Stimată Doamnă Gabriela Adameşteanu

În virtutea dreptului la replică, vă rog să publicaţi în  “22”    cele ce

urmează:
1.”Scena telefonică urmuziană” a avut loc, în urmă cu nouă luni; a
avut loc şi „recenta convorbire”, atît că „rezultatul” nu a fost cel anunţat de
Dvs.;
2.Maniera în care aţi redactat şi publicat replica Dvs. în “22”   (ca şi
cum cititorii săptămînalului Dvs. bucureştean ar fi riguros aceiaşi care au
citit lunarul ieşean Timpul) este incorectă :
3.Corectă ar fi fost (maniera) dacă, în varianta pentru  “22”    , aţi fi
explicat (în două rînduri) bucureştenilor  fondul problemei  din scrisoarea
mea publicată în Timpul din Iaşi; 
4.Fondul problemei: situaţia (starea, stadiul, halul) a trei din cărţile
mele predate spre publicare unor edituri din România :
a.romanul  În   Cerc  (publicat   în   franceză   la   Gallimard,   în   1977):
înmînat de Liviu Antonesei, din parte­mi, directorului Junimii din Iaşi, N.
Creţu, în 1990 – carte despre a cărei soartă nu ştiu nimic limpede nici în
momentul de faţă;
b.romanul Gardă inversă (apărut în franceză, la Galimard, în 1979):
solicitat de Marin Sorescu în februarie 1990 pentru editura Scrisul românesc
din Craiova; Şpalturile complete mi­au parvenit  în octombrie 1990 – dar
cartea   n­a   apărut   :   în   vara   acestui   an,   1993,   Marin   Sorescu,   director   al
editurii   Scrisul   românesc,   a   trimis   la   topit   mai   multe   volume   nepuse   în
comerţ (de A. Bosquet, de E. Papu) – printre ele aflîndu­se şi romanul meu; 
c.cartea de mărturii Culorile curcubeului ’77 (apărută în franceză la
Seuil, în 1979): a fost editată de Humanitas în vara anului 1990 –  în tiraj
incomplet  (şi nu „în tiraj peste medie”, cum scrieţi Dvs. , imprudent),  şi
acela incomplet distribuit – pentru ca în 1992, Gabriel Liiceanu, director
al editurii Humanitas, să trimită la topit „tirajul peste medie”  (cel de
care numai Dvs. aveţi ştiinţă), păstrat în depozite, nepus în comerţ.
                                 5.Acesta fiind  fondul problemei  din textul meu publicat în
Timpul:  distrugerea   cărţilor,   nu   din   dispoziţia   lui   Chişinevski­Răutu­
D.Popescu­Dumnezeu­Suzana Gîdea şi alţi comisari urînd cartea precum şi
pe făcătorul de carte – ci din a unor scriitori, conştiinţe­ale­naţiei, cărturari,
ei înşişi autori: Marin Sorescu, Gabriel Liiceanu.
6.Dacă   Dvs.,     Gabriela   Adameşteanu,   director   al   unei   publicaţii
formatoare a spiritului (deformat de comunism) nu aţi găsit nici timp nici
spaţiu pentru a vă apleca asupra acestui paradox monstruos: poetul Marin
Sorescu, director al Scrisului românesc, trimite la topit cărţi gata a fi puse în
vînzare;   filosoful   Gabriel   Liiceanu,   director   al   editurii   Humanitas
(funcţionînd   şi   cu   aport   de   capital   privat:   Korne   şi   Savu;   şi  cu   ajutor
guvernamental francez), trimite la topit cărţi de Cioran, de Ierunca (m­ar
onora compania, dar nu fac parte din aceeaşi categorie: mie mi s­au trimis
la topit cărţi, nu nevîndute – ci nepuse  în vînzare) –  în acest caz am
dreptul să mă întreb: ce este  “22”    şi ce fel de adevăr apără?; al cui tată
este?;   să   fie   doar   buletin   parohial   al   GDS?;   sau   şi   catalog   al   editurii
Humanitas (a­ha: din această pricină prima pagină a numerelor apărute în
timpul vizitei în România a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca arătau
de parcă oaspete onorat ar fi fost Gabriel Liiceanu)? Dacă însă  “22”    este
ceea ce am crezut mult timp: publicaţie onestă, independentă – de ce nu
tratează măcar odată, pe un sfert de pagină, distrugerea cărţilor în România,
ţară analfabetizată de comunişti şi... realfabetizată de vajnici anticomunişti
ca Sorescu şi Liiceanu?
7.În fine: dacă Gabriela Adameşteanu s­a dovedit insensibilă la soarta
cărţilor  unui   alt   scriitor   –   mai   este   ea   scriitor?;   ştiind   bine   că  au   fost
distruse cărţi – şi nu doar din „imperative economice” – însă ea, Gabriela
Adameşteanu, se preface că nu ştie? Şi tace?
       Fiindcă, de tăcut, aţi tăcut, stimată Doamnă, atît de... tare, încît vi se
auzea tăcerea pînă aici, la Paris; aţi tăcut, aţi supravieţuit (binişor, chiar bine
de tot), iar în 22 decembrie ’89 fix, după ce aţi fost trezită din somnul cel de
moarte; din tăcerea de aur; din filozofia de viaţă enunţată astfel: “Eu nu ştiu
nimic şi nu vreau să ştiu nimic – pe mine lăsaţi­mă­n pace, eu sînt scriitor!”,
mi­aţi recomandat cu prietenie nedezminţită:
“Uită ce­a fost şi ia­o de la­nceput!”
Dacă   Dvs.   ,   stimată   Doamnă,   puteţi   lua   de   la   început   orice   (şi
contrariul), felicitări: sînteti dotată. Eu nu am acest talent curat­românesc: nu
pot   lua   de   la­nceput   atîtea   vieţi   cîte   îmi   indică   tovarăşul   Ceauşescu;   ori
tovarăşul Iliescu. 
Am o singură viaţă, şi cu ea de gît mor.
Viaţa mea este memorie – şi, vorba celuia: chiar viceversa.

Al Dvs. fost prieten,
PAUL GOMA
Paris, 18 nov. 1993

P.S. V­aţi ajutat, în demonstraţia Dvs. cu spatele spre public, şi de
“incidentul Lucian Pintilie”, cum îi ziceţi, “în finalul căruia dl. Paul Goma s­
a văzut nevoit să­şi asume postura de calomniator”.
Aţi pierdut încă un prilej de a­i respecta pe cititorii revistei  “22”  ,
stimată Doamnă: ei îşi aduc aminte ce s­a scris acum nouă luni (!) sau/şi pot
consulta colecţia. Iar de acolo reieşea adevărul: îmi asumasem “postura de
calomniator” şi îmi cerusem scuze revistei, nu pentru că nu putusem aduce
probe materiale că  Lucian Pintilie a colaborat cu regimul communist şi
cu Braţul Armat al său (“am încheiat pactul diabolic”, mărturisea D­sa, cu
modestia­i proverbială), ci pentru că nu am putut proba faptul că Lucian
Pintilie ar fi spus: “(am colaborat şi eu) ca toată lumea”.
Nu,   asta   n­am   putut   să   probez:   că   Lucian   Pintilie  a   colaborat   cu
Organul – dar nu “ca toată lumea”, ci ca Lucian Pintilie, cel carele Unu
este!  
Că eu, “calomniindu­l”, mi­am cerut scuze – ei, da: era normal, din
moment ce nu putusem aduce dovezi că Lucian Pintilie  nu  colaborase­ca­
toată­lumea.
 Nu, el colaborează ca el însuşi: face film după Cronica de familie (îl
va fi angajat consultant literar pe N. Manolescu? – mai are timp) a lui Petru
Dumitriu.   Gurile   rele   pretind   că   sîntem   fericiţi   :   Lucian   Pintilie,   marele
regizor român, şi el conştiinţă a naţiei, ar fi putut foarte bine face film şi
după  Vînătoarea  de  lupi  a aceluiaşi   ciocoi  roşu  (şi  am fi aflat cum  stă
adevărul cu partizanii); ba, aşa cum a pornit­o: de la Caragiale ­ la Băieşu,
ce mai contează P. Dumitriu?, de ce nu, după Drum fără pulbere, ca să afle
şi   urmaşii   urmaşilor   noştri    adevărul  cuplului   Dumitriu­Pintilie  despre
Canal. 

P.G.
1993