Scrisoarea I

Scrisorile lui Eminescu sunt rodul unei munci susținute, încadrându-se în etapa maximei desăvârșiri
artistice, alături de Luceafărul, Odă, Sonete, Glosă. Titu Maiorescu a supranumit scrisorile "satire",
primele 4 au apărut în anul 1881, iar a 5-a a apărut postum, în 1890. Scrisorile se încadrează
romantismului, motivul central fiind soarta omului de geniu în raport cu lumea comună.
Scrisoarea 1 a fost publicată în 1881 în revista "Convorbiri literare".
Sursele de inspirație. Punctul de plecare îl constituie "Imnul Creațiunii" din Rig-Veda și lucrarea lui
Kant "Istoria naturală și teoria cerului".
Cosmogonia kantiana se bazează pe istoria apariției și a dispariției sistemelor cosmice în mișcarea
nesfârșită a Universului. Aceasta este, la Eminescu, baza unei concepții materialiste asupra lumii și mai
ales metaforă cosmologică, având la bază gândirea materialista. "Imn către zeul necunoscut" din Rig-
Veda, prezintă creația lumii ca pornind dintr-un material necunoscut, sâmburele aurit ce răsare din
apele adânci ce cuprindeau universul și creează lumea din haos.
Ca specie literară, Scrisoarea 1 este un poem cosmogonic, ce conține accente de ascuțită satiră socială
precum și o profundă meditație asupra destinului uman.
Tema. Scrisoarea 1 este un poem filozofic cu o structură romantica, abordând în cadrul mai larg al
relației omului de geniu cu timpul și cu societatea omenească în general, tema morții precum și tema
nașterii, a evoluției și a unei posibile stingeri a sistemului cosmic.
Structura poemului evidențiază o bogăție de teme și motive poetice. Eminescu pune în relație omul de
excepție cu necuprinsul și cu originile lumii. Întreg poemul se construiește, de altfel, în jurul imaginii
dascălului.
Scrisoarea 1 este formată din 5 tablouri.
Primul tablou conține ritualul pătrunderii într-un spațiu estetic, poetul recurge la motivul
contemplației pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om. Singerea lumânării sugerează
asumarea unei perspective înalte si impersonale. Gândirea, eliberată de sub tirania realului și de
suferință, contemplă universul din perspectiva ochiului cosmic al lunii. În opoziție cu omul, luna
degine zeitatea omniprezentă și omniștientă, aflată sub zodia eternității, adică a timpului universal, fără
început și fără sfârșit.
"Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate."
În tabloul al doilea surprinde prin densitatea ideilor, a sugestiilor și a imaginilor folosite, având el
însuși o structură de sine stătătoare. Eminescu prezintă un peisaj cosmic fără asemănare, adresându-se
lunii pe care o ia drept martor al contemplație sale: "Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Şi
gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;"
Ochiul contemplativ al lunii cuprinde imagini de dimensiuni terestre ce sunt restrânse treptat până
când se ajunge la categoria omului, înfățișat într-o serie de ipostaze, ocazie pentru Eminescu de a
introduce aici un motiv de origine filozofică și anume identitatea oamenilor în fața morții :
"Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"
Poetul prezintă micimea umană în versuri de o ironie ascuțită, în antiteză cu preocupările omului de
excepție. Eminescu surprinde condiția tragică a omului de geniu, care, deși modest, are preocupări
imense:
" Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;"
Tabloul al 3 lea. Cosmogonia se desfășoară sub semnul simetriei și al echilibrului, de la imaginea de
ansamblu a increatului la creația universală unde își găsește locul și lumea noastră. Gândirea poetică
eminesciană surprinde universul în care ne aflăm și noi. În idea apariției și dispariției sistemelor
cosmice se recunoaște gândirea materialista. La Eminescu, cosmogonia este o metaforă a meditației
asupra limitelor spațiului și timpului, între începutul și sfârșitul lumii, reprezentate de gândirea
bătrânului dascăl.
"La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns."
Evoluția universului culminează cu versul:"Căci e vis al neființei universul cel himenic". Din acest
moment se face din nou saltul la dimensiunea infinită a lumilor, de această involutiv, în descreștere.
" Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace..."
Tabloul al 4 lea abordează problematica geniului care acum meditează la lumea terestră și nu la
universul cosmic. Drama geniului care cuprinde tainele creației se zbate pe pământ închisă în sufletul
bătrânului dascăl este însăși drama lui Eminescu care trăiește în mijlocul unei lumi bântuite de egoism
și patimi distrugătoare.
"Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate"
Neîmpăcata contradicție dintre realitate și aspirație duce mai departe meditația asupra lumii prost
plătite. În antiteză cu imaginea cosmosului infinit se conturează lumea mărginită și rea în care îi este
dat să trăiască. Ironizând lumea vremii sale, Eminescu ajunge în poem la sentimentul universalei
zădărnicii amintind se Schopenhauer.
" Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri..."
 Cu egală amărăciune, poetul aduce în discuție nu numai nepasarea contemporanilor, ci și curiozitatea
indiscretă a urmașilor marginiti și orgolioși care, neînțelegând esența tragică a elanurilor creatoare ale
geniului, vor încerca să îl cuprindă în cercul limitat al existenței lor inutile. Sarcasmul lui Eminescu
este aici neiertător.
" Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă."
Tabloul al 5 lea reia motivele inițiale și anume contemplarea propriei vieți și a vieții lumii, reamintind
un trist adevăr și anume identitatea oamenilor în fața morții.
Realizarea artistică. La fel ca în întreaga sa operă, Eminescu folosește în acest poem o limbă poetică
de înaltă ținută, metafora ocupă un loc important, poetul surprinzând prin îmbinările de cuvinte. De
asemenea, sunt întâlnite frecvent comparațiile dezvoltate.
Concluzia. Scrisoarea 1 reprezintă o culme a capacității lui Eminescu de a aborda marea poezie de
idei, modalitate specifică marelui nostru poet de a prezenta arhitectonic adânca dramă a destinului
uman.