nu. Își lipi palma mâinii stângi de metalul rece. Și plăcuța era tot acolo.
Și cartea, care lăsa să treacă printre canaturi un curent de aer mirosind a
fum. Se întoarse și scrută fațadele. Oare de ce își făcea griji acum că este
observată? Se temea că o s-o vadă cineva intrând acolo – că o s-o judece?
În acest cartier adormit, probabil că oamenii supravegheau cu sporită
suspiciune venirile și plecările vecinilor. Iar locul acesta le stârnea
negreșit curiozitatea, ca să nu zică mai mult.
Juliette nu știa de ce anume se temea. Dar simțea încolțind în ea o vagă
neliniște. Să dai cărți unor necunoscuți – niște necunoscuți aleși,
spionați – cine putea să-și dedice timp pentru așa ceva? Ba chiar să-și
dedice tot timpul? Din ce trăia tatăl micuței Zaïde? Ieșea uneori ca să
meargă la lucru – cuvântul nu trezi nicio imagine în mintea ei, care nu
reușea să și-l imagineze pe Soliman în spatele unui ghișeu de bancă ori
într-un birou de arhitectură și, cu atât mai puțin, într-o sală de clasă sau
un hipermarket – sau stătea închis, fără să se sinchisească dacă era zi sau
noapte, în cămăruța ticsită de cărți, unde becurile rămâneau aprinse de
dimineața până seara? Ce-i drept, putea foarte bine să lucreze aici, să
conceapă site-uri, să facă traduceri, să scrie articole sau texte de catalog,
de pildă. Dar nu-l vedea în niciunul dintre aceste roluri. De fapt, nu-l
vedea ca pe un om real, obișnuit, cu nevoi materiale și o viață socială și
cu atât mai puțin ca pe un tată.
Nici măcar ca pe un bărbat.
Suntem învățați să fim bănuitori, gândi ea împingând canatul greu,
care se deschise lent, cu regret parcă. Să presupunem întotdeauna ce e
mai rău. Să le dai cărți oamenilor ca să le fie mai bine – dacă am înțeles
eu corect... Sunt sigură că băcanul din colț îl crede pe Soliman terorist
sau dealer. Și că poliția a trecut deja pe-aici. Dacă era dentist, nu i-ar fi
venit nimănui o asemenea idee. Toată lumea știe, repet banalități. Poate
că nu citesc destul, am creierul amorțit. Aș face mai bine să... să ce?
Curtea era pustie, un petic de hârtie zbura de colo până colo deasupra
primelor trepte ale scării metalice, iar ușa biroului era închisă. Nu se
zărea nicio lumină înăuntru. Dezamăgită, ezită câteva clipe să pornească
înapoi, după care, împinsă de curiozitate, se apropie de geamurile
murdare. Bârlogul unei sălbăticiuni din care sălbăticiunea lipsea –
excitația pericolului, dar fără pericol. De ce înșira astfel de comparații
dubioase? Ar fi vrut să-și tragă singură câteva palme – momentul era bun
și locul, potrivit, nimeni n-ar fi văzut-o. Însă gestul avea ceva copilăresc.
Nu putea să-și dea frâu liber pornirilor, nu într-atât. Și, mă rog, de ce?
Se apropie pas cu pas. Tăcerea era uimitoare. Aproape imposibil de
crezut că la câțiva metri mai încolo vuia un oraș care devora timpul,
corpurile, visurile, un oraș niciodată sătul, niciodată ațipit. Un fâlfâit de
aripi o anunță că, deasupra capului ei, un porumbel se așezase pe
balustrada galeriei; un clopot dogit se auzi bătând ora opt. Dimineață.
Putea fi orice altă oră, oriunde în altă parte, întrunul dintre acele târguri
de provincie pe care Balzac le descria cu mare plăcere.
– Nu stați acolo! Intrați!
Vocea venea de sus, plutise până la ea, făcând-o să tresară. Nu-și lipise
nasul de geamuri și, totuși, avea impresia că fusese prinsă în flagrant
delict de indiscreție.
– Vin acum! Am întârziat puțin azi.
Deja era acolo – ai fi zis că se deplasa prin aer. Juliette nici nu-i auzise
pașii pe scară. Însă, chiar dinainte să-l vadă, îi simțise mirosul impregnat
în haine, un miros de scorțișoară și de portocale.
– Tocmai am făcut o prăjitură pentru Zaïde, spuse el. E cam
bolnăvioară.
 Își privi mâinile pline de făină și, zâmbind a scuze, le șterse
pe pantalonii negri. Deci era într-adevăr tată. Totuși, o
prăjitură? Pentru o fetiță bolnavă?
– Dacă o doare burta... începu Juliette dezaprobator, dar se opri brusc,
de parcă își auzise mama și bunicile exprimându-se, într-un singur
glas, prin gura ei. De ce se băga ea?
Soliman apăsă pe clanță, care se împotrivi din toate balamalele ei
ruginite. Bărbatul împinse cu umărul, forțând-o să se deschidă.
– Totul e anapoda aici, zise el. Pereții și locatarul. Ne simțim bine
împreună.
S-ar fi cuvenit ca Juliette să protesteze – din politețe –, dar el avea
dreptate în fond. Ea zâmbi. „Anapoda“... nu era lipsit de farmec. Pragul
de piatră, brăzdat de urme ce formau curbe paralele, podeaua cenușie de
praf, ferestrele ale căror geamuri tremurau când vântul își schimba
direcția, tavanul pierdut în penumbră, cărțile stivuite prin toate
ungherele. Ansamblul clădit din bucăți disparate dădea, totuși, o senzație
de rezistență; acest loc ce ar fi putut dispărea de la o zi la alta aidoma
unui miraj ar fi fost purtat ca atare prin timp și spațiu și reconstruit
altundeva, fără ca ușa să înceteze să mai scârțâie ori fără ca volumele să
se răstoarne la trecerea oaspeților. Se putea chiar să înceapă să-ți placă
această cădere înăbușită, moale, cu foșnet de pagini boțite; dar Soliman
se precipită și, arătându-i un scaun liber, adună, consolidă, împinse
eșafodajele de hârtie cu o tandrețe plină de neliniște.
– Ați și terminat? întrebă el într-un târziu, gâfâind, trântindu-se pe
scaunul lui. Povestiți-mi!
– Oh, nu! Nu-i vorba de asta. Eu... El nu o luă în seamă.
– Povestiți-mi! insistă el. Poate am uitat să vă spun ceva: notez tot.
Puse palma pe un registru gros, verde, cu colțurile tocite. Juliette, care
simțea din nou că alunecă în... în ce? O altă țară, un alt timp – se pierdu
în contemplarea acestei mâini. Mare, cu degetele depărtate, acoperită de
la falange până la încheietură de peri negri, subțiri și moi. Fremătătoare.
Ca un mic animal. Unghii scurte, tivite nu cu negru, ci cu un gri mat, un
gri ca de praf, praful cărților, desigur. Cerneală redevenită pudră, cuvinte
redevenite pulbere și strânse aici, putând, deci, să evadeze, să-și ia
zborul, să fie respirate, poate înțelese?
– Tot?
 Glasul ei nu trăda mirarea, nici neîncrederea de astă dată; mai
degrabă... poate... o încântare de copil. Nu. Cuvântul „încântare“ era
dulceag sau tare, prea tare. Prea frumos pentru suspiciune, ironie,
indiferență. Prea frumos pentru viața obișnuită.
O să mă ridic, hotărî Juliette buimăcită. O să plec și n-o să mă mai
întorc niciodată. O să merg la cinema, iată, de ce nu, apoi o să mănânc
sushi sau pizza, după aceea o să mă duc acasă și o să...
„O să ce, Juliette? O să dormi? O să te prăbușești în fața televizorului,
la o emisiune de doi bani?
O să-ți rumegi încă o dată singurătatea?“
– Da, tot. Tot ce mi se poate spune. Povestea cărților, înțelegeți?
Modul în care trăiesc, oamenii care le ating, fiecare carte este un portret
și are cel puțin două chipuri.
– Două...
– Da. Chipul celui – sau celei, în cazul dumneavoastră – care o dă.
Și chipul celui sau al celei care o primește.
Mâna lui Soliman se înălță și pluti o clipă deasupra unui teanc mai mic
decât celelalte.
– Acestea, de pildă. Mi-au fost aduse înapoi. Nu se întâmplă prea
des. Nu-mi scriu adresa pe pagina de gardă. Îmi place să știu că volumele
se pierd, că străbat drumuri necunoscute de mine... după eliberarea lor,
eliberare despre care păstrez o urmă, o relatare.
Luă volumul aflat în vârful teancului, dar nu-l deschise. Degetele îi
alunecară de-a lungul marginii foilor. O mângâiere. Fără să vrea, Juliette
se înfioră.
„Nici măcar nu-i un bărbat frumos.“
– Femeia despre care v-am vorbit deunăzi, cea pe care o întâlneați
în metrou, ea a eliberat această carte. Am găsit-o ieri fixată în poartă. Nu
știu cine a pus-o acolo. Și asta mă întristează.
 9
Sub efectul vântului dinspre est, un vânt puternic ce sufla în rafale din
ajun, metroul se clătina ușor, iar Juliette, închizând ochii, putea să-și
imagineze că se află la bordul unei nave ce părăsea cheiurile, ieșind din
apa liniștită a portului pentru a se îndrepta spre largul mării.
Avea nevoie de această imagine ca să se calmeze, ca să-și potolească
tremurul mâinilor. Cartea pe care o ținea deschisă în față părea rigidă,
mult prea groasă – prea bătătoare la ochi, sincer vorbind. Dar nu tocmai
asta voia?
Învelitoarea cartonată, pe care o confecționase cu o zi în urmă,
cotrobăind fără scrupule în dulapul cu rechizite al agenției, uzând și
abuzând de imprimanta color – așa încât, fără îndoială, cartușele vor
trebui schimbate de două ori luna asta, o cheltuială pe care domnul
Bernard n-o va vedea cu ochi buni –, aruncând rateurile în coșul ei cu
hârtii, apoi răzgândindu-se și îndesându-le într-un sac mare de gunoi, pe
care îl lăsase într-un container la trei străzi depărtare, cu un vag
sentiment de vinovăție, nu înceta să alunece. Își trecu degetele încă o
dată peste îndoituri și așeză mai bine volumul pe genunchi. În fața ei, un
tip de vreo treizeci de ani, în costum pe talie și cravată îngustă foarte
sixties, încetă o clipă să pianoteze pe ecranul smartphone-ului și o
învălui într-o privire compătimitoare – un pic prea insistentă, consideră
ea.
Juliette trase cu ochiul la ceilalți călători din vagon. Nu era multă lume.
Fiind zi de grevă a funcționarilor, RER 8 lucra la capacitate redusă, iar
locuitorii de la periferie, cel puțin aceia care își permiteau, rămăseseră
acasă. În plus, azi Juliette plecase devreme, chiar prea devreme. De-abia
era
7.30. De ce alesese o oră atât de matinală? Ah, da: se temuse că nu va
putea să stea jos. Cartea pe care o citea sau se prefăcea că o citește nu era
una pe care s-o poți ține într-o mână, în timp ce cu cealaltă te agăți de
barele de lângă uși.
Ca atare, nu se vedea niciunul dintre călătorii pe care îi întâlnea de
obicei. Se simțea aproape ușurată. Nimeni, în afară de tipul cu
smartphone, nu-i dădea atenție. Însă el se aplecă, împinse bărbia înainte
și ridică din sprâncene, mimând exagerat surprinderea.
– Chiar o s-o citiți pe toată?
 Râse ascuțit, se aplecă și mai mult și bătu cu unghia în învelitoarea
cărții.
– E o glumă.
Juliette se mulțumi să clatine din cap. Nu, nu era o glumă. Însă nu
găsise alt mijloc ca să-și prindă în capcană potențialele prăzi – era bizar,
dacă te gândeai bine, să folosească acest gen de vocabular. Nu se simțea
în stare să deducă, după înfățișare, caracterul cuiva, gusturile, poate
visurile și să aleagă hrana potrivită pentru aceste visuri. Așa cum îi
explicase lui Soliman după disputa lor de zilele trecute.
Dispută era, probabil, un cuvânt prea mare. Se poate vorbi de „dispută“
când te apuci să scotocești în geantă, căutând – sub peria de păr, cartea
începută de multă vreme, chei, cele de la agenție, cele de la pivnița casei
tale, telefonul mobil, un carnet cu mâzgăleli și liste cu lucruri de făcut
niciodată terminate – un șervețel mototolit, dar curat, pentru un bărbat
care plânge în hohote?
Nu, se corectă Juliette. Acum tu scrii romanul și
exagerezi. Replay.
Îi povestise despre toate, așa cum îi ceruse el: holul cotit și baia
întunecoasă, umedă și absurd de mare în comparație cu celelalte camere
ale apartamentului, cada cu picioare de leu, petele de rugină, ideile lui
Chloé și cursul ei de Home Staging, planta verde, paravanul și, în sfârșit,
cartea. Și nesperatul succes: clienții semnaseră între timp promisiunea
de vânzare, n-aveau nevoie de împrumut, plăteau cash, discutaseră deja
cu un antreprenor pentru primele lucrări. Și păreau radioși.
Și atunci Soliman, care ascultase cu cea mai mare atenție, dar fără să
noteze nimic își ștersese, cu un gest aproape distrat o dâră lucioasă de pe
obraz – fără lumina crudă, răspândită de veioza al cărei abajur verde
fusese ridicat, Juliette nici n-ar fi văzut-o.
Însă n-a putut să n-o observe pe următoarea. Și alte lacrimi porniseră
pe același drum; blânde, lente, alunecând pe piele, transformându-se, la
contactul cu o barbă de două zile, într-o peliculă subțire, pe care el nu
mai încercase să o șteargă.
– Nu pricep, murmurase Juliette. Nu-i bine? Eu am... Da, evident.
Nu era bine. Făcuse totul pe dos – ca de obicei.
Își deșertase geanta pe birou, în căutarea unui pachet de șervețele, și
într-un târziu găsise unul pe care i-l întinsese. – Sunt dezolată. Cu
adevărat dezolată. Nu-i venea în minte niciun alt cuvânt.
 – Dezolată, dezolată, repetase ea.
– Încetați! – Dez... Trebuie să înțelegeți, eu nu sunt inteligentă ca
femeia care s-a sinucis. Sau ca alții, cărăușii dumneavoastră, eu nu-i
cunosc, nu știu. Sunt incapabilă să ghicesc caracterul cuiva doar
privindu-l într-o călătorie cu metroul. Și nu pot să mă țin după oameni
toată ziua, mi-aș pierde serviciul. Și atunci, cum aș putea ști de ce carte
anume au nevoie?
Bărbatul își suflă nasul cu putere.
– E stupid să spuneți asta, croncănise el.
– Vedeți bine că...
Și atunci izbucniseră amândoi în râs, un râs nebun, contagios,
incontrolabil. Îndoită de mijloc, cu palmele între genunchi, Juliette râdea
și ea cu lacrimi. Soliman apucase piciorul veiozei cu ambele mâini și
hohotea, până când abajurul se răsturnase și îi înecase fața într-o lumină
verde.
– Parcă... parcă sunteți... un zombi... reușise să articuleze tânăra
femeie înainte să înceapă să tropăie, cu mușchii picioarelor agitați de
spasme.
Ce bine era să râzi măcar o dată așa, cu gura deschisă, fără teama de a
fi ridicol! Să urli de râs, să hohotești, să-ți ștergi de pe bărbie saliva care
se prelinge, apoi s-o iei de la capăt.
Încă râdeau când Zaïde dăduse buzna în birou. Închisese cu mare grijă
ușa, după care se întorsese și se uitase la ei cu un aer serios.
Și ea ținea o carte la piept – iar mâinile ei, remarcase Juliette, oprindu-
se brusc din râs, erau copii mai fine, mai subțiri, ale mâinilor tatălui.
Aceeași tandrețe plină de atenție în felul cum sprijinea volumul, aceeași
delicatețe. Fiecare dintre unghiile ei roz, aproape sidefii, era o micuță
capodoperă.
Dar nu asta îi atrăsese atenția lui Juliette.
Cartea lui Zaïde era acoperită cu un carton gros, ușor ondulat, de un
verde viu, pe care litere de fetru roșu fuseseră minuțios lipite – chiar
dacă alinierea lor lăsa puțin de dorit. Iar literele spuneau:
Această carte este formidabilă.
O să vă facă inteligent.
O să vă facă fericit.
 10

–E o glumă, repetă tipul cu costum prea strâns.

Juliette ridică ochii spre fața lui amuzată și – gândindu-se la Zaïde și
încercând să imite expresia de gravitate atentă pe care o surprinsese pe
chipul fetiței – replică:
– Nu, deloc.
– Sunteți... faceți parte dintr-un... grup, mă rog, un fel de sectă, nu?
Cuvântul îi trezi tinerei un fior de teamă, ca și cum o pană cu margini
țepoase o atinsese în treacăt, ușor, totuși, suficient ca s-o alarmeze.
O sectă. Nu la fel gândise și ea când se întorsese la depozit? Poate chiar
și în primul moment când intrase acolo? O sectă, un soi de temniță fără
gratii și fără lacăte, ceva care ți se lipea de piele, se insinua în tine, îți
obținea consimțământul, și nu forțat, dimpotrivă, dat cu ușurare, cu
entuziasm, cu impresia că ai găsit în sfârșit o familie, un scop, ceva solid,
care nu se va toci, nici nu va dispărea, niște certitudini clare, simple –
precum cuvintele pe care Zaïde le decupase literă cu literă, apoi le lipise
pe învelitoarea cărții ei, de fapt pe cărțile ei, adică pe toate cele care îi
plăceau, precizase ea.
– Fiindcă durează prea mult să explici de ce îți place o carte. Iar eu
nu reușesc s-o fac mereu. Există cărți, când le-am citit, m-am simțit...
uite așa. Am lucruri în mine care mă răscolesc. Dar nu pot să le arăt. Le
spun în felul ăsta, iar oamenii n-au decât să încerce.
Îi aruncase tatălui ei o privire ușor disprețuitoare. – Eu nu alerg
după nimeni. Mă rog, când zic alerg... Sunt unii care nu se mișcă
prea mult. Soliman întinsese mâna peste birou.
– Știu ce vrei să zici, gândăcelul meu.
Avea vocea calmă, pleoapa dreaptă îi zvâcnea într-un tic, o tresărire
infimă. Zaïde roșise, iar Juliette nu putu să nu admire spectacolul, felul
cum sângele s-a răspândit încet pe sub pielea mată, de la gât spre pomeți,
până la coada ochilor care s-au umplut imediat de lacrimi.
– Iartă-mă, tati! Sunt rea. Sunt rea!
Se răsucise pe călcâie și fugise cu capul plecat, strângând cartea la
piept.

– Nu, răspunse Juliette cu hotărâre, o hotărâre care o miră și pe ea,

nu fac parte dintr-o sectă. Îmi plac cărțile, atâta tot.
 Ar fi putut să adauge: Oamenii nu-mi plac întotdeauna. Asta și gândea
atunci, privindu-l. Gura întredeschisă, lăsând să se vadă incisivii cam
galbeni, depărtați, dinții fericirii 9, cum se spunea, aerul de sănătate după
vechile standarde, gras, roz, mulțumit de sine, un pic condescendent.
Chloé lar fi etichetat fără întârziere: „Tipul ăsta e un porc, las-o baltă.“ –
 O vreți? continuă ea.
Pe chipul bucălat al interlocutorului ei, îndoiala luă numaidecât locul
zâmbetului îndrăzneț.
– Oh, nu, nu mă interesează. N-am mărunt și...
– Nu vreau să v-o vând. V-o dăruiesc.
– Vreți să spuneți că e gratis?
Părea stupefiat. Și brusc avid. Își trecu nervos limba peste buzele
groase, se uită în dreapta, se uită în stânga, apoi se mai aplecă puțin spre
ea. Mirosul de after shave o izbi pe Juliette, care-și ținu respirația.
– O capcană, hotărî el dintr-odată, strângând pumnii pe coapse,
chestiile gratuite sunt întotdeauna o capcană. O să-mi cereți e-mailul și
o să primesc spamuri până la sfârșitul secolului.
– O să fiți mort la sfârșitul secolului, îi atrase atenția Juliette cu
glas blând. Și nu vreau e-mailul dumneavoastră. În niciun caz! Vă dau
această carte, cobor la prima stație și uitați de mine.
Închise volumul, îl ridică pe palmele alăturate și-l apropie de el.
– Nimic în schimb. Gratis, repetă ea apăsând pe fiecare silabă, de
parcă se adresa unui copil puțin retardat.
– Gratis, repetă și el.
Părea năucit. Aproape speriat. În cele din urmă, întinse mâinile și luă
cartea. Aerul rece se strecură între palmele ei când metroul ajunse la
peron.
– La revedere!
El nu răspunse. Ea se ridică, își aranjă geanta pe umăr și se îndreptă
spre ușă, în spatele unei femei care ducea un bebeluș prins strâns la piept
într-o eșarfă lungă. Peste umărul femeii, doi ochișori negri o fixau de sub
marginea unei căciulițe cu trei ciucuri, unul roșu, unul galben și unul
mov.
– Cucu! zise Juliette înduioșată.
Copiii altora o înduioșau de fiecare dată, dar mamele o îngrozeau –
prea sigure pe ele, prea competente, opusul a ceea ce era ea, considera
Juliette.
 Năsucul se încreți, ochii clipiră ușor. Această privire. Cum puteai să
suporți așa ceva toată ziua, această întrebare constantă, de ce, de ce, de
ce. Această curiozitate neobosită. Acești ochi deschiși ca niște guri
înfometate.
Și, poate, această furie de a fi fost adus pe lume. Această lume.
Făcu câțiva pași pe peron, apoi se întoarse. Tipul continua să se uite la
cartea închisă. Pusese palma deasupra, pe copertă. Se temea să nu se
deschidă singură? Să nu iasă din ea monștri și himere, ceva străvechi,
periculos, fierbinte? Sau prea nou pentru a fi înfruntat?
Când metroul se puse în mișcare, Juliette îl privi trecând prin dreptul
ei, aplecat și acum spre genunchi, fără să se clintească. Îi văzu profilul.
Ceafa groasă, cu urme de la mașina de tuns. Un om. Un cititor?
 11

– Îmi zici ce tot faci, până la urmă?

Chloé se proțăpise cu brațele încrucișate în fața biroului lui Juliette.
Toată atitudinea ei spunea că n-o să se miște de acolo până nu obține o
explicație.
– Despre ce vorbești?
Jalnică încercare de a câștiga timp – Juliette își dădea seama. Câteva
secunde. Și alea cu greu, întrucât colega adăugă imediat:
– De nenorocitele alea de terfeloage pe care le îndeși în sertar. De
toate cartoanele ale căror resturi le găsesc în coșurile de hârtii.
Juliette se eschivă din nou:
– Credeam că sunt golite în fiecare seară...
Cu un gest scurt, despicând aerul cu latul palmei, Chloé arătă că nu
asta era problema.
– Aștept.
Dar, fiindcă Juliette nu răspundea, își ieși din fire.
– Vrei să faci mai multe vânzări decât mine, nu? Ai perfecționat
stratagema?
– Ce stratagemă? întrebă Juliette, care știa prea bine la ce se
referea colega ei.
– Home Staging. Stratagema cu cartea pusă lângă cadă. Îți aduc
aminte că a fost ideea mea. Nu ai dreptul s-o folosești.
Era de nerecunoscut, cu nările lipite, palidă, având două pete pe
pomeți, ca și cum își aplicase în grabă un blush prea închis. Degetele i se
crispau în carnea puțin prea moale a brațelor, în care unghiile atent
îngrijite și date cu ojă croiau mici semiluni roz. Juliette se uită fix la ea,
de parcă ar fi scrutat chipul unei necunoscute, masca frumuseții fiindu-i
brusc ștearsă de angoasă și de ranchiună, și i se păru că o vede așa cum
avea să fie peste treizeci de ani, când viața va fi lăsat în ea urmele acestei
ranchiune și ale acestei angoase, le va fi săpat adânc și le va fi întipărit,
irevocabil, pe trăsăturile ei. Urâtă. Ursuză.
Vrednică de milă.
– Oh, Chloé!
Îi venea să plângă. Să se ridice, să o ia în brațe, s-o legene ca s-o
salveze de o suferință despre care nu știa nimic – nici Chloé, poate. –
 Te-am prevenit.
 Chloé se răsuci pe călcâie și porni spre biroul ei, spre ghirlandele de
post-it-uri agățate de piciorul veiozei, spre computerul deasupra căruia
se înălțau niște urechi roz de iepure – cadou de la un client care pusese
ochii pe ea, pretinsese Chloé în ziua când le instalase, noi și țepene, de
culoarea vatei de zahăr prea dulce. Rozul se decolorase, plușul se
prăfuise, iar urechile, ca niște frunze de iris ofilite, se aplecau către ecran,
proiectând pe el o umbră lungă.
Chloé mergea la fel cum mărșăluiau oamenii spre front în filmele de
război din anii ’50, gândi Juliette, cu pași mari, cu o hotărâre forțată, cu
avântul dat de pericol și de perspectiva eșecului. Credea într-o rivalitate
pur imaginară, trăia o bătălie pe care trebuia s-o câștige cu orice preț.
Juliette coborî ochii spre dosarul deschis în fața ei, simțind un nod în gât.
De ceva vreme avea impresia că viața îi scapă, că fuge de ea, mii de fire
de nisip scurgându-se printr-o crăpătură aproape invizibilă, luând cu ele
mii de imagini, culori, mirosuri, zgârieturi și mângâieri, o sută de
decepții mărunte și probabil tot atâtea consolări... De altfel, niciodată nu-
i plăcuse prea mult viața ei, trecând de la o copilărie plictisitoare la o
adolescență dezolantă, înainte de a descoperi, la nouăsprezece ani, în
privirile ațintite asupra ei, că era frumoasă – poate. În unele zile. Că
avea, după cum îi șoptise primul ei iubit într-o seară când băuseră
amândoi prea mult, o grație, ceva care te duce cu gândul la dans, ceva
diafan, ceva care te face să crezi că orele trec fără niciun fel de apăsare,
departe de dramele și de amenințarea mereu crescândă a realității.
Dar Juliette nu se simțea în stare să-și asume acest personaj. O
dovedise părăsindu-l pe Gabriel, care continuase singur să bea prea mult
și să caute din bar în bar o femeie sau, mai bine zis, un mit ale cărui
însușiri eterate să-i facă existența suportabilă. O dovedise colecționând
deprimați, agresivi, morocănoși, veleitari avizi de catastrofe personale și
de nenorociri succesive. Căutase, apoi fugise de aceste victime
complezente, le privise afundându-se în disperarea lor, așa cum observa
păianjenii pe care îi îneca, fără tragere de inimă, în baie. Grațioasă,
diafană, ea? Cum sunt balerinele învârtindu-se pe picioarele lor chinuite,
cu degetele sângerânde și cu zâmbetul pe buze? Însă chiar și această
comparație i se părea plină de infatuare, ea nu era atât de vanitoasă, nu
pretindea că plutește, chiar cu prețul unor suferințe calculate, peste
monotonia cotidianului, peste meschinăria sa, peste visurile ofilite și
iluziile pierdute, niște dureri de lux, cum le numea uneori, când își
compara existența mediocră, dar comodă, cu necazurile reale pe care le
privea doar în treacăt.
Dureri de lux, bucurii mărunte. Cele ale rutinei: când cafeaua era „bună
dimineața“, simțea o vagă recunoștință, când ploaia anunțată în cursul
săptămânii venea doar noaptea, la fel. Când știrile de la televizor nu-și
livrau porția de morți și de atrocități, când reușea să scoată de pe cămașa
preferată pata de pesto rosso pe care Chloé o declarase imposibil de
curățat, când ultimul Woody Allen chiar era bun... Și-apoi, erau cărțile.
Înghesuite pe două rânduri în biblioteca din salon, în stive de-o parte și
de alta a patului, sub cele două măsuțe moștenite de la bunica ei, cea cu
licuricii, care trăise toată viața într-un sătuc de munte, într-o casă cu
pereții negri ca lava închegată; cărți în dulapul din baie, între cosmetice
și sulurile de hârtie igienică, cărți pe o etajeră la toaletă și într-un coș de
rufe încăpător, ale cărui toarte cedaseră de mult, cărți în bucătărie, lângă
unicul teanc de farfurii, cărți îngrămădite în vestibul, în spatele cuierului.
Juliette asista pasivă la invadarea progresivă a spațiului ei, nu se
împotrivea, împingea doar câteva volume spre sertarul biroului când se
împiedica de trei ori de aceeași carte, căzută dintr-un vraf sau de pe o
etajeră, ceea ce însemna, credea ea, că volumul respectiv voia s-o
părăsească sau că apartamentul îi era nesuferit.
Duminica, Juliette culegea volume de prin talciocuri, fiindcă o
cuprindea o durere surdă la vederea cutiilor de carton în care cărți uzate
fuseseră aruncate de-a valma, fără pic de grijă, aproape cu silă, și pe care
nimeni nu le cumpăra. Oamenii veneau acolo pentru haine la mâna a
doua, obiecte decorative seventies și aparate de uz casnic încă în stare de
funcționare. N-aveau nicio treabă cu cărțile. Așa că Juliette le cumpăra,
își umplea sacoșa cu tomuri desperecheate, cărți de bucate sau de
bricolaj și romane polițiste sexy care nu-i plăceau, doar pentru a le ține
în mână, pentru a le acorda puțină atenție.
Într-o zi intrase într-un anticariat micuț, înghesuit între o farmacie și o
biserică, într-o piață din Bruxelles. Era un weekend ploios, mohorât,
turiștii părăsiseră orașul după atentate. Vizitase aproape singură Muzeul
Regal, unde o comoară de tablouri olandeze dormita sub panourile
înalte, din sticlă, din care lumina se răspândea cu parcimonie, apoi
simțise nevoia să se încălzească, trecuse prin dreptul mai multor
cafenele, visase la o ciocolată caldă, după care se trezise în fața unei
intrări cu trei trepte adâncite la mijloc din cauza uzurii. O atrăsese lada
 cu solduri pusă pe un scaun de grădină, sub o uriașă umbrelă roșie,
legată de spătar. Însă nu conținea decât cărți în olandeză. Și atunci
urcase treptele, apăsase pe clanța de modă veche și împinsese ușa. Se
simțea pe un teren cunoscut, așa, înconjurată de stivele de volume,
pulberea de hârtie, parfumul vechilor coperte. În fundul magazinului, un
bărbat așezat la o măsuță abia ridicase capul din cartea pe care o citea
când clopoțelul sunase. Juliette se plimbase o vreme printre cărți,
răsfoise un tratat de medicină din secolul al XIX-lea, un manual de
economie casnică, o metodă de învățare a latinei ca limbă vie, mai multe
romane vechi de Paul Bourget, un autor ce părea complet împotriva
divorțului, un album dedicat fluturilor din Brazilia și, la sfârșit, un volum
subțire, cu copertă albă,Treizième poésie verticale, ediție bilingvă.
Verticală, ia te uită, de ce, se întrebase ea deschizându-l, rândurile
poemelor nu sunt orizontale, ca la toate celelalte, da, dar dispunerea...
parcă...
Poetul se numea Roberto Juarroz. Volumul se deschisese la pagina 81,
iar la pagina 81 ea citise:
Când lumea se
subțiază rămânând
abia cât un fir
mâinile noastre
stângace nu pot să
mai apuce nimic.

Nu ne-au învățat
Singurul exercițiu ce ne-ar putea salva:
Să știm a ne hrăni cu o umbră.
Juliette citise și răscitise poemul, fără să-i pese de minutele care
treceau. Încremenise cu cartea deschisă în mâini, în timp ce afară burnița
devenea aversă și valuri de ploaie loveau ușa cu geamuri, scuturând-o din
țâțâni. În fundul magazinului, librarul era doar o umbră încovoiată,
tăcută, un spate acoperit de un cenușiu de grisaille10
, poate nu se mișcase de secole, de când fusese construită casa, în 1758,
potrivit inscripției gravate pe frontonul de piatră, foarte alb în contrast
cu cărămizile roșu-închis.
Într-un târziu bărbatul zisese:
– Umbrela dumneavoastră.
 Juliette tresărise.
– Umbrela mea?
– Udă cărțile din cutie, la picioarele dumneavoastră. Puneți-o
lângă ușă, o să vă fie mai comod. Nu sunase a reproș, ci mai degrabă a
invitație, totuși, Juliette închisese cartea și se îndreptase, puțin prea
repede, spre el.
– O iau, murmurase ea, întinzându-i volumul.
– Juarroz, șoptise el.
Prinsese cartea între palme și își apropiase fața de marginea ei,
închizând ochii și zâmbind, ca un somelier care inspiră aroma unui vin
ales abia destupat.
– Bătrânul Juarroz...
Strecurase un deget în interiorul volumului și îl plimbase în susul
paginii, cu un gest în care Juliette, tulburată, văzuse senzualitate și chiar
dragoste; apoi apucase pagina cu două degete și o întorsese cu aceeași
lentoare grijulie, în timp ce buzele i se mișcau. În final, ridicase capul,
dezvăluindu-i tinerei femei privirea ochilor săi blânzi, enormi în spatele
lentilelor bombate ale ochelarilor.
– Întotdeauna îmi vine oarecum greu să mă despart de ele,
mărturisise el. Trebuie să le spun la revedere... Înțelegeți?
– Da, șoptise Juliette.
– Să aveți grijă de ea!
– Promit, răspunsese tânăra femeie buimacă.
După ce ieșise din anticariat făcuse trei pași, apoi se răsucise brusc spre
vitrina cu vopsea cojită, închisă peste comorile sale. O rafală aplecase
umbrela roșie, ca un semn de rămas-bun, parcă, sau ca o ultimă
recomandare.

Un semn de rămas-bun. Juliette privi în jur. Biroul prost luminat,

geamurile cenușii de praf, care dădeau spre curtea interioară, afișele
decolorate de pe perete și Chloé, care tocmai își întorsese monitorul,
astfel încât colega ei să nu-i poată surprinde privirea; Chloé și părul ei
vâlvoi, fustele ei scurte cu volane, buna ei dispoziție de fiecare zi, care
suna atât de fals. Chloé și râsul ei, care de curând se schimbase în rictus.
Chloé și ambițiile ei, Chloé și calculele ei, Chloé și mediocritatea ei
profundă, amară.
 În spatele lui Juliette se afla peretele de dosare, peretele galben,
spălăcit, pe care nu-l privea niciodată fără să i se crispeze degetele de la
picioare. Iar de partea cealaltă a ușii era domnul Bernard, care savura cu
înghițituri mici o băutură caldă din ceașca rămasă de la mama lui. Și mai
departe, dincolo de fațadă, găseai strada, mașinile care circulau pe
șoseaua udă cu un scrâșnet ușor, celelalte firme și sute, nu, mii de cutii
numite „apartamente“, care erau vândute și cumpărate și care
adăposteau mii de necunoscuți munciți și ei de ambiții, măcinați, poate,
de furii surde, dar adăposteau deopotrivă și visători, iubiți, nebuni orbi
care vedeau mai bine decât alții – oare unde citise asta? Da, mii și mii de
necunoscuți, iar ea, ea rămânea aici încremenită în mijlocul acestui val ce
se revărsa fără oprire, ea avea să rămână aici, pentru a încerca să
domolească furia, știind prea bine că nu va reuși niciodată pe deplin; ea
avea să rămână aici să se uite cum trece viața, să se ocupe de DPE-uri și
să estimeze reducerea posibilă la cheltuielile de vânzare a unei locuințe
de 140 de metri pătrați la Bir-Hakeim, ea avea să rămână aici și avea să
moară.
Și toți aveau să moară. Iar ea nu-i va fi cunoscut niciodată, nu se va fi
apropiat de ei niciodată, nu le va fi vorbit niciodată și nu va fi știut nimic
despre toate poveștile care se perindau pe trotuar împreună cu cei care le
purtau.
Cu un gest mașinal, trase de sertarul biroului, cel în care aduna cărți de
la sosirea ei în agenție; una dintre ele se înțepeni și blocă sertarul.
Juliette se aplecă, o prinse de un colț și o scoase. Apoi o răsuci ca să
citească titlul.
La fin des temps ordinaires11 de Florence Delay.
 12

– V-ați dat demisia?

Cu mâinile încrucișate sub un genunchi, Soliman se legăna înainte și
înapoi pe scaun. Când genunchiul se lovea de masă, pornea înapoi; în
spatele lui, biblioteca oprea mișcarea și îl trimitea spre Juliette, spre
lumina difuză a veiozei cu abajur verde. În felul acesta, partea de jos a
feței îi era scăldată o clipă în lumină, apoi înghițită iarăși de umbră.
Juliette nu răspunse, căci nu prea sunase a întrebare. Se mulțumi să
dea din cap cu o fermitate ce părea și ea la fel de inutilă.
– Le-am oferit o carte. Înainte de a pleca, preciză ea.
– Una singură?
– Nu. Una pentru Chloé, una pentru domnul Bernard.
– Stați puțin.
Două dintre picioarele scaunului se izbiră de podea cu un pocnet,
Soliman întinse mâna după caietul său și se apucă să întoarcă paginile cu
frenezie.
– În ce zi suntem? Ar trebui să am un calendar aici, o agendă,
ceva...
– Sau un telefon mobil, adăugă tânăra, abținându-se să zâmbească.
– Mai bine mor.
Amuți și se încruntă de parcă îi trecuse prin minte un gând
neplăcut, apoi ridică din umeri. – 13 ianuarie? Nu, e...
– 15 februarie, îl corectă Juliette.
– Deja! Ce trece timpul! Totuși, aveam întâlnire ieri la... nu
contează. Să continuăm. Spuneți-mi adresa agenției dumneavoastră
imobiliare, numele cititorilor, ora aproximativă... Recomand
întotdeauna să te uiți la ceas când dai o carte, țin mult la asta...
– De ce? El ridică ochii din caietul în care tocmai trasase o linie
orizontală. Ea observă că era mai palid ca de obicei și că o urmă roșie îi
scotea în evidență unul dintre pomeți. Poate se tăiase când se
bărbierise. Părul negru, mereu ciufulit, părea azi tern și fără viață.
– Cum adică de ce?
– Nu știți nici măcar în ce zi suntem. – Ah? Probabil că aveți
dreptate...
 Tăcu, în timp ce ea înșira informațiile cerute. Nu răspunsese la
întrebare decât prin indiferență și printr-o tristețe nelămurită, pe care nu
putea s-o analizeze, o făcu să se înfioare.
– De fapt, începu el brusc, ora... Nu știu dacă înțelegeți, sunteți
încă novice. Dar ora... Dai o carte în același fel la șase dimineața și la
zece seara? Notez toate astea pentru ca voi – dumneavoastră și
ceilalți – să puteți consulta caietul în orice moment. Și atunci vă veți
aduce aminte. Va fi chiar mai folositor decât o amintire, fiindcă
menționarea datei și a orei include o infinitate de lucruri: anotimpul,
lumina, ca să le pomenesc doar pe cele mai evidente. Purtați un palton
gros sau o rochie de vară? Dar celălalt? Cum era îmbrăcat? Cum se
mișca? Soarele asfințise? Aluneca peste acoperișuri sau se adâncea în
curțile întunecoase, cele pe care abia le zărești când te îndrepți de la o
stație spre următoarea? Și într-una dintre aceste curți nu era la
fereastră o femeie, nu, o copilă, care la trecerea trenului a fluturat
mâna, ca și cum le-ar fi urat drum bun unor prieteni plecați într-o
foarte lungă călătorie? Dacă asta s-ar întâmpla în decembrie, n-ați
putea zări decât lumina unei veioze în spatele geamurilor, eventual
mișcarea iute a perdelei date într-o parte și un chip ca o pată deschisă
la culoare...
Rostind ultimele cuvinte, glasul lui Soliman coborâse până devenise
murmur. Vorbea pentru sine, înțelese Juliette, evoca o amintire precisă.
O amintire pe care ea nu putea s-o împărtășească, chiar dacă scena i se
părea mai vie, mai reală decât prezența ei în birou.
Mereu ajungea la asta, la senzația care o cuprindea, de cum pășea peste
acest prag, că traversează un miraj, una dintre imaginile tremurate pe
care caravanierii le văd la orizont, în deșert, cum i se povestise când era
mică, și care se îndepărtează pe măsură ce pașii cămilelor îi poartă mai
aproape pe călătorii însetați. Ea, Juliette, intrase de-a dreptul în această
iluzie și de atunci se lupta noaptea cu cărți care se înălțau din teancurile
lor și pluteau ca niște păsări în curtea înconjurată de ziduri înalte, cu
mese fără picioare și uși din cețuri dese și colorate; uneori, frunze
spulberate zburau învârtejinduse și se ridicau atât de sus, încât privirea
ei nu putea să le urmărească...
– Juliette, spuse dintr-odată Soliman, aș vrea să vă cer un serviciu.
Ea clipi dezorientată. Apoape că văzuse cum cărțile părăsesc rafturile și
nu era foarte sigură că nu visează.
 – Da, da, bineînțeles, răspunse precipitat. Dacă pot să vă ajut, o voi
face cu plăcere. Acum am timp, mult timp.
– Mă bucur. În mod egoist.
Se ridică și începu să meargă prin încăpere – „să meargă“ nu era
tocmai cuvântul potrivit, își zise ea, într-atât de aglomerat era spațiul.
Soliman se deplasa mai degrabă ca un rac, în lateral, făcea doi pași, apoi
dădea înapoi, atingând în treacăt coperta unei cărți sau lipindu-și cu
putere mâna de ea. Poate în felul acesta cuvintele răzbăteau prin carton
sau prin piele, impregnau epiderma, irigau trupul descărnat care se
clătina în penumbră.
– Aș vrea să știu... dacă puteți... să vă mutați aici.
Juliette rămase cu privirea fixată spre el, cu gura întredeschisă. El
se întoarse cu spatele, dar tăcerea ei probabil că-l alarmă, așa că se
răsuci pe călcâie, dând din mâini în semn de negare. – Nu-i ce
credeți. O să vă explic. Execută un bizar pas adăugat, care îl duse
spre masă, unde se așeză cu brațele încrucișate. – Trebuie să plec.
Pentru... o vreme.
– Să plecați? repetă Juliette. Unde?
– Nu asta contează, ci faptul că n-o pot lua pe Zaïde cu mine. Și că
nu există nimeni care să-mi țină locul aici. Sunteți singura căreia îi pot
cere așa ceva.
I se citea în ochi o angoasă atât de mare, încât Juliette nu-și găsea
cuvintele ca să răspundă și cu atât mai puțin suflul; avea impresia că e
aspirată, strivită de o revelație care întârzia să vină, dar a cărei greutate
se făcea deja simțită, în ei, între ei.
În sfârșit, inspiră și reuși să articuleze:
– Sunteți... bine? – Voi fi bine. În câteva luni. Sunt convins. Dar
vreau s-o cruț pe fiica mea de orice îngrijorare. Pentru Zaïde, plec în
călătorie, iar dumneavoastră veți locui aici ca să aveți grijă de ea, atâta
tot. Ridică o mână, cu palma întoarsă spre tânăra femeie, și parcă ar fi
înălțat un baraj. Fără întrebări, spunea privirea lui. Fără întrebări,
încuviință în tăcere Juliette.
– Sub galerie, lângă camerele noastre, mai sunt două nefolosite. Au
nevoie de o zugrăveală, dar am instalat acolo un duș, o plită pentru
gătit... Dacă vă convine... fără chirie, desigur. Și o să vă plătesc pentru...
 – Pot să le văd mai întâi? Apoi... am nevoie de puțin timp de
gândire. Să zicem până mâine. Așa rămâne: vă dau un răspuns mâine.
Nu e prea târziu pentru dumneavoastră, nu?
El zâmbi și se ridică, vădit ușurat.
– Nu, firește. Vă conduc.
13
Peste trei săptămâni, Juliette se instală în noua locuință. Așa cum
spusese Soliman, ziua pătrundea în cele două camere, foste ateliere, doar
prin galerie și printr-o lucarnă îngustă, scăldându-le până la căderea
nopții într-o lumină palidă, egală, care în curând începu să i se pară
odihnitoare. Soliman descoperise într-una dintre remize cutii enorme cu
vopsea galbenă, niște pensule ce trebuiră lăsate la înmuiat două zile, atât
erau de țepene, și prelate pe care le întinseră pe jos înainte să se apuce de
lucru. Nu trecu mult și dungi galbene, late începură să se întretaie pe
suprafața pereților scorojiți, în funcție de mișcările sau, mai degrabă, de
conversațiile lor dezlânate. Ghemuită în colțul cel mai apropiat de ușă,
Zaïde, înarmată cu pensula de la trusa ei de acuarele și cu o paletă pe
care grămăjoare de guașă se suprapuneau, se întindeau, se amestecau,
picta flori pe plintă. Trandafiri albastru-închis cu tulpini roșii, margarete
verzi cu mijlocul violet, lalele negre, „precum cea pe care Roza o creștea
în camera ei pentru bietul Cornelius, prizonierul“.
– Înoată în Alexandre Dumas ca un adevărat peștișor, explicase
Soliman, zâmbind mândru. Fără întrebări, își tot repeta în sinea ei
Juliette, care ardea de dorință să le rostească. Așa că vorbeau despre
culori, despre flori, despre mania lalelelor, despre grădinile Orientului
împărțite în patru părți, după imaginea paradisului. De altfel, „paradis“
provenea dintr-un cuvânt persan, pairidaeza, care însemna „grădină
închisă“, o lămuri el.
– Aș prefera o grădină fără ziduri, zise Juliette, constatând că
vechea salopetă de blugi pe care o îmbrăcase dimineață era presărată
cu pete galbene ca un câmp întreg de păpădii.
– Mie îmi plac zidurile, se amestecă în discuție Zaïde, fără să ridice
capul. Ești la adăpost.
– Nimeni nu-ți vrea răul, ziba („frumoasă“, în farsi), rosti cu
blândețe Soliman.
– Tu nu știi nimic. Nu știi nimic despre ce e dincolo de zid... Nu ieși
niciodată.
 – Totuși, a trebuit să intru.
– Da, fredonă Zaïde, a trebuit, a trebuit...
Și atât. Juliette ar fi vrut să afle însă cum ajunseseră tatăl și fiica aici,
ce drum urmaseră, de unde veneau, din ce grădină sau poate din ce
război, nu se putea abține să nu țeasă povești despre ei, iar aceste
destine schimbătoare, fragmentate, nesigure sporeau farmecul pe care îl
degajau ei și locul acesta care semăna cu o navă eșuată pe nisipurile
unui estuar, întrucâtva abandonată și, totuși, atât de vie. Vorbeau despre
cărți și iar despre cărți, despre romanele gotice ale lui Horace Walpole și
despre Oamenii din Dublin a lui Joyce, despre povestirile fantastice ale
lui Italo Calvino și prozele scurte, enigmatice, ale lui Robert Walser,
despre Însemnările de căpătâi ale lui Sei Shōnagon, despre poezia lui
GarcÍa Lorca și a poeților persani din secolul al XII-lea. Soliman lăsă
pensula ca să recite câteva versuri de Nezami:
La fel ca astrul nopții, pe cine mergi a vede?
Și acest stih frumos cui i s-a dezvăluit?
Umbrela de ambră cenușie și împărătească își
adumbrește capul Și al său dais negru, pe cine
stăpâni-vei?
Să spun că tu ești miere? Mai dulce
ești ca mierea, Că farmeci inimi toate?
Pe care-o înrobești?
Tu pleci și eu aproape că
sufletul mi-l dau O, durere a lui
Nezami...
Și Juliette aproape că-și lipi nasul de perete, tulburată de aceste
cuvinte, dar de ce tulburată, se întreba ea urmărind cu degetul conturul
unui pervaz, nu sunt îndrăgostită de el, și totuși o să plece și el, și toate
de aici, depozitul, camerele, biroul lui îmi vor părea goale, în ciuda vocii
lui Zaïde, a cântecelor, a jocurilor și a jucăriilor ei pe care le voi strânge
de pe treptele scării de incendiu, în ciuda cărăușilor și a cărților, în
ciuda...
– Nu vă place poezia?
Ce prost! Nu înțelesese nimic. De altfel, nici ea. Asta trebuie să facă
parte din faimoasa condiție umană, pachetul pe care-l primim la
naștere – toți suntem, în definitiv, obturați, impermeabili la emoțiile
celuilalt, incapabili să descifrăm gesturile, privirile, tăcerile, condamnați
toți să ne explicăm, laborios, prin cuvinte care nu se dovedesc niciodată
cele mai bune.
– Ba da... Ba da, îmi place poezia. Mă doare puțin capul de la mirosul de
vopsea.
Un motiv cusut cu ață albă, însă el căzu imediat în capcană, îi oferi un
scaun, apă, o aspirină și, în cele din urmă, îi propuse să ia puțin aer, ceea
ce Juliette acceptă cu recunoștință. Ieși în galerie și se plimbă de colo
până colo, observând curtea, imobilele care o încadrau pe trei laturi și
care, în mare măsură, își arătau doar fațadele fără geamuri sau uși.
Nimeni nu putea să vadă ce se petrecea aici, era un adăpost perfect în
mijlocul Parisului – un adăpost sau o ascunzătoare izolată, protejată. Și
vechea bănuială apăru iar, insidioasă, oare Soliman îi spusese adevărul,
solitudinea lui voluntară, maniile aparent inofensive nu ascundeau
altceva, Juliette nu îndrăznea să se gândească ce ar putea însemna acest
„altceva“, dar, oricât se străduia să le alunge din minte, imaginile o
copleșeau, violente, sângeroase, atroce, imagini transmise în buclă de
toate canalele de televiziune, ca și toate ușile acelea sparte, barate de
cordoane de securitate, dincolo de care zăreai un interior devastat, arme,
se găsiseră arme, dar și liste, nume, locuri. Erau întrebați vecinii, era
foarte politicos, spunea o doamnă în vârstă, îmi ținea ușa liftului și îmi
căra pachetele.
Juliette își trecu mâinile peste față înainte să-și dea seama că avea
degetele pătate de vopsea, o să semăn cu o păpădie, și râse, un râs nervos
care voia să alunge viziunile cumplite, teama, tot ceea ce i-ar face viața
imposibilă dacă nu era atentă, haide, Juliette, teroriștii nu recită poezii,
ei urăsc poezia, muzica și tot ce vorbește despre dragoste. Încă o idee
preconcepută, dar încercă să se agațe de ea; în pragul înecului, nu-ți alegi
pluta de salvare.
– Luați asta, o să vă facă bine.
Stătea în spatele ei, întinzându-i un pahar de sticlă fumé din
care se ridica un abur fin. – Ceai cu mirodenii.
– Mulțumesc, murmură ea.
Rușinată, își lăsă nasul în aburul parfumat, închise ochii și își imagină
că e undeva departe, foarte departe, într-o piață orientală, una dintre
piețele spulberate de bombe, într-una dintre grădinile care nu mai
existau decât în povești. Luă o înghițitură.
– E bun, zise ea.
 Soliman se sprijinea în coate pe balustrada ruginită, cu privirea
îndreptată spre cerul care încetîncet devenea mov.
– Curând se va însera și o să fie prea întuneric ca să mai vopsim.
– Putem aprinde lumina, replică Juliette cu un glas care i se păru ciudat
de gâtuit.
El clătină din cap.
– Nu. Trebuie să fie zi. Trebuie să fie zi, repetă el dându-și capul pe
spate de parcă aștepta o aversă de lumină.
– Soliman...
– Știți, continuă el fără s-o privească, grădinile există încă. Există aici.
Puse o mână pe frunte, apoi o duse la piept, în dreptul inimii.
– Cum știți...
– Ceaiul. Nu pot să-l beau și să nu mă gândesc la ele.
Juliette mai bău puțin. O liniște stranie se răspândea în ea pe măsură ce
lichidul cald îi aluneca pe gât. Era bine și, curios, se simțea în locul
potrivit. Asta nu însemna că toate întrebările își aflaseră un răspuns –
cum ar fi putut niște simple cuvinte – „există încă“ – să aibă atâta
putere? Ea nu mai trăia în povești, nici în cărți, ca el. Nu complet.
Dar se gândea că poate învăța să trăiască împreună cu întrebările ei.
 14
Când bărbatul cu pălărie verde împinse ușa biroului, Juliette strănută.
Pentru a le înlesni drumul oaspeților, tocmai împinsese întreaga
Comedia umană a lui Balzac spre o etajeră care părea suficient de solidă
ca s-o susțină – după ce va fi luat de acolo o colecție de romane noir, ce
aveau să migreze pe polița șemineului a cărui vatră era deja blocată de un
morman de povești de călătorie, printre care și o foarte ciudată Travels
of Ali Bey in Marocco, Tripoli, Cyprus, Egypt, Arabia, Syria and Turkey
12, ediția din 1816. Praful plutea părând aproape solid, iar bărbatul ridică

o mănușă ca să-l dea la o parte, cum ar fi făcut cu o cortină întinsă de-a

latul încăperii.
– Bună ziua, domnișoară, zise el cu o voce subțire și melodioasă, ce
contrasta cu corpolența lui și cu expresia cam severă a feței.
Se opri încruntat.
– Unde este Soliman?
Părea uimit, un pic iritat. Juliette se îndreptă de spate, ștergându-și
mâinile pe blugi. Cu totul inutil. Era plină de praf din cap până-n
picioare.
– Lipsește o vreme, răspunse ea cu prudență. – Lipsește.
Nu fusese o întrebare, nu, doar repetase cuvântul, îl mesteca, la fel ca
pe o mâncare bizară și exotică. Făcu de mai multe ori acest exercițiu, apoi
își plimbă privirea prin cameră și, observând un scaun liber, porni spre
el, îl scutură de praf cu grijă înainte să se așeze, potrivindu-și cu două
degete dunga pantalonilor, astfel încât aceasta să cadă drept în lungul
picioarelor. După ce termină, ridică ochii și se uită amabil la Juliette.
– Soliman nu lipsește niciodată.
Parcă enunțase o certitudine.
– Eu... El a...
Încurcată, tânăra femeie își tot răsucea mâneca. Purta un pulover roșu,
puțin prea lung și ponosit.
Îl scosese de dimineață dintr-o grămadă de haine, fiindcă avea nevoie de
alinare. De când plecase Soliman, ploua fără încetare. Zaïde era răcită și
prost dispusă, în curte canalizarea cedase și răspândea un miros
persistent de ouă stricate. Iar puloverul roșu, când se privise în
oglinjoara atârnată lângă duș, îi încălzise puțin inima. Însă acum nu o
proteja și împotriva propriei timidități.
 Se ciupi discret de braț.
Bărbatul cu pălărie verde. Cel din metrou, cel cu insectele, cu hârtia
foșnitoare.
Aici, în birou, printre construcțiile uneori efemere de cotoare și de
margini de carte, multicolore sau alternând toate nuanțele fildeșului, de
la crem la galben-pai. În carne și oase.
Parcă personajul unui roman se strecurase afară din volumul său ca să-
i vorbească.
– A avut niște probleme... de rezolvat, rosti ea cu greu. În
provincie. Eu îi țin locul. Provizoriu, bineînțeles. Dumnezeule, o să
continue să înșire banalități? Tăcu, roșie la față, și se adânci în
contemplarea bascheților uzați, dar comozi pe care îi păstra pentru
zilele marilor rearanjări. De fapt, de când locuia aici nu făcuse nimic
altceva sau aproape nimic. Se simțea împresurată, supravegheată,
agresată chiar de toate aceste cărți – în fond, de unde veneau? Ce sursă
aparent inepuizabilă alimenta turnurile, coloanele, grămezile, cutiile ce
păreau cu fiecare zi mai numeroase? Le găsea în fața porții înalte de
fier de fiecare dată când scotea nasul afară; dădea peste genți
burdușite, coșuri pline ochi și uneori rupte, teancuri legate cu o sfoară,
cu un elastic lat și, o dată sau de două ori, chiar cu o panglică roșie ce
conferea acestor depuneri anonime un aer desuet și oarecum
romanesc.
Da, romanesc. Totul era romanesc aici, cam prea romanesc, ea nu avea
să mai reziste mult, îi trebuia o atmosferă mai puțin rarefiată, mai puțin
încărcată de știință și de povești, de intrigi și de dialoguri subtile, așa îi
explică dintr-o suflare, plângând în hohote, bărbatului cu pălărie verde
care, descumpănit, își scoase pălăria, o bătu stângaci pe umăr și, în cele
din urmă, o cuprinse în brațe și o legănă ca pe un copil.
– Nu-i grav, nu-i grav, repeta el ca o mantră.
– Ba da, zise Juliette trăgându-și nasul. Habar n-am de nimic.
Soliman a avut încredere în mine, iar eu nu reușesc să fac nimic. Nici
măcar să ordonez... toate astea.
– Să ordonați?
Începu să râdă. Un râs ciudat, parcă ruginit. Poate n-a mai râs de mult,
își zise Juliette, care se scotocea prin buzunare după un șervețel. Își
șterse ochii, își suflă nasul energic și în sfârșit se liniști. – Îmi pare rău.
– De ce?
 – Păi... fiindcă... nu ne cunoaștem... probabil credeți că sunt
complet isterică.
Un zâmbet înflori pe fața lată a bărbatului, un zâmbet care ajunse la
ochi, din care irisuri scânteietoare aproape dispărură între pleoapele cu
piele fină și albă, presărată cu punctișoare roșii.
– Vă înșelați, domnișoară. În primul rând, nu vă cred isterică, așa
cum spuneți atât de nechibzuit. De fapt, nici nu vă acuz pentru asta; nu
știm niciodată ce punem în cuvintele menite să descrie simptomele sau
afecțiunile de care suferim. Și în al doilea rând, fiindcă un al treilea nu
există, ne cunoaștem foarte bine. Mult mai bine decât vă închipuiți. Să
știți că nu sunteți singura care se uită ce citesc oamenii în metrou.
 15
Peste o jumătate de oră, Juliette și Léonidas – chiar purta acest
prenume care ei îi evoca irezistibil un munte de ciocolată, fructe confiate
și napolitane – împărțiseră deja un croasant cu migdale rămas de la
micul dejun și un nes, fiindcă tânăra refuza să se atingă de mașina
complicată inventată de Soliman pentru a prepara licoarea neagră, din
care el bea cel puțin douăsprezece cești pe zi. Dacă vedeai pălăria verde
pusă pe un teanc de vreo zece romane englezești, paltonul agățat în
cuierul proptit – îi lipsea un picior – cu operele disprețuite ale unei
romanciere americane cu tiraj mare, spiralele ce se înălțau din pipă
aureolând tavanul cu un dais albăstrui, cu falduri unduitoare, ai fi zis că
vizitatorul era adevăratul ocupant al locului, iar Juliette, o stagiară
nervoasă și mult prea dornică să facă totul bine.
– Trebuie să clasez toate astea, explica ea. Nu mă mai descurc.
Cărăușii vin, le dau o pungă de cărți la nimereală, culese de ici, de colo...
de fapt, din teancurile printre care nu mai pot să trec. Am impresia că fac
totul pe dos. Nu... nu știu cum proceda Soliman. Cum alegea cărțile,
vreau să spun.
Léonidas nu răspunse la această întrebare mascată; reflecta încruntat,
trăgând tot mai des din pipă.
– Problema, draga mea copilă, nu e atât să știi cum le alegea, ci
cum le sorta. Și cum anume cărțile însele alegeau să iasă la suprafață.

Petrecură sfârșitul după-amiezii explorând biroul și încăperea mare de

alături, în care Juliette nu cutezase încă să se aventureze. Era o sală cu
pereții goi, unde lumina pătrundea prin două ferestre plasate chiar sub
tavan, mai mult late decât înalte, pe care le puteai întredeschide cu
ajutorul unui lanț subțire. Însă geamurile erau atât de murdare, că
lumina răspândită de ele abia se dovedea suficientă ca să nu se lovească
unul de altul.
Nu existau rafturi de niciun fel, nici măcar bibliotecile meșterite din
lăzi de fructe, care păreau săi placă atât de mult lui Soliman. Doar cărți.
Cărți sprijinite de pereți, pe două, trei, uneori patru rânduri. Mijlocul
încăperii era gol.
– Ei bine, constată Léonidas cu satisfacție, s-ar zice că Soliman a
început această muncă pe care dumneavoastră o considerați imposibilă.
O să găsim aici o orientare, cum să zic... o linie directoare.
Nu încape îndoială.
Dădu din cap de două ori a încuviințare, suflând un rotocol enorm de
fum. Juliette se repezi să tragă de cel mai apropiat lanț, ca să lase să intre
măcar un pic de aer.
– O linie directoare.
Încercase și ea de data asta să nu dea vocii sale o inflexiune
interogativă care ar fi așezat-o definitiv, în ochii acestui amator de ediții
rare, în rândul papagalilor fără minte.
– Vedeți dumneavoastră, spuse Léonidas, aranjarea cărților are o
poveste cel puțin la fel de interesantă precum a cărților înseși. Am
cunoscut un om...
Se răzgândi, apoi continuă:
– Poate că nu l-am cunoscut în realitate. Să zicem că am citit o
carte în care el era personajul principal – dar e un mod bun de a
cunoaște oamenii, nu-i așa? Poate cel mai bun. Ei bine, acest om evita să
pună pe aceeași etajeră două volume ale unor autori care nu se
înțelegeau, nici chiar dincolo de moarte... Știați că Erasmus a fost
condamnat de un judecător din Verona să le dea săracilor o sută de ecu
fiindcă l-a ironizat pe Cicero? Shakespeare și Marlowe s-au acuzat
reciproc de plagiat, Céline îl numea pe Sartre „răhățel“, Vallès îl
considera pe Baudelaire cabotin. Cât despre Flaubert, el folosea lauda cu
dublu tăiș: „Ce om ar fi fost Balzac, dacă ar fi știut să scrie!“ Scrisul nu te
scutește niciodată să fii invidios, meschin, să ai un limbaj de târfă –
scuzați-mă. De obicei, nu mă exprim așa, dar nu văd cum aș putea spune
altfel.
Juliette îi aruncă o privire piezișă și începu să râdă. Prezența acestui
bărbat îi făcea bine. Un erudit placid, un soi de unchi cum întâlnești în
vechile romane, care te ține pe genunchi și te lasă să te joci cu lanțul cu
brelocuri de la ceas, când ești mică, iar mai târziu îți oferă un alibi când
nu vii acasă noaptea. I-ar fi plăcut să-l cunoască mai de mult.
Vorbea despre cărți ca despre oameni vii – prieteni vechi, adversari
redutabili câteodată, unii remarcându-se ca adolescenți sfidători, iar
alții, ca niște doamne în vârstă care coseau pe canava în fața focului.
Există în biblioteci, susținea el, savanți arțăgoși și femei îndrăgostite,
furii dezlănțuite, ucigași potențiali, băieți zvelți, de hârtie, întinzând
mâna unor tinere firave a căror frumusețe se dezintegrează pe măsură ce
se schimbă cuvintele care o descriu. Anumite cărți sunt cai impetuoși,
nestruniți, care te poartă într-un galop năvalnic, cu răsuflarea tăiată, abia
ținându-te de coama lor.
Altele, luntri ce plutesc liniștit pe lac într-o noapte cu lună plină. Iar
altele, temnițe.
Îi vorbi despre autorii lui preferați, despre Schiller, care scria
întotdeauna având niște mere putrede în sertarul biroului, ca să-l forțeze
să lucreze mai repede, și care își băga picioarele într-un ciubăr cu apă ca
gheața pentru a rămâne treaz noaptea; despre Marcel Pagnol, atât de
pasionat de mecanică, încât a cerut brevet pentru un „bulon
nedebulonabil“; despre Gabriel García Márquez, care, pentru a avea din
ce trăi cât a scris Un veac de singurătate, și-a vândut mașina, radiatorul,
mixerul și uscătorul de păr; despre greșelile de acord ale lui Apollinaire,
Balzac, Zola și Rimbaud, greșeli pe care le ierta cu dragă inimă și chiar cu
o oarecare lăcomie.
– Îmi plac la nebunie istorioarele dumneavoastră, zise Juliette
într-un târziu – se înnoptase de mult, probabil lui Zaïde i se făcuse
foame, chiar și ea simțea niște crampe în stomac –, dar nu văd în ele
începutul a ceea ce numiți „linie directoare“. Tot nu știu cu ce să încep.
Cu scriitorii care fac greșeli de gramatică? Cu cei care au un hobby, o
predispoziție spre nebunie? Cu călătorii, cu sedentarii, cu singuraticii?
Léonidas strângea între dinți capătul pipei al cărei căuș se golise de
mult. Dădu din cap oftând.
– Sincer să fiu, nici eu. Dar nu-i ceva grav. Duceți-vă la culcare,
copila mea! Mâine lucrurile s-ar putea să vă apară într-o lumină cu totul
nouă.
Se gândi câteva
clipe. – Sau nu.
– Nu-i prea încurajator...
– Nimic nu e încurajator în viață… Trebuie să culegem încurajări
de acolo de unde ochiul nostru, sau entuziasmul nostru, sau pasiunea,
sau... cum vreți să-i spuneți, sunt capabile să le descopere.
O bătu ușurel pe obraz cu îngăduință.
– Iar dumneavoastră sunteți capabilă. Nu mă îndoiesc.
16
A doua zi, Juliette se ținu departe de cărți și lăsă biroul închis. De la
galerie, văzu un cărăuș trecând de poartă și încercând să deschidă ușa cu
geamuri, apoi lipindu-și nasul de ea, cu o mână streașină la ochi, dar
Juliette nu se arătă. Zaïde era tot bolnavă, somnolentă, cu o ușoară stare
febrilă; o lăsase cu o întreagă armată de păpuși de cârpă, confecționate
manual, cărora fetița le spunea povești neinteligibile, culcându-le una
după alta lângă obrazul ei, pe pernă.
Uitându-se la păpuși, se gândise la mama lui Zaïde. Murise? Îi era dor
de ea? Absența unei mame putea fi compensată? O întrebare teribilă, în
sensul că singurul răspuns care părea să vină de la sine era „nu“. Juliette
își făcu ceai, un ceainic întreg, își turnă o ceașcă și se așeză s-o bea
departe de ferestre, de zidurile curții, departe de cea mai mică deschidere
spre exterior. Avea nevoie de un cocon, moale, tihnit și tăcut.
În fond, așa trăise toată viața. Cuibărindu-se în cea mai mică firidă
aflată la îndemână. Casa părinților ei, în suburbie, o suburbie calmă,
unde sunetul unui scuter trecând pe stradă era considerat de rezidenți un
zgomot insuportabil; mica școală de cartier, colegiul situat la două străzi
mai departe, liceul profesional unde, fără plăcere și fără revoltă, luase
bacalaureatul, opțiunea Comerț, apoi un BTS 13. Ar fi putut merge mai
departe, în spațiu cel puțin, să depășească măcar tot ce-i periferic, să nu
se mulțumească cu filierele propuse de mica instituție de învățământ
unde mama ei fusese timp îndelungat eficienta și discreta secretară a
directorului. Nu îndrăznise. Nu, la drept vorbind, nici nuși dorise.
Niciodată nu fusese conștientă că se teme, că îi e groază de imensitatea
și de diversitatea lumii, dar și de violența ei. Casa, școala, colegiul, liceul.
Și, la sfârșit, agenția. Agenția aflată la douăsprezece stații de metrou de
garsoniera cumpărată grație moștenirii de la bunica.
„Nici măcar nu trebuie să schimbi peronul“, constatase mama ei,
aprobatoare. „O să-ți simplifice viața, draga mea.“ De simplă, viața lui
Juliette era simplă. Se trezea în fiecare dimineață la șapte și jumătate,
făcea un duș, mânca pe blatul din chicinetă patru biscotte, nu mai mult,
cu brânză tartinabilă, bea un pahar de suc de mere, o ceașcă de ceai și
pleca la muncă. La prânz, mânca uneori împreună cu Chloé la
restaurantul vietnamez din colțul străzii – asta se întâmpla cam de două
ori pe lună, exceptând cazurile când încheiau o vânzare interesantă,
ocazie cu care își permiteau ceva mai special –, în rest, mânca salata
pregătită de seara, adăugând în ultimul moment sosul adus într-un
borcănaș de capere golit și spălat cu grijă. Avea întotdeauna pe birou un
măr și o punguță de biscuiți ca gustări. Seara se întorcea acasă, făcea
curat puțin și lua cina uitându-se la televizor. Vineri seara mergea la
cinema, sâmbăta, la piscină, iar duminica lua prânzul la părinții ei, apoi
îi ajuta la grădinărit, care le umplea timpul și conversațiile.
Când și când, un bărbat venea să tulbure această rutină. Oh, nu pentru
mult timp. Bărbații erau ca o apă curgătoare, îi alunecau printre degete,
nu știa ce să le spună, mângâierile ei erau stângace, îi simțea că se
plictisesc sub pilota vărgată, odată estompat zvâcnetul plăcerii.
Când o părăseau, plângea câteva zile, își îndesa nasul în eșarfa bunicii,
eșarfa albastră ce păstra, îi plăcea ei să creadă, un strop din parfumul
femeii care o tricotase. Firește, nu era așa. Eșarfa mirosea a lavandă
industrială, de la detergent, fiindcă trebuia spălată uneori, a chili,
singurul fel de mâncare pe care Juliette se încumeta câteodată să-l
prepare, și a eucalipt, impregnat în șervețelele din marca pe care mama
ei obișnuia să o cumpere.
Mama ei murise în urmă cu doi ani, într-o seară frumoasă de
primăvară, când se ridicase în picioare victorioasă, după ce terminase de
plivit un răzor. Coșul cu buruieni se răsturnase, la fel și ea, fixând cu
ochii deschiși cerul. Nu apucase nici măcar să-și strige soțul care, nu
departe de acolo, rărea niște răsaduri de morcovi.
Îi era dor de ea. Oh, da, îi era dor. Se străduise mereu să netezească
drumul sub pașii fiicei sale, so călăuzească spre căile cele mai sigure, cele
unde nu întâlneai nici obstacole, nici încercări. Nici aventuri. Nici
neprevăzut de orice fel. Nimic care s-o poată răni profund, nimic care s-o
poată însă exalta, s-o scoată din ea însăși, din certitudinile ei șovăielnice,
din existența retrasă, lină și monotonă.
De ce acceptase Juliette fără împotrivire? Aproape toți acceptaseră
fără împotrivire – nu existau mulți rebeli acolo unde ea trăia. Evident,
unii fumau câte un joint seara sau comiteau delicte mărunte, ca furtul
unui CD din centrul comercial sau un graffiti neîndemânatic pe zidul
unei clădiri –, dar asta nu însemna răzvrătire. Le lipsea tuturor mânia.
Și entuziasmul.
Le lipsea tinerețea.
Bunica ei luptase pentru dreptul la avort, pentru egalitatea femeilor cu
bărbații, pentru drepturile civile ale negrilor americani, contra
centralelor nucleare, a delocalizărilor, a masacrelor din Vietnam și a
Războiului din Irak. Toată viața distribuise materiale de propagandă,
participase la manifestații, semnase petiții și purtase interminabile
discuții aprinse despre modul sau modurile de a schimba lumea,
oamenii, viața. Mama lui Juliette spunea râzând: „Mama e un adevărat
clișeu.“ Da, într-un film despre anii ’70, ar fi putut să apară această
femeie care trăia într-o mică fermă înjghebată întrun sătuc din Pirinei,
purta doar fibre naturale, devenise vegetariană cu mult înaintea acelor
bobos14 parizieni, citea Marx (cine citea Marx?) și cultiva canabis sub
fereastra dormitorului. Și tricota eșarfe uriașe pentru toți cei pe care-i
iubea.

Ceașca lui Juliette era goală. O umplu din nou și își înmuie buzele în
băutura călduță. Ceaiul lui Soliman, devenit repede preferatul ei. În timp
ce inspira aburul delicat, se gândea la lăzi cu portocali, la terase, la
mângâierea cețurilor marine, la coloane albe sparte, la Italia pe care n-o
văzuse niciodată altfel decât prin intermediul cărților.
Oare trebuia, se întrebă ea uitându-se la un păianjen care, în colțul
tavanului, țesea grăbit o pânză aproape invizibilă, să călătorești în țările
care ți-au plăcut când ai citit despre ele? Dar țările acelea existau? Anglia
Virginiei Woolf dispăruse la fel de sigur ca Orientul din O mie și una de
nopți sau ca Norvegia lui Sigrid Undset. Veneția lui Thomas Mann mai
trăia doar în somptuoasele imagini ale lui Luchino Visconti. Iar Rusia...
Din troica poveștilor ce aluneca neobosită prin stepă, vedeai lupi, căsuțe
cu picioare de găină 15, imense întinderi acoperite de omăt, păduri
întunecate pline de pericole, palate feerice. Dansai în fața țarului, sub
lustre de cristal, beai ceai din boluri de aur, purtai toci de blană (ce
oroare!), făcute din pielea unei vulpi argintii.
Ar regăsi ceva dacă ar lua avionul și s-ar duce să viziteze una dintre
părțile acestea ale lumii – ținuturi vagi, cu hotare schimbătoare, unde ea
străbătuse ca fulgerul distanțe de neimaginat, unde lăsase secolele să
treacă peste ea, se învârtise printre constelații, vorbise cu animale și cu
zei, luase ceaiul împreună cu un iepure, gustase cucută și ambrozie?
Unde se ascundeau tovarășii ei, contele Pierre din Război și pace,
zburdalnica Alice, Pippi Șosețica, suficient de puternică pentru a ridica
un cal, Aladin, și Crazy Horse, și Cyrano de Bergerac, dar și toate femeile
la ale căror destine și pasiuni visase și reflectase, eschivându-se în același
timp să le încerce ea însăși? Unde erau Emma Bovary, Anna Karenina,
Antigona, Fedra și Julieta, Jane Eyre, Scarlett O’Hara, Dalva și Lisbeth
Salander?
 De fapt, îl înțelegea pe Soliman. Măcar el nu se prefăcea că duce o viață
„normală“. Se izolase de bunăvoie într-o fortăreață de hârtie, de unde
trimitea regulat fragmente în exterior, ca niște sticle aruncate în mare,
gesturi de ofrandă și de afecțiune pentru semenii săi, cei care înfruntau,
dincolo de ziduri, viața reală.
Dacă aceste cuvinte aveau vreun sens.
Bun, acum o durea capul. Poate guturaiul lui Zaïde era contagios. Ori
poate de vină era praful, kilogramele de praf pe care le înghițise în
ultimele zile.
Rămâne praful. Era titlul unui roman nou-nouț pe care îl văzuse
tronând pe un teanc, lângă masa de lucru a lui Soliman. Un roman noir,
judecând după copertă. Pentru o zi cu ploaie, guturai și puțină depresie,
era, poate, cel mai bun remediu.
Era totodată și o frumoasă propoziție de final pentru niște gânduri sau
reverii incoerente ca ale ei.
 17

– Aș fi vrut să vă întreb despre păianjeni.

Bărbatul cu pălărie verde tresări și vărsă ceaiul pe farfurioară. Juliette
sări de la locul ei cu un șervețel în mână. El o îndepărtă cu un gest –
mereu zâmbetul ăsta, își zise ea, zâmbetul motanului din Alice în Țara
Minunilor. Amabil și distant totodată. În fața lui, se simțea prea tânără,
nepricepută, încurcă-lume, cu „mâini care fug“, cum spunea bunica ei,
mâini cărora le scapă totul, care nu știu să se muleze pe forma obiectelor,
să le stăpânească sau să le dezmierde. Până și acum, avea impresia că ea
însăși vărsase ceaiul și poate chiar o făcuse, cu întrebarea ei deplasată.
Din cauza cărții, cartea despre insecte pe care el o citea în metrou –
prima dată când îl observase, îl luase drept un colecționar sau un
cercetător. Nu se gândise „tipul ăsta e complet dus“, dar... ba da, de fapt,
așa gândise. Și-acum, era aici.
Venea aproape în fiecare zi. Ciocănea ușor în ușa biroului, pe la 15.47
sau 15.49 – Juliette bănuia că această regularitate depindea de metrou. Îi
lipsea linia 6, cu punctele ei de reper familiare, vasul Ministerului de
Finanțe, amarat sub arcada fluvială, linia șerpuitoare, verde ca o pajiște,
a centrului Les Docks de Paris, pe celălalt mal, pereții de sticlă ai stațiilor
aeriene, grădinița de copii acoperită cu țiglă, o adevărată casă izolată în
mijlocul imobilelor tot mai înalte, adesea o privise cu un fior de nostalgie
care nu știa de unde vine, frescele de la Porte d’Italie, de pe pinioanele
oarbe ale ansamblurilor construite în anii ’70, podul Bir-Hakeim, stația
Passy și aspectul său de gară de provincie... Îi lipseau și necunoscuții
cărora le dăduse cărți cu titlul mascat de cartoanele colorate ale lui Zaïde,
oameni cărora respectiva copertă le făgăduise fericire și schimbare și pe
care i-ar fi plăcut să-i revadă, nu neapărat pentru a le pune întrebări,
nicidecum, lectura era ceva foarte intim și foarte prețios, ci pentru a-i
privi, pentru a surprinde pe chipurile lor indiciul unei schimbări, al unei
stări mai bune, al unei bucurii chiar și efemere. Poate că era stupid.
– Nu-i așa că e stupid? îl întrebă ea pe Léonidas, după ce-i
împărtăși gândurile ei.
– Credeam că o să vorbim despre păianjeni...
– Și despre ei.
– Cu ce vreți să începem?
 – Cu păianjenii. De ce urcă prin canalizare? De ce părăsesc un loc
sigur pentru altul mai periculos?
Léonidas își împreună și își despreună de mai multe ori mâinile albe,
foarte îngrijite. Fiecare unghie era lustruită și perfect rotunjită.
– Această problemă nu se pune doar în cazul păianjenilor,
răspunse el într-un târziu. Aș putea să vă țin o mică prelegere despre
comportamentul insectelor, dar am impresia că nu asta căutați. Mă
înșel?
Cuvintele lui Juliette porniră să curgă șuvoi, grăbite, avea nevoie să
mărturisească tot, de-a valma, confuzia în fața acestei noi vieți cu care se
deprindea lent, prea lent, revelația clară, nemiloasă, pe care o avusese
despre banalitatea existenței sale dinainte, îndoielile, temerile, umbra
speranței încăpățânate care, poate, se adăpostea între paginile
nenumăratelor cărți de aici, imposibil de clasat. – Și eu, zise ea, eram
acoperită de praf. Se adunase fără să-l simt, înțelegeți?
– Cred că da, răspunse Léonidas. Și acum?
Juliette închise ochii o clipă.
– Toate astea (ridică mâna ca să-i arate încăperea în care se găseau
și, dincolo de ea, depozitul, curtea, scara de fier ce se clătina, camerele
care dădeau în galerie, bucata dreptunghiulară de cer ce domina
zidurile și acoperișurile învecinate) au suflat peste mine ca un vânt
puternic, înghețat. Mă simt goală. Mi-e frig. Mi-e frică.
Îl auzi mișcându-se. Îi puse cu blândețe o mână pe frunte. Îi aducea
aminte de bunica ei când se ducea s-o viziteze în Pirinei, iarna, și când se
alegea cu o răceală fiindcă se jucase prea mult în zăpadă cu încălțările
ude.
– Felicitări...
Juliette crezu că n-a auzit bine. De ce o felicita? Pentru ce merita
laude? Mâna, ușoară, nu întârzie pe pielea ei. O simți îndepărtându-se.
Léonidas se așeză la loc în fotoliul care scârțâi. Juliette nu îndrăznea să
deschidă ochii. Nu încă. Poate confundase sinceritatea cu ironia. Poate...
Dracu’ să le ia de „poate“!
Se uită la el. Învăluite de fumul albăstrui degajat de pipă, trăsăturile
bărbatului se unduiau, se schimbau: era duhul din lampă, spiridușul ce
răsărea, malițios, din tăciuni sau dintr-o mlaștină presărată cu luminițe
palide, săltărețe.
 Léonidas scoase pipa din gură, o ridică și se lovi ușor cu coada ei în
tâmplă.
– Să-ți fie frică e un lucru bun, continuă el calm. Începeți să
înțelegeți că marea aranjare pe care o plănuiți – și împotriva căreia nu
aduc niciun argument, credeți-mă – nu trebuie să aibă loc între acești
pereți.
– Dar unde, atunci?
Juliette își recunoștea vocea, febrilă, avidă.
– Aici. În ceea ce numiți, după cum doriți, spirit, cap, inimă,
înțelegere, conștiință, amintiri... Mai sunt și alte cuvinte. Toate
insuficiente, zic eu. Însă nu asta contează.
Se sprijini de brațele fotoliului și se aplecă spre ea.
– În dumneavoastră trebuie toate aceste cărți să-și afle locul. În
dumneavoastră. Nicăieri în altă parte.
– Vreți să spuneți că... trebuie să le citesc pe toate? Pe toate?
Și fiindcă el nu răspundea, Juliette se foi puțin, apoi își încrucișă
brațele la piept într-un gest de apărare.
– Și dacă aș reuși... ce se va întâmpla după aceea?
Léonidas își lăsă capul pe spate și suflă fumul într-un cerc perfect, pe
care îl urmări visător cu privirea până se deformă când atinse tavanul.
– Le veți uita.
18
Așa că se puse pe citit. Și o altă rutină luă naștere: se trezea devreme,
pregătea micul dejun pentru Zaïde și îi verifica ghiozdanul, cobora în
spatele ei scara de fier ce-i răsuna sub tălpi, îi făcea un semn cu mâna, în
timp ce sprijinea poarta grea, între ale cărei canaturi strecura un alt „cuc“
în locul precedentului, dezmembrat de-acum în fâșii umede, apoi intra în
birou.
Cărțile se aflau acolo. O așteptau. Învățase să se deplaseze cu suplețe
printre teancuri, să evite colțurile cartonate, să atingă în treacăt
bibliotecile fără să le dărâme. Nu mai avea senzația de sufocare ce o
forțase uneori să părăsească încăperea, apoi curtea și să bată cu pași mari
străzile, ținându-și brațele încrucișate la piept ca să se protejeze de
vântul tăios. Grămada de volume devenise o prezență amicală, un soi de
plapumă de puf moale, sub care îi plăcea să se cuibărească. Când
închidea ușa cu geamuri în urma ei, credea chiar că aude ceva ca un
fredonat, o vibrație mai degrabă, care se ridica dinspre pagini, chemând-
o. Chemarea era mai puternică din partea asta – ba nu, din partea
cealaltă. Venea dinspre căminul astupat sau dinspre colțul întunecat din
spatele taburetului. Se apropia precaută, cu mâna întinsă pentru a
mângâia cotoarele cartonate sau îmbrăcate în piele uzată. Apoi se oprea.
Acolo era. Aceea era.
Încă din prima zi, Juliette înțelesese că nu va fi în stare să aleagă
singură dintre miile de cărți strânse de Soliman. Așa că reluase selecția
aleatorie pe care deja o încercase la „eliberările de cărți“ în metrou. Era
suficient să aștepte. Să stea liniștită. Deși ea nu putea să vadă interiorul
cărților – milioanele de fraze, de cuvinte care forfoteau asemenea unor
colonii de furnici –, cărțile o vedeau pe ea. Iar ea li se oferea. Oare o
pradă ușoară, fără apărare, care nu încearcă să fugă sau să lupte, trezea
neîncrederea prădătorului? Trebuia, de fapt, să vadă cărțile drept niște
fiare mici ce visau să iasă din cuștile de hârtie, să se repeadă asupra ei, să
o devoreze?
Poate că da. Însă nici nu conta. Dorea să fie devorată. O dorință care o
ținea trează noaptea, o împingea din pat în zori, o reținea până seara
târziu, sub veioza în stil industrial, pe care o cumpărase din talciocul de
pe aleea vecină – niciodată înainte nu se aventurase până acolo,
mulțumindu-se să-și facă târguielile la băcănia din colțul străzii.
Citea întinsă pe burtă în pat, pe vine, rezemată de rampa galeriei,
sprijinită în coate de biroul lui Soliman sau de masa din bucătărie unde
făcea de mâncare pentru Zaïde, citea întorcând în tigaie, cu gesturi iuți,
un steak haché, călind ciuperci, amestecând un beșamel. Ba găsise și o
poziție, firește dureroasă, care îi permitea să citească atunci când curăța
legume: proptea cartea în scobitura brațului și întorcea paginile cu o
furculiță ținută între buze. Era copilăresc, dacă te gândeai bine. Citea în
baie, precum clienta lui Chloé (oare terminase Rebecca? Sfârșitul
romanului marcase și sfârșitul fericirii în apartamentul prost conceput,
căruia faima unei povești de dragoste îi ascunsese defectele?), când bea
cafeaua și chiar când îi primea pe cărăuși, aruncând intermitent priviri
lacome spre pagina începută, în timp ce împingea spre unul și altul un
teanc de cărți adunate de ici, de colo – cu un zâmbet de scuze pe
deasupra.
Juliette se strecura în fiecare poveste ca într-un înveliș nou și
strălucitor; pielea i se impregna cu sare și cu parfum, natronul folosit
pentru conservarea supleței membrelor lui Tahoser, eroina din Romanul
mumiei, cu mângâierile unui necunoscut întâlnit la bordul unei nave, cu
polenul unor arbori ce creșteau în celălalt capăt al lumii, uneori chiar cu
sângele scurs dintr-o rană. Urechile îi erau pline de ecouri de gong, de
sunetul ascuțit al fluierelor antice, de bătăi din palme ce ritmau un dans
ori salutau un discurs, de șuierul valurilor rostogolind pietre rotund
șlefuite în pântecele lor verde-albăstrui. Ochii îi ardeau de vânt, de
lacrimi, de fardurile curtezanelor. Buzele i se umflau de mii de sărutări.
Degetele i se acopereau cu o nevăzută pulbere de aur.
Uneori ieșea din lecturile ei dezordonate cu o senzație de greață, însă
cel mai adesea, beată de spațiu, de pasiune, de groază. Nu mai era ea cea
care, la ora cinci fără un sfert, o întâmpina pe Zaïde în ușa bucătăriei;
era Salammbô, era Alexandru, Sancho Panza sau baronul cu mintea
rătăcită, teribila lady Macbeth, Charlotte a lui Goethe, Catherine
Earnshaw – și, când și când, Heathcliff. – Povestește, îi cerea fetița.
Și Juliette povestea, în timp ce îi ungea cu unt trei tartine, niciuna în
plus, niciuna în minus.
Tartine pe care fetița le savura cu înghițituri mici – trebuia să prelungești
plăcerea.
– Ești ca Soliman, remarcă ea în cea de-a cincea zi.
Juliette observase că nu spunea niciodată „tata“. În ochii ei, Zaïde era
un adult în miniatură, mult prea serioasă câteodată și cu o logică
implacabilă.
– De ce ca Soliman?
– Zice mereu că el a fost până la capătul pământului fără să se
miște de pe scaun. Așa o să faci și tu? Nu mai ieși deloc. Te plimbi în
mintea ta. Eu, una, n-aș putea.
– Totuși, îți plac poveștile, replică Juliette, care băgase degetul în
borcanul cu dulceață de zmeură și acum îl lingea, uitând că menirea ei
era să ofere un exemplu de bune maniere.
– Da, pentru că...
Zaïde își propti bărbia în pumnul mic și căzu pe gânduri încruntată.
Expresia pe care o afișa făcea asemănarea cu tatăl ei atât de izbitoare,
încât Juliette se simți înduioșată – tulburată. Îi lipsea Soliman. Nu avea
nicio veste de la el și începea să se îngrijoreze.
– Pentru că poveștile îmi trezesc dorința să trăiesc și eu aventuri,
zise într-un târziu fetița. Dar nu pot, fiindcă sunt încă prea mică. Însă
voi nu iubiți aventurile, o acuză ea.
 – Ba da, bineînțeles că da!
– Nu vorbești serios. Pun pariu că acum ți-ar fi frică în metrou.
Juliette ridică mâna dreaptă, cu palma întoarsă spre Zaïde.
– Vrei să punem pariu? Nu mi-e teamă.
– Să pariem? Depinde pe ce, răspunse malițios copila. Pariurile
adulților nu sunt amuzante. Eu pun pariu pe o călătorie.
Surprinsă, Juliette ridică din sprânceană.
– O călătorie? Dar nu știu dacă...
– O călătorie oriunde. Pe șantierul din spatele școlii. La blocurile-
turn pe care le-am văzut într-o zi când mă duceam la dentist. Nu
contează unde. O călătorie înseamnă să mergi într-un loc pe care nu-l
cunoști, adăugă ea.
– De acord, murmură femeia, cu inima strânsă.
– Tu pe ce pariezi?
Juliette înghiți în sec. Doar n-o să izbucnească în lacrimi în fața acestei
copilițe care visa la depărtări atât de apropiate, de parcă a ieși din
propriul cartier ar fi un cadou rar.
– Același lucru.
Zâmbetul minunat pe care i-l oferi Zaïde însemna deopotrivă o
recompensă și o pedeapsă.
– Mâine, afirmă Juliette, voi lua din nou metroul.
– O să mergi de la un capăt la altul al liniei.
– De la un capăt la altul, promit. În ambele sensuri.
– De mai multe ori?
– De mai multe ori, dacă vrei tu. Dar de ce?
– E mai bine, o să vezi.
Hotărât lucru, puștoaica semăna mult prea mult cu tatăl ei.
19

Zaïde nu se înșelase. Juliette înțelese asta de cum urcă, gâfâind, scările

ce duceau spre peron: îi era frică. Geanta îi împovăra umărul; luase cu ea
patru cărți, dintre care una foarte groasă, probabil un scriitor rus, nu se
uitase la titlu. Această greutate o liniștea, o ancora printre corpurile ce se
înghesuiau în jurul ei. Uitase cât erau de numeroase. Uitase parfumurile
uneori agresive, tropăiturile, bombănelile, privirile întoarse când, o dată
la două-trei stații, un boschetar trecea întinzând mâna sau rostea cu voce
egală rugămintea repetată în fiecare vagon. Uitase trepidațiile,
clinchetele, soneriile, pântecele negru al tunelurilor, revărsarea bruscă a
luminii când metroul ieșea la suprafață pe viaducte, când o rază de soare
se reflecta într-o fereastră sau o fațadă și se plimba pe toate chipurile.
Rezemată de geam, Juliette se clătina în același ritm cu ceilalți.
Deschisese una dintre cărți, un thriller care îi absorbi toată atenția ca un
vortex. Câteodată, revenea la realitate când un braț sau un cot o atingeau,
când un râs prea ascuțit răsuna în spațiul strâmt, când basul îndârjit ce
răpăia în căștile unui călător tulbura sunetele pe care ea și le imagina
citind.
Citi astfel până la capătul liniei, fără să se teamă, măcar o dată, că va
rata coborârea; era neobișnuit, dar comod.
Stația Nation. Rămase singură, dar nu ridică ochii de la pagina pe care
o întorcea. Apoi metroul se puse iar în mișcare, de astă dată în celălalt
sens. Juliette nu-și schimbase locul. Iar orașul se desfășura din nou sub
privirea ei distrată – ținea un deget între două pagini, deseori se întorcea
la personajul ei blond, zvelt, crud la modul inocent – și însetat de iubire
(Paola Barbato, À mains nues,
Denoël). Pivnițele unde el se lupta se suprapuneau peste imaginile
tremurătoare din geamurile biciuite de ploaie, deformate, colțuroase,
culorile lor amestecându-se și lăsând să apară câte o sclipire înșelătoare,
fugară.
Un oraș sau, mai degrabă, imaginea lui inversată, aceeași imagine și
aceeași parte a drumului, Juliette nu-și dăduse seama niciodată până
atunci, dar preferase mereu să aibă Sena în dreapta când mergea spre
Étoile, se uita mereu în direcția ei, iar seara se așeza, astfel încât să-și
lase privirea să hoinărească peste apă, întorcând capul la stânga, în
sensul de mers.
– Ești de-a dreptul țicnită!
Juliette tresări. Ar fi putut să rostească ea însăși cuvintele, poate chiar
le rostise în gând, dar glasul era al lui Chloé. Chloé, stând în fața ei, într-
un taior verde-acid, cu eșarfă roz și gloss asortat.
– Am încercat de o mie de ori să te sun.
Juliette alungă imaginea telefonului mobil îngropat sub un maldăr de
Grand Larousse du XIXe siècle în cincisprezece volume, o raritate legată
în piele naturală.
– Am... Cred că nu mai am baterie.
 Nici măcar nu era o minciună. Dar asta n-o împiedică să se simtă
vinovată.
– Te urmăresc de o oră, zise Chloé. Ai mers până la Nation cu nasul
în hârțoaga ta și acum te întorci. Cu ce te ocupi? Lucrezi pentru RATP
16? Faci anchete, nu? Scrii chestii despre transport?

Reține că aș prefera să fie așa, fiindcă, altfel, ești bună de dus la balamuc,
scumpo!
Juliette nu-și putu împiedica un zâmbet. Îi lipsise și Chloé. Părul ei
vâlvoi, dinții neregulați, zâmbetul, tocurile amețitor de înalte și remarcile
ei dintr-o bucată. Până și modul compulsiv de a cumpăra de pe internet
și gustul vestimentar dezastruos – toate astea îi lipsiseră.
– Nu mai ești supărată pe mine? întrebă Juliette cu o ușoară
neliniște.
– Supărată pe tine? De ce?
– Pentru cărți.
– Ce cărți? Ah, alea... Evident că nu, am șters totul cu buretele,
iubițico! Numai tu dai importanță la...
Chloé se încruntă brusc, de parcă o amintire pe jumătate
îngropată îi revenise în memorie. – Acum, că ai adus vorba... Mi-ai
lăsat o carte când ai plecat. Pe birou. Nu?
– Da, răspunse Juliette. Ai citit-o?
– Mai mult sau mai puțin. În fine, da.
Le aruncă o privire celorlalți pasageri, se strâmbă, apoi șușoti,
ascunzându-și gura cu palma: – Da, am citit-o. În întregime chiar.
– Și?
Juliette se temea să se arate prea nerăbdătoare, dar murea de
curiozitate.
Chloé se îndreptă de spate și își scoase pieptul în față,
făcând eșarfa să se înfoaie. – Și am demisionat.
– Și tu?
– Și eu. Și știi ceva? Cartea, așa aveam impresia, era de acord cu
mine. Ba mă și încuraja. Mă împingea de la spate. Ție trebuie să ți se
pară normal, dar mie...
Își lăsă vocea să plutească, lungind ultima vocală, cu ochii mari,
aproape îngroziți, de parcă atunci și-ar fi dat seama că fusese supusă unei
manipulări mintale sau hipnotizată fără știrea ei.
 – Și acum ce faci? o întrebă Juliette oarecum îngrijorată.
Cu Chloé, te puteai aștepta la orice: să-și creeze propria afacere ca să
plimbe animalele de companie exotice din arondismentul XVI,
specialitatea fiind șopârlele uriașe; să prezinte modele de lenjerie sado-
maso, să organizeze vizite în canalizarea Parisului cu zgomotele de
rigoare, să livreze cocktailuri whisky-Kiri-kiwi la orice oră și pe
bicicletă...
– Învăț patiserie. Și machiaj. Și contabilitate, înșiră Chloé. Home
Staging mi-a dat ideea, înțelegi? Și cartea de la tine.
– Ce idee?
– Să organizez nunți. Ori parteneriate civile sau ce vrei tu, uniuni
druidice, de pildă, sau cununii în timpul salturilor cu parașuta, fără să
lipsească preotul și tot tacâmul. Să organizez ceva pentru oameni, ca
să-i fac fericiți. Dacă sunt fericiți în ziua respectivă, înțelegi, foarte,
foarte fericiți, n-o să aibă chef să distrugă această fericire, așa că se vor
strădui. De altfel, va trebui să-mi faci o listă...
– Cu prieteni de-ai mei care vor să se căsătorească? Las-o baltă!
– Nu, continuă Chloé cu o expresie de răbdare exasperată. O listă
de cărți. O să ofer fiecărui cuplu o carte. O să fie cireașa de pe tortul de
nuntă, pricepi?
Da, Juliette pricepea. Însă o altă întrebare îi stătea pe limbă:
– Chloé... Mi-e jenă, dar am uitat ce carte ți-am lăsat. Totuși, am
ales-o special pentru tine... Nu mi-o lua în nume de rău... M-am ocupat
mult de cărți în ultima vreme (era un eufemism, își dădea seama) și
totul e cam confuz.
Fosta ei colegă o privi cu indulgența rezervată în general copiilor de trei
ani și persoanelor senile.
– Înțeleg, scumpo.
Scotoci în geantă și flutură victorioasă un volumaș.
– Ta-dam! Iat-o! Nu mă mai despart de ea. E talismanul meu. Am
cumpărat cinci exemplare ca să fiu sigură că am mereu una la mine.
Juliette privi coperta pe care o floare stacojie, pe fond albastru, stătea
în mâna unei femei, ea însăși abia răsărind din mâneca unui pulover de
lână groasă.
Ogawa Ito. Le Restaurant de l’amour retrouvé 17.
 20

„Să schimb locul. Trebuie să fac efortul de a schimba locul. Și nu doar

în metrou.“
Aceste trei mici enunțuri nu-i mai dădeau pace lui Juliette de când o
văzuse pe Chloé îndepărtându-se radioasă pe peronul stației Pasteur. De
când trecuse pe lângă un cuplu de tineri căsătoriți care se fotografiau în
fața unui afiș uriaș cu parfumul Chanel nr. 5. Mireasa purta o rochie
galben-lămâie, din tul, și semăna cu un fluture. Ca să zboare unde? Într-
un tunel. Nu era o gândire pozitivă, își reproșă Juliette. Dar nu poți fi
mereu pozitiv. Totuși, această întâlnire îi făcuse bine. Aflase stupefiată
că domnul Bernard închisese agenția. Că își împachetase cafetiera
personală, ceașca prețioasă de ceai și plecase să trăiască într-o casă la
marginea unei păduri, undeva în Ardèche. În sfârșit își dăduse seama, îi
mărturisise el lui Chloé, care era dorința lui cea mai profundă: să iasă
dimineața din casă și să vadă o căprioară pierzându-se în ceață. – I-ai
lăsat și lui o carte, nu? o întrebase Chloé.
– Da. –
 Ce
carte?
Juliette și-o amintea foarte bine. Walden sau viața în pădure de Henry
David Thoreau. Ezitase între acest volum și o culegere de nuvele de Italo
Calvino. Alesese după greutate. Se gândise că domnul Bernard ar
disprețui o carte prea subțire: întotdeauna susținuse că îi plac oamenii
„care au consistență“.
Țopăind, o apucă pe străduța unde, pe stânga, poarta mare, ruginită,
forma o pată întunecată și opacă. Se simțea bine. Poate că, la urma
urmei, era în stare să facă în viață ceva util, să le insufle oamenilor, prin
cărțile oferite, un dram de energie, un pic de curaj sau puțină
dezinvoltură. Nu, se corectă imediat singură. E vorba de hazard. Tu n-ai
niciun merit, nu-ți da aere, fata mea! Ultima frază îi venise în minte
automat, suna ca un refren, niște cuvinte pe care le fredonezi fără să te
oprești asupra sensului lor, dar care revin întruna.
Cine îi spusese asta? Ah, da: o învățătoare din clasa a patra. De fiecare
dată când reușea sau credea că a reușit ceva. Învățătoarea nu era
convinsă de puterea a ceea ce se numește acum „întărire pozitivă“; nicio
încurajare nu-i ieșea vreodată din gură. Dacă erai înzestrat la matematică
ori la desen însemna că genetica, educația sau o configurație planetară
complexă hotărâseră astfel.
Hazardul. Hazardul. Nu-ți da aere, fata mea.
N-ai niciun merit.
Juliette ajunse în fața porții. Puse mâna pe clanța rece.
„Poate că am, totuși, un merit. Unul mic.“
O repetă cu voce tare. Era ca o victorie minusculă.
Apoi observă un detaliu insignifiant – cel puțin, așa ar fi trebuit să
fie, dar nu era, chiar deloc – care îi îngheță sângele în vine. Cartea care
ținea poarta întredeschisă dispăruse.

„Nu e posibil. Nu e posibil.“

Juliette nu reușea să spună cuvintele cu glas tare, dar le repeta în gând
iar și iar, ca pentru a ridica o barieră între ea și ceea ce tocmai aflase de la
Léonidas, un Léonidas care-și pierduse zâmbetul de motan, un Léonidas
palid, a cărui față semăna dintr-odată cu o brânză moale ce se scurge, se
scurge până când, și asta o îngrozea, fața avea să se dezintegreze sub
ochii ei, să se împrăștie și să dispară în crăpăturile din beton, lăsând în
urmă doar pălăria, ce imagine oribilă și nepotrivită, mai ales acum...
N-ar fi trebuit niciodată să se sprijine de canatul porții, n-ar fi trebuit
niciodată să intre în curte, nici să apese pe clanța de la ușa biroului.
Nu ca să audă asta.

– Când s-a întâmplat? Își recăpătase un fir de voce. Un chițăit.

– Acum trei zile, răspunse Léonidas. Celor de la spital le-a luat ceva
timp să găsească adresa, el dăduse alta, falsă, bineînțeles.
– Dar de ce falsă?
– Cred că voia doar să dispară. Probabil își închipuia că o
protejează pe Zaïde. Că ne protejează pe noi. Nu vom afla niciodată.
– Când ești supus unei operații, trebuie să dai numele unei
persoane de încredere, cum spun ei, obiectă Juliette.
– A dat.
Chipul i se încreți și mai mult și bărbatul își împreună mâinile în față,
într-un gest mai curând de furie decât de rugăciune.
– Silvia. Cea care... Știți bine...
 Nu, Juliette nu știa. Se uită la propriile mâini, așezate pe genunchi și
imobile, ca moarte.
– Cea care avea mereu la ea o carte de bucate. Cea care... Circula și
ea tot pe linia 6. Ca dumneavoastră. Ca mine.
– O...
– Eram îndrăgostit de ea, dar nu i-am spus niciodată. Mă
mulțumeam s-o privesc. În metrou. Și nici măcar în fiecare zi. S-a
întâmplat înainte de dumneavoastră, Juliette. N-ați observat nimic,
sunt sigur. Și nici ea.
Nu, Juliette nu observase. N-avea chef să asculte mai mult – nu acum.
El înțelese și își ceru scuze:
– Iertați-mă!
Ea rămase tăcută, încuviințând doar din cap. Soliman. Soliman murise.
Se stinsese după o operație pe cord deschis, o operație riscantă pe care o
amânase, îi explicase Léonidas, mult peste termenele rezonabile. Parcă
ar fi vrut, adăugase el, să nu-și lase nicio șansă.
Toate astea Léonidas le aflase când se dusese la spital.
„În timp ce eu eram în metrou. În timp ce vorbeam cu Chloé. În timp ce
mă simțeam fericită și un pic mândră de mine, măcar o dată.“ – Și Zaïde?
întrebă ea. Zaïde unde este?
– Încă la școală. Știți, e devreme.
Nu, Juliette nu știa. Stătea aici dintotdeauna, cu lucrul acesta care îi
creștea în pântece, creștea, creștea, și care nu era nicio viață, nicio
promisiune. O moarte, un mort mai degrabă, un mort de dată recentă, pe
care
trebuia să-l adăpostească, să-l legene și să-l consoleze, să-l conducă...
Cuvântul o izbi și își reveni numaidecât. Îi promisese o călătorie lui
Zaïde – întrucât pariul lor nu era tocmai un pariu – și își va ține
promisiunea. Dar după aceea, n-ar fi obligată să...? Nici nu-și găsea
cuvintele pentru a descrie imaginea deprimantă care îi apăru și nici nu-și
dorea să le găsească, cel puțin nu imediat.
Léonidas își drege glasul și se apropie de ea.
– Zaïde este fericită aici, șopti el. Dar n-o să ne-o lase.
Cu sau fără pipă, omul era un vrăjitor. De când îl cunoștea, Juliette se
gândise adesea că el vedea prin coperte; fără îndoială un chip nu-i putea
opune mai multă rezistență.
– Știu. Și totuși, nu pot suporta ideea de a...
 Nu, ea nu putea să rostească fraza până la capăt. Din nou, el înțelese.
– Eu nici atât. Însă micuța are o mamă, deși Soliman nu v-a
pomenit niciodată de ea.
– Credeam că... e moartă.
El puse cu stângăcie mâna peste mâna tinerei femei. Ea se încordă,
apoi se lăsă în voia căldurii reconfortante pe care degetele lui grăsuțe o
răspândeau.
– Știu unde locuiește ea, îi spuse. Soliman mi-a spus. În ziua când
l-am făcut să descopere că băuturile alcoolice grecești sunt la fel de
bune ca infuziile lui de plante. Era beat turtă și am avut remușcări
atunci.
Lăsă capul în jos, cu obrajii tremurându-i, și zise în încheiere:
– Acum nu mai am.
 21

Mâna lui Zaïde nu avea nimic în comun cu a lui Léonidas: era mică,
atât de mică, încât Juliette se temea tot timpul să n-o scape. În picioare,
pe peronul de la RER C 18, se lupta cu vântul care, la intervale regulate,
ridica hârtii boțite, aruncate sub scaunele de plastic, le rostogolea într-un
vârtej leneș, apoi le abandona puțin mai departe. Călătorii care foloseau
această linie, observă ea, trebuie să fi mers mereu încovoiați, pentru a
rezista presiunii intermitente, cu fruntea plecată în fața rafalelor, cu
umerii ridicați și cu ambele mâini ținând strâns umbrela când ploua.
Dourdan-la-Forêt. Numele ultimei stații. Mai trebuia doar să nu
greșească, să nu se urce în trenul care se îndrepta spre Marolles-en-
Hurepoix – în fața hărții liniei, Zaïde repetase de mai multe ori acest
nume de parcă îi aluneca pe limbă, lăsându-i o urmă sărată, plăcută – și
Saint-Martin d’Étampes.
– E călătoria mea, e călătoria mea! repeta ritmat fetița.
Născocise un șotron cu reguli obscure, care îi cereau să țopăie de-o
parte și de alta a liniei ce nu trebuia depășită și pe care evident că o
depășea, o dată la două sărituri. Juliette, un pic nervoasă, o trase înapoi.
Zaïde se opri și o privi țintă cu nemulțumire.
– Ești ca tata. Ți-e teamă de orice.
Palma lui Juliette deveni umedă. Pentru a suta oară poate, se întrebă
dacă ea și Léonidas făcuseră bine ascunzându-i adevărul fiicei lui
Soliman. În realitate, să nu-i vorbească despre moartea lui nu fusese o
decizie cumpănită, rațională, nici măcar efectul compasiunii pe care o
resimțeau – sau al durerii lor: se poticniseră împreună înaintea
obstacolului.
Da, se poticniseră. Nemaivăzând decât zidul din fața lor, ce trebuia
survolat – imposibil – sau doborât, orbește, fără a ști ce plante abia
răsărite printre pietre aveau să moară, cu rădăcinile dezgolite, expuse,
uscându-se sau putrezind. Zaïde era o mică ființă încăpățânată, cu replici
prompte, uneori tăioase; Léonidas o credea rezistentă, cu piciorele pe
pământ, de multă vreme obișnuită cu ciudățenia tatălui ei, pe care când îl
mustra, când îl alinta.
– Exact, răspunsese Juliette.
 Alte explicații nu dăduse. Își închipuia că toată tabăra psihologilor
considerând adevărul singura alternativă la nevroză i-ar fi demontat
intuiția în două secunde.
Însă această intuiție era suficient de insistentă, încât Juliettte să ia
hotărârea de a se încrede în ea măcar o dată. Provizoriu.

Contrar a ceea ce crezuse Juliette, Zaïde primea regulat scrisori de la

mama ei. Fetița îi arătase pagini cu desene colorate, magnifice, având
explicații scrise cu litere mărunte de tipar de jur împrejur. „Aici, casa“.
„O pasăre pe ramurile rodiului, chiar în fața ușii de la bucătărie“. „Ți-ar
fi plăcut această plimbare, o vom face împreună cândva“. „Am întâlnit
acest măgăruș la marginea câmpului, am stat de vorbă mult amândoi,
asta nu te miră, sunt sigură“. Firouzeh semna cu un F foarte
împodobit, înconjurat de volute ce păreau să plutească pe hârtie. –
 Firouzeh înseamnă „turcoaz“, îi explicase Zaïde. Mama locuiește foarte
departe... într-un oraș numir Shiraz.
O târâse în camera ei, scosese un atlas greu, mult prea greu pentru ea,
din vraful de cărți care îi sprijinea patul în partea dinspre ușă și, după ce
întorsese sârguincioasă mai multe pagini, pusese degetul pe un punct
însemnat de ea cu un cerc albastru-aprins, trasat cu markerul.
Juliette se abținuse cu mare greutate să rostească întrebările care-i
stăteau pe limbă. De ce mama lui Zaïde îi scria în franceză? De ce
Soliman părăsise Iranul împreună cu fiica lui și de cât timp? Ce se
întâmplase? Și de ce Firouzeh, soția lui, se întorsese în Franța cu câteva
luni în urmă, dar nu venise să-i vadă? Léonidas nu-i putuse oferi nici cel
mai vag răspuns. De câteva zile era apatic, aproape că refuza să
vorbească. Venea dimineața, se așeza lângă biroul lui Soliman și se
adâncea în contemplarea fotografiei lui Sylvie – femeia de pe linia 6, cea
care citea rețete culinare și care, într-o bună zi, alesese să ingurgiteze
moartea, s-o înghită dintr-odată, să se lase cucerită de ea ca de surpriza
unei savori necunoscute.

Strânse mai tare mâna lui Zaïde. O trecu un fior fără nicio legătură cu
vântul ce nu înceta să bată. Se temea. Bineînțeles, Léonidas îi scrisese
mamei fetiței – avea doar o adresă poștală. Bineînțeles, Firouzeh
răspunsese, tot printr-o scrisoare, un simplu „veniți“ mâzgălit pe o hartă
strecurată în pliul unei foi acoperite cu crochiuri, la care Juliette se uită
îndelung înainte de a i le arăta lui Zaïde. O căsuță cu fațada umbrită de
ramurile revărsate ale unui arbore ce părea imens, un stejar sau un tei,
probabil; o fereastră cu pervazul plin de ghivece cu flori portocalii și
roșii; o barieră vopsită nu în alb, ci în verde, dincolo de care se zărea, pe
fondul estompat al unui frunziș deja atins de toamnă, silueta unei
căprioare. Fetița mângâiase desenele pe rând. Nu părea nici măcar
surprinsă...

– Vine! Vine! strigă Zaïde.

Rucsacul îi sălta, codițele păreau să-și ia zborul și chipul încântat al
acesteia se întoarse spre capătul peronului. Oare suferise din cauza
izolării decise de Soliman, din cauza unei vieți limitate, deși protectoare,
care o purta în fiecare zi de la depozit la școală? Juliette alesese oarecum
rutina; lui Zaïde îi fusese impusă. Însă astăzi, și una, și cealaltă simțeau
fiorul aventurii.
Dourdan-la-Forêt... Da, era o aventură. Cea mai mică abatere, dacă
acceptai, putea fi o aventură.
 22
Găsiră casa cu oarecare dificultate. Se afla la doi kilometri de gară, în
direcția pădurii, acea pădure pe care mama lui Zaïde o redase pe paginile
trimise fiicei sale în pete de acuarelă suprapuse – ocru-galben și verde-
pal. Aerul mirosea a fum. O căsuță pentru păsărele, vopsită în albastru-
aprins, servea drept cutie de scrisori; piciorul ei era înfipt un pic strâmb
lângă un cireș tânăr, în chip de proptea.
– Aici e? întrebă Zaïde cu seriozitate.
– Cred că da, răspunse Juliette.
Brusc, cuvintele căpătau greutate, aveau densitatea bilelor de fier
gravate cu spirale pe care bărbații le aruncau dincolo de zidul
depozitului, pe un pătrat de nisip bine delimitat, în curtea unui imobil.
Zaïde trebuie să fi ascultat ani în șir zgomotul făcut de ele când se loveau
și exclamațiile de indignare sau de bucurie ale jucătorilor. Și Juliette nu
se putu abține să nu-și coboare ochii spre gura fetiței, imaginându-și că
pe acolo aveau să iasă, ca în unele basme, obiecte dintre cele mai
fabuloase. Însă nu se întâmplă nimic. La baza căsuței pentru păsări,
pământul părea bătătorit; urme de pași se vedeau aproape peste tot,
venind dinspre casă, pornind iar într-acolo. Urme deloc adânci, dar clar
conturate, Firouzeh are picioare de dansatoare, remarcă Juliette, sigur e
mărunțică și ușoară, pe scurt, o Zaïde adultă.
Se luară după urme, mergând în continuare de mână, până la ușa
recent vopsită în aceeași culoare cu a căsuței pentru păsări. Juliette
ridică brațul și ciocăni. Imediat ușa se roti în balamale: fuseseră pândite
de la una dintre ferestrele joase ce se deschideau de-o parte și de alta a
intrării? Probabil.
Însă femeia ce se ivi în prag nu semăna nici pe departe cu cea pe care și-
o imaginase Juliette: roșcată, cu rotunjimi generoase, era înfășurată
într-un uriaș poncho cu franjuri și purta pe nasul cârn ochelari mici,
rotunzi, cu ramă de metal. Ignorând-o pe Juliette, se ghemui în fața
fiicei sale și întinse spre ea mâinile cu palmele desfăcute; copilul rămase
o clipă nemișcat și grav, apoi se aplecă și, doar o clipă, puse fruntea
peste degetele alăturate. Poate ea îi șopti un cuvânt pe care Juliette îl
ghici, fără să-l audă cu adevărat. Mort.
Un camion trecu pe șosea și geamurile ferestrei vibrară. Un sunet
cristalin, ușor, și brusc Juliette îl văzu iar pe Soliman agitându-se
deasupra cafetierei meșterite de el, ciocnind ceștile, în vreme ce aroma
puternică a cafelei se răspândea printre cărți.

– , murmură Firouzeh.
Juliette nu înțelese, evident, dacă aceste cuvinte îi erau adresate ei, ori
poate lui Zaïde și ei, așa cum nu știu nici că plângea până nu-și simți
lacrimile prelingându-i-se pe gât și udându-i eșarfa albastră, preferata ei.

Băuseră ceai, aprinseseră focul și se așezaseră pe pernele împrăștiate în

jurul pietrei căminului. Firouzeh avea o apărătoare de muște cu care
îndepărta scânteile ce țâșneau din butucii aflați în cămin. De fiecare dată,
Zaïde aplauda. Juliette lăsa mierea să se scurgă pe mânerul linguriței,
privea aurul lichid căpătând reflexe stacojii și verzi, după cum flăcările
săltau sau se domoleau peste lemnele despicate.
Iar.
Și iar.
– N-am vrut să-mi părăsesc țara, zise pe neașteptate Firouzeh.
Mama și tata erau acolo, îmbătrâneau. În plus, lor nu le-a plăcut
niciodată Soliman. Pentru ei, era un om de hârtie, înțelegeți? Nu exista
cu adevărat. Nu știi ce are în cap, spunea tata. Eu știam, mă rog, îmi
închipuiam că știu. Dragoste pentru mine, pentru fiica noastră, pentru
munți – locuiam la poalele munților –, pentru poezie. De-ajuns ca să
umpli o viață, nu credeți? Nu aștepta un răspuns. Vorbea în șoaptă, în
timp ce ațâța focul.
– În sfârșit, eu așa credeam pentru că îmi convenea. Pentru mine,
poezia... e ceva prea complicat, un drum întortocheat, care uneori nu
duce nicăieri. Prefer imaginile, culorile. Poate că, în fond, e același
lucru. Discutam întruna despre asta cu Soliman, mă obosea. Îi
spuneam că viața nu e o migdală, n-o să găsești ce-i mai bun înlăturând
coaja, apoi pielița. Însă el se înverșuna. Așa era el. Ieșea din ce în ce
mai rar, rămânea închis toată ziua în aceeași cameră, cea cu fereastra
spre grădina de migdali. Aceleași lucruri, repeta el, privite adesea,
observate perseverent, ne pot oferi cheia a ceea ce suntem. Eu nu știam
ce căuta, ce voia...
Firouzeh ridică ochii. Avea privirea fixă, întunecată.
– Eu nu l-am înțeles niciodată. El nu m-a înțeles niciodată. Așa se
întâmplă, presupun, în majoritatea cuplurilor. Te destăinui cu pasiune,
 crezi că știi tot, că înțelegi tot, că accepți tot, apoi apare prima fisură,
prima lovitură, nu neapărat dată cu răutate, nu, dar dată, și totul se
face țăndări... și te pomești gol și singur lângă un străin de asemenea
gol și singur. E insuportabil. – El n-a suportat, zise cu glas scăzut
Juliette.
– Nu.
– A plecat.
– Da. Cu Zaïde. Eu am vrut așa. Era mai apropiată de el decât de
mine. Știam că totul va fi mai ușor pentru ea aici. Și poate și pentru el.
– De ce ați plecat până la urmă?
– Părinții mei au murit. Nu mai aveam pe nimeni acolo. Când am
sosit, nu mă gândeam decât la un lucru: să-mi revăd fiica. A trebuit... și
apoi...
Pleoapele ei grele coborâră.
– Nu eram întreagă. Exilul este... nu știu cum să explic altfel. Nu
mai eram întreagă și nu voiam să îi impun asta lui Zaïde. Vidul,
angoasa, acest „nimic“ pe care nu reușeam să-l micșorez. Prin urmare,
am așteptat. Ne-am vândut pământurile, nu eram strâmtorați. Acolo
aveam o meserie. Eram profesoară, profesoară de franceză... Aici am
început să ilustrez albume pentru tineri. Ajută. Banii lau ajutat și pe
Soliman inițial.
– Chiar dacă a reînceput să facă turul unei singure încăperi...
– Spunea că o singură încăpere poate cuprinde o lume întreagă.
– Cărțile, murmură Juliette. Cărțile. Firește.
Și, la rândul ei, se apucă de povestit.
23

Juliette se afla acolo de trei zile, în căscioara de la marginea pădurii,

așteptând – nici ea însăși nu știa ce anume. Știa doar că așteptarea
aceasta era un ținut rece și liniștit, incredibil de luminos, vast, pustiu, că
se adâncea în el fără împotrivire, cu ușurare chiar.
Plânsese mult la început. Ca un copil la prima durere, ca o adolescentă
la prima despărțire. Imaginea unei cești de cafea o făcea să izbucnească
în lacrimi, un pulover vechi, negru, aruncat pe spătarul unui scaun îi
smulgea hohote de plâns. Vedea imediat haina întinsă, mișcându-se,
acoperind o siluetă familiară, deșirată, cu gesturi stângace – cu toate că
obiectul respectiv de îmbrăcăminte era măsura XS și, în mânecile
scurtate de atâta spălat, Soliman nu și-ar fi putut strecura brațele lungi.
Firouzeh, impasibilă, o urmărea cu privirea și nu încerca s-o consoleze
altfel decât aducându-i ceașcă după ceașcă de ceai.
– Ați putea fi englezoaică, nu? o întrebă Juliette între două icnete,
în timp ce își ștergea ochii cu colțul șalului pe care Zaïde, grijulie, i-l
pusese pe umeri. Englezii cred că ceaiul este un fel de soluție pentru
orice. În romanele Agathei Christie...
– Nu le-am citit, o întrerupse Firouzah veselă. V-am spus, prefer
imaginile. Culorile. Gesturile. Ceea ce mângâie hârtia, pielea... Puse
ceașca pe polița șemineului. Mâna îi tremura puțin.
– Pielea lui... Pielea lui Soliman... Era mată, dar nu peste tot la fel,
cu adâncituri umbrite, cu porțiuni palide... finețea... și forma coapselor
lui... ar trebui să vă arăt... să desenez... – Nu, șopti Juliette, pironindu-și
ochii pe vârful încălțărilor. Firouzeh întinse mâna spre ea.
– Juliette... El și dumneavoastră... Nu erați...?
– Nu.
– Dar plângeți. – Da. Nu-i normal, asta vreți să spuneți? se repezi
ea, dintr-odată agresivă. Iar Zaïde nu plânge. Asta-i normal?
Degetele lui Firouzeh se așezară peste ale lui Juliette, care avu impresia
că o pasăre din pădure o alesese ca loc de odihnă și, bizar, se simți
îmbărbătată.
– Normal. Niciodată n-am înțeles sensul acestui cuvânt. Dar
dumneavoastră?
Și, cum răspunsul se lăsa așteptat, mângâie părul fiicei sale care se
ghemuise lângă ea și începu să cânte cu gura închisă. O melodie
surprinzătoare, uneori atât de gravă, încât aproape că nu se mai auzea –
doar vibrația gâtului dovedind că sunetul sălășluia în trupul cântăreței –,
uneori stridentă, subțire, încordată precum cântecul unui copil. Zaïde
ținea ochii închiși și își strecurase degetul mare între buze.
Juliette lăsă o ultimă lacrimă să i se usuce pe obraz și se uită la ea. Privi
cum anii se șterg de pe chipul totuși atât de tânăr, privi cum fetița
redevine aidoma nou-născutului care dormise pe pântecele mamei în
ziua când venise pe lume.
– Nu știu dacă e normal, zise ea într-un târziu. Pe scurt, mă simt
pustiită. Viața mea era umplută cu lucruri mărunte. Nu-mi plăceau, mă
rog, nu cu adevărat, dar se aflau acolo, îmi erau suficiente.
Apoi i-am cunoscut pe ei
doi... Închise ochii o clipă.
– Ar trebui să spun pe ei patru. Soliman, Zaïde, bărbatul cu pălărie
verde și femeia care... a murit și ea. Fiecare dintre ei mi-a dăruit ceva și,
în același timp, mi-au luat totul. Nu mi-a mai rămas nimic, înțelegeți?
Sunt ca o cochilie. Simt cum trece aerul prin mine. Mi-e frig.
– Aveți noroc, zise domol Firouzeh. Eu sunt plină de acest copil pe
care îl regăsesc. De absența lui. De prezența lui. De moartea care ne-a
reunit. E sfârșitul călătoriei mele... deocamdată. Dar să nu vă închipuiți
că regret.
Se desprinse blând din brațele micuțe care o înlănțuiau, se duse la
fereastră și o deschise larg. O pală de vânt năvăli în cameră și o jerbă de
flăcări țâșni și se albăstri deasupra jarului.
– Vântul, rosti ea, vântul... Ieșiți din casă, Juliette, duceți-vă să
respirați! Duceți-vă să ascultați!
Ați stat prea mult închisă între cărți. La fel ca el. Cărțile și oamenii au
nevoie să călătorească. Zaïde nu se trezise. Doar se mișcă puțin, ca un
pisoi care se întinde în sălașul unui vis și toarce sub mângâierea unei
fantome mult iubite.

Avea, totuși, o carte în buzunar. Îi simțea forma lipită de ea, în timp

ce dădea roată casei cu pași mici. „Stârnesc milă. Parcă sunt o
bătrânică.“
Îi făcea bine să râdă de ea însăși. La fel, și să pipăie coperta flexibilă
prin țesătura hainei. Era o carte de Maya Angelou, Lettre à ma fille 19, pe
care o luase în ultimul moment înainte de plecare.
Fiindcă se afla deasupra unui teanc, la îndemână. Fiindcă nu era prea
groasă, iar cele două rucsacuri atârnau greu. (Nu obișnuia să-și aleagă
lecturile după mărime, era o premieră. Dar nu neapărat și o idee proastă,
își zisese ea, doar o altă modalitate de a clasa cărțile la care nu se
gândise: cărți groase, de citit în fața focului sau în concedii lungi în care
trândăvești, cărți de picnic, culegeri de povestiri pentru drumuri scurte și
dese, antologii pentru a studia o temă în fiecare pauză, când telefonul nu
sună, când colegii sunt plecați la masă, când stai la tejgheaua unei
cafenele și bei un espresso dublu, cu un pahar de apă alături, ca să-ți
ajungă până termini textul).
 Cât ținuse călătoria, doar o răsfoise; Zaïde îi tot arăta fel de fel de
minunății zărite de-a lungul drumului – cupola dungată cu alb și roșu a
unui cort de circ, un bazin lunguieț, în care înotau rațe, un foc de frunze
într-o grădină, din care fumul se înălța în spirală spre cer. Și toate
șoselele, toate mașinile care mergeau undeva, ca și ele două.
– Oamenii se mișcă, e o nebunie, declarase ea. Tot timpul.
În clipa aceea, degetul lui Juliette pătrunsese între două pagini și ea
citise:
Eu
Sunt o femeie neagră
Înaltă ca un chiparos
Puternică mai presus de orice închipuire
Sfidând spațiul
Și timpul
Și situațiile
Atacată
Insensibilă
Indestructibilă
N-a putut să continue. Seara, pe canapeaua din salonul unde Firouzeh
îngrămădise perne și o pilotă groasă, luase iar volumul. Nu era un poem
al autorului cărții; îi aparținea lui Mari Evans – Mari Evans, al cărei
nume îl introdusese imediat într-un motor de căutare pentru a afla –
mijind ochii și mărind pagina afișată pe smartphone-ul ei – că se născuse
în 1923, în Ohio, și că poemul respectiv, I Am a Black Woman, devenise
un fel de manifest pentru multe afro-americane, inclusiv
Maya Angelou. Că ea însăși militase toată viața pentru drepturile
femeilor de culoare. Michelle Obama spusese că, în ceea ce-o privește,
puterea cuvintelor Mayei Angelou condusese o fetiță de culoare din
cartierele sărace ale orașului Chicago până la Casa Albă.
În cartea sa, autorul cita acest poem drept un exemplu de
înflăcărare născută din umilință. Iar ultimele versuri erau:
Privește spre
mine Și
renaște.
 24
„Nu sunt neagră. Nu sunt înaltă ca un chiparos. Nu sunt puternică. Nu
sunt insensibilă. Totuși, și eu trebuie să înfrunt anumite lucruri. Deci să
privesc și să renasc... da, ar fi bine. Dar ce să privesc?
Și unde?“
Cu capul ridicat, Juliette se roti de jur împrejur. Purta o parka bej prea
largă, împrumutată de la Firouzeh, și se simțea un pic ridicol, ca o fetiță
care a scotocit prin șifonierul mamei. Eșarfa albastră, înfășurată de două
ori la gât, îi ajungea la nas; inspira aerul tare prin ochiurile modelate
unul câte unul de degetele bunicii ei. Dintr-odată, văzu foarte clar aceste
degete: ușor noduroase, cu pielea acoperită de pete numite cândva „flori
de cimitir“, ce imagine oribilă. Degetele bunicii – și ale Silviei, femeia din
metrou, cea care hotărâse să părăsească o viață în care, poate, nu mai
exista nimeni pentru care să tricoteze eșarfe sau, pur și simplu, să se
străduiască să-i facă viața puțin mai veselă – încetaseră de-acum orice
mișcare, iar această mișcare lipsea, simțea Juliette, această imobilitate
altera ritmul lumii, trebuia găsit ceva, și încă repede, pentru a-i da iar
avânt.
„Tâmpită.“
O luă cu amețeală și, în plus, tocmai formulase o neghiobie
pretențioasă, păi cine se credea ea? Era nefericită ori, mai bine zis,
abătută, asta fusese înainte de moartea lui Soliman, nu-și găsea locul, ei,
și? Locul ei era acolo unde viața o așezase, nu, unde ea singură alesese să
se ascundă, la nivelul trotuarului, fiindcă de părăluțe nu putea fi vorba în
cazul ei 20. Și uite-o acum! Uite-o... Deprimantă, dar asta era realitatea.
Merse mai departe, oarecum la întâmplare, dând la o parte ramurile
negre și umede ale unei sălcii mari, care coborau până la pământ și îi
barau calea. Cioburi de ghivece de flori i se rostogoleau sub tălpi printre
grămezile de iarbă cosită care putreziseră și grădinița de legume pe care
Firouzeh începuse s-o traseze cu sfori întinse pe țăruși. Deja se vedeau o
brazdă de ridichi într-un colț și niște salată de iarnă. Pământul proaspăt
săpat părea bogat și negru, cu siguranță călduț, dacă și-ar fi afundat
degetele în el.
La câțiva metri, dincolo de plasa de sârmă ruginită ce servea drept gard
pentru grădină, era un soi de baracă făcută din scânduri devenite cenușii
cu timpul. Acoperișul se surpase și lăsa să se vadă, printre bârnele
despărțite, crăpate pe alocuri, o pată de un galben strălucitor. La fel de
galbenă ca gușa unui colibri. Ca bulgării de mimoză pufoși, cu parfum
năucitor, pe care îi cumpăra cu ani în urmă pentru mama ei care visa în
fiecare iarnă la Nisa și la Coasta de Azur, fără să-și dorească, totuși, să se
miște din cartierul ei de case.
Puse mâna pe sârmă, mări deschizătura din gard și se strecură pe
acolo, rugându-se ca parka lui Firouzeh să nu se agațe în vreun capăt
ascuțit. Ajunsă de cealaltă parte, sări peste un mic șanț cu apă stătută,
apoi făcu slalom printre tufele de urzici și de tulpini portocalii,
sfărâmicioase, despre care se îndoia că purtaseră vreodată o floare cât de
mică. Această porțiune de teren părea abandonată de ceva vreme și
trebuie să fi servit drept loc pentru aruncarea gunoaielor: picioarele unei
mese de călcat se ridicau în mijlocul unui morman de bidoane de plastic,
pline cu un lichid negricios, maldăre de pânză putrezită acopereau un
taburet șchiop și, ca să pună capac la toate, mai existau un fier de călcat
îndesat într-un cazan vechi de rufe și o pălărie – da, o pălărie pentru
petreceri, roșie cu paiete, care părea nouă.
Ușa barăcii era înțepenită cu mai multe panouri de tablă ondulată, dar
pe o latură, o bucată întreagă de perete era aproape prăbușită. O prelată
verzuie acoperea vehiculul aflat înăuntru, pus pe butuci – ca în vremea
războiului, când nu se mai găsea benzină. Dar pe atunci nu existau
mașini galbene, nu? Ba da, evident. (Lumea nu era alb-negru, în ciuda a
ceea ce crezuse ea când văzuse prima dată La Traversée de Paris21. În
apărarea ei, trebuie precizat că avea șase ani).
Apucă un colț al prelatei și trase. Câteva cărămizi puse pe acoperișul
vehiculului o luară la vale. Făcu un pas într-o parte, să se ferească, după
care trase din nou, cu toată puterea. Sudoarea i se prelingea pe gât, pe
spate. De unde îi venea această bruscă încrâncenare? Juliette nu știa nici
măcar dacă terenul îi aparținea lui Firouzeh ori dacă îl închiria –
proprietarul de drept putea să iasă din pădure în orice clipă, cu o
carabină de vânătoare încărcată și...
Prelata se rupse și căzu la loc alene. Pe partea ei interioară, mușchii
trasau hărți ale unor continente incerte. Animăluțe fugiră care-ncotro în
foșnet de frunze uscate – șoareci-de-pădure, poate. Ori pisici. Deranja un
mic spațiu locuit, cu obiceiuri bine stabilite, cuibul construit cu grijă
între osii adăpostind, poate, niște creaturi oarbe și roz – nu, nu era
sezonul. Era sigură? Nu prea. Nu poți fi sigur de nimic la țară, când ți-ai
petrecut atâta timp pe linia 6 a metroului parizian. Avea tendința săși
imagineze viața animalelor din vizuini exact ca un om care a dobândit
astfel de cunoștințe vizionând Alice în Țara Minunilor, versiunea Disney.
Trase iar, aruncând jos alte cărămizi și, în sfârșit, el apăru în fața
ei, la fel de inofensiv și de ispititor ca o jucărie mare, însă mult mai
murdară. Un microbuz.
Galben.

– Este al dumneavoastră?
Juliette tocmai dăduse buzna, cu răsuflarea tăiată, în atelierul unde
Firouzeh construia un totem împreună cu Zaïde. Puseseră una peste alta
mai multe bucăți de lemn, butuci despicați pe lung, cu miez moale și roz
și lăsau să se scurgă pe suprafața lor firișoare de vopsea de diferite culori.
– După aceea, îi explică Zaïde, o să-i facem ochi din plastilină. Și
sprâncene. Și o gură, ca să poată să pălăvrăgească.
Repetă de două-trei ori ultimul cuvânt, cerșind admirația lui Juliette.
– Să pălăvrăgească. E un cuvânt frumos. Îl știai?
Tânăra făcu semn din cap că nu.
– Ești foarte cultă.
Zaïde afișă o expresie plină de modestie și întoarse butucul pe care îl
ținea în mâinile pătate. Un șiroi rubiniu se întinse peste fibre.
– Lemnul sângerează, fredonă ea, o să moară.
Firouzeh o bătu pe umăr.
– Arborele a murit când a fost tăiat. Dar bucata asta va rămâne vie.
– De ce? – Datorită palavrelor și dorințelor. Vezi tu, după ce vom
asambla cei doi butuci, va rămâne o scobitură aici, unde se îmbină.
Când vei avea o supărare sau o dorință, vei putea s-o scrii pe un petic
de hârtie și s-o strecori înăuntru. Bunicul m-a învățat.
– Și ce se întâmpă pe urmă?
Firouzeh ridică ochii și întâlni privirea lui Juliette.
– Lemnul mănâncă tot. Necazuri, speranțe, tot. Le păstrează în
siguranță. Ne lasă mâinile libere ca să scăpăm de ele sau să le realizăm.
Depinde ce îi dai în grijă.
– Așadar, începu Juliette brutal, este al dumneavoastră?
Tânăra femeie nu se arătă surprinsă; își luă doar un răgaz, cât să astupe
cutiile cu vopsea puse pe raft, înainte de a se întoarce spre fereastră.
Dincolo de geamurile murdare, se zăreau culorile moarte ale pământului
nelucrat, baraca și silueta diformă, abia conturată prin ceață.
– Da. În fine, nu, răspunse ea. Este al dumneavoastră. Dacă îl vreți.
25

– Chiar vreți să faceți asta.

Nu era o întrebare. Léonidas, stând în fotoliul lui Soliman și înconjurat
ca întotdeauna de un nor de fum, voia doar să se asigure că înțelesese
bine discursul precipitat, sacadat, pe care Juliette îl turuise.
– E o idee bună, nu? Niciodată n-am reușit ce pretindea Soliman:
să urmăresc pe cineva, să mă apropii suficient și să-l studiez ca să știu
de ce carte ar avea nevoie, ce carte i-ar reda speranța sau energia ori
furia care-i lipsesc. În felul ăsta, voi avea o mulțime de cărți în
microbuz și voi merge la oamenii din sate, îmi voi face timp să-i cunosc
măcar puțin. O să fie mai ușor. Să le dau un sfat, la asta ma refer. Să
găsesc cartea potrivită. Pentru ei.
Bărbatul cu pălăria cea verde – care se odihnea ca de obicei pe creștetul
său – își scoase pipa din gură și îi privi gânditor căușul.
– E atât de important pentru dumneavoastră ce voia Soliman? Nu
v-ați gândit niciodată că era pur și simplu nebun – și noi odată cu el?
Vedeți în noi... așa... un soi de doctori de suflete sau niște reprezentanți
medicali care hoinăresc cu trusa de medicamente după ei?
– Ei bine...
Cum să-i spună că da, ceva de genul ăsta? Că sfârșise prin a crede, nu,
prin a dobândi certitudinea că între copertele cărților se ascundeau
deopotrivă toate bolile și remediile? Că întâlneai acolo trădarea,
singurătatea, crima, nebunia, furia, tot ce putea să te înhațe de gât și să-ți
strice existența, fără a mai pomeni de a altora, și că uneori să plângă
deasupra paginilor tipărite putea salva viața cuiva? Că a-ți găsi sufletul
pereche într-un roman african sau într-o poveste coreeană te ajuta să
înțelegi în ce măsură oamenii sufereau din cauza acelorași rele, în ce
măsură se asemănau, și că era posibil să-și vorbească unii altora – să-și
zâmbească, să se mângâie, să schimbe semne de recunoaștere, oricare ar
fi acestea – pentru a încerca să-și facă mai puțin rău, fără a se sinchisi de
ziua de mâine? Însă Juliette se temea să nu vadă pe chipul lui Léonidas o
expresie condescendentă fiindcă, da, toate astea erau psihologie de doi
bani.
 Și totuși, ea credea în ele.
Așa că așteptă la colțul străzii mașina de depanare care venea de la
Dourdan-la-Forêt, plăti fără comentarii suma exorbitantă cerută de
șofer, asistă la descărcarea microbuzului – care, pentru moment, arăta a
epavă și nu mai aducea nici pe departe cu micul bulgăre de soare pe care
i se păruse că-l vede strălucind acolo, sub acoperișul prăbușit, în magia
înșelătoare a ceții.
Se adresă celui mai apropiat service – nici vorbă de astă dată să se
ruineze cu cheltuieli de transport –, stabili un deviz, făcu încă o grimasă,
se urcă în pod să caute ultimele cutii cu vopsea galbenă, cumpără
detergent și se apucă de treabă.
Léonidas scosese un scaun de grădină în fața ușii cu geamuri a biroului
și o privea lucrând. Când și când îi aducea un croasant cu migdale și un
nes – renunțaseră definitiv să pună în funcțiune mașina lui Soliman –,
dădea din cap cu un aer grav și se ducea să se așeze iar pe scaun. Cărăușii
nu mai veneau, zvonurile circulaseră cu siguranță, ele mergeau chiar mai
repede decât cărțile, cu vorbele lor lipsite de greutatea paginii tipărite,
vorbe predispuse poate la metamorfoze, de altfel, se întreba Juliette
frecând capota plină de mucezeală, istoria lumii așa cum o cunoștea ea,
era altceva decât un zvon imens pe care unii avuseseră grijă să-l aștearnă
pe hârtie și care continua să se modifice iar și iar, până la sfârșit?
Cert e că rămăseseră
singuri. Cu fantomele
lor.
Și cu microbuzul care se descotorosea de pieile moarte ca un șarpe
agățat de un arbust. Care începea din nou să sclipească. Care părea să
ocupe din ce în ce mai mult spațiu în curticica lor. – Ce mare e, mormăi
Léonidas cu oarecare admirație, totuși, n-o să mai încapă pe poartă.
Acum ce facem?
Juliette stătea în picioare lângă el, mândră de opera ei, luptându-se să-
și scoată mănușile de cauciuc. Caroseria era toată galbenă, dar în nuanțe
diferite, întrucât trebuise să mai cumpere vopsea și moda lui „galben-
păpădie“ cedase locul de mult lui „galben-canar“ și lui „galben-
grepefruit“. Se mai vedea un pic și din culoarea originară, pe capotă,
acolo unde caroseria fusese mai bine protejată. Îi părea rău că Zaïde nu
era acolo să picteze flori pe portiere, cum făcuse în camera unde Soliman
îi propusese să locuiască în urmă cu câteva săptămâni. Dar Zaïde nu se
va întoarce la depozit. Nu curând. Însă Léonidas avea să-și trăiască acolo
viața de pensionar, preciza el cu umor, lipsindu-se cu ușurință de plata
unei chirii. Voia să refacă rețeaua de cărăuși, să continue în mare și de
asemenea să... – Vapoarele au nevoie de un port de ataș, spuse el
uitându-se la microbuzul revopsit. Și ăsta e un vapor. Nu un velier de
curse, evident, nu-i deloc zvelt, ba e chiar dolofan. Zici că-i o jucărie. Mă
duce cu gândul la un cântec al formației Beatles, îl cunoașteți? The
Yellow Submarine. Ar trebui să-l numim așa, dacă nu vedeți un neajuns
în asta, desigur.
Juliette începu să râdă.
– Știți de Beatles?
– Firește. Chiar dacă sunt centenar, știu. Mai degrabă
dumneavoastră nu aparțineți epocii în care v-ați născut, nu eu. Și e
foarte bine. N-o să vă spun să rămâneți așa cum sunteți, fiindcă e
împotriva a ceea ce vă doriți. Dar păstrați această părticică de...
Hotărât lucru, îmbătrânesc, îmi pierd cuvintele. Nu reușesc să-l găsesc
pe cel mai potrivit.
– Nici eu, șopti femeia.
El zâmbi – un zâmbet puțin trist, dar plin de bunătate.
– Cu atât mai bine, în definitiv.
 26

Juliette plecă într-o dimineață ploioasă, nu prevăzuse și nici nu-și

imaginase că microbuzul galben – Y.S., cum îl numea acum, ca să fie mai
scurt – o să pară tern între zidurile șiroinde, sub norii de un cenușiu
deprimant care mai că atingeau acoperișurile. Petrecuse aproape o
săptămână alegând cărțile pe care urma să le înghesuie, bine legate, pe
rafturile fixate în pereții de tablă.
– O să mă întorc din când în când ca să refac stocul, spusese
Juliette.
Râsese, la fel și Léonidas, care adăugase:
– Oamenii o să vă aducă altele acolo unde o să vă opriți. Cele pe
care nu le vor, probabil. – Sau, dimpotrivă, cele pe care le iubesc cel
mai mult... Nu fiți atât de pesimist! Nu-i mai bine să dai o carte care-ți
place?
Indulgent, Léonidas încuviințase din cap.
– Negreșit. Dar cred că vă faceți multe iluzii, Juliette.
Ea tăcu câteva clipe, dusă pe gânduri, poate întristată, apoi conchise:
– Aveți dreptate. Dar prefer să rămân așa, mai naivă.
După o lungă discuție, hotărâseră ca la prima călătorie să renunțe la
serii, deoarece Juliette nu era sigură că va dori să treacă iar prin cutare
sau cutare sat ca să lase volumul 2, 3 sau 12. Voia să-și păstreze
libertatea, prețioasa libertate a cărei ucenicie abia o începea. Proust avea
să rămână deocamdată la depozit, la fel și Balzac, Zola, Tolkien, cărțile
lui Charlotte Delbo pe care, totuși, le îndrăgea, Legendele clanului Otori
de Lian Hearn și ediția completă a Jurnalului Virginiei Woolf, cele trei
volume din Livre de Dina de Herbjørg Wassmo, Cronicile din San
Francisco de Armistead Maupin, Darkover de Marion Zimmer Bradley,
1Q84 de Haruki Murakami, Omul fără însușiri de Robert Musil și toate
marile saga de familie ce nu puteau fi ținute într-o mână. Rămâneau cele
întrun singur volum, cele groase, cele subțiri, cele medii, cele cu cotorul
deja crăpat de cât fuseseră deschise și uneori uitate cu fața în jos pe o
masă sau pe o canapea, cele rare, care încă miroseau a carton și a piele
noi – cele care fuseseră îmbrăcate ca odinioară cărțile de școală. Juliette
își amintea acele coperte de plastic rebele ce nu voiau să rămână la locul
lor, strângeau cotorul cărții și îți lăsau palmele jilave. Dar și aici trebuia
făcută o alegere. Nu era mai ușor decât clasarea lor.
 – Mă întreb...
Așezată pe o cutie plină cu romane în format de buzunar, Juliette își
mușca buza – toate eroinele din romanele de dragoste făceau așa –
încruntându-se.
– De fapt, Y.S. nu-i o bibliotecă ambulantă. Dintr-astea există deja
cu duiumul. Deci nu trebuie să am cărți pentru toate gusturile, toate
vârstele, toate domeniile de interes ale cititorilor... Sau da? Ce credeți?
Léonidas?
– Nimic.
– Cum nimic?
Léonidas, care răsfoia prețioasa lucrare despre insecte – o lua
pretutindeni cu el în servietă – îi aruncă o privire severă pe deasupra
ochelarilor ca niște semiluni.
– De ce ar trebui să am o părere despre orice? Vrând-nevrând,
alegerea mea ar fi diferită. Și în momentul de față, contează a
dumneavoastră.
– Dar trebuie să țin seama și de ceea ce le place cititorilor, se
încăpățână Juliette.
– Credeți?
– Da.
– Atunci, întoarceți-vă în metrou și luați notițe. Ați făcut-o deja,
nu?
Juliette dădu din cap aprobator. Da, începuse un soi de listă – mai ales
cu titluri care tot reveneau.
Cărți pe care le vedea în mai multe mâini, de mai multe ori pe
săptămână.
– Dar nu sunt neapărat cele mai bune, argumentă ea. N-o să fac
jocul, hm, marketingului editorial. Léonidas ridică din umeri,
plimbând cu drag lupa peste planșa în culori ce reprezenta o Empusa
pennata22, studiind în detaliu antenele bipectinate ce semănau foarte
bine cu niște lemnișoare uscate. – E nevoie de toate pentru a alcătui o
lume, spuse el cu indiferență. Chiar și o lume a cărților.

Drumurile avură un iz de adio. Mai mult decât niște titluri de romane,

Juliette culese imagini, notate cu grija unui îndrăgostit: o frescă pe care
n-o remarcase până atunci, înfățișând o femeie în tutu sărind, cu
picioarele îndoite și ochii închiși, în fața unui peisaj urban scos în
evidență de nori având culoarea vatei de zahăr – de parcă dansa printre
stele ori cădea sau se înălța în spirala unui vis; porumbei – porumbițe,
hotărî Juliette – mergând pe marchizele de sticlă ale stației Dupleix;
imaginea fugară a unui dom auriu; curba grațioasă a șinelor chiar înainte
de stația Sèvres-Lecourbe (o coincidență?); un imobil oval, un altul
rotund ca o plăcintă, încă unul acoperit de plăci cenușii ca niște solzi, în
care, atunci când metroul trecea, tremurau reflexii verzi, albastre, violet;
o grădină pe acoperișuri; Sacré-Coeur în zare și vase mari de transport
despicând greoaie apa fluviului, altele amarate, aranjate ca niște grădini
cu rânduri de bambus, plantate în ciubere și cu măsuțe, scaune, bănci...
Juliette cobora la fiecare oprire, schimba vagonul, observa chipurile,
aștepta, fără să și-o mărturisească, un semn: cineva care să înțeleagă că
ea nu mai era cu totul acolo, că deja se hrănea cu amintiri, să-i surâdă,
să-i adreseze urări ca de Anul Nou sau o enigmatică frază pe care îi va lua
ani întregi ca s-o priceapă – dar nimic nu se întâmplă. Pentru ultima dată
ignoră scările rulante, sui treptele cenușii pe care sclipeau câteva
particule de mică și se îndepărtă prin ploaie.

Și tot sub ploaie, o burniță persistentă, cără cutiile cu cărți pe care le

alesese sau care cu șiretenie îi săriseră în ochi, nu mai știa foarte bine și,
în fond, n-avea nicio importanță. Un lucru învățase: cu cărțile aveai
mereu parte de surprize.
Rafturile pe care tâmplarul din colț le instalase (nu fără nenumărate
comentarii ironice) erau prevăzute cu stinghii care se fixau la jumătatea
cotorului, pentru ca volumele să nu cadă la primul viraj. O dată pline,
dădeau vehiculului în interior un aspect bizar, dar primitor.
– E mai bine decât în biroul lui Soliman, constată Léonidas uimit.
Cumva mai... intim.
Juliette era de acord: dacă n-ar fi trebuit să țină volanul, s-ar fi cuibărit
acolo, sub un pled ecosez, cu o ceașcă de ceai și cu una dintre multele
cărți ce îmbrăcau pereții, formând o tapiserie cu motive colorate și
abstracte, cele roșii și verzi ca mărul țâșnind ici și colo printre clasicele
coperte ivoriu, galben-pai, albastru-deschis.
În spațiul care rămânea – mai degrabă redus – îndesase toate cele
necesare: o saltea rulată, un sac de dormit, faimosul pled, scaune pliante,
un coș cu capac conținând puțină veselă și câteva ustensile de bucătărie,
un mic aragaz de voiaj, niște provizii neperisabile. Și o lampă, normal,
pentru a putea citi seara. O lampă pe care o va agăța într-un cârlig și care
se va balansa, proiectând umbre mișcătoare pe cărțile aliniate.
Léonidas își făcea griji pentru ea; o femeie singură, pe șosele... Juliette
îi vedea în ochii rotunzi titlurile de la rubrica de fapt divers, în timp ce el
și-o imagina ciopârțită sub un tufiș sau violată întro parcare. Era acolo,
în picioare în fața ei – cu câteva minute înainte de plecare –, legănându-
și mâinile cu un aer nefericit. Juliette îndesă sub scaunul șoferului trusa
de prim-ajutor, apoi se întoarse și îl cuprinse în brațe.
– Voi fi atentă. Promit.
– Nu știți nici măcar unde mergeți, se lamentă el cu un glas pe care
Juliette nu i-l cunoștea.
– Are așa de mare importanță? Credeți?
O stânse stângaci la piept. Oare de când pierduse obișnuința unor
astfel de gesturi tandre?
– Poate. E stupid, știu. Dar aș fi mai liniștit. Chipul i se lumină
brusc.
– Așteptați-mă! Doar o clipă, vă rog, Juliette!
Se răsuci și plecă, mai mult alergând, spre birou. Juliette începu să-și
mute greutatea de pe un picior pe altul. Anxietatea îi strângea stomacul,
totuși o cuprinsese graba deja, graba de a termina odată cu despărțirea,
graba de a face să huruie motorul și de a rula pe străzile cenușii, spre nu
știa ce.
Léonidas se întoarse în același pas săltăreț. În dreptul abdomenului,
impermeabilul stătea umflat într-un mod ciudat. Ajuns lângă ea cu
răsuflarea tăiată, strecură o mână sub haină și îi întinse trei cărți. –
 Prima este din partea lui Zaïde, îi explică. Era cât pe ce să uit, sunt
dezolat. S-ar fi supărat pe mine. Un exemplar din Simple povești de
Kipling. Emoționată, Juliette îl răsfoi: fiica lui Soliman decupase cu
atenție ilustrațiile și le înlocuise cu propriile desene. Un crocodil violet
ataca trompa unui elefant cu ochii măriți de spaimă și cu picioarele
foarte groase, o balenă cu ochi mongoloizi țâșnea din mare, o pisică se
îndrepta cu coada ridicată spre orizontul unde dispărea ceva ce semăna
foarte bine cu un camion mic și galben.
– Eu sunt mâța-ce-pleacă-singură și toate locurile sunt la fel
pentru mine, șopti Juliette, simțind un nod în gât. Așa mă vede ea?
Credeți?
 – Dar dumneavoastră? Fără a-i lăsa timp să răspundă, el îi luă
din mâini culegerea de povești. Juliette își ținu respirația: recunoștea
a doua carte. O văzuse adesea, așezată pe genunchii femeii cu față
blândă, Silvia, cea care alesese să dispară, să nu-și mai depene
amintirile, să nu mai rememoreze aromele stinse, nici rănile ascunse.
O carte de bucate, scrisă în italiană, tocită, pătată, folosită frecvent.
– Am regretat foarte mult că nu i-am vorbit niciodată, rosti el
încet. Am fi putut să îmbătrânim împreună. Să ne oferim încă bucurie.
N-am îndrăznit. Mi-e ciudă pe mine. Nu, nu spuneți nimic, Juliette! Vă
rog!
Buza de jos îi tremura ușor. Juliette încremeni. El avea dreptate. Să nu
spună nimic, să nu se miște. Să-i permită să meargă până la capăt.
– Soliman mi-a vorbit puțin despre ea, continuă Léonidas. Nu mai
avea familie, în afară de un nepot în Italia. La Lecce. La sud de Brindisi,
în sudul Italiei. Îi mărturisise cândva că această carte era tot ce avea de
lăsat moștenire. Că în aceste pagini se află întreaga ei tinerețe și patria ei,
culorile, cântecele, dar și durerile, doliurile, râsetele, dansurile, iubirile.
Totul. Așa că... nu mă încumetam să v-o cer, însă... aș vrea... Juliette
înțelese. – Să i-o duc?
– Da. Iar ultima e un manual de conversație francez-italian, se
grăbi el să precizeze. L-am găsit ieri într-un sertar de la biroul lui
Soliman. Poate avea de gând să se ducă el însuși la Lecce, nu vom ști
niciodată. La chioșcul de ziare din colțul străzii se vând hărți. Pot să mă
duc să vă iau, dacă vreți.
– Sunteți atât de sigur că o să spun da? Și cum o să-l recunosc pe
nepot? Îi știți măcar numele?
– Nu. Dar știu că are un mic restaurant aproape de Via
Novantacinquasimo Reggimento Fanteria.
E cam lung, într-adevăr, de aceea vi l-am notat.
– Trebuie să fie zeci de restaurante acolo! exclamă ea.
Apoi coborî ochii spre coperta cu nuanțe șterse. Legumele, ardeiul gras
durduliu. Brânza crestată de lama cuțitului. Și, în planul secund, umbra
unei coline, a unui măslin, a unei case joase. Parcă îți venea chef, își
aminti ea, să intri în peisajul unei cărți. Să zăbovești acolo. Să începi
acolo o nouă viață.
– O să-l recunosc, spuse ea brusc.
– Da,
îi răspunse ca un ecou Léonidas. O să-l recunoașteți. Sunt
convins.
 Epilog
Juliette

Pentru ultima dată – cel puțin, ultima dată în acest an, mai departe nu
știam – urmam linia 6. Dar nu în metrou. Yellow Submarine mergea în
paralel cu viaductul porțiunii aeriene, cu viteza reglată după a trenului
care părăsise stația Saint-Jacques în clipa când eu demaram de la stop.
La Bercy, trenul va coborî iar sub pământ, în timp ce eu o voi lua la
dreapta pentru a ajunge, pe Avenue du Général Michel Bizot, la intrarea
pe autostrada A6. Intenționam să continui pe autostradă până la
Mâcon; acolo aveam să părăsesc definitiv căile principale de circulație
pentru a mă îndrepta spre Lecce pe cele mai mici rute posibile. Nu știam
cât timp îmi va lua călătoria și mă bucuram dinainte de ea. Îmi
închiriasem garsoniera când mă mutasem la Soliman, așa că dispuneam
de niște bănuți, cât să umplu rezervorul și să-mi cumpăr de mâncare – în
rest, aveam să mă descurc. Aveam o canistră și o geantă plină cu haine, o
canadiană și cizme, manualul de conversație francez-italian de la
Léonidas și cadoul de la Zaïde, și cărți, multe cărți.
Aveam, de asemenea, niște nume care îmi dansau în minte:
Alessandria, Florența, Perugia, Terni și cel care mă făcea mereu să râd
fiindcă îl asociam cu singurul joc de societate pe care părinții mei l-au
jucat vreodată: Monopoli. În fiecare zi, o să arunc zarurile ca să înaintez
câțiva kilometri, însă nu mă voi mulțumi să parcurg tabla de joc și să trec
mereu și mereu prin aceleași căsuțe, voi avansa, voi avansa cu adevărat.
Spre ce anume? N-am idee. După Lecce, voi merge poate până la mare.
Apoi voi urca înapoi de-a lungul cizmei, pe o altă rută, voi merge spre
marile lacuri și spre est. Sau nord. Lumea este absolut imensă.
Îmi venea în minte o seară petrecută cu Zaïde – cam ultima înainte să
părăsim depozitul. Umpluse un castron cu apă, îl așezase pe masa din
bucătărie, aprinsese toate luminile din cameră, apoi fluturase o pipetă.
– Uită-te! îmi spusese.
Semăna atât de mult cu tatăl ei când în ochi i se aprindea acea sclipire
aparte, a magicianului care transformă într-un moment iluzia în minune
și te face să reflectezi la realitatea pe care o vezi. Îi semăna atât de mult,
încât am simțit iar lacrimi umplându-mi ochii, un val urcându-mi din
stomac și oprindu-mi-se în gât. L-am înăbușit cu toată hotărârea de care
eram în stare.
 Fetița scufundase pipeta în apă, apoi o ridicase spre becul lămpii ce
atârna deasupra mesei.
În globul de lichid ce se forma lent, captase toată camera: fereastra cu
apusul pătrunzând prin cele patru pătrate ale ei, lada acoperită cu un
covor roșu, chiuveta din care răsărea coada unei cratițe, fotografia mare
fixată cu piuneze în perete, care înfățișa un migdal îndoit de furtună, cu
florile smulse, luate de vânt, zbor de îngeri minusculi sau de vieți
sacrificate.
– Lumea e foarte mică... Păcat că nu poți să păstrezi picături cu tot
ce ai văzut frumos! Sau cu oameni. Tare mi-ar plăcea, le-aș aranja în...
Zaïde tăcuse, apoi clătinase din cap.
– Nu. Nu pot fi aranjate. Dar e frumos...
Șoptisem:
– Da. Lumea e foarte frumoasă... apăsând discret cu degetul la
coada ochiului – blestemată umezeală!
Lumea îmi dădea impresia unui set de păpuși rusești: mă aflam în
microbuzul care era el însuși o lume restrânsă și care rula într-o lume
imensă, și totuși și ea foarte mică. În spatele meu, stăteau direct pe
podea o femeie cu chip blând și obosit, un bărbat ale cărui brațe prea
lungi ieșeau din mânecile prea scurte ale puloverului negru și, de
asemenea, mama, îngrozită – părăsisem definitiv zona de siguranță pe
care o trasase pentru mine. Erau acolo toți bărbații pe care crezusem că-i
iubesc și toți prietenii mei de hârtie, dar agitau cupe de șampanie și
pahare cu absint, și poeți săraci și alcoolici, visători triști, îndrăgostiți,
oameni nerecomandabili, cum ar fi zis tata (ultima mea vizită la el nu se
desfășurase prea bine, inutil să precizez). Familia mea.
Câteva sute de metri mai departe, a trebuit să las metroul după care mă
țineam, ca să opresc la o trecere de pietoni. M-am uitat cum defilează
prin fața mea toți acei necunoscuți pe care sigur îi întâlnisem măcar o
dată în metrou, pe care îi recunoșteam, pe unii dintre ei după baston,
după cum își ridicau gulerul paltonului până sub ochelari sau după
rucsacul ce li se legăna între omoplați în ritmul mersului săltăreț.
Apoi am văzut-o. Pe ea, cititoarea de romane de dragoste, fata cu sâni
frumoși pe care se mulau pulovere pe gât, verde-mușchi, roz-pudră,
galben-muștar. Cea care începea mereu să plângă la pagina 247. Pagina
unde totul părea pierdut. „E cel mai bun moment“, îmi spusese Soliman.
 În ceea ce mă privește, aveam sentimentul că trecusem de pagina 247 –
nu cu mult. Doar cu puțin. Doar cât să savurez zâmbetul luminos al fetei
care strângea sub braț un roman uriaș, de vreo patru sute cincizeci de
pagini.
Chiar înainte să traverseze, l-a pus pe o bancă. Fără să se uite la el.
După care a rupt-o la fugă. O idee subită o aruncase într-un vârtej,
repede, repede, trebuia să alerge s-o prindă.
În spatele meu, șoferii începeau să-și piardă răbdarea, dar eu nici gând
să demarez. Nu puteam sămi iau ochii de la marginea cărții din care se
ițea un semn de carte, drept și alb, tăiat oblic.
Am aprins luminile de avarie și am tras pe stânga, lângă trotuar. Trei
sau patru mașini m-au depășit într-un concert asurzitor de claxoane și de
înjurături strigate pe geamurile coborâte în pripă ale portierelor. Nici
măcar n-am întors capul, n-aveam chef, dar chiar deloc, să văd priviri
furioase și guri schimonosite. Să se grăbească, treaba lor. Eu aveam tot
timpul din lume. Am ieșit din Y.S. și m-am îndreptat spre bancă. Nu m-
am uitat la titlul romanului, pe mine mă intriga semnul de carte. Am
strecurat un deget între foile netede. Pagina 309. Manuela își lipi fruntea
de țesătura mătăsoasă a vestei de seară.
– Sunt atât de obosită, murmură ea.
Brațele cele mari o înconjurară.
– Vino, îi șopti la ureche glasul pe care ea îl auzea noapte de noapte în
vis.
„Vino“. Tulburată, am lăsat romanul să se închidă la loc peste bucata de
carton. Cititoarea de pe linia 6 își abandonase lectura înainte de final –
mai era aproape o treime din poveste, atâtea peripeții, plecări, trădări,
întoarceri, săruturi, îmbrățișări fierbinți și, poate, o ultimă scenă pe
puntea unui pachebot navigând spre America, cu două siluete la proră,
un râs purtat de vânt sau tăcere, fiindcă poți fi copleșit de fericire ca de o
pierdere iremediabilă.
Iată, scriam deja în minte sfârșitul cărții, poate tocmai de aceea se afla
pe bancă, pentru ca eu sau altcineva să o iau, să o umplu cu visuri
romantice pe care nimeni nu îndrăznește să le mărturisească, povești pe
care le devorezi în secret, cu oarece rușine, însă ea nu se rușina, ea
plânsese de atâtea ori în fața mea, în metrou, iar acum alerga pe stradă,
spre cine, spre ce, nu voi ști niciodată, și lăsase cartea aici.
 Mi-am lipit palma de copertă. Se udase puțin. Speram s-o descopere
cineva înainte ca umezeala să pătrundă în pagini. N-o voi lua cu mine.
Deocamdată hotărâsem să dau, nu să iau. Fiecare lucru la vremea lui.
Microbuzul era acolo, mă aștepta. Aveam cheile în mâna stângă, le
țineam bine.
Înainte să mă întorc la el, m-am aplecat, am tras semnul de carte și l-
am strecurat sub pulover, direct pe piele. Vârful lui mi-a înțepat sânul și
mi-a plăcut această înțepătură – această mică durere.
Știam că ea avea să mă însoțească. Mult timp.
Citatele din Capitolul 7 sunt extrase din:
• Homer, Odiseea, Cântul XIV
• Violette Leduc, L’Affamée
• Thomas Hardy, Tess d’Urberville
• Marie Ndiaya, Trei femei puternice
Sandrine Collette, Il reste la poussière
Prima călătorie cu Y.S. Juliette a făcut-o împreună cu:
• Palatul de gheață de Tarjei Vesaas
• Owls Do Cry de Janet Frame
• Minunata călătorie a lui Nils Holgersson de Selma Lagerlöf
• Min Bror och hans Bror de Håkan Lindquist
• Tristan și Isolda, reconstituit de Joseph Bédier
• La luce della notte de Pietro Citati
• A Mercy de Toni Morrison
• Călătorie în larg de Virginia Woolf
• The Spinoza Problem de Irvin Yalom
• Journal de Marie Bashkirtseff
• Jocul cu mărgelele de sticlă de Hermann Hesse
• Mudwoman de Joyce Carol Oates
• Muntele vrăjit de Thomas Mann
• La Naissance du jour de Colette
• La Semaison de Philippe Jaccottet
• La Voix sombre de Ryoko Sekiguchi
• L’Espèce humaine de Robert Antelme
• Emportée de Paule du Bouchet
• Un caz de divorț. Povestiri fantastice de Guy de Maupassant
• L’Offence lyrique de Marina Țvetaeva
• Legături primejdioase de Choderlos de Laclos
• Love in a Cold Climate de Nancy Mitford
• Quello che resta da fare ai poeti de Umberto Saba
• I Know Why the Caged Bird Sings de Maya Angelou
• Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez
• I beati anni del castigo de Fleur Jaeggy
• ...Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee
• Lolly Willowes de Sylvia Townsend Warner
• Un suflet curat de Gustave Flaubert
• The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society de Mary Ann
Shaffer și Annie Barrows
• Cartea ființelor imaginare de Jorge Luis Borges
• Visul din pavilionul roșu de Cao Xueqin
• Însemnări de căpătâi de Sei Shōnagon
• Nedjma de Kateb Yacine
• Pe aripile vântului de Margaret Mitchell
 • Amers de Saint-John Perse
• Inimă cusută de Carole Martinez
• Eneida de Vergilius
• Interviu cu un vampir de Anne Rice
• Parfumul de Patrick Süskind
• Russian Winter de Daphne Kalotay
• Trebuie să vorbim despre Kevin de Lionel Shriver
• Chroniques du Pays des Mères de Élisabeth Vonarburg
• Der Untergeher de Thomas Bernhard
• Pădurea nopții de Djuna Barnes
• Simple povești de Rudyard Kipling
• Suspicious River de Laura Kasischke
• Șotron de Julio Cortázar
• Il giorno prima della felicità de Erri de Luca
• Edith’s Diary de Patricia Highsmith
• Anna Karenina de Lev Tolstoi
• Un petit cheval et une voiture de Anne Perry-Bouquet
• Leul de Joseph Kessel
• The Torment of Others de Val McDermid
• Roșu și negru de Stendhal
• Ice de Anna Kavan
• Les pierres sauvages de Fernand Pouillon
Această listă – de altfel incompletă, dar era imposibil să menționăm
toate cărțile îmbarcate pe Y.S. – este dată așa cum a fost alcătuită: în cea
mai mare dezordine. Ceea ce constituie farmecul multor biblioteci. Puteți
să adăugați cărțile voastre preferate, cărțile pe care le-ați descoperit,
cărțile pe care le-ați recomanda unui prieten – sau celui mai mare
dușman, pentru a înceta să mai fie așa, dacă magia funcționează.
Sau vecinei ori vecinului dumneavoastră din metrou.
 Note

1- „Istoria insectelor utile omului, animalelor și artelor, cu un supliment

despre distrugerea insectelor dăunătoare“ (n. tr.).
2 - Diagnostic de performance énergétique, una dintre evaluările tehnice
făcute bunurilor imobiliare în Franța (n. tr.).
3 - Jacob van Ruisdael (1628–1682), pictor peisagist olandez (n. tr.).
4 - Jean-Baptiste Greuze (1725–1805), pictor și desenator francez (n. tr.). 5 -
Nicolas-Marie Ozanne (1728–1811), desenator francez (n. tr.).
6 - „Mâncărime, prurit“ (n. tr.).
7 - Plăcintă care se consumă în Franța, Quebec, Elveția, Belgia, Luxemburg
cu ocazia Epifaniei, sărbătoare creștină celebrată pe 6 ianuarie (n. tr.).
8 - Réseau Express Régional (RER), rețea de transport în comun ce
deservește regiunea pariziană (n. tr.).
9 - În Franța, conform credinței populare, strungăreața este semn de noroc
și de fericire, de aceea este numită și „dinții norocului“ sau „dinții
fericirii“ (n. tr.).
10 - Pictură monocromă (de obicei în tonuri de gri), care dă impresia
reliefului și a sculpturii (n. tr.).
11 - „Sfârșitul vremurilor obișnuite“ (n. tr.).
12 - „Călătoriile lui Ali Bei în Maroc, Tripoli, Cipru, Egipt, Arabia, Siria și
Turcia“ – în lb. engl. în orig. (n. red.).
13 - Abreviere de la Brevet de Technicien Supérieur, în Franța, diplomă de
studii superioare ce poate fi obținută la doi ani după bacalaureat (n. tr.).
14 - Termenul bobo (din bourgeois-bohème, „burghez-boem“) desemnează o
persoană în general tânără, înstărită, cultivată, nonconformistă (n. tr.).
15 - Aluzie la izba în care locuiește Baba Iaga, personaj din basmele slave (n.
tr.). 16 - Abreviere pentru Régie autonome des transports parisiens (n.
tr.).
17 - „Restaurantul iubirii regăsite“ (n. tr.).
18 - Linie a rețelei expres regionale Île-de-France (n. tr.).
19 - „Scrisoare către fiica mea“ (n. tr.).
20 - Joc de cuvinte pornind de la expresia au ras des pâquerettes, „la nivelul
părăluțelor“, adică de nivel foarte jos, simplu, elementar (n. tr.).
21 - Film franco-italian, alb-negru, realizat de Claude Autant-Lara în 1956
(n. tr.). 22 - Specie de călugăriță (n. tr.).