Universitatea Româno-Germană, Sibiu

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Specializarea Drept

REFERAT
PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI
Tema: Protecția refugiaților

Îndrumător:
Lector dr.
Marius-Ioan MAZILU

Întocmit de:
Pricope Georgiana-Maria
An IV
 CUPRINS

CUPRINS ..................................................................................................................................... 1 .....

Introducere .................................................................................................................................. 2
........

Noțiunea de refugiat ................................................................................................................... 3

Evoluția regimului internațional al refugiaților ....................................................................... 3
Recunoașterea statutului de refugiat ......................................................................................... 5
Drepturile şi obligaţiile refugiaţilor în România ....................................................................... 8
Protecția apatrizilor în convențiile ONU ................................................................................ 10
Bibliografie .................................................................................................................................12

1
 Introducere

Refugiaţii sunt străini, dar reprezintă o categorie aparte a acestora, astfel că statutul lor şi
regimul juridic sunt reglementate de alte legi decât cele care stabilesc statutul străinilor în general.
În plan internaţional, normele referitoare la situaţia refugiaţilor sunt cuprinse în Convenţia
din 1951 şi în Protocolul din 1967 privind statutul refugiaţilor, iar la nivel european în Convenţia
europeană a drepturilor omului (în special la articolul 3, care interzice strămutarea, expulzarea sau
extrădarea persoanelor spre ţări în care există un risc important de a fi supuse pedepsei cu moartea,
torturii sau altor tratamente ori pedepse inumane sau degradante) şi în Carta drepturilor
fundamentale în Uniunea Europeană (în special articolele 18 şi 19 privind dreptul de azil şi,
respectiv, protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare), la care se adaugă o serie de acte
normative de drept derivat al Uniunii, de regulă directive, care vin în completarea cadrului juridic
stabilit prin instrumentele arătate.1
Situaţia precară a refugiaţilor şi protecţia care li se acordă nu pot fi înţelese fără a se recurge
la standardele conţinute în reglementările privind dreptul internaţional umanitar, deoarece aceştia
reprezintă categoria de persoane prin intermediul cărora se fac mai vizibile încălcările aduse
drepturilor omului. Responsabilitatea principală a respectării, protejării şi asigurării exercitării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se află în sarcina organelor specializate ale
statelor, în articolul 2 alin. 1 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
prevăzându-se că statele semnatare se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care
se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor, drepturile civile şi politice recunoscute în
respectivul instrument, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere, fiind interzisă dealtfel
orice astfel de deosebire întemeiată pe orice altă împrejurare.
În situaţia în care cetăţeanul ori rezidentul este nevoit să-şi părăsească ţara, întrucât i se
încalcă drepturile, responsabilitatea primară a protecţiei revine statului de primire a refugiatului,
potrivit obligaţiilor asumate în temeiul Convenţiei din 1951 şi a instrumentelor juridice regionale
complementare.

1
Gabriel Oprea, Ion Suceavă, Ionel Cloșcă, Dreptul internațional Umanitar – Instrumente juridice internaționale,
Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2003, p. 27.

2
 Noțiunea de refugiat

O persoană poate fi considerată refugiat în sensul Convenţiei din 1951, în cazul în care
îndeplineşte criteriile conţinute de definiţie. Astfel, conform acesteia termenul de refugiat se poate
aplica oricărei persoane care „în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei,
religiei, naţionalitaţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniei politice, se află în afara
ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte să se pună sub
protecţia acestei ţări; sau care, neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care avea
reşedinţa obişnuită, ca urmare a acestor evenimente, nu poate, sau datorită acestor temeri, nu
doreşte să se reîntoarcă”. (Convenţia din anul 1951 de la Geneva privind statutul refugiaţilor.) 2
Persoana care primeşte această denumire nu devine refugiat ca rezultat al recunoaşterii
sale, ci este recunoscut fiindcă este un refugiat. Prin urmare, recunoaşterea statutului de refugiat
nu îl face refugiat, ci îl declară ca atare. Aceasta va avea loc, în mod necesar anterior datei la care
statutul de refugiat este declarat în mod normal.

Evoluţia regimului internaţional al refugiaţilor

Prima manifestare a acestei solidarităţi internaţionale şi-a făcut apariţia după primul război
mondial, în efortul de a face faţa mişcărilor de masă legate în principal de revoluţia din Rusia şi
prabuşirea Imperiului Otoman.
În anii tulburi care au precedat izbucnirea celui de-al doilea război mondial au avut loc o
serie de evenimente: Biroul Internaţional Nansen pentru Refugiaţi a fost creat, după decesul lui
Nansen, în 1931, ca un organism autonom, sub autoritatea Ligii Natiunilor.3 Acesta se ocupa atât
de acţiuni umanitare, cât şi într-ajutorare şi a fost desfiinţat către sfârşitul anului 1938. Tot în 1938
a fost creat şi Comitentul Interguvernamental pentru Refugiaţi, în urma unei conferinţe de la Evian
cu privire la «problema emigrării involuntare» din Germania şi Austria. Activitatea acestui

2
Mihai Delcea, Protecția juridică a refugiaților, Editura C.H.Beck, București, 2007, p. 37.
3
Vasile Popa, Refugiatul între speranță și deziluzie, Editura All Beck, București, 2000, p. 233.

3
Comitet a fost extinsă în cursul celui de-al doilea război mondial asupra tuturor grupurilor de
refugiaţi. A fost înlocuit în 1947 de către Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor.
În anii întunecaţi ai celui de-al doilea război mondial, mai multe milioane de oameni au
fost deplasaţi forţat, deportaţi sau restabiliţi.
În anul 1946, problema refugiaţilor a fost inclusă ca un punct prioritar pe agenda de lucru
a primei sesiuni a Adunării Generale a ONU.
În anul 1947 a fost Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor (OIR) ca o agenţie specializată
a Naţiunilor Unite, pentru a rezolva problema refugiaţilor, lăsată în urma de al doilea război
mondial. Aceasta a fost prima agenţie internaţională care a tratat în mod cuprinzător toate aspectele
legate de problemele refugiaţilor: înregistrare, determiarea statutului, repatrierea, restabilirea,
protecţia juridică şi politică. Organizaţia şi-a continuat activităţile până în anul 1951. Constituirea
organizaţiei a reprezentat un pas important în dezvoltarea dreptului internaţional al refugiaţilor.4
Pregătirea Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor s-a desfaşurat între 1947
şi 1950, ca urmare a unei recomandări a Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, anume ca ar
trebui avut în vedere «statutul legal al persoanelor care nu se bucură de protecţia nici unui guvern».
Astfel la 28 iulie 1951 este adoptată Convenţia privind statutul refugiaţilor, convenţie ce
porneşte de la afirmarea principiului dreptului tuturor fiinţelor umane de a se bucura de drepturile
şi libertăţile fundamentale, principiu conţinut în Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. În vederea respectării drepturilor fundamentale ale omului şi în cadrul
acestora, ale persoanelor aflate în nevoie de protecţia internaţională, statele au agreat, în mod
gradual, să confere competenţe anumitor instituţii în vederea realizării controlului aplicării lor.
Instanţele chemate să se pronunţe cu privire la respectarea anumitor prevederi sau interpretarea
anumitor termeni au fost cele care au creat jurisprudenţa internaţională în domeniul azilului, atât
prin interpretarea adusă textelor de bază, cât şi prin soluţionarea practică a cazurilor aduse în
atenţia acestora.5
Faţă de Convenţia de la Geneva din 1951, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are
o sfera mai cuprinzătoare aplicându-se tuturor statelor aflate sub jurisdicţia statelor membre ale
Consiliului Europei, principiu statuat şi in cazul Chahal vs. Marea Britanie; în plus, nu există
limitări teritoriale sau temporale în aplicarea instrumentului european.

4
Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2003, p. 175.
5
Mihai Delcea, Op. Cit., p. 38.

4
 Recunoaşterea statutului de refugiat

Conform art.14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ”orice om are dreptul să
caute şi să se bucure de azil împotriva persecuţiei, în alte ţări.”
Acordarea azilului este un act al suveranităţii statului şi nu poate sta la baza unor obiecţii
juridice din partea altui stat. Este, de asemenea, un act paşnic şi umanitar şi nu trebuie privit ostil
de către un alt stat, în special de către statul de origine a refugiatului.
Pentru refugiat, oferirea azilului implică protecţia împotriva returnării şi posibilitatea de a
rămâne pe teritoriul statului respectiv, fie permanent, fie până când se gaseşte o soluţie alternativă.
Violările acestui drept au loc atunci când:
• Refugiaţii sunt respinşi la frontieră, atunci când nu au posibilitatea să solitice azil în altă
parte;
• Refugiaţii sunt retrimişi forţat în ţara lor de origine, sau în orice altă ţară unde se pot teme
de persecuţie;
• Persoanele sosite pe mare sunt îndepărtate de ţărm şi expuse, astfel, unui pericol grav.
Convenţia din 1951 este un instrument cu valoare universală ce cuprinde următoarele 3
tipuri de prevederi:
• definiţia persoanelor care sunt refugiate şi a celor care nu sunt sau au încetat să mai fie
refugiate;
• statutul juridic al refugiaţilor precum şi drepturile şi obligaţiile acestora în ţara de azil;
• condiţiile de implementare a prevederilor mai sus menţionate, respectiv angajamentele
statelor parţi de a coopera în vederea supravegherii aplicării acestor prevederi. Dispoziţiile
Convenţiei din 1951 definesc şi delimitează calitatea de refugiat prin intermediul a trei categorii
de clauze: de includere, de excludere si de încetare.6
Clauzele de includere enunţă criteriile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru
a fi refugiat.. Aşa numitele clauze de încetare şi de excudere au o semnificaţie negativă: primele
arată circumstanţele în care un refugiat pierde această calitate, iar cele din urmă enumeră
circumstanţele în care o persoană este exclusă de la aplicarea Convenţiei din 1951, chiar dacă
îndeplineşte criteriile pozitive ale clauzelor de includere.

6
Dumitru Diaconiu, Drept internațional public, Editura Universul Juridic, București, 2005, p. 136.

5
 Convenţia avea iniţial în vedere doar persoanele care deveniseră refugiaţi datorită
evenimentelor petrecute înainte de 1951. Totuşi, anii care au urmat au aratat ca mişcarea
refugiaţilor nu era un fenomen limitat la cel de al doilea război mondial şi la urmările lui. Au apărut
noi grupuri de refugiaţi, mai ales in Africa, la sfârşitul anilor 1950 şi în anii 1960. A devenit astfel,
necesară realizarea aplicabilitaţii Convenţiei în toate situaţiile în care apăreau refugiaţi. În acest
scop, Protocolul din 1967 a anulat 1951 ca dată limită, conferind Convenţiei un caracter cu
adevărat universal. Protocolul este un instrument independent, la care statele pot adera fără să
devină parte la Convenţie (cu toate că acest lucru se întâmplă rareori). Statele care aderă la Protocol
se obligă să aplice prevederile Convenţiei refugiaţilor care se înscriu în definiţia din Convenţie,
dar fără a lua în considerare anul 1951 ca data limită. Dacă un stat aderă numai la Protocol, nu
există nici o posibilitate de a introduce o limitare geografică.
Când aderă la Convenţie/ Protocol, statele pot face rezerve la articolele pe care cred că nu
le vor putea aplica. Există, totuşi, anumite articole la care nu este permisă nici o rezervă, pe care
statele trebuie, deci să le accepte din moentul aderării. Acestea sunt:
- art. 1 (definiţia refugiatului);
- art. 3 (nediscriminarea cu privire la rasă, religie sau ţara de origine);
- art. 4 (libertatea de a practica religia);
- art. 16 (1) (accesul liber la justiţie);
- art. 33 (nereturnarea);
- art. 36-46 (informaţii cu privire la legislaţia naţională; clauze finale).7
Clauzele de includere enunţă criteriile pozitive pe baza cărora se face determinarea
statutului de refugiat. Pornind-se de la principiul general că «o persoană nu este refugiat ca
rezultat al recunoaşterii, ci este recunoscut pentru ca este refugiat», definiţiile cuprinse in
Conventţe vizează următoarele categorii de persoane:
• Refugiaţii Statutari, respectiv persoana care a fost considerată refugiat conform
dispoziţiilor instrumentelor internaţionale ce au precedat Convenţia de la Geneva. Spre exemplu,
un posesor al «paşaportului Nansen» sau al «certificatului de eligibilitate» eliberat de Organizaţia
Internaţională pentru Refugiaţi este considerat, in continuare, refugiat.
• Refugiaţii în baza Convenţiei de la Geneva, respectiv persoana care în urma unor
evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 şi pe baza unei temeri bine întemeiate de a fi

7
Stelian Scăunaș, Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2002, p. 145.

6
persecutată datorită rasei, religiei, nationalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniei
politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu
doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări; sau care neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în
afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau,
dotorită respectivei temeri, nu doreşte să se întoarcă.»8
Clauzele de excludere enumeră condiţiile în care o persoană nu poate beneficia de
prevederile Convenţiei din 1951, chiar dacă îndeplineşte criteriile prevăzute în clauzele de
includere:
• Persoanele care beneficiază deja de protecţie şi asistenţă din partea Naţiunilor Unite;
• Persoanele care nu sunt considerate a avea nevoie de protecţie internaţională, respectiv
persoanele care şi-au stabilit reşedinta într-o ţară, alta decat ţara de origine, şi care au drepturi şi
obligaţii similare cetăţenilor respectivei ţări;
• Persoanele care nu sunt considerate a merita protecţie internaţională:
- persoanele care au comis crime împotriva păcii şi umanităţii şi criminalii de război;
- persoanele care au comis o crimă gravă de drept comun;
- persoanele vinovate de acţiuni contra scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
În Convenţia de la Geneva din 1951 sunt abordate explicit:
• Cazurile speciale de refugiaţi- refugiaţii de război, dezertorii, persoanele care refuză să
efectueze stagiul militar şi persoanele care au recurs la forţă sau au comis acte de violenţă nu
dobândesc în mod automat statutul de refugiat ci numai dacă au «o temere bine întemeiată de
persecuţie»;
• Principiul unităţii familiei- prin menţinerea unităţii familiei refugiatului care a îndeplinit
condiţiile necesare pentru recunoaşterea statutului şi protecţia minorilor refugiaţi.
Convenţia din 1951 lasă statelor contractante posibilitatea de a stabili modalitaţile concrete
ale procedurii de determinare a statutului de refugiat, în funcţie de structura administrativă şi
constituţonală a fiecărui stat.
Clauzele de încetare a statutului de refugiat se referă la conditiţile în care un refugiat pierde
această calitate pe considerentul că nu îi mai este necesar sau nu se mai justifică acest statut.
Clauzele de încetare sunt grupate dupa cum urmează:

8
Vasile Popa, Concepte de drept internațional, Editura All Beck, București, 2004, p. 169.

7
 • Schimbări ale situaţiei generale de refugiatul însuşi: repunerea voluntară sub protecţia
ţării a cărei cetăţenie o are, redobândirea voluntară a cetaţeniei, dobândirea unei noi cetăţenii sau
restabilirea voluntară a reşedinţei în ţara in care se temea de persecuţie.
• Dispariţia împrejurărilor care au determinat refugiul, respectiv schimbarea stuaţiei din
tară în care se temea de persecuţie.

Drepturile şi obligaţiile refugiaţilor în România

Un refugiat are dreptul la protecţie. Refugiatul trebuie să beneficieze de cel puţin aceleaşi
drepturi ca orice alt străin care are un drept de şedere legal, inclusiv libertatea de gândire, libertatea
de mişcare şi de a nu fi supus torturii şi tratamentelor degradante.
Persoana de alta cetăţenie sau apatridul care a depus o cerere de acordare a statutului de
refugiat într-un punct de frontieră va rămâne în zona de frontieră până la pronunţarea unei hotărâri
de către Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, dar nu mai mult de 20 de zile.
În cazul în care străinul sau apatridul a depus o cerere de acordare a statutului de refugiat
în România, are dreptul să rămână pe teritoriul României până la expirarea unui termen de 15 zile
de la data la care dispoziţia de părăsire a teritoriului devine executorie, adică din momentul în care
cererea este respinsă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Cât se află pe teritoriul ţării are dreptul la asistenţă medicală primară şi spitalicească de
urgenţă gratuită.
Pe întreaga durată a procedurii are dreptul să fie asistat sau reprezentat de un avocat şi de
a i se asigura, în mod gratuit, un interpret.
Are dreptul de a fi consiliat şi asistat de un reprezentant al ONG-urilor, române sau străine
precum şi de a fi informat, într-o limbă pe care o cunoaşte, în momentul depunerii cererii, cu
privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are pe parcursul procedurii.
Pe toata durata procedurii i se va elibera un document temporar de identitate, a cărei
valabilitate va fi prelungită succesiv.
Va beneficia de protecţie referitor la toate detaliile in legatură cu cererea sa, cât şi datele
sale personale.

8
 Are dreptul de a fi cazat în centrele de primire şi cazare, aflate în subordinea Oficiului
Naţional pentru Refugiaţi, în limita locurilor disponibile, până la încetarea dreptului său de şedere,
daca nu dispune de mijloace materiale necesare pentru întreţinere şi de asemenea va beneficia, la
cerere, de hrană în limita sumei de 3 lei/persoana/zi, de cazare în limita sumei de 1,8 lei/persoana/zi
şi de alte cheltuieli, în limita sumei de 0,6 lei/persoana/zi, sume ce se asigură de la bugetul de stat.
Pe toata durata procedurii solicitantul de azil are dreptul la confidenţialitate.
Confidenţialitatea procedurii de determinare a statutului de refugiat a solicitantului de azil/
străinului este esenţiala în vederea creării unei atmosfere de securitate şi încredere solicitantului
de azil/ străinului. Toţi membrii CNRR-ului, inclusiv traducătorii şi paznicii, precum şi orice
partener de implementare a programului, consilieri sau medici care asistă solicitanţii de azil şi
refugiaţii în cadrul proiectului cu UNHCR-ul, trebuie să asigure confidenţialitatea informaţiilor
primite de la şi despre solicitanţii de azil/străini şi refugiaţi, inclusiv faptul că o persoana este
asistată de către CNRR.
Solicitanţii de azil trebuie informaţi cu privire la dreptul la confidenţialitate în perioada
procedurii de determinare a statutului de refugiat. Orice limitarea a dreptului la confidenţialitate,
inclusiv împărtaşirea de informaţii, înţelegeri cu autorităţile ţării gazdă sau ţărilor unde poate fi
relocat, trebuie sa fie explicate solicitantului. Solicitanţii de azil trebuie să fie informaţi că CNRR-
ul comunică informaţiile legate de cazul acestora UNHCR-ului România.
Cât despre regulile pe care refugiatul trebuie să le respecte trebuie specificat faptul că pe
teritoriul României, acesta are obligaţia:
• de a prezenta organelor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în scris,
cererea motivată cuprinzând datele indicate de organul la care o depune;
• să se supună amprentării şi fotografierii;
• de a preda documentul pentru trecerea frontierei, urmând să primească document
temporar de identitate;
• de a urmări stadiul procedurii şi de a declara orice schimbare de reşedintă precum şi de a
nu părăsi localitatea de reşedintă fără autorizarea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi;
• de a se prezenta la examenele medicale ce sunt stabilite;
• de a răspunde la solicitările organelor cu atribuţii în domeniul refugiaţilor şi de a furniza
acestora date complete şi reale cu privire la persoană şi la cererea sa;

9
 • de a respecta legile statului român, precum şi măsurile dispuse de organele competente
în materie de refugiaţi;
• de a respecta legile statului român, precum şi măsurile dispuse de autorităţile competente
în materie de refugiati.
Dacă încearcă să plece din România ilegal, fără paşaport valabil, încalcă legea şi ca urmare
va fi închis. Consecinţa acestui lucru constă în faptul că va întrerupe procedura pentru că, fiind
închis, nu poate respecta termenele. De asemenea, nu i se va plelungi dreptul de şedere. Daca
cererea sa de azil va fi respinsă irevocabil, nu i se va permite intrarea în România şi ca urmare va
fi obligat să părăsească ţara.9

Protecția apatrizilor în convențiile ONU

În ceea ce îi privește pe apatrizi, în cadrul convenției privind statutul refugiaților din 28

iulie 1951, termenul de apatrid înseamnă o persoană care nu este considerată cetățean al nici unul
stat, conform legii naționale a acestuia.
Statutul personal al unui apatrid va fi guvernat de legea țării de domiciliu sau, dacă nu are
domiciliu, de legea țării de reședință. Drepturile obținute anterior de către apatrid, care depind de
statutul său personal, în special drepturile referitoare la căsătorie, vor fi respectate de statul
contractant și, daca este necesar, se vor supune formalităților prevăzute de legea acelui stat, cu
condiția ca dreptul în cauză să fi fost recunoscut de legea statului respectiv dacă persoana nu ar fi
devenit apatridă.
Statele contractante vor acorda unui apatrid, pe cât posibil, un tratament favorabil și, în
orice caz, nu mai puțin favorabil decât cel acordat în general străinilor, în aceleași circumstanțe,
în ceea ce privește achiziționarea de bunuri mobile și imobile și alte drepturi conexe, precum și
împrumuturi și alte contracte legate de bunuri mobile și imobile.

9
Dorel Bușe, Politici și instituții de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2014,
p. 103.

10
 În ceea ce ține de accesul la justiție, orice persoană apatridă va avea acces liber la instanțele
situate pe teritoriul tuturor statelor contractante, orice persoană apatridă va beneficia în statul
contractant unde își are reședința obișnuită de același tratament ca și cetățenii acestui stat.10

10
***, Legea nr. 362 din 13 decembrie 2005 pentru aderarea României la Convenția privind statutul apatrizilor,
https://www.unhcr.org/ro/wpcontent/uploads/sites/23/2016/12/Law_ratifying_1954_Convention_incl_Conventio
n_ROM.pdf, accesat la data de 02.02.2019.

11
 BIBLIOGRAFIE

1. BUȘE, Dorel, Politici și instituții de securitate, Editura Universității Naționale de

Apărare „Carol I”, București, 2014.
2. DELCEA, Mihai, Protecția juridică a refugiaților, Editura C. H. Beck, București,
2007.
3. DIACONIU, Dumitru, Drept internațional public, Editura Universul Juridic,
București, 2005.
4. MIGA-BEȘTELIU, Raluca, Drept internațional public, Editura All Beck,
București, 2003.
5. OPREA, Gabriel, SUCEAVĂ, Ion, CLOȘCĂ, Ionel, Dreptul internațional
umanitar – Instrumente juridice internaționale, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial,
București, 2003.
6. POPA, Vasile, Concepte de drept internațional, Editura All Beck, București, 2004.
7. POPA, Vasile, Refugiatul, între speranță și deziluzie, Editura All Beck, București,
2009.
8. SCĂUNAȘ, Stelian, Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2002.
9. ***, https://www.unhcr.org/ro/wpcontent/uploads/sites/23/2016/12/Law_ratifying_
1954_Convention_incl_Convention_ROM.pdf.

12