Veneția

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Acest articol se referă la un oraș din Italia. Pentru alte sensuri, vedeți Veneția (dezambiguizare).

Veneția
Venezia
Venesia
— Oraș —

Veneția

Drapel Stemă
Wikimedia | © OpenStreetMap
Veneția (Italia)
Poziția geografică în Italia
Coordonate: 45°26′23″N 12°19′55″E

Țară Italia
Regiune Veneto
Provincie Veneția
Cod ISTAT[*] 027042
Numit după Veneti[*]

Frazioni Chirignago, Favaro Veneto, Mestre, Marghera, Murano,

Burano, Giudecca, Lido, Zelarino

Guvernare
- Primar Luigi Brugnaro[*][2] (IND, 14 iunie 2015)

Altitudine 2,56 m.d.m.

Populație (2004)
- Total 264.534 (31. Dez. 2013)[1] locuitori
- Densitate 658 loc./km²

Fus orar CET (+1)

- Ora de vară (DST) CEST (+2)
Cod poștal 30100
Prefix telefonic 041

Localități înfrățite
- 25 orașe înfrățite listă
Patron venețieni
- Ziua 25 aprilie

Prezență online
www.comune.venezia.it
GeoNames OpenStreetMap facebook
 Poziția localității Veneția
Modifică date / text

Piața și Bazilica San Marco

Veneția (în italiană Venezia [veˈnɛʦːi̯a], în venețiană Venèxia sau Venèzsia [veˈnɛzi̯a] sau [veˈnɛzja])
este principalul oraș al regiunii Veneto și al Italiei nord-orientale. Veneția este capitala provinciei cu
același nume și număra 264.534 locuitori (31 decembrie 2013). Întregul oraș (și întreaga lagună) au
fost declarate în 1979 patrimoniu al umanității de către UNESCO.
Cuprins
• 1Istoria
• 2Orașul
o 2.1Biserici
o 2.2Palate și alte edificii civile
o 2.3Canale și poduri
• 3Împrejurimile Veneției
• 4Demografie
• 5Personalități venețiene
• 6Veneția în operele literare
• 7Orașe înfrățite
• 8Note
• 9Bibliografie
• 10Vezi și
• 11Legături externe

Istoria[modificare | modificare sursă]

Republica Veneția, cea mai mare putere navală a Europei timp de 800 de ani, a fost și este cunoscută
și sub următoarele nume: "Republica Sfântului Marcu" (La Repubblica di San Marco), "Republica
Leului" (La Repubblica del Leone), "Prealuminata" (Serenissima) etc. Așezată la granița culturală cu
Imperiul Bizantin, Veneția și-a dezvoltat un puternic spirit de independență care a dus la formarea
unui oraș stat. Conducătorul politic era dogele (din latinescul dux), teoretic ales pe viață, dar în
practică, în special în primele secole de existență a comunității, adesea constrâns să renunțe la
propriul mandat ca urmare a unor rezultate nesatisfăcătoare ale propriului guvern.

Nu există date verificabile asupra originii orașului, însă legenda acreditează ziua de 25 martie a
anului 421 drept moment al întemeierii sale. Se pare că Veneția s-a născut ca urmare a fluxului de
refugiați care au abandonat câmpia padană sub amenințarea mai multor invazii longobarde și hune
din nordul Italiei în decursul secolului al V-lea și de la începutul secolului al VI-lea. La început,
locuitorii și-au ridicat așezămintele pe mlaștinile instabile ale lagunei și au trăit din comerțul cu sare
și din pescuit. O exploatare agricolă a ținutului nu a fost posibilă, dar acest neajuns era compensat
de o poziție care permitea ușor apărarea localității, deoarece puține corăbii ale acelui timp puteau
străbate marea de mică adâncime din jurul Veneției. Situația geografică i-a predestinat pe venețieni
încă de pe atunci de a fi navigatori. De pe vremea ostrogoților există mărturia istoricului roman
Cassiodor despre această îndeletnicire a lor[3]. Odată cu sosirea patriarhului Paulinus din Aquileia în Grado, în anul
568, se bun bazele unei organizări locale. În 697 se înființează oficiul de doge, probabil de către
reprezentantul curții imperiale bizantine din Ravenna[4]. Populația de pescari din Torcello,
Malamocco și Olivolo va reuși, printr-o revoltă din 726, să impună alegeri libere ale dogilor[4]. Reședința
originară a dogilor se afla în Malamocco, pe Lido. După cucerirea Ravennei de către longobarzi localitatea devine de fapt independentă, deși de jure s-a mai

aflat timp de secole sub stăpânire bizantină. Cu excepția unei scurte perioade în care Malamocco a fost ocupat de Pepin cel Cocoșat, în 810, Veneția și-a putut

păstra independența față de Sfântul

Imperiu Roman. În anul 811 dogele Angelo Partecipazio își mută reședința
din Malamocco pe Rivus Altus, numit ulterior Rialto. Bazele ascensiunii economice a orașului se pun
de către comerțul naval și chiar și de către pirateria practicate de venețieni în această perioadă.
Numele „Venezia” apare pentru prima oară în secolul al X-lea în documente. Cele mai importante
obiecte ale comerțului erau pe atunci articolele de lux din orient și sclavii aduși din Dalmația[4].
Prestigiul localității a crescut foarte mult odată cu aducerea moaștelor evanghelistului Marcu din
Alexandria, în anul 828. Evanghelistul, episcop al Aquileei și patriarh al Alexandriei, era venerat de
către copți drept fondatorul bisericii lor. Cucerirea musulmană a Egiptului a servit neguțătorilor
Rustico da Torcello și Bon da Malamocco drept pretext pentru răpirea osemintelor sfântului[5]. Conform
legendei, relicvele au fost înmânate dogelui Giustiniano Partecipazio (827-29), sub al cărui patronat s-a clădit prima biserică, de lemn, închinată

evanghelistului. Acest lăcaș a fost distrus într-un incendiu din 976, odată cu palatul dogal. În urma acestor distrugeri se pune piatra de temelie a unei biserici

de piatră în plan centrat, a cărei criptă s-a păstrat azi sub bazilica actuală[6]. Prin relicve puterea dogilor a fost consolidată din punct de vedere teologic;

"prezența" primului episcop din Aquileia în oraș a permis emanciparea față de autoritatea patriarhiei din Grado, subordonată de franci Aquileei, și de

episcopul de pe insula Olivolo. Acest episcop nu și-a părăsit reședința din Olivolo nici în perioada în care a purtat titlul de patriarh al Veneției, între 1451 și

1807. În secolul al VIII-lea se pun bazele șantierelor navale din lagună. Astfel, Veneția ajunge treptat o importantă putere maritimă, concurând cu alte orașe-

republică precum Amalfi, Pisa sau Genova pentru a controla comerțul dintre franci, bizantini și orient. Din
anul 992 datează prima reprezentanță comercială a Veneției la Constantinopol, din 1082 primele
privilegii comerciale acordate republicii de către împăratul Alexios I Comnen[7]. Prin cucerirea
Dalmației (998-1001) Veneția devine o supraputere a mării Adriatice[6]. Victoria asupra piraților dalmați va fi
comemorată la Veneția începând cu sărbătoarea înălțării din 1177 drept o "nuntă a dogelui cu marea" (
Sposalizio del Mar)[8].

În apogeul puterii sale, orașul controla astfel mare parte din coasta Mării Adriatice, multe insule din
Marea Ionică și Marea Egee, era principala putere militară în Mediterana orientală și se număra
printre principalele forțe comerciale din Orientul apropiat. Punctul culminant al stăpânirii venețiene
a fost atins în urma Cruciadei a patra, în vremea dogelui Enrico Dandolo, atunci când, ca o consecință
a cuceririi Constantinopolului de către cruciați, în 1204 a fost întemeiat Imperiul latin de
Constantinopol, un stat dominat din punct de vedere comercial de Republica Veneția, iar aceasta din
urmă a intrat în posesia mai multor insule din Marea Egee (precum Negroponte - astăzi Eubea,
Naxos, Chios etc., ulterior și Creta, insulele ioniene Corfu, Cefalonia și Zante precum și orașele
Modon și Coron din Peloponez. În Tracia Veneția a stăpânit mai multe orașe, printre care și
Adrianopole, și chiar din Constantinopol ea a deținut trei optimi, inclusiv catedrala Sf. Sofia. Această
dominanță a fost posibilă datorită faptului că venețienii asiguraseră transportul maritim al majorității
cruciaților[9].

Odată ajunsă o mare putere maritimă, Veneția a intrat într-un lung conflict cu Genova, între anii
1256 și 1381. Conflictul s-a desfășurat în trei războaie pe Marea Egee (1256-1355) și într-o înfruntare
decisivă pe teritoriul italian și în apele teritoriale ale celor două republici (1378-1381). Învingătoare
din această ultimă confruntare iese Veneția[9].

Începând cu primii ani ai secolului al XV-lea, teritoriul republicii s-a extins și în Italia de nord, prin
supunerea orașelor învecinate (Padova, Vicenza, Verona etc.) și a regiunii friulane. Astfel, în a doua
parte a secolului respectiv, dominația venețiană se întindea până la fluviul Adda, incluzând noi orașe,
precum Bergamo și Brescia.

În secolul al XVIII-lea, Veneția era printre orașele cele mai rafinate din Europa, cu o mare influență în
domeniul artelor, arhitecturii și al literaturii acelei perioade. Teritoriul Republicii Veneto cuprindea
Veneto, Istria, Dalmația, Cattaro (azi, Kotor) și o parte din Lombardia și din Emilia-Romagna. Dar
după 1070 de ani de independență, în 12 mai 1797 orașul este cucerit de Napoleon Bonaparte.
Dogele Ludovico Manin este constrâns de Napoleon să abdice și este dizolvat Consiliul Republicii
pentru a proclama "Guvernul Provizoriu al Municipalității Veneția". Pe 16 mai 1797 trupele franceze
au ocupat orașul.

În 17 octombrie 1797 "Municipalitatea Veneția" încetează să mai existe, fiind cedată Austriei.
Veneto, Istria, Dalmația și Cattaro au format "Provincia veneta a Imperiului Austriac. Austriecii au
intrat în oraș pe 18 ianuarie 1798. Din 1866, Veneția a intrat în componența Regatului Italiei.

Canal Grande
Piața San Marco

Orașul[modificare | modificare sursă]

Azi orașul Veneția este împărțit în șase părți, numite sestiere: Dorsoduro, Santa Croce, San Polo, San
Marco, Cannaregio și Castello, cuprinzând 118 insule si 354 poduri. Piața San Marco poate fi
considerată "centrul centrului" orașului, una dintre cele mai frumoase din lume. Aici se găsește
Bazilica San Marco, Palatul Ducal (Palazzo Ducale) și campanila bazilicii. Un alt simbol al orașului este
Podul Rialto pe care se găsesc magazine.

Alte importante monumente venețiene sunt: Arsenalul (Arsenale di Venezia), Bazilica Santa Maria
della Salute și Bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari.

Biserici[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Lista bisericilor din Veneția.

Veneția este bogată în biserici (124) de la stilul romanic (biserica San Zaccaria) până la baroc.

Simbolul Veneției ca oraș și pe vremuri ca republică este Bazilica Sfântul Marcu (Basilica di San
Marco), care a avut ridicat inițial în stil bizantin altarul pentru moaștele Sfântului Marcu
Evanghelistul, cât și biserica Palatului Ducal. În anii 976 până în 1094 a fost o biserică după modelul
de la Constantinopol. Mai devreme s-a ridicat bazilica pe Torcello, Santa Maria Assunta. Din secolul
al VII-lea este biserica San Giacomo di Rialto (Chiesa di San Giacomo di Rialto), care trece drept cea
mai veche biserică din centrul Veneției, deși și aici, ca la majoritatea bisericilor, au fost aduse mari
modificări arhitecturale. La biserica San Giovanni Battista Decollato (Chiesa di San Zan Degolà) se
menține încă materialul original pe o porțiune mai mare, precum și la biserica San Giacomo dall'Orio
(Chiesa di San Giacomo dall'Orio), care predominant provine din secolul al 14-lea.

San Polo, construită în secolul al IX-lea, a fost reconstruită în secolele XIV și XV, în stil gotic. Portalul
gotic din partea de sud este parțial atribuit lui Bartolomeo Bon (înainte de 1410-1464 / 67), cel care
a ridicat palatul Ca 'd'Oro. Biserica a fost, în 1804 în mare parte reconstruită.

În secol al XIII-lea au apărut la Veneția, odată cu Ordinele religioase mendicante dominicane și

franciscane camere de rugăciune și în final clădiri impunătoare, cum ar fi Santa Maria Gloriosa dei
Frari (Basilica di Santa Maria Gloriosa dei Frari) și Bazilica Sfinții Ioan și Paul (Zanipolo) (Basilica dei
Santi Giovanni e Paolo), care cu 101 m lungime și 35 m înălțime este cea mai înaltă biserică din
Veneția și a fost locul preferat de mormânt al ducilor. O altă biserică gotică este Madonna dell'Orto
(Chiesa della Madonna dell'Orto) (terminată după 1377, fațada din secolul al XV-lea). Forme de
tranziție la Renaștere sunt deja la biserica Sfântul Zaharia (Chiesa di San Zaccaria).
Prima clădire sacrală renascentistă în Veneția, care a fost executată în principal de Bartolomeo Buon
din 1460[10], este biserica San Michele in Isola(Chiesa di San Michele in Isola) (1468-1479) construită de
Mauro Codussi. Fațada bisericii Sfântul Zaharia (Chiesa di San Zaccaria) a fost finalizată de asemenea
sub Mauro Codussi 1483-1504. De asemenea, de Mauro Codussi este construită biserica Santa Maria
Formosa (Chiesa di Santa Maria Formosa), care este probabil una dintre cele mai renumite biserici
renascentiste din Veneția, unde este prezentată o fațadă în stil renascentist și una în stil baroc.

Arhitecți remarcabili precum Jacopo Sansovino, care a proiectat biserica San Zulian (Chiesa di San
Zulian), San Martino și interiorul bisericii San Francesco della Vigna (Chiesa di San Francesco della
Vigna), Andrea Palladio a construit în stil renascentist clasic San Giorgio Maggiore (Basilica di San
Giorgio Maggiore), Il Redentore (Chiesa del Santissimo Redentore) și fațada bisericii San Francesco
della Vigna (Chiesa di San Francesco della Vigna). Stilul lui Andrea Palladio se distinge la San Trovaso,
fațadă a bisericii San Stae, biserică ridicată în secolul al XVII-lea, concepută la 1709 de către
elvețianul Domenico Rossi și a continuat până în secolul al XIX-lea.

În semn de recunoștință pentru sfârșitul ciumei a fost construită din 1631 până în 1686[11] Santa
Maria della Salute (Basilica di Santa Maria della Salute), cea mai importantă biserica în stil baroc din
Veneția, proiectată de Baldassare Longhena. Unele fatade bisericești din acest secolul au rămas
neterminate, precum Santi Apostoli (Chiesa dei Santi Apostoli), San Marcuola (Chiesa di San
Marcuola), San Lorenzo sau San Pantalon.

Alte grupuri religioase, cum ar fi grecii ortodocși au avut voie în secolul al VI-lea să construiască
biserici în mediul urban. Astfel, a apărut în 1498 Scuola di San Nicolò dei Greci, care a construit
biserica din 1548 Biserica Sf. Gheorghe al Grecilor (Chiesa di San Giorgio dei Greci). Protestanților le-
a fost permis să construiască o biserică.

Chiesa degli Scalzi (Chiesa di Santa Maria di Nazareth) este o operă în stil baroc a arhitectului
Baldassare Longhena. Biserica a fost grav avariată de bombardamentele austriece din 1915,
pierzându-și atunci valoroasele frescele de tavan, pictate de Tiepolo.

În anii 1706-1714 a fost proiectată de Scamozzi biserica San Nicola da Tolentino. În 1760 a fost
construită în stil neoclasic biserica La Maddalena(Chiesa della Maddalena). În exterior construită
circular, cu un interior hexagonal.

Printre bisericile în care predomină clasicismul napoleonian este evidențiată San Maurizio.

Palate și alte edificii civile[modificare | modificare sursă]

Fondaco dei Turchi.

În Veneția, un palat este în general denumit Casa (abreviat Ca′). Au existat doar două palate din oraș
care au fost desemnate ca atare: Palatul Dogilor (Palazzo Ducale) și reședința Patriarhilor Venetiei.
Din așa-numitele palatele bizantine mai există doar câteva și acestea au fost în mare parte în secolul
al XIX-lea modificate. Un aspect bun din secolul al XIII-lea îl dă palatul Fondaco dei Turchi, edificiu
ridicat probabil în secolul al XIII-lea, este cel mai vechi palat venețian. El a servit ulterior drept
reședință a negustorilor turci. Clădirea este o mărturie importantă a stilului veneto-bizantin, în
pofida unor falsificări datorate renovărilor secolului al XIX-lea. Tipică pentru o casă comercială din
evul mediu timpuriu este structurarea pe două etaje; parterul, la nivelul apei, folosea stocării
mărfurilor, etajul era locuit. Colțurile clădirii sunt evidențiate prin turnuri scunde („torreselli”).
Fațada este structurată în întregime de arcaturi și este bogată în ornamente precum basoreliefuri,
tondi sculptați și creneluri. În evul mediu palatul era renumit pentru luxul său; astfel, el a servit
împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul drept reședință, în anul 1438. Din 1621 până în 1838
palatul a fost închiriat de către reprezentanții comerciali osmani. Astăzi palatul adăpostește colecțiile
Muzeului de Istorie Naturală[12]. Unul din cele mai vechi palate este Ca' da Mosto, care își are originea în secolul al
XIII-lea. Detaliile decorative la palatele Loredan și Farsetti, acum primăria și administrația locală,
provin în mare parte din secolul al XIX-lea.

În decursul goticului, planul camerei în formă de T a fost abandonat în favoarea unei ușoare forme în
L. Cea mai mare clădire gotică este Ca' Foscari.

Case semnificative ale secolului al XVI-lea sunt: Palatul Vendramin-Calergi (Ca' Vendramin Calergi) și
Palatul Corner Spinelli (Palazzo Corner Spinelli). Primul este celebru palat renascentist, ridicat între
anii 1481-1509 de către Mauro Codussi și frații Lombardo. Azi acest palat este sediul cazinoului
orașului. Palatul este locul morții, în 1883, a compozitorului Richard Wagner. În anul 1995 a fost
deschis muzeul Wagner Richard.Mauro Codussis. În ceea ce privește secular, așa ai putea, destul de
spre deosebire de clădirea sacră, Andrea Palladio în Veneția nu câștige un punct de sprijin.

Jacopo Sansovino proiectează Ca 'Corner, un palat al familiei Cornarope situat pe Canal Grande, o
construcție epocală renascentistă, cu o curte pătrată după modelul roman.

Un alt arhitect important al "Il cinquecento", a fost Sebastiano Serlio.

Până în secolul al XVIII-lea, se păstrează tipul tradițional de palat. Ultimele clădiri mari sunt Ca’
Pesaro, Ca' Rezzonico și Palazzo Grassi, care devin muzee. Pe lângă Palazzo Grassi, în stil baroc a lui
Baldassare Longhena, există, de asemenea, clădiri în stil neoclasicism proiectate de arhitecții Antonio
Diedo și Andrea Tirali.

Canale și poduri[modificare | modificare sursă]

Ponte di Rialto
Gondele printre canale

Veneția are aproximativ 175 de canale[13], cu o lungime totală de aproximativ 38 km.[14] Canalele principale
ale orașului sunt: Marele Canal (Canal Grande) și Canalul Giudecca (Canale della Giudecca). Primul

traversează orașul formând un „S”, al doilea separă centrul vechi de insula Giudecca. Diferență de
maree se cifra înainte la 60 cm. Canalele au fost inițial proiectate pentru aproximativ 1,85 m
adâncime. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în anii 1990, ele nu au mai fost curățate. În plus,
încă din secolul al XVIII-lea multe canale au fost completate sau închise, cum poate citit în multe
cazuri prin „rio terà”. Printr-un sistem de reglare a apei a fost garantat o permanentă circulație, care
curăță orașul și apa.

În oraș există 398 de poduri.[15] Până în anul 1480 au fost în mare parte din lemn, mai târziu au fost înlocuite cu poduri de piatra. Între timp,
doar două sunt fără balustrade, unul dintre ele este Podul Diavolului (Ponte del Diavolo) pe insula Torcello, celălalt duce spre o casă

privată în Cannaregio (3750). Multe poduri au fost construite foarte plat, pentru a le face accesibile
pentru cai și căruțe. Podul Rialto a fost până la mijlocul secolului al XIX-lea, singurul pod peste Canal
Grande. Între timp, s-au mai adăugat alte trei poduri, și anume Ponte degli Scalzi în apropierea
stației de tren, care în 1932 a înlocuit un pod din fier din 1856 și Ponte dell’Accademia, care a fost
construit între anii 1854 și 1933. Un al patrulea pod, Ponte della Constituzione este cel mai nou și
probabil cel mai controversat pod al Veneției. O operă a arhitectului Santiago Calatrava, acest pod
destinat circulației pietonale dintre Piazzale Roma și gara Santa Lucia are 94 m lungime și a fost
inaugurat pe 11 septembrie 2008. Una dintre cele mai renumite poduri, Puntea Suspinelor(Ponte dei
Sospiri), lega fosta închisoare de stat cu Palatul Ducal. Podul paielor (Ponte della Paglia), care
traversează Rio di Palazzo până la Palatul Dogilor. Alte poduri sunt numite după canalul pe care îl
traversează, un palat din apropiere sau o biserică, de multe ori după un sfânt. În fiecare an la 21
noiembrie este special construit un pod de pontoane peste Canal Grande, care leagă Biserica Santa
Maria del Giglio și Bazilica Santa Maria della Salute. Pe acest pod are loc o procesiune în semn
mulțumire pentru scăparea orașului de ciuma din 1630/1631. Podul de cale ferată, care a fost
construit 1841-1846, leagă Veneția de continent. Acesta este Podul Libertății (Ponte della Libertà),
care a primit numele pentru a onora eliberarea de sub dictatura fascistă. Are 3623 m lungime [16] și 222
de arcade din piatră.

Împrejurimile Veneției[modificare | modificare sursă]

Burano

Alte puncte demne de reținut sunt insulele Murano, Burano, Torcello, Lido di Venezia și Pellestrina.

Murano este poate cea mai faimoasă insulă din Lagună, cu o tradiție importantă în prelucrarea
artizanală a sticlei.

Burano atrage repede atenția prin casele viu colorate, fiind faimoasă și pentru broderiile sale.

Torcello, considerată cea mai mică dintre insulele lagunare, are un trecut nobil, chiar dacă astăzi are
câteva zeci de locuitori.

Lido di Venezia este o fâșie de pământ care se întinde în mare. Este un obiectiv accesibil cu
automobilul, îndrăgit de către turiștii interesați de plajă.

Pellestrina delimitează, împreună cu Lido, peninsula Chioggia și peninsula Jesolo, de lagună.

Orașul lagunar Veneția are fracțiuni pe litoral: Mestre și Marghera.

Demografie[modificare | modificare sursă]

Venezia - evoluția demografică

Date: Recensăminte sau birourile de statistică - grafică realizată de Wikipedia

Personalități venețiene[modificare | modificare sursă]

• Marco Polo (1254 - 1324), comerciant, explorator;
• Tițian (cca. 1490 - 1576), pictor;
• Giacomo Casanova (1725 - 1798), aventurier amoros
• Domenico Alberti
• Tomaso Albinoni
• Pietro Aretino
• Jacopo de'Barbari
• Gentile Bellini
• Giovanni Bellini
• Giovanni Antonio Canale, numit Canaletto
• Vittore Carpaccio
• Veronica Franco
• Andrea Gabrieli
• Giovanni Gabrieli
• Giorgione
• Mario Girotti
• Carlo Goldoni