B.XIII.

MEDICAŢIA SÂNGELUI

B.XIII.1.MEDICAŢIA ANTIANEMICĂ

Se foloseşte în tratamentul anemiilor carenţiale. Această grupă

cuprinde fierul, care corectează anemiile feriprive, vitamina B12 şi acidul
folic, care corectează anemiile megaloblastice datorite deficitului celor două
vitamine, ca şi diferiţi factori de creştere hematopoietici-eritropoietina,
destinată în principal corectării anemiei din bolile renale cronice şi factorii
mieloizi de creştere, utili îndeosebi pentru combaterea neutropeniei produse
de tratamentul intensiv cu citostatice. De asemenea, în anemiile aplastice se
folosesc şi steroizi anabolizanţi, iar în anemii imunopatogene corticosteroizi.
MEDICAŢIA ANEMIEI FERIPRIVE
Fierul este un compus cu efect terapeutic numai ca medicaţie de
substituţie în anemiile feriprive. Este indispensabil pentru organism, intrând
în compoziţia hemoglobinei şi a unor enzime. Necesarul de fier este de cca 1
mg/ zi la bărbat şi 1,4 mg/zi la femei. În ultimele luni de sarcină şi la sugari
necesarul este de 6 mg/zi. Administrarea orală de preparate de fier în
cantităţi ce depăşesc aportul alimentar este urmată de o absorbţie limitată
(6-7%) la persoanele sănătoase, datorită unui mecanism limitativ reprezentat
de proteine transportoare din celulele mucoasei duodenului terminal. La
bolnavii cu anemie feriprivă proporţia fierului medicamentos absorbit creşte
la 25-30%, apoi scade progresiv pe măsura corectării deficitului.
În cursul tratamentului cu fier se urmăreşte combaterea anemiei,
combaterea tulburărilor trofice; refacerea depozitelor de Fe din organism.
Combaterea anemiei este constatată prin: dispariţia semnelor subiective;
apariţia crizei reticulocitare (maximă după 5-10 zile), adică se produce
creşterea numărului elementelor tinere; normalizarea cantităţii de
hemoglobină, creşterea valorii globulare şi a numărului hematiilor.
Tulburările trofice ce apar în condiţii feriprive (tegumente, unghii) se
modifică. Refacerea fierului din măduvă, ficat necesită 2-4 luni; astfel,
tratamentul trebuie să aibă durată corespunzătoare. Compuşii de fier se pot
administra fie oral fie parenteral.

15
 FARMACOLOGIE

Medicaţia orală - este cel mai mult folosită, fiind calea fiziologică
de absorbţie a fierului. Se utilizează săruri feroase (Fe2+), care se absorb mai
bine şi sunt mai puţin iritante decât cele ferice. Doza optimală pentru adult
este de 180 - 200 mg de fier pe zi, fracţionat în trei prize pentru a evita
saturarea procesului de absorbţie şi transport plasmatic, cu o jumătate de
oră înainte sau cu cel puţin trei ore după mese. Pentru a evita iritaţia gastrică
se recomandă începerea tratamentului cu doze mai mici, care se cresc
progresiv. Durata tratamentului este de 4-6 luni, pentru corectarea anemiei
şi refacerea depozitelor de fier. Factorii care influenţează absorbţia: pH-ul
gastric favorizează menţinerea formei ionizate, prezenţa unor substanţe
reducătoare (acid ascorbic, glucoză), prezenţa altor vitamine: vitamina H’
favorizează absorbţia fierului; carnea favorizează absorbţia Fe, vegetalele
scad absorbţia. Absorbţia cea mai bună are loc pe stomacul gol; majoritatea
compuşilor de Fe sunt iritanţi însă şi administrarea se face după masă.
Absorbţia depinde şi de deficitul de fier din organism. Oral se absoarbe peste
30-40% din cantitatea necesară.
Glubifer drajeuri ce conţin glutamat feros. Se administrează 3x2
sau 3x1 draj/zi.
Ferglurom fiole buvabile ce conţin gluconat feros; conţine 12%
fier. Se administrează 100-200 mg de 3 ori pe zi.
Ferro-Gradumet comprimate enterosolubile de sulfat feros, care
cedează treptat fierul. Un comprimat conţine 105 mg fier. Se administrează 1
comprimat pe zi, dimineaţa.
Tardyferon drajeuri de sulfat feros care cedează treptat fierul.
Ferronat sirop ce conţine fumarat feros. Dozele uzuale sunt de 600
mg/zi.
Fer-sol fiole buvabile conţine fericolinat.
Ferrum Hausman sirop şi fier polimaltozat fiole buvabile conţin un
complex de hidroxid fier trivalent polimaltozat.
Efecte adverse: acţiunea iritantă asupra mucoasei intestinale cu
apariţia inapetenţei, greţurilor, durerilor epigastrice; de aceea se
administrează după mesele principale. Formele lichide colorează smalţul
dentar. Datorită fixării hidrogenului sulfurat (stimulent fiziologic al
peristaltismului) deseori se produce constipaţie.
Medicaţia parenterală - este indicată în situaţii de excepţie, când
nu este oportună administrarea orală (deficit de absorbţie, ulcer gastric, boli
inflamatorii ale intestinului, intoleranţă la fierul oral, bolnavi necooperanţi).
Injectarea unei soluţii cu Fe2+ este o situaţie nefiziologică ce poate avea
efecte toxice. Administrarea parenterală foloseşte numai compuşi de fier ce
eliberează treptat ionii de fier (complexe coloidale neionizate). Injectarea
intramusculară se face conform tehnicii injecţiei “în Z” (deplasând pielea
înainte de a introduce acul, astfel încât după retragerea lui orificiul respectiv
să fie acoperit de piele intactă, evitând refularea soluţiei). Doza totală
necesară pentru corectarea anemiei se calculează din formula următoare:
greutatea corporală în kg x deficitul de hemoglobină (100% minus
concentraţia actuală a Hb) x 0,66 / 50. Valoarea obţinută se împarte la 2 şi
astfel se stabileşte numărul de fiole necesare.

15
 FARMACOLOGIE

Dextriferon conţine fier polimaltozat, un complex polizaharidic al

fierului. La început se administrează ½ fiolă apoi 1 fiolă la 2-3 zile.Unele
preparate se injectează i.m. profund, altele pot fi injectate i.v. lent. O fiolă a 2
ml soluţie conţine 100 mg fier.
Jectofer este un complex feric cu sorbitol şi acid citric. Se
administrează i.m. profund.
Oxid feric zaharat (Venofer) este un complex hidroxid feric-
sucroză. Se poate administra i.v., până la 300 mg/zi (echivalentul a 120 mg
Fe).
Efecte adverse: acţiune iritantă locală puternică, de aceea se
administrează i.m. profund; tulburări vaso-motorii. Ionii de Fe formează
microprecipitate cu proteinele plasmatice, determinând astfel o reacţie
vasomotorie, colaps, ischemii, spasme ale musculaturii netede; supradozarea
poate provoca hemosideroză.
Intoxicaţia acută cu fier se realizează pe cale orală şi este periculoasă
la copii, provocând gastroenterită acută, afectarea ficatului şi fenomene
toxice sistemice prin absorbţia fierului, tulburări hemodinamice (colaps,
lipotimie, etc). Ca antidot specific se foloseşte deferoxamina (Desferal),
care este un chelator specific al fierului.

MEDICAŢIA ANEMIEI MEGALOBLASTICE

Cobalaminele sau vitamina B12 şi acidul folic sunt vitamine din
complexul B, indispensabile pentru sinteza normală a ADN, respectiv pentru
mitoza şi maturaţia celulară.
Vitamina B12 se găseşte sub 2 forme stabile ca medicament:
cianocobalamina şi hidroxicobalamina. Absorbţia digestivă depinde de
prezenţa factorului intrinsec Castle secretat de celulele parietale din
mucoasa gastrică. Vitamina B12 se administrează parenteral, s.c., i.m. După
absorbţie se depozitează în ficat. Excesul se elimină renal. Deficitul de
vitamină B12 apare datorită incapacităţii mucoasei gastrice de a sintetiza
factorul intrinsec în anemia pernicioasă (Biermer) sau la bolnavii
gastrectomizaţi. Avitaminoza se manifestă prin anemie megaloblastică şi
leziuni neurologice caracteristice. Efectul antianemic se urmăreşte prin
dispariţia treptată a megaloblaştilor, iar în sânge apariţia crizei reticulocitare
(maximă la 4-12 zile); creşterea numărului hematiilor (ajungând la normal în
4-8 săptămâni); ameliorarea simptomatologiei clinice. Achilia gastrică nu
este influenţată, aceasta fiind cauza bolii. Complicaţia neurologică şi anume
mieloza funiculară (leziuni la nivelul măduvei) poate fi influenţată favorabil
de doze mari. Vitamina B12 este esenţială pentru replicarea ADN, favorizând
şi formarea ADN din ARN, stimulează formarea fosfolipidelor, mielinei. Se
mai indică în afecţiuni neurologice: polinevrite, mielite (doze mari de
vitamina B12 favorizează formarea tecii de mielină); în cetoze nediabetice;
are şi efect anabolizant proteic. Nu se administrează în procese de proliferare
maligne. Cura începe cu 1000 gamma (micrograme) de hidroxicobalamină
(vitamina B12) în anemia Biermer la început zilnic, apoi lunar, toată durata
vieţii; pentru obţinerea efectelor metabolice, neurologice se folosesc doze de
1000 gamma.

15
 FARMACOLOGIE

Acidul folic este indispensabil pentru formarea nucleotizilor

purinici şi pirimidinici, esenţial pentru sinteza ADN, deci pentru
multiplicarea şi maturarea celulară. Există anumite stări în care apare o
nevoie crescută de acid folic în organism: tulburări de absorbţie; în timpul
sarcinii şi alăptării; în ciroza hepatică; la alcoolici; la bolnavii cu anemie
hemolitică sau cancer rapid evolutiv; la hipertiroidieni; în tulburări
iatrogene: tratament îndelungat cu fenobarbital, fenitoină şi primidonă. Se
administrează obişnuit pe cale orală (dar şi parenteral), dozele necesare fiind
de 5-10-20 mg/zi. Leucovorina este indicată la bolnavii care prezintă
fenomene toxice prin deficit de folaţi activi, sub tratament cu metotrexat
(citotoxic antimetabolic inhibitor al dihidrofolat-reductazei).

ERITROPOETINA
Eritropoetina se foloseşte pe lângă aportul de fier sau factori de
maturare în anemii grave. Este un factor de creştere hematopoetic a cărui
acţiune este dirijată direct către linia eritrocitară. Preparatele folosite ca
medicamente (Epoetin alfa, Epogen) sunt obţinute prin recombinare ADN.
Fiziologic este secretată de celulele adiacente tubului renal proximal, care
sunt stimulate prin intermediului unui senzor local sensibil la hipoxemie.
Ajunsă în măduva hematopoetică, activează receptori specifici de la nivelul
celulelor progenitoare, condiţionând proliferarea şi diferenţierea acestora în
hematii mature. Se utilizează în anemii grave cum ar fi anemia din bolile
renale cronice, boli inflamatorii şi infecţioase, anumite stări de insuficienţă
medulară (mielom multiplu). Se administrează parenteral. Ca reacţii adverse
produce hipertensiune arterială (datorită creşterii rapide a hematocritului), o
tendinţă crescută la tromboză datorită vâscozităţii mari a sângelui, sporirii
numărului plachetelor, etc.

B.XIII.2. MEDICAŢIA HEMOSTAZEI ŞI COAGULĂRII

Hemostaza fiziologică implică reacţia vasculară (contracţia vaselor),

factorul trombocitar (plachetar) care cuprinde aderarea trombocitelor la
peretele vascular şi agregarea lor, procesul de coagulare prin intermediul
celor 12 factori plasmatici, procesul de fibrinoliză. În condiţii patologice pot
să apară 2 procese: stări de hipercoagulabilitate) ce duc la tromboză
intravasculară) şi sindroame hemoragipare, datorită insuficienţei proceselor
de coagulare. În primul caz se folosesc medicamente antitrombotice, iar în al
doilea caz se intervine cu medicaţie hemostatică.

B.XIII.2.1. MEDICAŢIA ANTITROMBOTICĂ

Este indicată pentru tratamentul şi profilaxia afecţiunilor

tromboembolice. Cuprinde 3 grupe: antiagregante plachetare,
anticoagulante şi fibrinolitice.
ANTIAGREGANTELE PLACHETARE sunt medicamente care
pot inhiba agregarea şi alte funcţii ale plachetelor.

15
 FARMACOLOGIE

Acidul acetilsalicilic sau aspirina are acţiune antiagregantă

plachetară de lungă durată. Acţiunea se produce la doze mici: 75-100 mg pe
zi (Aspenter).
Sulfinpirazona (Anturan) este un derivat de fenilbutazonă. Are şi
efect uricozuric.
Dipiridamolul se administrează oral. Are şi efect coronarodilatator.
Ticlopidina (Ipaton, Ticlid) se utilizează pentru prevenirea
trombozelor cerebrale.
Clopidogrel (Plavix) acţionează prin blocarea selectivă şi
ireversibilă a receptorilor pentru ADP de la nivel plachetar şi se indică după
intervenţii de chirurgie cardiovasculară (by-pass-uri, stent-uri), în
prevenirea IMA, accidentului vascular cerebral.
Medicamente mai noi cu efect antiagregant plachetar sunt:
eptifibatida - un inhibitor peptidic de tip RGD a receptorilor plachetari
GPIIb/IIIa, tirofibanul - un inhibitor nepeptidic al receptorilor plachetari
GPIIb/IIIa şi abciximabul - un anticorp monoclonal blocant al receptorilor
GPIIb/IIIa.
ANTICOAGULANTELE pot acţiona direct prin interferarea cu
factorii coagulării, de exemplu heparina şi substanţele ce fixează calciul sau
pot acţiona indirect prin interferarea cu sinteza hepatică a factorilor de
coagulare importanţi (antivitaminele K).
a. Substanţele fixatoare ale ionilor de calciu îşi realizează
efectul fie prin precipitare, fie prin complexare şi astfel dispare calciul
ionizat. Oxalatul de sodiu precipită calciul şi formează oxalat de calciu. Se
foloseşte pentru sângele prelevat pentru examinările de laborator; este toxic
pentru organism, putând produce hipocalcemii periculoase. EDTA se
foloseşte in vitro. Citratul de sodiu nu are toxicitate mare, deoarece
complexează calciul în formă neionizată. În soluţie de 3-3,5 % se foloseşte
pentru conservarea sângelui.
b. Heparinele şi heparinoizii sunt anticoagulante directe active
in vitro şi in vivo.
Heparina standard este o substanţă naturală stocată în mastocite,
se obţine prin extracţie din ficat, plămâni. Se foloseşte sub formă de sare de
sodiu şi calciu. Dozarea se face în unităţi internaţionale (U.I.) Se
administrează parenteral (i.v., s.c). Nu se administrează i.m. datorită riscului
producerii hematoamelor locale. Se administrează la interval de 4 ore
(pentru dozele mici) sau de 8 ore (pentru dozele mari). Efectul apare imediat
si se manifestă prin prelungirea timpului de coagulare. Eficacitatea
tratamentului se urmăreşte prin controlul timpului Howell, care trebuie să
crească de 2,5–3,5 ori. Indicaţii: chirurgia cardiovasculară, tromboze
(coronariene, venoase masive, embolie pulmonară), tromboflebite şi
hematoame pentru aplicare locală. Efectele adverse: trombocitopenie, reacţii
alergice, alopecie, osteoporoză, sângerări din leziuni preexistente (ulcere). Ca
antidot se utilizează sulfatul de protamină. Este contraindicată la alergici,
la cei cu hemoragii (ulcer, apoplexie). Se poate folosi la gravide. Doza este de
25 000 - 30 000 U.I. pe cale i.v. Se mai foloseşte preparatul Calciparine s.c.
la 12 ore interval. Există şi preparate locale - unguente, creme.

15
 FARMACOLOGIE

Heparinele cu masă moleculară mică s-au izolat din heparina

standard, au efect lent şi de lungă durată, folosindu-se pentru profilaxia
trombozelor venoase şi a emboliilor în chirurgia ortopedică, la pacienţi
hemodializaţi. Riscul de hemoragii este mic. Enoxaparina (Clexane) se
administrează s.c şi are durata acţiunii de 18 ore. Nadroparina
(Fraxiparine) se administrează într-o doză pe zi. Alţi compuşi: dalteparina
(Fragmine), reviparina (Clivarine).
Heparinoizii sunt compuşi macromoleculari asemanatori
heparinei. La noi în ţară se comercializează preparatul Lasonil unguent, care
conţine heparinoid şi hialuronidază, fiind folosit în tromboflebite
superficiale, hematoame, contuzii musculare.
c. Antivitaminele K sau anticoagulantele orale interferă cu
sinteza unor factori de coagulare la nivelul ficatului. Se leagă în proporţie
mare de proteinele plasmatice, unde pot avea loc unele interacţiuni.
Medicamentele nu au acţiune în sângele prelevat. Efectul in vivo are un timp
de latenţă. Dispariţia efectului de la oprirea administrării necesită 2-10 zile.
Pentru controlul efectului anticoagulant se urmăreşte indicele de
protrombină (timpul Quick). Nivelul acestuia trebuie să scadă la valori de
20-25% pentru efect sigur (respectiv timpul Quick trebuie să crească).
Efectele adverse: hemoragii spontane (epistaxis, hemoragii digestive). Sunt
contraindicate la gravide (au efect teratogen), boala ulceroasă, apoplexie, 4-5
zile după naştere şi intervenţii chirurgicale, extracţii dentare. Cel mai utilizat
este acenocumarolul (Trombostop), timpul de latenţă a instalării efectului
de 1-2 zile, dispariţia efectului în 1-3 zile. Se foloseşte pentru prevenirea
trombozelor la cardiaci şi în tratamentul trombozelor venoase profunde,
trombozelor arteriale. Antagonizarea efectului în caz de supradozare se face
prin administrarea de vitamină K1 (fitomenadionă). Alt compus este
warfarina, cu un timp de latenţă de 36-70 ore şi un efect care se menţine 5-
7 zile de la prima doză.
MEDICAŢIA FIBRINOLITICĂ este o medicaţie eroică în
tromboze masive (embolie pulmonară gravă, infarct miocardic). Tratamentul
se face cât mai precoce în primele ore (până la 20 de ore de la producerea
accidentului). Se administrează numai în perfuzie. Se folosesc urokinaza,
extrasă din urină şi streptokinaza o proteină de origine bacteriană. In caz
de supradozare apar hemoragii. Alţi compuşi: alteplaza şi anistreplasa
(Eminase). Costul tratamentului este foarte mare.

B.XIII.2.2.HEMOSTATICELE

Sunt medicamente capabile să oprească sângerarea.

HEMOSTATICELE CU ACŢIUNE VASCULARĂ pot acţiona sistemic
sau local. Pentru aplicare locală se folosesc vasoconstrictoare: adrenalina
(1‰, 1:10 000 în epistaxis, extracţii dentare), substanţe astringente (produc
vasoconstricţie, coagularea proteinelor) - clorura de fier, acidul tricloracetic.
Sistemic în caz de fragilitate capilară se utilizează carbazocrom
(Adrenostazin) un derivat asemănător adrenalinei, care creşte rezistenţa
capilarelor şi scade timpul de sângerare. Se foloseşte la diabetici, înaintea
intervenţiilor chirurgicale, în ORL. Etamsilatul (Dicynone) un compus
15
 FARMACOLOGIE

sintetic care combate fragilitatea vasculară se administrează parenteral.

Bioflavonoizii sau vitamina P sunt activi în caz de carenţă vitaminică.
Scad fragilitatea şi cresc rezistenţa capilarelor. Rutozidul se administrează
injectabil, tarosinul (rutozid cu vitamina C, care are efect sinergic) se dă oral,
troxerutinul (Troxevasin , Venoruton) se dă sistemic dar şi local (unguent,
gel), fiind folosit în boala varicoasă deoarece are şi acţiune venotonică.
HEMOSTATICELE PROCOAGULANTE
Vitaminele K: Vitamina K1 sau fitomenadiona se găseşte în plante,
vitamina K2 este sintetizată de unele bacterii (inclusiv flora intestinală),
vitamina K3 sau metilnaftochinona este un compus de sinteză. Ele acţionează
la nivelul ficatului activând unii factori ai coagulării (II,VII, IX, X). Se
folosesc pentru tratamentul şi profilaxia hemoragiilor provocate prin deficit
de vitamină K, care poate apare în cazul unei flore intestinale insuficiente
sau unui aport insuficient de la mamă (la nou născut), în supradozare de
anticoagulante orale. Vitamina K1 este liposolubilă, se poate administra oral
sau parenteral. Injectarea intravenoasă trebuie făcută lent, cu multă
prudenţă deoarece poate produce hipotensiune. Vitamina K3 este
hidrosolubilă, se poate administra i.m sau i.v., dar nu la sugari deoarece
poate produce hemoliză şi icter nuclear.
Venostatul (Reptilase) este un extract din veninul unui şarpe şi
conţine o enzimă, o hemocoagulază. Se foloseşte injectabil pentru
tratamentul hemoptiziilor şi pentru profilaxia sângerărilor chirurgicale.
Factorii de coagulare se obţin din sângele recoltat: fibrinogenul,
globulina antihemofilică (factorul VIII). Pentru acţiunea locală se folosesc:
trombina umană liofilizată sub formă de pulbere sau dizolvată în ser, se
aplică la locul hemoragiei, fibrina umană sub formă de burete îmbibat cu
soluţie de trombină se aplică pe plăgile chirurgicale sângerânde când nu este
posibilă ligatura. Sângele venit în contact cu trombina coagulează în
matricea de fibrină. Gelatina sub formă de burete acţionează similar fibrinei.
HEMOSTATICELE ANTIFIBRINOLITICE se folosesc în stări de
hiperfibrinoliză care pot apare în cancere metastatice, la prostatici, în
ginecologie, în şoc toxico-septic, dar şi după extracţii dentare. Acidul
aminocaproic se poate administra oral, local şi i.v. Local se foloseşte în
hemoragii postextracţii dentare. Acidul tranexamic (Exacyl) se poate
administra oral şi i.v. Acidul aminometilbenzoic (Gumbix) este
asemănător acidului tranexamic. Aprotinina (Katein, Trasylol) interferă cu
acţiunea plasminei şi este şi un inhibitor de proteaze. Se foloseşte în şoc
toxicoseptic, în pancreatita acută. Se administrează i.v. injectabil sau în
perfuzie.

B.XIII.3. SUBSTITUENŢII DE PLASMĂ

Sunt soluţii ale unor substanţe macromoleculare care introduse în
circulaţie determină expansiunea volumului lichidului intravascular de unde
denumirea de “plasma expander”, refăcând volemia.
Dextranii sunt polizaharide ce se prepară biosintetic. Se folosesc
Dextranul 40 şi Dextranul 70, cu masă moleculară relativă în jur de 40 000,
respectiv 70 000, în soluţii. În colapsul hipovolemic măresc volumul
15
 FARMACOLOGIE

circulant - efect de volum - şi cresc presiunea arterială către normal, măresc debitul cardiac.
Reduc vâscozitatea sângelui şi determină desfacerea pachetelor de hematii agregate - efect
antisludging (dextranul 40). În caz de şoc, acest efect, alături de dilatarea pasivă a capilarelor
poate contribui la ameliorarea microcirculaţiei. Indicaţii: şocul hipovolemic, ca mijloc
terapeutic de urgenţă şi temporar, pentru pierderi de plasmă sau sânge de ordinul a 1000-
1500 ml. Pentru pierderi mai mari este necesară suplimentarea de sânge; pentru profilaxia
trombozelor după intervenţiile chirurgicale ginecologice şi ortopedice; în sindroamele
ischemice periferice. Efecte adverse: supraîncărcarea circulaţiei; edem pulmonar; dificultăţi
în determinarea grupelor sanguine şi a VSH-ului; reacţii alergice (erupţii cutanate, prurit, şoc
anafilactic).
Albumina umană se foloseşte în soluţie izotonă 5%, acţionând ca substituent de
plasmă în condiţii de hipovolemie. Soluţia hipertonă 25% acţionează prin aport de proteine şi
reface volemia.
Hidroxietilamidonul (HAES) este un complex de molecule de amilopectină
hidroxilată. Se utilizează polizaharidul cu masa moleculară 450.000. Se găseşte sub formă de
soluţii perfuzabile 6% şi 10%. Soluţia 6% are presiune coloid-osmotică similară albuminei
umane, creşte volumul plasmatic, ameliorează circulaţia sangvină, hemodinamica şi
transportul oxigenului. Se foloseşte pentru tratamentul şi profilaxia hipovolemiei şi şocului
(hemoragic, traumatic, septic, termic); pentru hemodiluţie terapeutică în tulburările
microcirculaţiei periferice, cerebrale, retiniene, placentare. Poate produce reacţii anafilactice,
scăderea timpului de coagulare, creşterea timpului de sângerare. Se contraindică în
insuficienţa cardiacă severă, renală, coagulopatii severe, pacineţi dializaţi, hematocrit sub
30%.
Polimeri peptidici pe bază de gelatină - se folosesc cei cu masa moleculară de
30.000 - 35.000, obţinuţi din gelatina denaturată. Cresc volemia, efectul durează 24 ore, nu
sunt imunogenici , nu produc anticorpi, nu interferă cu coagularea sau grupele sanguine.
Preparate: Haemaccel, Marisang, Gelofusine, Plasmagel, sol. perfuzabilă 3,5%. Prezintă
incompatibilitate cu sânge sau plasmă.
În tratamentul stărilor de hipovolemie se mai folosesc şi soluţii cristaloide, care
difuzează uşor prin peretele vascular, mărind volumul masei circulante numai pentru o
perioadă scurtă (20-30 minute). Corespund mai mult pentru combaterea deshidratării, a
exicozei. De ex. serul fiziologic (soluţie NaCl 0,9%, soluţie izotonă); soluţie Ringer (izotonă,
izoionică cu plasma); soluţie de glucoză 5,4% (izotonă).