MANTAUA

M-am uitat adânc la tine, când cu calm, îmi aşezai,

Ale mele gânduri, multe, tot pe lespezi din cele verzi,
Raiul ce mă vede, în sfârşit, prin tine, s-a-ndurat să spele, noroios moloz,
Gloanţe zboară-n aer, scorojiţi pereţi, cad în zgomot, de detunături,
În genunchi orbecăiesc, în întunecime, prin cenuşa ochilor albaştrii,
Care ne-au trădat ca neam, c-au fost cumpăraţi.

Înzestrate, avem, complexe destine, ca să facem bine,

Pentru a-l meu suflet, mi-am pierdut, lemnele de foc,
Spre a-l încălzi, la, ale tale picioare, când s-o face frig,
Căci, în braţele tale, alţii, cu tupeu în vine, şi-au găsit bun loc,
Mulţi dintru aceştia-au uneltit în neştire,
Să te-nnobileze cu cazne amare,
Şi mi te-au ţinut, tot pe drum plecat,
Nici să poţi mânca, ori dormi ori tu liber a cugeta.

Impărţit-ai din dreptate şi din codrul tău de pâine,

Printre gloanţele haine, cum s-a nimerit,
La cei goi, la cei desculţi, ce-au văzut suport în tine;
La capăt de lume, vieţii eu am dat, ce-am avut mai scump,
Cu nemernicie, ea, vrut-a, din mult şi mai mult,
Ale sale anotimpuri ce-au trecut, le-ai privit din curiozitate,
Nu ştiai cum răsăritul contopit într-un apus,
A grăit de dimineaţă, lucruri ce nu s-au mai spus.

Destine de oameni, ce-s legaţi, în chingi de dosare,

Au strigat dup-ajutor, cât de tare au putut,
Studiind a lor păcate, cercetare tu le-ai dat,
Calm şi rece şi tăcut, de la masa cea de nuc,
Nimeni nu a rezistat, ca să stea în preajma lor,
Ca să răsfoiască pagini, cu aşa multă durere,
A rămas cu tine, numai mantia-ţi albastră,
Ce-altii, cu ceva mulţi ani, în urmă, pe-ale lor şi le-au strivit,
Jos întinşi pe duşumea, spre a se salva, de la ciuruit.

Insă, tu, ai păstrat-o în curăţie, este tot ce ai avut,

Când la fel ca mine-n viaţă, de-unul singur ai pornit.
Au venit furtuni de iarnă, soarele întunecat mi-a fost,
După tot ce- am întrecut, chiar în neguri, am înţeles,
Când bine-i luat de prost, raul are interes.

Mă uit iar adânc la tine, îmbrăcat, în mantaua cea albastră,

Ce-ai păstrat fără de pată, căci, ţi-a fost, camaradul cel mai bun.
Aş fi vrut, să te fi ştiut, când toată puterea - n mine,

1
Dintru al meu trup şi vene-n, valuri tulburi mi s-a scurs,
De porniri viclene, haine, cu mantaua ta albastră, să mă fi acoperit,
Tragedia vieţii acesteia, de la mine s-o alungi
Să o-ntorci la aceia care-ntr-ale tale brate- ascunşi,
Au curmat destine multe, lăsând plânsete de prunci, pe la uşi.

Scufundaţi în colb de stele, navigăm cum ne e sortit,

Ale vieţii lungi cortine, larg deschise-n nemurire,
Mi-ai propus să le ridic, în timp ce tu, rău îl culci,
Cu o ultimă privire, aruncată peste lunci,
Fiecare am purces lungul drum al veşniciei, cum mai bine am crezut,
De în noapte tu te-ai pierde, voi şti bine unde ajungi,
A ta mantie lăsat-a argintate, dâre albastre, printre cei la cap cu cruci.

Ştiu... mai devreme sau mai târziu,

Bolta se va lumina, aştrii mulţi aprinşi deasupra,
Coborând în jos din ceruri, îmi vor spune să mă-ntorc,
Viaţa din nou s-o refac, şi să uit, de tot răul omenesc,
Însă ce rost ar avea, când nu pot să te iubesc?
În galop de multe stele, ai trecut rapid prin mine,
Dându-mi din puterea ta;
Şi-ai deschis spre nemurire,
Drum bătătorit şi neted, doar.. cu mantaua ta.

De Lora Levitchi, 6 Iulie, 2019