Citiri Si Talcuiri Din Biblie

CITIRI ŞI TÂLCUIRI DIN BIBLIE
Preot Iosif TRIFA

Citiri ºi tâlcuiri din Biblie
1
Preot IOSIF TRIFA
© Toate drepturile rezervate

Editurii «Oastea Domnului» – Sibiu
Str. Ch. Darwin, nr. 11
ISBN 978-973-710-168-6
2
Preot Iosif TRIFA
Citiri ºi tâlcuiri
din Biblie
– Adânciri sufleteşti în Sfintele Scripturi –
Ediţia a III-a
Apare cu binecuvântarea
Î.P.S. Sale Dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealului
Editura «Oastea Domnului»

Sibiu, 2010
3
Preot IOSIF TRIFA
4
CARTEA I
5
Preot IOSIF TRIFA
6
Cuvânt înainte
Cărţile acestea au început a ieşi întâia dată la 1

decembrie 1924. Prima carte a trecut în câteva luni.
Semn bun. O sete şi însetoşare a cuprins parcă sufletul
poporului după Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi,
după învăţături de mântuire sufletească. Parcă s-a îm-
plinit în zilele noastre prorocia de la Amos proorocul,
ce zice că va fi foamete pe pământ, dar nu foamete de
pâine, nici sete de apă, ci foame de a auzi cuvântul lui
Dumnezeu (Amos 8, 11). De cinci ani de zile, «Lumina
Satelor» împarte şi ea – după ajutorul ce-l are de la
Dumnezeu – pâine şi apă sufletească poporului flă-
mând şi însetat. Această foame şi sete sufletească o
astâmpără şi cărţile de faţă.
Dar mai ales am scos aceste citiri şi tâlcuiri ca să
trezesc cu ele dragostea şi dorinţa oamenilor după Bi-
blie, după cunoaşterea şi citirea Bibliei, după căutarea
şi aflarea comorilor sufleteşti ce sunt în ea. Biblia este
Cartea lui Dumnezeu lăsată oamenilor pe pământ, să
afle din ea planul mântuirii lor sufleteşti; şi eu mă înfi-
orez când mă gândesc că sunt atâţia „creştini” care
trăiesc şi mor fără ca să deschidă această carte. Eu mă
înfiorez şi ochii mi se umplu de lacrimi când mă gân-
desc că sunt atâţia creştini care nu doresc să aibă şi să
citească măcar Noul Testament, adică învăţăturile Mân-
tuitorului şi ale apostolilor. Un creştin fără Biblie e cu
adevărat ca o cătană fără puşcă, ca un plugar fără
plug şi ca un călător fără cale. Englezii şi americanii
7
Preot IOSIF TRIFA
stau în fruntea tuturor popoarelor din lume tocmai

pentru că nici o altă naţie nu citeşte Biblia cu atâta
dragoste ca englezul din Anglia sau din America. Un
veac nou se va deschide şi în istoria neamului nostru
când şi românul nostru, în duminici şi sărbători, nu va
deschide numai uşa crâşmelor, ca să bea rachiu şi să
înjure, ci va deschide Cartea Vieţii, Biblia, ca să bea
din ea ca dintr-un izvor al vieţii învăţăturile mântuirii
sufleteşti.
Când va fi gata împărţirea moşiilor şi împroprietă-
rirea sătenilor, poporul nostru, negreşit, va ieşi mai
întărit şi înstărit economiceşte, dar eu zic că deplin ta-
re şi puternic va fi numai atunci când va fi gata şi îm-
proprietărirea cea sufletească în Cuvântul lui Dumne-
zeu din Sfintele Scripturi. Această împroprietărire o
ajută şi cărţile de faţă.
Mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a ajutat să fac
şi lucrul acesta într-o vreme când slova tipărită costă
averi întregi – şi eu n-am avut de nicăieri nici un aju-
tor. Am cerut însă ajutor de la Domnul şi de câte ori
am cerut de la El ceva, niciodată „n-am ieşit ruşinat”.
Pe El Îl rog să mă ajute să pot duce mai departe lucrul
Lui şi Îl rog să-i binecuvânteze cu folos de mântuire
sufletească pe cei ce vor citi aceste cărţi.
Sibiu, la 1 decembrie 1926
Iosif Trifa, preot,

redactorul gazetei «Lumina Satelor»
8
„CERCETAŢI SCRIPTURILE,
CĂCI ACELEA MĂRTURISESC
DESPRE MINE”
maginea aceasta ni-L arată pe Iisus la vârsta de

I 12 ani, când „L-au aflat părinţii Lui în templul
din Ierusalim, şezând în mijlocul dascălilor, ascultându-i
şi întrebându-i pe ei. Şi se minunau toţi de priceperea
şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 46-48).
9
Preot IOSIF TRIFA
Şi cu alte prilejuri ne spun Evangheliile că intra

Iisus în sinagogă (biserica iudeilor) şi tâlcuia Scripturi-
le. Aşa Evanghelia de la Luca ne spune într-alt loc (4,
16-17) că, „intrând, după datina Sa, în sinagogă, S-a
sculat să citească şi I S-a dat Lui cartea lui Isaia proo-
rocul”. „Şi se minunau toţi de învăţătura Lui, că era
învăţându-i pe ei ca unul ce are putere, şi nu ca fariseii
şi cărturarii” (Marcu 1, 22). „Au nu era inima noastră
întru noi arzând când El (Iisus) ne tâlcuia Scripturile?”
(Luca 24, 32), au zis cei doi învăţăcei după ce Iisus le
tâlcuise Scripturile pe drumul Emausului.
Cu toate prilejurile, Mântuitorul îi îndemna pe iu-

dei, zicându-le: „Cercetaţi Scripturile, căci acelea
mărturisesc despre Mine şi întru dânsele socotiţi a
avea viaţă veşnică” (Ioan 5, 39). Prin aceste cuvinte,
Mântuitorul îi îndemna pe iudei să citească Biblia Ve-
chiului Testament: cărţile lui Moise, prorocii şi psal-
mii care Îl profeţeau şi Îl arătau pe Mântuitorul (însă
iudeii n-aveau ochii sufleteşti să-L vadă). Această Bi-
blie a Vechiului Testament, pe urmă, s-a sporit cu No-
ul Testament, care cuprinde Evangheliile (învăţăturile)
Mântuitorului şi ale apostolilor. Dacă Mântuitorul îi
îndemna cu stăruinţă pe iudei să cerceteze Scripturile
Vechiului Testament, care cuprindeau încă numai um-
bra harului, cu atât mai vârtos trebuie să cercetăm şi
noi aceste Scripturi şi mai ales pe cele ale Noului
Testament, care cuprind lumina cea mare: învăţăturile
Mântuitorului.
De la cititorii foii «Lumina Satelor» primesc neîn-
cetat întrebări despre tainele mântuirii sufleteşti. La toate
întrebările cititorilor eu răspund cu cuvintele Mântuito-
10
rului: „Cercetaţi Scripturile”... Cercetaţi Scripturile,

căci în ele a spus şi a pus Dumnezeu planul cel mare al
mântuirii sufleteşti. Cercetaţi Scripturile, căci această
carte este Cartea lui Dumnezeu lăsată oamenilor pe
pământ. Cercetaţi Scripturile, căci Însuşi Dumnezeu a
scris această carte, insuflându-i cu puterea şi darul Du-
hului Sfânt pe scriitorii ei. „Toată Scriptura de Dum-
nezeu este insuflată şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, ca să fie omul deplin lui
Dumnezeu” (II Tim. 3, 16). Dar Biblia nu este numai o
carte plină de învăţături bune şi sfaturi înţelepte, ci, mai
presus de aceasta, Biblia este o carte plină de putere, de
dar şi har. Cercetaţi Scripturile, căci în cuvintele ei este
ceva ce nu se poate spune, ci numai se simte. În cuvin-
tele Scripturii este o putere, este un dar, este ceva din
Duhul lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi. Prorocul
Ieremia spunea că simte Cuvântul lui Dumnezeu ca pe
„un foc închis în oasele lui” (Ier. 20, 9). „«Au nu sunt
cuvintele Mele ca focul?», zice Domnul” (Ier. 23, 29).
Cuvintele Scripturilor sunt cu adevărat ca un foc ce
„aprinde inima şi rărunchii” (Ps. 26). Cuvântul Scriptu-
rilor e ca ploaia ce se pogoară din cer şi nu se întoarce
până nu adapă pământul şi-l face de rodeşte” (Isaia 55,
10). Când citeşti Scripturile cu credinţă şi cu dor de
mântuire sufletească, stai sub ploaia darului de sus, stai
sub o revărsare de dar, stai sub o putere ce lucrează în
tine. „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai
ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde pâ-
nă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi
măduva, judecă simţirile şi gândirile inimii” (Evrei 4,
12). Acest cuvânt „viu şi lucrător” se află în Scriptură şi
cine se hrăneşte cu el capătă dar şi putere.
11
Preot IOSIF TRIFA
Pe vremea Mântuitorului, Evangheliile ne spun că

oamenii umblau zile întregi după Iisus să-I poată as-
culta cuvântul. „Gloata era uimită de învăţătura Lui,
căci cuvântul Lui era cu putere” (Luca 4, 32). „Nici-
odată om n-a grăit ca omul acesta” (Ioan 7, 46), ziceau
cei ce-L ascultau. Dar acest cuvânt nu numai plăcea, ci
şi lucra în sufletul oamenilor. Scotea păcătoşi din pier-
zare, tămăduia bolnavi, îi învia pe cei morţi etc. Acest
cuvânt după care alerga gloata şi care făcea minuni se
află şi azi, tot acelaşi şi tot cu acea putere, în Noul
Testament. Nu este pe suprafaţa pământului o carte mai
„cu putere” decât Noul Testament, învăţăturile Mântu-
itorului şi ale apostolilor. Şi totuşi sunt atât de puţini
acei creştini care au această carte şi se adapă cu sufletul
însetat din puterea ei. Eu zic că nu este sub soare un lu-
cru mai dureros decât un creştin care ştie citi, dar nu are
în casa lui măcar Noul Testament şi nu citeşte regulat
în el, ca să ia din el dar şi putere.
Despre creştinii cei dintâi, spune Biblia că „în fie-
care zi erau cercetând Scripturile” (Fapte 1, 11), de
aceea era atâta putere în viaţa lor. Biblia e o hrană zil-
nică a sufletului. Eu citesc în fiecare zi în Biblie, pentru
că ea este o lipsă a vieţii mele întocmai ca apa ce o
beau, aerul ce-l răsuflu şi pâinea ce o mănânc. Câţi însă
dintre creştinii de azi au Biblia în casa lor şi citesc re-
gulat în ea?
Biblia e o carte cu mare putere de mântuire sufle-
tească şi tocmai de aceea şi diavolul în fel şi chip în-
cearcă să-i ţină pe oameni departe de ea. Diavolul a
scornit şi minciuna că Biblia e „o carte pocăită”. Un ci-
titor îmi spunea astă-vară că, de când citeşte în Noul
Testament, oamenii îi zic „pocăit”; iar altul îmi spunea
12
că şi palme a căpătat (Biblia e şi azi o carte persecuta-

tă). Un om din popor îmi spunea că „Biblia-i plugul
popii” şi îi treaba lui să citească în ea. O, ce amăgire di-
avolească! Căci Biblia trebuie să fie plugul fiecărui
creştin. Ceea ce este plugul pentru plugar, acul pentru
croitor, ciocanul pentru fierar, puşca pentru militar tre-
buie să fie şi Biblia pentru un creştin care-şi ţine
„meseria” de creştin adevărat.
Înfiorat de gândul cât de puţini creştini plugăresc în
Biblie, eu strig de aici din această carte cuvintele
Mântuitorului: „Cercetaţi Scripturile”! Eu cred că n-am
de la Domnul o altă poruncă mai mare decât cuvintele
Lui: „Cercetaţi Scripturile”. Eu simt cum mă apasă ca
un munte de piatră datoria să strig neîncetat porunca
Mântuitorului: „Cercetaţi Scripturile”!...
13
Preot IOSIF TRIFA
„ŞI ÎNVĂŢA EZDRA ŞI LE TÂL-

CUIA ÎNVĂŢĂTURA DOMNULUI”
„Şi s-a adunat tot poporul la piaţa cea dinaintea

porţii apei şi a citit Ezdra în cartea legii de dimineaţă
până la amiazi în faţa bărbaţilor şi femeilor şi în faţa
celor ce erau în stare să înţeleagă şi tot poporul asculta
cu luare-aminte cartea legii... Şi învăţa Ezdra şi le tâl-
cuia învăţătura Domnului şi înţelegea poporul cele ce se
citea... şi tot poporul plângea când a auzit cuvintele le-
gii” (Citiţi pe larg în cartea lui Neemia, cap. 8.)
14
ă place, nu-i aşa, cum Ezdra tâlcuia Scripturile

V şi învăţa poporul? Dar atâta încă nu-i destul,
că ne place. Trebuie să facem şi noi aşa. „Cartea legii”
din care învăţa şi tâlcuia Ezdra se află şi azi (Vechiul
Testament), cu deosebirea că i s-a mai adăugat şi lumi-
na cea mare, soarele cel sufletesc, adică învăţăturile
Mântuitorului şi ale apostolilor (Testamentul Nou).
Această Biblie e lăsată să citim şi noi în ea şi să sorbim
putere şi viaţă din ea. Câţi însă fac acest lucru?
Uitaţi-vă bine în imaginea de alături. În fundalul
acesteia se vede cum, în vreme ce Ezdra citeşte şi
tâlcuieşte Scriptura, o grămadă de oameni trec nepă-
sători în drumul lor şi cu negustoriile lor. Aşa e şi
azi. Lângă Cuvântul lui Dumnezeu se strânge şi azi
numai o mică ceată de creştini. Cei mai mulţi trec
nepăsători, cufundaţi în vârtejul afacerilor şi darave-
relor lumeşti. Tu dintre care eşti?
„Şi tot poporul plângea când a auzit cuvintele le-
gii”... aşa ne spune mai departe Biblia. O minunată în-
suşire a Bibliei este aceasta că fiecare îşi vede în ea ca
într-o oglindă starea sa cea păcătoasă şi vrednică de
plâns. Şi eu plâng de câte ori citesc în Biblie. Plâng de
durere când mă gândesc câţi creştini trăiesc şi mor fă-
ră să fi gustat niciodată din izvoarele cele de viaţă dă-
tătoare ale Bibliei. Ai tu, dragă cititorule, Biblia în ca-
sa ta şi citeşti regulat în ea?
Biblia cuprinde comori nebănuite. Mie, de câte ori
citesc Biblia, mi se pare că am intrat într-o mină de
metale scumpe. Din ce intru şi sap mai adânc în citirea
şi adâncirea ei, dau peste noi şi noi comori. Biblia este
legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De câte ori o
deschid şi citesc în ea, simt ceva ce trece din ea în mine
15
Preot IOSIF TRIFA
şi îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere,

cu tărie şi bucurie sufletească. Prin citirea Bibliei, în
toată ziua mă întâlnesc cu Mântuitorul meu Iisus Hris-
tos şi stau de vorbă cu El şi El cu mine.
Tot ce sunt şi tot ce am este al Bibliei. Luaţi-mi
Biblia – mi-aţi luat totul. Luaţi-mi totul şi îmi lăsaţi Bi-
blia – n-am pierdut nimic.
Biblia e cea mai răspândită carte

Peste 780 de societăţi creştine se ocupă cu tipări-
rea şi răspândirea Bibliei. Cea mai mare dintre aceste
societăţi este aşa-numita „Societate Britanică din Lon-
dra”. Această societate tipăreşte şi răspândeşte Biblia
la preţuri ieftine, între toate popoarele lumii. Până
acum a ajuns să tipărească Biblia în 570 de limbi şi să
o răspândească într-un miliard de exemplare. Mulţu-
mită acestei societăţi, şi cele mai sălbatice popoare din
Africa îşi au Biblia tipărită în limba lor. Chiar şi aceas-
tă minunată răspândire a Bibliei arată că această carte
nu este ca oricare alta, ci ea este Cartea lui Dumnezeu
şi ea se răspândeşte spre împlinirea scripturii ce zice:
„şi se va predica această evanghelie a împărăţiei în toa-
tă lumea, spre mărturie la toate neamurile”...
Care aveţi o ţigară?

Este atât de cunoscută această întrebare, încât
chiar şi copiii de 14-15 ani, când aud aceste vorbe, îşi
bagă mâinile în buzunare să scoată tabac. Dar dacă
16
acum v-aş întreba care aveţi o Biblie sau care a citit

cândva Biblia? Cei mai mulţi la această întrebare aţi
râde. Nu-i aşa? Şi e rău că-i aşa, pentru că Biblia ar
trebui să fie pentru oameni ceea ce este astăzi tabacul
şi băutura. Plăcerea ce o au oamenii de azi pentru ta-
bac şi băutură ar trebui să o aibă pentru Biblie, pentru
frumuseţile, pentru comorile, plăcerile şi foloasele su-
fleteşti ce le dă Biblia aceluia care citeşte în ea cu regu-
laritate, cu credinţă şi stăruinţă.
Un creştin fără Biblie este ca un soldat fără puşcă
şi ca un călător fără cale. Ai tu, cititorule, Biblia în casa
ta? Şi dacă o ai, citeşti regulat în ea?
Cum e alcătuită Biblia

Biblia este alcătuită dintr-un mănunchi de cărţi
care s-au scris nu toate deodată, ci într-un răstimp de
şaisprezece veacuri. Cei cari au scris Biblia au fost
oameni feluriţi: prooroci, păstori, pescari, învăţaţi,
preoţi, împăraţi, meşteşugari şi alţii. Dar, cu toate
acestea, cărţile Bibliei alcătuiesc un întreg bine înche-
gat, pentru că ele cuprind planul lui Dumnezeu des-
pre mântuirea oamenilor.
Biblia întreagă este alcătuită din 79 de cărţi şi este
împărţită în două părţi mari: în Vechiul Testament şi
în Noul Testament. Vechiul Testament cuprinde, în 52
de cărţi, pregătirile pentru primirea lui Hristos; iar
Noul Testament cuprinde învăţăturile Mântuitorului
Hristos cuprinse în cele 4 Evanghelii şi în cele 21 de
Epistole ale apostolilor.
17
Preot IOSIF TRIFA
Toate cărţile se învechesc…

Toate cărţile se învechesc şi ies din folosire. Luaţi,
spre pildă, o carte de medicină de acum o sută de ani.
Nu mai face două parale. Cărţi care au făcut odinioară
răsunet mare în toată lumea azi nu le mai citeşte ni-
meni; nu mai valorează nimic. Numai Biblia nu s-a în-
vechit. Ea îşi păstrează valoarea peste toate veacurile şi
timpurile. Ea va rămâne până la sfârşitul veacurilor,
spre plinirea cuvintelor Mântuitorului: „Cerul şi pămân-
tul vor trece, dar cuvintele Mele nu”.
„Dă-mi cartea!…”
Un învăţat, zăcând bolnav în pat, îi strigă fiului
său:
– Fiule, dă-mi cartea!
– Ce carte să-ţi dau, tată dragă? răspunse fiul, des-
chizând biblioteca.
– Fiule, grăi tatăl, nu este decât o singură carte:
Biblia.
Într-un sat cu 5000 de suflete

Astă-vară m-am odihnit într-un sat de frunte, cu
peste 5000 de suflete. Voind să fac o tâlcuire pentru
«Lumina Satelor», am căutat în sat o Biblie. Dar în tot
satul n-am aflat nici una (era însă tot în a treia casă ca-
18
zan de fiert rachiu). Nici în satele vecine n-am aflat o

Biblie. Într-un ţinut întreg n-am aflat nici o Biblie. Cu la-
crimi în ochi am suspinat, întrebându-mă: Oare,
Doamne, în Africa mă aflu aici, ori într-o ţară de creş-
tini?
Biblia este cartea lui Dumnezeu

Dumnezeu are o carte în care vorbeşte despre El şi
despre planurile Sale. Această carte este Sfânta Scrip-
tură. E adevărat că oamenii au scris această carte, dar
au scris-o insuflaţi de Dumnezeu.
Când însă cineva ia în mână Biblia, trebuie să o ia
ca pe o carte, ca pe o scrisoare a lui Dumnezeu. Când
vă veţi înfăţişa la judecată înaintea lui Dumnezeu, eu
socotesc că una din întrebări va fi şi aceasta: „Ţi-am
trimis o scrisoare în care te înştiinţam despre starea
păcatului şi despre iertarea ce ţi se dă prin sângele Fiu-
lui Meu. Îţi arătam în acea carte cum să trăieşti ca un
fiu al Meu. Ai citit tu această scrisoare?”
„Doamne, vei răspunde tu, am auzit că Tu ai avut
o carte pe pământ, dar eu n-am deschis-o niciodată.”
Vai va fi ţie, cititorule, de nu vei putea da un alt
răspuns.
19
Preot IOSIF TRIFA
ZIUA DOMNULUI… ZIUA SU-

FLETULUI…
„Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile

Sale care a făcut (facerea lumii) şi S-a odihnit în ziua a
şaptea de toate lucrurile Sale câte a făcut şi a binecu-
vântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pe ea”...
(Facere 2, 1-3). Despre această zi i-a poruncit Dumne-
zeu lui Moise, zicându-i: „În şase zile veţi lucra, iar a
şaptea zi este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel
care va lucra în ziua odihnei va fi omorât” (Ieşire 31,
20
15). „Ziua a şaptea este ziua Domnului Dumnezeului

tău: să nu faci întru aceea nici un lucru, nici tu, nici fe-
ciorul tău, nici fata ta, nici slujnica ta, nici boul tău,
nici asinul tău”... (Ieşire 20, 10). Această poruncă a
Domnului a pus-o şi Biserica în a patra poruncă biseri-
cească: „Adă-ţi aminte de ziua duminicii şi o sfinţeşte
pe ea”.
e multe din poruncile şi învăţăturile Domnului

P Dumnezeu le-a stricat vremea şi diavolul, dar
parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe aceasta.
Duminicile şi sărbătorile, aşa cum se ţin astăzi, stau mai
mult de jumătate în slujba diavolului decât în slujba
măririi lui Dumnezeu. Biblia şi Biserica ne spun că ziua
a şaptea – duminica – este ziua Domnului; dar diavolul
sare astăzi şi răspunde că a lui e această zi. „A mea este
ziua a şaptea – zice diavolul – pentru că în această zi
aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverele şi fac ne-
gustorii şi târguri de unde nu lipseşte fiica mea Înşelă-
ciunea. În această zi se strâng oamenii să facă clevete,
minciuni, fălii şi mai ales în această zi intră în casa şi
biserica mea, în crâşmă, unde mă preamăresc cu su-
dălmi, beţii, jocuri şi destrăbălări. Ziua a şaptea e ziua
mea – zice satana – pentru că în această zi îmi slujesc
mie omenii mai mult ca oricând”...
Despre creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că
ziua Domnului o „petreceau întru învăţătura apostoli-
lor şi în rugăciuni, şi fapte bune” (Fapte 2, 42). Dar
satana a tot stricat mereu sărbătorile până am ajuns la
cele de azi despre care zice Domnul prin Amos prooro-
cul: „urăsc sărbătorile voastre”.
21
Preot IOSIF TRIFA
Ziua Domnului ar trebui să fie ziua de laudă şi

mărire lui Dumnezeu, aşa cum arată chipul de mai sus.
În această zi ar trebui să cânte cerul şi pământul (sau,
mai bine zis, şi pământul cu cerul): „Lăudaţi-L pe El
toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele
şi lumina. Lăudaţi-L pe El împăraţii pământului şi
popoarele... că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi
s-au zidit”... (Ps. 148). Dar, în loc de această cântare
de mărire lui Dumnezeu, duminica răsună crâşmele,
jocurile, clăcile, balurile, ospeţele şi toate tămbălăurile
şi păcatele. O, ce nărav urât şi păgân am apucat noi
creştinii de azi, că toate desfătările cele lumeşti şi de
suflet stricătoare le facem duminica, în ziua Domnu-
lui, în ziua sufletului.
Biblia ne spune că odinioară Antioh, împăratul pă-
gân, l-a trimis pe căpitanul Apolonie să-i măcelărească
pe locuitorii Ierusalimului. Şi sosind Apolonie cu oaste
la Ierusalim, s-a făţărnicit a fi de pace şi a aşteptat săr-
bătoarea Sâmbetei, când tot poporul era la plimbare pe
uliţe şi la petreceri. Atunci ieşi Apolonie fără veste cu
ostaşii pe uliţă şi umplu de sânge şi ucidere uliţele Ieru-
salimului (II Macabei, cap. 5). Această istorie este cu
mare înţeles şi pentru noi, creştinii de azi. Şi diavolul,
ca Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbătorile Domnului
şi atunci se sloboade cu oastea lui asupra creştinilor şi
face grozavă ucidere şi vărsare de sânge în sufletul lor.
Crâşmele, uliţele, locurile de joc şi petreceri, în toată
duminica şi sărbătoarea se stropesc cu sângele sufletesc
al celor pe care Satana cu oastea lui i-a rănit şi omorât.
Cititorule! Cum prăznuieşti tu şi cu ce folos sufle-
tesc prăznuieşti tu ziua Domnului, ziua sufletului?
22
Cerşetorul ce fură al şaptelea leu

Cine nu cinsteşte ziua Domnului e la fel cu un cer-
şetor care, mergând în calea sa de cerşire, întâlneşte un
om milostiv ce are 7 lei în punga sa. Omul cel milostiv
îi dă cerşetorului 6 lei şi îşi lasă numai unul, dar cerşe-
torul se face obraznic, sare la om şi îi fură şi leul al şap-
telea.
Aşa şi Dumnezeu cel milostiv dă omului şase zile
pentru grijile şi lucrurile sale, dar omul sare să fure şi
ziua a şaptea, care este ziua Domnului.
Cel ce nu-şi închide oile noaptea

Ioan întrebă pe Domnul, zicând:
– Spune-mi despre sfânta duminică. Şi Domnul zise:
– Ascultă, Ioane drepte: duminica este Domnul şi
Domnul este duminica. Cel ce cinsteşte duminica cins-
tit va fi de Domnul înaintea îngerilor şi a oamenilor.
Dumnezeu binecuvântează casa şi lucrurile celui ce cu
toţi ai săi cinsteşte duminica. Şi Ioan zise:
– Dacă un om posteşte şi se roagă în cele şase zile,
dar nu cinsteşte sfânta duminică, ce va pătimi?
– Ascultă, Ioane drepte: dacă un om paşte oile sa-
le toată ziua, dar noaptea nu le închide, ce i-a folosit?
Aşa-i şi cu omul care se roagă şi posteşte, dar sfânta
duminică nu o păzeşte. Şi tot cel ce zice că-L iubeşte pe
Dumnezeu, şi nu păzeşte sfatul duminicii, mincinos
este...
(Dintr-o carte veche)
23
Preot IOSIF TRIFA
O statistică despre când se întâmplă

cele mai multe bătăi şi omoruri
Cârmuitorii ţărilor au făcut statistică, să afle când
se întâmplă între oameni cele mai multe bătăi şi omo-
ruri. Statistica a ieşit aşa cum o arată scara din chipul
de mai jos. Cuţitul cel mai mare şi mai plin de sânge e
în ziua duminicii. Adică în ziua Domnului, în ziua su-
fletului – şi în sărbători – se fac cele mai multe bătăi şi
omoruri. Asta pentru că atunci merg oamenii pe la
crâşme şi, după ce se îmbată, s-apucă de bătăi şi scot
cuţitele.
Iată cum a stricat diavolul, cu ajutorul băuturilor,

ziua Domnului şi a făcut din ea ziua morţii trupeşti şi
sufleteşti.
24
ÎNTOARCEREA LUI SAUL PE

DRUMUL DAMASCULUI...
hipul de mai sus arată cunoscuta întoarcere a

C lui Saul pe drumul Damascului, când din Saul
s-a făcut Pavel şi din prigonitor al Evangheliei un
apostol al lui Hristos. Iată cum istoriseşte Apostolul
Pavel această întoarcere şi chemare la a sa apostolie:
„Eu am prigonit învăţătura cea nouă (a lui Hris-
tos), legând şi ducând în temniţă bărbaţi şi femei. Am
luat chiar şi scrisori de la soborul bătrânilor (iudeilor
25
Preot IOSIF TRIFA
din Ierusalim), să merg la Damasc, ca şi pe cei ce erau

acolo să-i aduc legaţi la Ierusalim. Şi a fost când mer-
geam eu şi mă apropiam de Damasc, deodată pe la
amiază a strălucit împrejurul meu o lumină mare care
venea din cer. Şi am căzut la pământ şi am auzit glas
zicându-mi: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?» Iar
eu am răspuns: «Cine eşti, Doamne?» Şi a zis către
mine: «Eu sunt Iisus Nazarineanul pe Care Îl prigo-
neşti». Şi cei ce erau cu mine lumina au văzut-o şi s-au
înfricoşat, dar glasul nu l-au auzit”...
Şi aşa mai departe ne spun Scripturile cum s-a în-
tors Saul la Domnul din calea pieirii sufleteşti. (Citiţi
mai pe larg întoarcerea lui Saul în Faptele Apostolilor,
cap. 9, 22, 26 şi în Galateni, cap. 1).
O, ce învăţătură adâncă este în această întoarcere a

lui Saul! Tuturor celor care vor să se hotărască contra
păcatelor, tuturor ostaşilor din Oastea Domnului, tutu-
ror care doresc să apuce pe calea mântuirii sufleteşti le
recomand să citească în Sfânta Scriptură cu luare-amin-
te întoarcerea lui Saul şi să judece adânc asupra ei. Saul
alerga înainte pe calea pieirii sufleteşti. Alerga grăbit pe
această cale, pentru că nu-L cunoştea pe Iisus Mântui-
torul. „Cine eşti, Doamne?” a întrebat Saul când lumina
l-a doborât la pământ… Cine eşti, căci eu nu Te cu-
nosc. „Eu sunt Iisus Nazarineanul pe Care Îl prigo-
neşti”, a răspuns Mântuitorul… „Eu sunt Iisus, Care
atâta bine în lume am adus, însă voi oamenii, drept răs-
plătire, pe cruce între tâlhari M-aţi pus… Eu sunt Iisus,
în contra Căruia şi tu, Saule, alergi aşa grăbit, să-L legi
în lanţuri… Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”
Iată-l pe Saul faţă în faţă cu Mântuitorul. O lumină
l-a pus în faţa Crucii, în faţa Mântuitorului şi din aceas-
26
tă înfăţişare Saul se ridică schimbat cu totul pentru

Evanghelia Domnului.
Această minunată schimbare trebuie să se petreacă
tot aşa şi în viaţa noastră cea sufletească. Minunea de pe
drumul Damascului o poţi şi tu, iubite cititorule, avea şi
simţi atunci când stai în faţa Domnului, când stai în faţa
Crucii, când stai faţă-n faţă cu Domnul, când cunoşti ci-
ne este pentru tine Mântuitorul şi ce a făcut Mântuitorul
pentru tine şi pentru iertarea ta. Pune-ţi în faţa Domnului,
în faţa Crucii Lui viaţa ta şi, dacă ai urechi sufleteşti, în-
dată vei auzi glasul Lui: „Eu sunt Iisus Nazarineanul,
Care M-am răstignit pentru tine… Eu sunt Iisus, Care
atâtea chinuri am răbdat şi atâta sânge am vărsat pentru
tine… Eu sunt Iisus pe Care tu Îl loveşti acum cu sudăl-
mile, beţiile, desfrânările, strâmbătăţile şi răutăţile tale…
Omule, omule, de ce Mă prigoneşti?”…
Când astfel stai în faţa Mântuitorului şi în faţa Cru-
cii, atunci, ca şi Saul, deodată cazi la pământ doborât de
groaza pieirii sufleteşti. Atunci deodată te ridici cuprins
de hotărârea să trăieşti o viaţă schimbată, o viaţă nouă
cu Domnul, să trăieşti o viaţă de mântuire sufletească.
O, ce viaţă minunată ar trăi oamenii când şi-ar pu-
ne mereu viaţa în faţa Mântuitorului – însă cei mai
mulţi nici habar n-au de aşa ceva, ci aleargă în galop pe
drumul răutăţilor. În calea acestora, Iisus Mântuitorul –
în a Sa iubire de oameni – iese şi în alt chip, aşa cum a
ieşit în calea lui Saul. Când o boală soseşte şi te doboa-
ră la pat, să ştii, dragă cititorule, că această boală este
chemarea Domnului să te opreşti din drumul Damas-
cului celui rău. Când atare necaz mare poposeşte la ti-
ne, ia seama că şi acesta strigă să te întorci înapoi. În
atâtea chipuri şi feluri ne iese lumina şi chemarea lui
27
Preot IOSIF TRIFA
Hristos în calea vieţii noastre! Fiecare om are în viaţa

lui o minune oarecare, o întâmplare grea când Domnul
a vorbit cu el şi l-a chemat să se întoarcă din drumul
răutăţilor. Un om din popor îmi spunea că el Îl cunoaşte
pe Mântuitorul numai de când a fost odată greu bolnav.
De atunci se ţine de El şi trăieşte o viaţă nouă cu El.
Sunt însă destui pe care nici astfel de chemări cereşti
nu-i pot opri din calea răutăţilor. Aceştia sunt pierduţi
pe vecie.
Dragă cititorule! Bagă de seamă. Şi tu eşti un Saul
dacă porţi numai un nume de creştin, dar în faptele tale
eşti păgân. Beţivii, suduitorii, desfrânaţii, hoţii, trufaşii
etc., sunt tot atâţia Sauli ce aleargă pe drumul cel rău al
Damascului. Din această cale a pieirii trebuie să te în-
torci la viaţă aşa cum s-a întors Saul: mai întâi să te în-
tâlneşti cu Domnul, să stai faţă-n faţă cu El, să asculţi
chemarea Lui şi să primeşti lumina Lui. Despre Saul ne
spun Scripturile că s-a schimbat cu totul după ce s-a în-
tâlnit cu Iisus pe drumul Damascului. Şi-a schimbat Saul
nu numai numele, ci şi purtările, vorbele şi toată viaţa
lui. Întâlnirea cu Mântuitorul pe drumul Damascului i-a
dat alţi ochi şi altă vedere, altă inimă şi alte cugete, altă
gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări. I-a
schimbat cu desăvârşire toată viaţa. Această minunată
schimbare o poţi avea şi tu când cu adevărat te întâlneşti
cu Mântuitorul şi stai în faţa Lui şi în lumina Lui. Când
viaţa ta stă în lumina Evangheliei, atunci ochii tăi deo-
dată se deschid ca să vezi altcum, să simţi altcum, să ju-
deci altcum şi să trăieşti altcum. Un ostaş din Oastea
Domnului îmi scrie că un vecin al lui îl tot cheamă la
crâşmă, zicându-i: „Da’ ce? Te-a oprit «Lumina Satelor»
să bei?” Ostaşul nostru însă i-a răspuns foarte cuminte
28
aşa: „Pe mine, vecine dragă, nu m-a oprit «Lumina Sa-

telor», ci mi s-au deschis ochii ca lui Saul pe drumul
Damascului, să văd viaţa în lumina lui Hristos…”
O, ce minunată schimbare se petrece şi azi în viaţa
celor care se întâlnesc într-adevăr cu Mântuitorul şi cu
lumina Lui! Oameni prăpădiţi, pătimaşi, păcătoşi îşi
schimbă cu totul viaţa când au ajuns să-L cunoască cu
adevărat pe Mântuitorul şi lumina Lui.
Urechi mântuite...
În ţările răsăritului este o poveste veche care spune
că un sfânt profet, ajungând în rai, a văzut pe acolo,
între altele, şi o grămadă de urechi strânse la un loc.
– Ce înseamnă această grămadă de urechi? a în-
trebat profetul pe păzitorul raiului.
– Acestea sunt urechile oamenilor care au ascultat
cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-au făcut.
Urechile cari au ascultat, iată, s-au mântuit şi au ajuns
în rai, dar stăpânii urechilor se chinuiesc acolo jos în
focul iadului, a răspuns păzitorul raiului.
Această povestire este plină de adevăr şi învăţătură
pentru noi creştinii. Ea ne învaţă ceea ce ne poruncesc
toate Scripturile: să fim creştini nu numai cu numele şi
cu urechile, ci şi cu faptele cele bune, pentru că scris
este: „cei ce ascultă cuvântul şi îl fac, aceia se vor mân-
tui”. „Fiţi făcătorii cuvântului şi nu numai ascultătorii
lui”, zice Apostolul Iacob (1, 22).
Cititorule! Eşti tu un creştin numai cu urechile sau
şi cu faptele tale? Fă-ţi tu singur socoata!
29
Preot IOSIF TRIFA
„Rotarii să păşească înainte”

Un căpitan mi-a spus zilele trecute următoarea în-
tâmplare:
„Eram la un regiment de recruţi încorporaţi nu-
mai de câteva zile. Într-o dimineaţă, am pus regimen-
tul la rând, ca să-i aleg pe cei care cunosc ceva mese-
rie. Am socotit să încep cu meşterii pricepuţi la rotărit
şi am strigat: «Rotarii să păşească înainte!» Vreo zece,
cincisprezece feciori au păşit înainte. L-am întrebat
pe cel dintâi: «De unde ai învăţat rotăritul?» Mi-a răs-
puns îndată speriat: «Io, domnule, nu-s rotar, mă
cheamă numai Ioan Rotaru, dar de cându-s n-am lu-
crat pe roţi...»”
Căpitanul râdea de această întâmplare, dar eu am
văzut în ea un înţeles adânc pentru noi creştinii. Şi din-
tre oamenii de azi, pe mulţi îi cheamă numai „creş-
tini”, dar pentru Hristos şi Evanghelia Lui lucrează tot
atât de mult cât a lucrat „rotarul” din armată la roţi.
Tu, cititorule, ce fel de creştin eşti?
„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este

poarta şi lată calea care duce la pieire şi mulţi sunt
cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este
calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află”
(Matei 7, 13-14).
30
UN ALT SAUL PE DRUMUL

DAMASCULUI...
maginea de mai sus arată o întâmplare luată

I din viaţa Apostolului Filip. În drumul Ierusa-
limului, Apostolul Filip l-a întâlnit pe un dregător
(sfetnic) mare al împărătesei etiopienilor. Acest dre-
gător era un evreu prozelit şi se întorcea cu suita lui
de la templul din Ierusalim unde fusese să se închine.
Pe drum, dregătorul deschisese Biblia şi citea cu glas
tare la proorocul Isaia, unde zice: „Ca o oaie spre
31
Preot IOSIF TRIFA
junghiere S-a adus şi ca un miel înaintea celui ce-L

tunde pe El, fără de glas, aşa nu-Şi deschide gura
Sa”... (Isaia 53). Atunci Filip apostolul, apropiindu-
se de trăsură şi auzindu-l, îl întrebă: „Oare înţelegi
cele ce citeşti?” „Cum aş putea înţelege de nu-mi va
arăta cineva?” – răspunse dregătorul (asta înseamnă
că Scripturile trebuie tâlcuite oamenilor) şi „îl rugă
pe Filip să şadă cu dânsul în trăsură”. Şi suindu-se,
Filip începu a-i „binevesti pe Iisus”, arătând că proo-
rocul Isaia vorbeşte despre Iisus Hristos Care ne-a
mântuit prin patimile şi Jertfa Lui. Dregătorul a pri-
mit învăţătura şi, poruncind slugilor să oprească în
loc trăsura, s-a încreştinat, primind credinţa în Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Fapte 8, 26-40).
În această istorie este multă învăţătură. Dregătorul

citea în Biblie despre Jertfa Domnului, dar citea în za-
dar, căci, citind, alerga înainte cu căruţa pe calea sa de
posibil hulitor al lui Iisus Hristos. În chipul acesta sun-
tem şi noi când învăţătura cea mare şi sfântă despre pa-
timile, moartea şi învierea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu,
nu face nici o schimbare sufletească în noi şi în purtă-
rile noastre, ci alergăm înainte pe căile păcatelor şi fă-
rădelegilor. O, de câte ori suntem şi noi ca dregătorul
din căruţă! Un morar îmi spunea odată despre o femeie
care-şi aştepta măcinişul citind în Acatistier lângă coşul
morii. Frumos lucru, dar, vai, când citea mai tare îşi
împlânta mâinile în măcinişul altora.
Şi eu am cunoscut o femeie care se scula dis-de-
dimineaţă şi citea în cărţile de rugăciuni de numai ce
răsuna; dar, vai, citind din carte, punea mâna pe ce pu-
32
tea. Sunt destui oameni evlavioşi la vedere, dar în viaţa

lor şi în faptele lor nu este nici o putere creştinească.
Asta vine de acolo că n-au aflat şi nu cunosc oa-
menii cu adevărat Crucea şi Jertfa Mântuitorului. Mi-
nunea cea mare a schimbării unei vieţi păcătoase, mi-
nunea cea mare a schimbării păcătoşilor pe drumul
Damascului, se petrece şi se poate petrece numai la
picioarele Crucii. Stând cu adevărat sub braţele Crucii,
o putere de sus îţi umple viaţa cu dar şi putere. O pute-
re de sus îţi schimbă urechile, ochii, vorbele şi purtă-
rile. Numai darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii pot
face din Sauli Paveli.
Dregătorul, când a auzit vestea cea bună despre
Iisus Care S-a jertfit pentru mântuirea lui, s-a oprit nu-
maidecât în loc din goana cailor şi, după ce s-a
încreştinat, s-a întors acasă ca un om schimbat şi mân-
tuit. Întocmai ca Saul pe drumul Damascului, aşa şi
dregătorul pe drumul Ierusalimului a înviat la o viaţă
nouă, s-a schimbat din „Saul” în „Pavel”, din necreştin
în creştin, din necredincios în credincios, dintr-un om
pierdut într-un om „aflat” şi mântuit.
Aşa trebuie să ne schimbe şi pe noi înţelegerea
adevărată a Jertfei Mântuitorului. Nu-i destul că citim
în Biblie, citim în Acatistier, mergem la biserică (aşa,
din când în când!), ci trebuie să ne oprim şi din calea
răutăţilor. În zadar purtăm nume frumoase de creştini,
dar facem fapte urâte de păgâni.
Dragă cititorule! Această carte de citiri şi tâlcuiri
biblice se suie acum lângă tine ca un mic Filip şi îţi zi-
ce: „Omule! N-ajunge nimic citirea ta dacă nu L-ai
primit cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui şi
nu te-ai oprit cu ajutorul Lui din drumul răutăţilor”.
33
Preot IOSIF TRIFA
Peştii cei vii şi cei morţi

Prin apele râurilor aţi văzut cum peştii cei vii înoa-
tă totdeauna împotriva apei şi a valurilor ei. Numai
peştii cei morţi se duc cu apa în jos, adică îi duce apa
cu ea în jos.
Aşa, iubite cititorule, sunt şi creştinii. Creştinul cel
viu trebuie să înainteze totdeauna împotriva valurilor
lumii acesteia. Numai creştinul cel mort se lasă dus şi
târât de apele şi păcatele lumii.
Tu, cititorule, ce fel de creştin eşti? Eşti tu un creş-
tin viu sau un creştin mort?
„Cornuri calde!”
Ieri pe stradă, un băiat vindea cornuri şi striga cât
îl ţinea gura:
– Cornuri calde! Haideţi la cornuri calde!
M-am dus şi eu să-mi cumpăr un corn cald, dar,
când colo, de cornuri nici vorbă nu era să fie calde.
– De ce strigi aşa? îl întreb pe băiat, că, iată,
cornurile sunt reci de tot.
– Aşa li se zice... cornuri calde, răspunse băiatul.
Numai li se zice aşa, dar ele au fost făcute de aseară şi
s-au răcit de mult.
Aşa şi cu cei mai mulţi oameni, li se zice numai
„creştini”, dar dragostea, duhul şi căldura unei vieţi cu
adevărat creştineşti s-a stins şi s-a răcit de mult în ei.
34
„SCULAŢI-VĂ ŞI IEŞIŢI DIN

LOCUL ACESTA!”...
abloul de mai sus ne arată scăparea lui Lot din

T Sodoma şi Gomora. Doi îngeri se arătară lui
Lot în chip de bărbaţi şi îi ziseră: „«Scoate pe
ginerii tăi şi pe fetele tale din acest loc, că noi voim să
stricăm locul acesta, pentru că mare este strigarea pă-
catului înaintea Domnului... sculaţi-vă şi ieşiţi din locul
acesta, pentru că Domnul vrea să piardă cetatea.» Şi
35
Preot IOSIF TRIFA
ginerilor lui Lot li se părură o glumă aceste vorbe. Iar

dacă s-a făcut de dimineaţă, grăbeau bărbaţii (îngerii)
pe Lot, zicând: «Scoală-te, ia-ţi femeia şi pe cele două
fete ale tale…» Dar Lot zăbovea şi cei doi bărbaţi l-au
apucat de mână pe el şi pe soţia lui şi pe cele două fete
(ginerii au rămas în foc) şi scoţându-i afară, au zis:
«Mântuieşte-ţi sufletul! Să nu te uiţi înapoi şi nici să nu
stai în loc...» Şi Domnul a plouat peste Sodoma şi
Gomora pucioasă şi foc din cer… Şi s-a uitat femeia lui
Lot, Sara, înapoi şi s-a făcut stâlp de sare” (Citiţi pe
larg această istorisire la Facere, cap. 19).
Când eram prunc la şcoală, mă îngrozeam de focul

care a ars Sodoma şi Gomora. Parcă auzeam casele
troznind şi parcă-i vedeam pe oameni fugind şi alergând
să scape de pieire. Azi însă am o altă spaimă şi groază
când mă uit la chipul de mai sus. În chipul de mai sus şi în
istoria lui parcă văd o Sodomă şi Gomoră din zilele noas-
tre. Când mă uit în lume, parcă văd o Sodomă şi o
Gomoră sufletească mai grozave ca acelea din Biblie.
Parcă văd cum troznesc în toate părţile casele (clădirile)
sufleteşti ale oamenilor de azi şi văd focul pieirii sufleteşti
cum se întinde dus de vânturile răutăţilor... văd suflete pie-
rind în foc şi mă îngrozesc... mă înfiorez. Da, da, mă în-
grozesc, dar nu de foc, ci de nepăsarea ce o văd cum stau
oamenii liniştiţi, iar sufletul lor arde în focul răutăţilor.
Da, da, lumea de azi e o Sodomă şi o Gomoră su-
fletească. Parcă niciodată n-au fost atâtea răutăţi în lu-
me ca azi. În mijlocul acestor răutăţi, se aude un glas
chemător. Auzi tu, dragă cititorule, acest glas? E glasul
Domnului, care te strigă pe tine şi pe mine ca odinioară
pe Lot şi ne zice: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul aces-
ta!”... „Sculaţi-vă şi ieşiţi din răutăţi!”... „Mântuiţi-vă
36
sufletul!” Dar ne spune Biblia că „Lot zăbovea să ple-

ce”. Auzea de groaza pustiirii şi tot întârzia; vedea fo-
cul aprins şi tot nu pleca. Aşa-i omul şi azi. Aude că
trebuie să-şi scape sufletul, vede focul ispitelor aprins şi
tot întârzie a pleca pe calea mântuirii. Lot, cu zăbava lui,
ar fi pierit în foc, de nu-l luau îngerii de mână să-l por-
nească pe calea mântuirii. Iată, vedeţi, Dumnezeu nu
numai că l-a chemat pe Lot la mântuire, ci i-a dat şi un
ajutor. Aşa-i, dragă cititorule, şi cu noi. Dumnezeu ne dă
şi nouă ajutor care să ne scoată din focul pieirii sufleteşti.
Ştii tu care este acest ajutor? E Iisus Mântuitorul, trimi-
sul Tatălui Ceresc. El singur ne poate ajuta să scăpăm
din pieire sufletească. O, ce bun este acest Mântuitor! El
stă gata să te scoată din Sodoma şi Gomora. Tu, dragă
suflete, nimic altceva nu trebuie să faci decât să-ţi întinzi
mâna spre El, să-I dai Lui mâna ta şi încrederea ta, stri-
gând: „Scapă-mă, Doamne, mântuieşte-mă, Doamne!”
Biblia ne spune că ginerilor lui Lot li se părea că
glumeşte trimisul lui Dumnezeu care-i chema să iasă
din cetate. Aşa şi celor mai mulţi oameni de azi li se pa-
re o glumă chemarea la mântuire sufletească. Ba unii
încă şi râd şi batjocoresc când îi îndemni să iasă din
Gomora, din răutăţi. Un ostaş din Oastea Domnului îmi
spunea că, de câte ori îl văd oamenii cu medalia crucii
pe piept şi cu Testamentul în buzunar, aceştia râd şi fac
glume de „mântuirea” lui. Aşa-s oamenii: când te hotă-
răşti şi ieşi din Sodoma şi Gomora răutăţilor, râd de tine
şi când îi chemi şi pe ei să iasă din răutăţi, iarăşi râd. Li
se pare o glumă această chemare, ca şi ginerilor lui Lot.
Dragă cititorule şi scumpă cititoare! O Sodomă şi
Gomoră sufletească e lumea de azi. Auzi tu glasul
Domnului, care te strigă pe tine şi pe mine: „Sculaţi-vă
37
Preot IOSIF TRIFA
şi ieşiţi din locul acesta... Sculaţi-vă şi ieşiţi din rău-

tăţi... Mântuiţi-vă sufletul!”?
O întâmplare ca pe vremea Sodomei

În asemănarea ginerilor lui Lot s-a petrecut anul tre-
cut o întâmplare într-un teatru din Germania. Se juca o
piesă de teatru de râs şi de petrecere şi teatrul era căptuşit
de lume. Dar afară, într-o parte teatrul luase foc. Atunci
unul din actori a început a striga: „Foc! Foc!”. Dar lumea
credea că aceste vorbe se ţin şi ele de glumele reprezenta-
ţiei şi actorul vrea să facă o glumă şi mai mare, ca să râdă
apoi de spaima publicului. A strigat şi directorul că „arde
teatrul”, dar lumea râdea înainte. Abia când s-au ivit flă-
cările, lumea a început a fugi îngrozită. Dar atunci era
prea târziu. Aproape toţi s-au prăpădit în foc.
Cam aşa se întâmplă şi în viaţa oamenilor. Pentru
cei mai mulţi, viaţa aceasta e un teatru de râs şi de pe-
treceri şi când le spui să iasă din focul răutăţilor, din
focul pieirii sufleteşti, râd de tine şi te batjocoresc. Abia
pe patul morţii văd focul pieirii sufleteşti, dar atunci e
prea târziu, e prea târziu...
Lăcomia lui Adam

După ce i-a scos Dumnezeu pe Adam şi pe Eva
afară din rai, a zis aşa:
– Adame, să ari atâta cât îi duce într-o zi o brazdă
înainte şi înapoi şi vei avea pâine destulă pe un an de zile.
38
Dar Adam n-a ascultat de poruncă. Văzând el îna-

intea lui atâta pământ, s-a apucat să are mai mult şi să
înconjure locul cât ai brăzda într-o zi. Văzând Tatăl
Ceresc una ca asta, i-a zis cu bunătate:
– Apoi Adame, dacă nu m-ai ascultat, ară tu cât îi
putea, că Eu ţi-oi da cât voi vrea.
Şi chiar aşa a rămas până astăzi.
Marea Moartă şi „stânca femeii lui Lot!”

Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, am văzut şi
Marea Moartă. O, ce fioroasă este această mare! E cea
mai joasă dintre toate apele din lume; cea mai sărată şi
cea mai plină de otravă. De departe miroase a catran şi
pieire. Nici un fel de vietate nu trăieşte în ea. Nici un fel
de verdeaţă nu creşte în jurul ei. Din toate părţile o încon-
jură o pustietate ce împrăştie fior de moarte. În partea
sudică se vede în apele mării o stâncă de sare petrificată.
Arabii îi zic „stânca lui Lot”. Aici s-a prefăcut în stâlp de
sare soţia lui Lot. O, ce înfiorător e acest ţinut! Doar nică-
ieri în lume nu se văd urmele păcatului aşa de înfiorător
ca la Marea Moartă. (Acest loc se află pe larg istorisit în
cartea „Însemnări din călătoria la Ierusalim”.)
39
Preot IOSIF TRIFA
PÂINE (MANĂ) DIN CER ŞI

APĂ DIN STÂNCĂ…
maginea de mai sus ne arată întâmplarea israe-

I liţilor în pustie, când Dumnezeu le-a dat mană
din cer şi apă din stâncă.
„Şi a cârtit toată adunarea fiilor lui Israel împotri-
va lui Moise, zicând: «Mai bine am fi murit bătuţi de
Domnul în pământul Egiptului, când şedeam lângă oa-
lele cu carne şi mâncam de ne săturam, decât să murim
în pustia asta». Şi a zis Domnul către Moise: «Iată, Eu
40
voi face să plouă pâine din cer…» Şi s-a făcut seară,

iar dimineaţa s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul
taberei. Când s-a luat roua, iată, pe faţa pustiei era ce-
va mărunt ca nişte grăunţe… Şi fiii lui Israel întrebară:
«Ce este aceasta?» Şi Moise zise: «Aceasta este pâinea
pe care v-a dat-o Dumnezeu spre mâncare…»”
Moise a poruncit să strângă mană fiecare câtă îi tre-
buie pe o zi. Unii însă au strâns mai multă, dar aceasta „a
făcut viermi şi s-a împuţit. Şi a zis Moise: «Şase zile veţi
aduna mană, dar a şaptea zi nu veţi afla». Şi au ieşit unii
din popor să adune – în ziua Domnului – şi n-au aflat”.
Pe urmă, poporul murmura, căci n-avea apă. Şi
Dumnezeu îi zise lui Moise: „Loveşte cu toiagul piatra
Horeb şi Eu voi sta acolo şi vei lovi piatra şi va ieşi
dintr-însa apă. Şi Moise a făcut aşa”… (Citiţi pe larg la
Ieşire, cap. 16 şi 17.)
E plină de învăţătură sufletească această istorie.

Spre Canaan, spre ţara făgăduinţei, mergeau israeliţii şi
în această călătorie s-au hrănit cu pâine din cer şi cu
apă din stâncă. De nu le venea această mâncare cereas-
că, ar fi pierit cu toţii, căci de jur-împrejurul lor era
pustia goală. Canaanul era încă departe, undeva înainte,
iar înapoia lor era Egiptul cu jugul iobăgiei din care
abia scăpaseră. Singura lor nădejde era cerul de sus şi
de acolo le-a venit, la vreme, mâncare şi băutură ce-
rească şi cu acest ajutor au putut merge înspre Canaanul
cel ceresc. Şi călătoria noastră trece prin pustie. Toată
lumea aceasta e o pustie mare pentru sufletul nostru,
căci hrană sufletească nu este în ea. Pentru hrana su-
fletului, pentru foamea şi setea sufletului nostru, trebuie
să cerem şi să primim şi noi ca israeliţii pâine şi apă ce-
41
Preot IOSIF TRIFA
rească. Pâinea şi apa sufletului nostru vin şi azi de sus,

din cer. „Mana cerească” e şi azi hrana celor care îna-
intează spre mântuire. Ştii tu care este această mană?
Iată, ţi-o spune aşa de frumos Iisus Hristos. „Eu sunt
pâinea vieţii – a zis Iisus – Eu sunt pâinea cea vie care
S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din această
pâine, în veac va fi viu” (Ioan 6, 35, 51). „De însetează
cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine,
râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7,
37-38). Aceasta este şi azi „mana” celor care înaintează
spre patria cerească. Fără de această mană „ce vine de
sus” nu putem înainta spre mântuire. Mana ce cădea din
cer ca un fel de rouă închipuie darul şi harul Duhului
Sfânt, care se pogoară din cer peste cei care L-au primit
cu adevărat pe Mântuitorul şi trăiesc o viaţă cu El. Mi-
nunată este această mană: ea e şi azi o minune mare, o
taină mare, o putere nespusă pentru cine o cunoaşte şi
mănâncă din ea. Păcătoşii nu o înţeleg, pentru că n-au
gustat din ea şi de aceea ei râd de cei care se hrănesc cu
ea şi se laudă cu mântuirea sufletului.
O, dragă cititorule! Îţi hrăneşti tu sufletul cu mană
cerească sau, ca nebunul cel din evanghelie, îţi îmbii
sufletul cu mâncări şi băuturi, zicându-i: „Suflete, ai de
toate… Bea, mănâncă şi te veseleşte”. Biblia ne spune
că israeliţii îl mustrau pe Moise că i-a scos din iobăgia
Egiptului „unde şedeau lângă oalele cu carne şi mâncau
de se săturau”. Aşa sunt şi cei ce nu se doresc după
Canaanul făgăduinţei, după ţara cerească, ci mai bucu-
ros rămân în iobăgia păcatelor, lângă oalele pline cu
carnea patimilor şi plăcerilor acestei lumi.
Şi încă ceva să învăţăm din istoria de mai sus.
Moise le-a dat ordin israeliţilor să strângă mană numai
42
pentru o zi, dar pe unii lăcomia i-a îndemnat să strângă

mai multă. N-au avut însă folos de ea, căci „a făcut viermi
şi s-a împuţit”. Când Domnul îţi dă cele de lipsă, de ce
asculţi de acea lăcomie care te îndeamnă să nu mai fi
niciodată mulţumit şi îndestulat cu soarta şi cu starea ta?
Şi încă o poruncă le-a dat Moise israeliţilor: să nu
strângă mană în ziua Domnului. Dar păcatul lăcomiei
i-a scos pe unii să strângă mană şi în ziua Domnului.
N-au aflat însă nimic. Dumnezeu trăsese darul din calea
lacomilor. Lăcomia îi îndeamnă şi azi pe unii să nu
cruţe nici ziua Domnului de lucruri şi alergări, iar alţii
se bagă pe la crâşme (după mana cea ameţitoare de cap,
a diavolului). Dar precum israeliţii cei lacomi n-au aflat
mană în ziua Domnului, aşa şi alergările şi lucrările din
sărbători nu dau nici un câştig, ci numai păcat.
Iată, dragă cititorule, câte învăţături frumoase ne dă
citirea biblică de mai sus. Pune-le pe sufletul tău!
„Mâncarea” unei femei evlavioase

Un vestit predicator din Anglia istorisea următoa-
rea întâmplare:
Într-o zi m-am abătut pe la casa unei femei sărace,
să-i dau ceva ajutor dintr-o colectă. Am aflat-o tocmai
mâncând de amiază. Avea o masă de tot subţire: o bu-
cată de pâine, o zeamă goală şi un ulcior cu apă.
– Numai atât? am întrebat-o eu.
– Ba, mai am ceva, a răspuns văduva. Şi, întinzân-
du-şi mâinile într-un dulap, a scos o Psaltire. Mâncarea
mea cea mai aleasă e aceasta, a zis femeia.
43
Preot IOSIF TRIFA
O, de am înţelege şi noi cuvintele Mântuitorului, că

„omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu orice cuvânt
ce iese din gura lui Dumnezeu”. Câţi cunosc însă
această mâncare?
„Mana” din ziua de azi

Şi viaţa noastră e o pustie plină de necazuri, lip-
suri şi greutăţi. Ca să putem înainta prin ea, ne trebuie
şi nouă, ca oarecând israeliţilor, mană de sus din cer:
ajutor de la Dumnezeu, dar şi har de la Duhul Sfânt.
Însă creştinii de azi au aflat o altfel de „mană”: alcoo-
lul – „mana” pe care a scornit-o diavolul. Cu această
„mană” umblă omul să se „întărească” atunci când e
necăjit, când e obosit, când e bolnav, când e păgubit,
când e sănătos şi voios, adică totdeauna. Dar vai de
„tăria” ce o dă această „mană”! Roadele ei sunt groza-
ve. Cei care se hrănesc cu această „mană” înaintează
mereu spre „canaanul” diavolului, spre pieire trupeas-
că şi sufletească… spre iad.
Semnul bolii e greaţa de mâncare

Semnul cel mai bun al bolii e pierderea poftei de
mâncare, e greaţa de mâncare. Iar semnul tămăduirii e
recăpătarea poftei de mâncare. Aşa e şi cu sănătatea
cea sufletească. Credinciosul are poftă de mâncare su-
fletească. Nu poate trăi fără hrana sufletească. Dar pă-
44
cătosul nu poate suferi Cuvântul lui Dumnezeu. Are

greaţă de orice hrană sufletească. Nu-i trebuie, nu-i
place, o respinge, în semn că sufere de o grea boală su-
fletească. Cei mai mulţi păcătoşi mor în această boală.
Şcoala lăcomiei
Lăcomia de bani şi avuţii are o şcoală deschisă aşa
de mare şi largă pe cât e de mare pământul şi lumea şi
atâţia şcolari are, aproape câţi oameni sunt pe pământ.
Această şcoală n-are zi de sărbătoare sau încetare de la
învăţătură şi totuşi oamenii se îmbulzesc la didahia ei,
ca să înveţe pricopseli de a face câştiguri şi dobândă. În
şcoala lăcomiei, şi cei cu capul slab şi nătângi sunt plini
de minte şi iscusiţi a prinde învăţăturile ce le dă dăscă-
liţa cea rea a iubirii de bani şi avuţie.
(Dintr-o cazanie bătrână)
45
Preot IOSIF TRIFA
„ŞI A BĂUT NOE DIN VIN ŞI

S-A ÎMBĂTAT”…
maginea de alături arată o întâmplare pe care o

I cunoaştem încă din pruncie, de când umblam la
şcoală. E întâmplarea cu Noe când s-a îmbătat. Despre
Noe ne spune Biblia că, după ce a scăpat de potop şi a
ieşit din corabie, „s-a făcut lucrător de pământ şi a să-
dit vie”. Scăpat din potop şi împăcat cu Dumnezeu,
Noe şi feciorii lui trăiau în pace şi fericire. Dar într-o zi
ce s-a întâmplat? „Şi a băut Noe din vin şi s-a îmbă-
tat”, ne spune Biblia. Şi din această beţie ce a ieşit?
Ham a râs de goliciunea tatălui său şi pentru asta Noe
l-a blestemat, zicând: „Blestemat să fie Ham, pruncul
meu1, şi să fie slugă fraţilor săi”. (Citiţi pe larg în Bi-
blie, la Facere 9, 20-28.)
Când eram la şcoală, dascălul stăruia asupra greşelii

lui Ham care a râs de tatăl său. Toată lecţia dascălului se
1
Atât în ediţiile Bibliei traduse cu aprobarea Sf. Sinod al B.O.R., cât
şi în cele britanice, acest verset este tradus astfel: „Blestemat să fie
Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui”. În traducerea folosită de Părin-
tele Iosif, probabil, versetul era tradus „blestemat să fie Ham…”. În fond,
contradicţia e aparentă, căci blestemul pentru păcatul lui Ham se transmite
asupra lui Canaan, fiul lui acestuia, şi a urmaşilor săi.
Părintele Iosif mai afirmă că „Ham a râs de goliciunea tatălui său şi
pentru asta Noe l-a blestemat”. În nici o traducere cunoscută de noi nu se
specifică un asemenea fapt. Considerăm însă că aceasta e o interpretare în
sensul lărgirii semnificaţiilor păcatului lui Ham. (N. ed.)
46
descărca în capul bietului Ham, iar despre beţia lui Noe

nimic rău nu se pomenea. Greşeala lui Ham a fost mare,
aceasta e adevărat. Dar nici greşeala lui Noe n-a fost mai
mică. Izvorul greşelii lui Ham e a se căuta tocmai în vor-
bele: „şi s-a îmbătat Noe”; pentru că, de nu se îmbăta
Noe, nici Ham nu păcătuia. Îndată ce s-a îmbătat Noe, ca
dintr-un izvor au început a curge greşelile şi păcatele.
Ham a început a râde, iar Noe a început a… blestema.
Auzi tu, dragă cititorule… Noe blestemă. Blestemă

Noe? De necrezut. Noe, alesul Domnului, s-a apucat să
blesteme. Noe, pe care Dumnezeu l-a făcut un al doilea
Adam al omenirii, a ajuns să blesteme. Noe, cel scăpat
din potop, Noe, cel care s-a rugat atât de frumos când a
47
Preot IOSIF TRIFA
ieşit din corabia mântuirii, s-a apucat să blesteme? Da,

da! Noe blestemă; şi blestemul a ieşit din beţia lui.
Dar urmările beţiei lui Noe nu se opresc numai
aici. Căci ce ne spune Biblia mai departe? Blestemul
lui Noe l-a făcut pe Ham „slugă fraţilor săi” şi cu asta
s-a spart iubirea şi dragostea dintre fraţi. S-a spart pa-
cea şi buna înţelegere din casa şi familia lui Noe. S-a
iscat duşmănie între „slugă” şi „stăpân”; şi această
duşmănie a trecut apoi în toată omenirea, pentru că
Biblia spune că urmaşii lui Noe „s-au împărţit peste
tot pământul” şi „din neamurile feciorilor lui Noe
s-au împărţit hotarele neamurilor pe pământ” (Facere
9, 15 şi 10, 5). Blestemul izvorât din beţia lui Noe a
rămas până azi: pofta popoarelor de a se stăpâni şi
asupri unele pe altele. Iată, vedeţi, Noe s-a îmbătat o
singură dată şi urmările cele rele ale beţiei lui au ră-
mas până azi.
Din beţie izvorăsc şi azi, ca dintr-un izvor spurcat,
tot felul de fărădelegi şi păcate: desfrânări, bătăi, omo-
ruri, sudălmi, mânii etc. Câte blesteme nu se fac şi azi
din pricina beţiei: blestemă prunc pe tată şi tată pe
prunc, soţ pe soţie etc. Beţia sparge şi azi pacea şi bu-
na înţelegere din casele oamenilor. N-are dracul nici o
altă slugă atât de harnică şi credincioasă ca băutura şi
beţia, cu ajutorul cărora bogată roadă culege pentru
împărăţia iadului.
Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Nu vă temeţi de
cei ce omoară trupul, iar sufletul nu-l pot ucide, ci mai
ales vă temeţi de cel ce poate să omoare şi sufletul şi
să-l arunce în iad” (Matei 10, 28). Un astfel de duş-
man, care omoară şi trupul, şi sufletul omului, e alcoo-
lul, băutura, beţia.
48
O poveste despre Noe

După ce a scăpat Noe din potop şi a ieşit din cora-
bie, a început a lucra pământul. Umblând şi lucrând
încoace şi încolo, îi veni în minte să sădească şi vie. Dar
via nu se prindea şi lui Noe îi era necaz. Atunci, iacă
vine dracul şi îl îmbie pe Noe să-l bage şi pe el ortac la
lucru, că el ştie ceva de care via se prinde. Noe se învoi
şi rămase ca agoniseala s-o împartă în două, după
dreptate. Atunci necuratul luă sânge de leu, de porc şi
de maimuţă şi stropi butucii viei şi via îndată se prinse
şi aduse rod. La cules, necuratul şi-a luat partea sa cu
prisosinţă. Şi cu toate că Noe a murit de mult, dracul
îşi ţine şi acum partea sa întreagă (ba, parcă, a mai luat
şi din a lui Noe).
Şi de când a uns necuratul butucii viei cu cele trei
feluri de sânge, aşa a rămas până azi, că băutura îl fa-
ce mai întâi pe om curajos ca un leu, mai apoi porc ce
se tăvăleşte în noroi şi pe urmă maimuţă de care râd şi
pruncii şi râde uliţa satului când beatul iese din crâşmă
şi începe a „măsura” calea spre casă.
Ce a cerut diavolul
Dracul se întâlni odată într-o pădure cu un om şi
îi zise:
– Am să te omor. Numai aşa îţi mai las viaţa, dacă-l
omori pe tatăl tău sau o baţi pe soră-ta, sau te îmbeţi.
49
Preot IOSIF TRIFA
„Ce să fac? îşi zise omul. Să-l omor pe tatăl meu

care m-a făcut e cu neputinţă. Să o bat pe soră-mea e
ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi
scăpa viaţa.”
Şi s-a coborât omul în sat, a tras la o crâşmă şi s-a
îmbătat una bună. Dar, mergând acasă şi îngroşându-se
cearta, a bătut-o pe soră-sa şi l-a omorât pe tatăl său.
Într-o carte veche am citit această istorioară; şi cine
a scris-o a pus mult adevăr în ea, deoarece, cu adevă-
rat, beţia este un izvor de rele şi fărădelegi.
Noe, plânge-ţi fiii!

Tulpina unor popoare a răsărit din cei trei fii ai lui
Noe. Din Sem se trag popoarele din Asia. Din Ham se
trag popoarele negre de prin Africa, iar din Iafet ne
tragem noi, popoarele din Europa. Cum o duc urmaşii
fiilor lui Noe? Vai de traiul lor.
Priveşte, Noe, şi vezi ce au ajuns urmaşii fiilor tăi!
Un blestem parcă-i urmăreşte. Se ceartă, se bat, se
urăsc şi, mai ales, se îmbată pe întrecute. Blestemată a
fost clipa în care te-ai îmbătat, căci din acea clipă par-
că un blestem îi urmăreşte şi pe urmaşii fiilor tăi. Ui-
tă-te, Noe, ce roade bogate culege satana pe urma beţii-
lor! Noe! Plânge-ţi fiii şi, mai ales, plânge-ţi clipa în care
te-ai îmbătat.
50
O poveste de la Ierusalim
Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, în ţara
arabilor, am auzit o poveste de-a lor. Se zice că, vă-
zând credincioşii lui Mohamed-profetul cât de repede
se lăţeşte Evanghelia lui Hristos, au mers la un mare
vrăjitor de-al lor care se pricepea la făcutul a fel de fel
de vrăji şi otrăvuri şi l-au rugat să facă ceva pentru slă-
birea creştinătăţii, căci altcum semiluna (legea lor) e
pierdută.
Vrăjitorul deschise atunci o ladă şi scoase o călda-
re mare ce avea nişte ţevi încârligate, de credeai că un
şarpe şade deasupra ei.
– Daţi acest vas, în dar, creştinilor, zise vrăjitorul,
şi nu vă mai temeţi de ei.
Aşa s-a şi întâmplat. Creştinii au apucat a fierbe şi
a bea alcool. Lupta lor pentru răspândirea Evangheliei
a încetat. Evanghelia lui Hristos n-a putut cuceri păgâ-
nătatea…
O, ce urmări grozave a avut alcoolul asupra creşti-
nătăţii!
51
Preot IOSIF TRIFA
„NOE! FĂ-ŢI CORABIE DIN

LEMNE CE NU PUTREZESC”…
n imaginea de mai sus se vede cum îi arată

Î Dumnezeu lui Noe să-şi facă corabie de mântui-
re şi de scăpare din potop.
„Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: «Umplutu-s-a
pământul de nedreptate şi, iată, voi pierde pe oameni şi
pământul. Iar tu fă-ţi corabie din lemne neputrezitoare,
în patru muchii… Şi aşa vei face corabia: de trei sute
de coţi va fi lungimea şi de cincizeci de coţi lăţimea şi
52
de treizeci de coţi înălţimea; şi o fereastră să faci

corăbiei…» Şi a făcut Noe toate câte i-a poruncit lui
Domnul Dumnezeu şi scăpă din potop… (Citiţi pe larg
această istorie la Facere, cap. 6.)
Să luăm aminte că istoria lui Noe cu clădirea coră-

biei este plină de învăţătură sufletească pentru noi. Şi
tu, dragă cititorule, trebuie să fii un Noe clăditor de co-
rabie. Întocmai cum a clădit Noe corabie să scape de
potop, aşa trebuie să lucrezi şi tu la corabia mântuirii
tale sufleteşti, ca să fii gata pe când vine potopul morţii
şi să poţi scăpa de pieire sufletească. Lui Noe îi arăta
Dumnezeu în amănunt cum să-şi lucreze corabia mân-
tuirii. Tot aşa şi ţie, şi mie, iubite cititorule, Dumnezeu
ne arată amănunţit cum să ne lucrăm corabia mântuirii
sufleteşti. Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie, din Evan-
ghelie, din biserică ne spune şi nouă şi ne arată lămurit
cum să clădim bârnă de bârnă şi cui de cui corabia
mântuirii sufleteşti. Planul mântuirii noastre sufleteşti
se află spus aşa de frumos, de limpede şi de amănunţit
în Biblie, în cartea pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pă-
mânt; şi tu, cititorule, nu citeşti acest plan, nu vrei să-l
afli şi nu vrei să te apuci de lucru?
Noe a lucrat o viaţă întreagă la corabia mântuirii lui
din potop. Aşa şi tu, zi de zi, an de an, o viaţă întreagă
trebuie să lucrezi mereu la corabia mântuirii tale sufle-
teşti printr-o viaţă pusă şi trăită în slujba Domnului.
În fiecare seară din zilele vieţii tale trebuie să-ţi
faci un examen şi să te întrebi: Oare ce am mai lucrat
azi la corabia mântuirii mele sufleteşti? Taina cea mare
a mântuirii sufleteşti tocmai în aceasta stă: să nu stai pe
loc, ci să înaintezi în lucrul Domnului. Zi de zi şi an de
53
Preot IOSIF TRIFA
an, tot mai mare, mai frumoasă şi mai gata să ţi se facă

corabia mântuirii. O, ce bucurie mare este aceasta, să-ţi
vezi isprăvindu-se corabia mântuirii tale sufleteşti, să te
ştii scăpat pe când vine moartea. Dar vai, sunt aşa de
puţini cei care simt această bucurie şi care umblă după
această bucurie! Cei mai mulţi se înşeală cu diavoleas-
ca înşelăciune că „mai au vreme” şi numai când încep
ploile potopului, adică beteşugul morţii, atunci aleargă
în toate părţile; şi s-ar ţine şi de un pai, numai să scape,
dar e prea târziu… Sunt, iarăşi, alţii care ascultă chema-
rea lui Dumnezeu şi se apucă de lucrul mântuirii, dar
lucrul lor nu merge înainte tocmai din pricină că lasă ca
păcatul să strice ce au lucrat, întocmai cum muncitorul
beţiv bea duminica tot ce a câştigat într-o săptămână.
Să ştii, dragă cititorule, că orice păcat înseamnă o lovi-
tură de topor în corabia mântuirii tale sufleteşti. Orice
păcat face o spărtură în corabie şi, dacă n-o astupi în
grabă cu căinţă şi rugăciuni, mântuirea ta este pierdută.
În tabloul de mai sus se văd şi fel de fel de unelte
cu care lucra Noe şi familia lui. La orice meşteşug tre-
buie unelte şi deprindere. Asta o ştie tot omul, dar aşa
de puţini înţeleg că şi pentru lucrul mântuirii sufleteşti
trebuie unelte şi deprindere. O astfel de unealtă este,
spre pildă, Cuvântul lui Dumnezeu, care „taie ca sabia
cea ascuţită” (Evrei 4, 12) şi „sfarmă ca ciocanul” (Ier.
23, 29). Şi câte alte unelte nu mai sunt pentru lucrul
mântuirii sufleteşti! Dumnezeu îţi arată nu numai cum
să lucrezi, ci îţi dă şi uneltele de lipsă. Şi tu tot nu vrei
să te apuci de lucru?
„Fă-ţi corabie din lemne ce nu putrezesc”, i-a zis
Domnul lui Noe. Fă-ţi şi tu, cititorule, corabia din lem-
ne ce nu putrezesc: credinţă, dragoste, fapte bune. Nu
54
folosi material ce putrezeşte după ce vei muri: pofte,

patimi, bani, haine…
Eu te întreb, iubite cititorule, unde ai ajuns tu cu
lucrul mântuirii sufleteşti? Ori poate nu te-ai apucat
încă de lucru?… Ce mai aştepţi? Potopul, moartea? Ia
seama, Domnul îţi strigă să te apuci de lucru. N-auzi
tu glasul Domnului Iisus cum te strigă: „Lucraţi până
este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu mai poate
lucra” (Ioan 9, 4)?
„Intră în corabie tu şi toată casa ta!”
E veche istoria lui Noe cu corabia şi totuşi e nouă.

Când o citeşti în Biblie ţi se pare că e vorba despre noi şi
vremurile noastre. „Şi se stricase pământul înaintea lui
Dumnezeu – zice Biblia – şi se umpluse de fărădelege. Şi
a văzut Domnul Dumnezeu că pământul era stricat şi tot
omul s-a abătut de la calea Sa”… (Facere 6, 11-12). Dar
învăţătura despre potop şi corabia lui Noe mai are şi o altă
însemnătate – aceea că Domnul ne cheamă şi pe noi, ca
odinioară pe Noe, să ieşim din răutăţi şi să intrăm în cora-
bia mântuirii noastre sufleteşti. „Intră în corabie tu şi toată
casa ta” a zis Domnul către Noe; şi tot aşa îţi zice şi ţie:
„Intră în corabie şi tu, omule! Ieşi din păcate şi intră în co-
rabia îndreptării şi mântuirii tale sufleteşti.” „Eu sunt uşa,
prin Mine de va intra cineva se va mântui” (Ioan 10, 9), a
zis Iisus. Şi prin această uşă e chemat fiecare om să intre
în corabie. „Intră tu şi toată casa ta!”… asta înseamnă să
te îndrepţi pe tine însuţi, pe copiii tăi, pe soţia ta, pe slugile
tale. Scoate certurile şi răutăţile, şi năravurile cele rele din
casa ta, din sufletul tău şi din al celor din casa ta.
55
Preot IOSIF TRIFA
Cititorule! Eu te întreb, eşti tu în corabie sau afară

din corabie? Trăieşti în fărădelegi sau ai ieşit din ele?
Poate că eşti departe, undeva în apele fărădelegilor.
Pleacă, omule, îndată, să intri în corabie. Nu vezi cum
cresc apele răutăţilor? Nu vezi că te îneci în potopul fă-
rădelegilor şi nu te înspăimânţi? Bagă de seamă că
moartea va închide fără de veste uşa corăbiei şi tu vei
rămâne afară, spre pieire.
Cititorule! Să ştii ce bine-i după ce ai intrat în co-
rabie, după ce te-ai hotărât împotriva păcatelor şi, ie-
şind din ele, ai început o viaţă nouă cu Domnul! Numai
atunci vezi primejdia în care ai fost, numai atunci vezi
apele şi valurile ispitelor din care ai scăpat.
La orice fel de meşteşug trebuie deprindere

Spune-mi, te rog, de meşteşuguri, oare dacă voim a le
cunoaşte n-avem lipsă să ne apucăm de lucru ca să le de-
prindem? De pildă, dacă voieşte cineva să fie căpitanul
unei corăbii: se apucă de treabă. Voieşte să fie negustor,
se apucă de treabă. La orice fel de meşteşug trebuie omul
a se deprinde şi a se apuca de lucru. Tot aşa, şi cel ce vo-
ieşte să fie un creştin adevărat trebuie a se apuca de lu-
cru. Nu e destul numai că voieşte omul a se face creştin,
ci alături cu voinţa trebuie să se şi apuce de lucru.
Dacă vom dormita, dacă sforăind vom aştepta să
intrăm în ceruri, cum vom putea să moştenim împără-
ţia cerurilor?…
(Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 16, Evrei)
56
Cuvântul cel mai lung şi cel mai scurt

Într-o societate de intelectuali s-au pus odată dife-
rite întrebări. Întrebările erau mai mult de glume şi
păcăleli. Un om credincios, aflându-se între ei, a pus
întrebarea: Care e cuvântul cel mai lung?
Nimeni n-a putut da răspuns corect. Atunci cel ca-
re întreba a răspuns tot el, zicând: Cuvântul cel mai
lung e „veşnicia”, pentru că nu se mai gată niciodată.
A pus apoi iar o întrebare: Care e cuvântul cel mai
scurt? Răspunsul l-a dat tot el, zicând: Cuvântul cel
mai scurt e „acum”, pentru că îndată ce ai rostit-o nu
mai este, s-a dus. Am pus aceste întrebări – zise mai
departe întrebătorul – să vă gândiţi şi D-voastră că
acum e timpul să câştigăm veşnicia. Viaţa noastră e să
câştigăm acest acum care ţine cât o scânteie, dar veşni-
cia rămâne pentru totdeauna.
Să ne gândim şi noi asupra acestui adevăr. Acum
e timpul să ne dobândim veşnicia, viaţa veşnică. „As-
tăzi, de veţi auzi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile
voastre” (Evrei 3, 7-18). Însă diavolul îi şopteşte mereu
omului: Mâine… mâine…
Vai celor ce ascultă de şoapta satanei.
La ce se gândeşte omul în clipele morţii

Un învăţat din Anglia a strâns răspunsuri de la toţi
cei care, prin atare minune, au săpat, aşa-zicând, din
gura morţii şi pe care i-a întrebat la ce s-au gândit în
clipele când s-au văzut în faţa morţii.
57
Preot IOSIF TRIFA
Optzeci la sută dintre cei întrebaţi au răspuns că

în acele clipe s-au gândit cât de rău şi-au cheltuit viaţa
şi cât de puţin au lucrat pentru sufletul lor. „În faţa
mea – spunea unul – nu vedeam decât faptele mele ce-
le rele. Simţeam că mă topesc sub groaznica mustrare
că nu mi-am îngrijit sufletul.”
Măcar din aceste răspunsuri să luăm şi noi învăţă-
tură despre grija şi îngrijirea sufletului.
58
TRĂIM VREMURI BIBLICE
maginea de mai sus arată una din vedeniile Evan-

I ghelistului Ioan istorisite în Apocalipsa, la cap. 6.
Când citeşti în Biblie această vedenie, parcă vezi în ea
istoria vremurilor noastre. Iată mai jos această vedenie:
„Şi am văzut – scrie Evanghelistul Ioan – când a
deschis Mielul (Iisus) una din cele şapte peceţi… şi
mi-a zis: «Vino şi vezi». Şi am văzut şi iată un cal alb;
şi cel ce şedea pe el avea arc; şi s-a dat lui cunună şi a
ieşit biruind şi ca să biruiască.”
59
Preot IOSIF TRIFA
Vedenia aceasta înseamnă biruinţa Evangheliei lui

Iisus Hristos pe pământ, adică binele, pacea şi iubirea
între oameni.
„Şi când a deschis a doua pecete, am văzut şi iată
alt cal, roşu; şi celui ce şedea pe el s-a dat lui să ia pa-
cea de pe pământ şi ca unul pe altul să se junghie; şi
s-a dat lui sabie mare”…
Oare acest cal roşu ca focul n-a fost marele război
care a luat pacea de pe pământ? Oare acest cal nu sunt
vremurile noastre pline de praf de puşcă şi de pregătiri
de războaie noi? Oare nu este acest cal roşu diavolul care
a luat pacea şi dragostea din sufletul şi din traiul oame-
nilor şi a făcut şi face cumplită moarte sufletească?
„Şi când a deschis pecetea a treia, am văzut, şi
iată un cal negru; şi cel ce şedea pe el avea cumpăna
în mâna sa. Şi am auzit glas în mijlocul celor patru
vieţuitoare, zicând: «O măsură de grâu pentru un dinar
şi trei măsuri de orz pentru un dinar”…
Oare acest cal nu este scumpetea ce ne-a venit du-
pă război, pe care o simţim şi noi din belşug şi care ne
strigă şi nouă preţuri grozave şi mai mari ca acelea din
Biblie, când era măsura de grâu cu un dinar?
„Şi când a deschis pecetea a patra, am văzut, şi
iată un cal galben; şi celui ce şedea pe el îi era numele
Moartea şi iadul urma cu ea. Şi s-a dat lor putere ca să
omoare a patra parte a pământului, cu sabie, cu foa-
mete şi cu moarte”…
Oare acest cal nu sunt plăgile, necazurile ce le
trăim azi: secete, furtuni, muscă columbacă, beteşuguri
în oameni şi vite etc.? În toate părţile parcă tropoteşte
azi acest cal şi încă nu ştim ce necazuri şi pedepse ne
mai poate aduce…
60
Da, da, iubiţilor cititori, trăim vremuri biblice. Tră-

im vremuri grele, pe care ni le arată anumit Biblia şi ne
cheamă să ne întoarcem către Dumnezeu. De ani de zi-
le, Dumnezeu parcă vorbeşte cu noi prin semne şi mi-
nuni, prin tot felul de pedepse şi plăgi, aşa cum le vor-
bea odinioară egiptenilor prin Moise şi Aron. Noi însă
trăim în chipul şi asemănarea lui Faraon. Vedem arăta-
rea şi pedeapsa cerului, ne înspăimântăm de ea, dar nu
ne îndreptăm.
Cu adevărat trăim vremuri biblice. Vremurile noas-
tre sunt o Biblie deschisă în care şi cel orb de carte
poate vedea şi citi chemarea Domnului, să ne întoarcem
la El. Vai celor ce nici acum nu aud şi nu înţeleg
această chemare. Cu adevărat aceştia sunt cei despre
care a zis Psalmistul: „Ochi au şi nu văd, urechi au şi
nu aud”. Cu adevărat, aceştia sunt pierduţi.
61
Preot IOSIF TRIFA
„MERGEŢI, VĂRSAŢI PE PĂ-

MÂNT CELE ŞAPTE CUPE ALE
MÂNIEI LUI DUMNEZEU”…
u adevărat, trăim vremuri biblice. De ani de zile,

C Dumnezeu a început a grăi cu oamenii prin
semne şi arătări cereşti. Şi războiul a fost un astfel de
semn, şi răutăţile şi greutăţile de după război sunt un astfel
de semn, şi vremile grele: potopurile, furtunile, seceta,
greutăţile etc., sunt un astfel de semn… prin care Dumne-
zeu îi cheamă pe oameni la întoarcere din căile cele rele.
Dar oamenii nu se întorc, ci tot mai răi şi mai răi se fac.
Cu adevărat, se împlineşte în zilele noastre proorocia din
Apocalipsa, pe care o arată chipul de alături.
„Şi am auzit glas mare zicând celor şapte îngeri:
«Mergeţi şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâ-
niei lui Dumnezeu».
Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa sa pe pământ şi
s-a făcut rană rea şi mare între oameni, dar oamenii nu
s-au îndreptat. Al doilea înger a vărsat cupa sa în râuri
şi în izvoarele apelor şi s-au făcut sânge (războiul), dar
oamenii nu s-au întors. Al treilea înger a vărsat cupa lui
pe soare şi i s-a dat lui să-i dogorească pe oameni cu foc
(secetă), dat oameni au hulit numele lui Dumnezeu, Cel
ce are stăpânire peste aceste răni, şi nu s-au îndreptat.
Un alt înger a vărsat cupa lui în aer şi s-au făcut fulgere,
vuiete şi tunete şi cutremur mare s-a făcut… şi au hulit
oamenii mai departe pe Dumnezeu” (Apoc. 16).
62
Iată cu adevărat o proorocie pe care o trăim în zilele

noastre. De ani de zile se descarcă peste noi cupele mâ-
niei lui Dumnezeu, dar oamenii nu se întorc. A venit
peste noi cupa cea cu sânge – războiul – dar n-am ascul-
tat-o; suntem mai răi ca înainte de război. Au venit apoi,
rând pe rând, cupele cu foc (secetă), grindini, potopuri,
uragane, boli, greutăţi şi alte fel de fel de plăgi. Cupele
mâniei lui Dumnezeu se descarcă mereu peste noi, dar,
în loc să ne îndreptăm, tot mai răi ne facem. Cine ştie
câte cupe mai sunt până când trâmbiţa judecăţii va che-
ma pe tot omul înaintea Dreptului Judecător!
Glasul Domnului peste noi strigă astăzi, grăind:
„Întoarceţi-vă, oamenilor!”
Cel care nici acum n-aude şi n-ascultă chemarea
Domnului este un pierdut.
63
Preot IOSIF TRIFA
O scrisoare din război

Din focul războiului celui mare, un soldat îmi
scria: „Pe aici e mare răutate şi osândă, iubite d-le pă-
rinte. Coasa morţii coseşte din greu. Cad oamenii po-
log. Eu am făcut făgăduinţă lui Dumnezeu că, dacă voi
scăpa din acest prăpăd, apoi trei părţi din viaţa mea le
voi petrece tot în coate şi în genunchi, cu rugăciune şi
mulţămită lui Dumnezeu”…
După război, l-am văzut pe autorul acestei episto-
le. L-am văzut la un praznic al Sf. Paşti… într-o cârciu-
mă. Izbea cu pumnul în masă şi înjura de cele sfinte,
de te luau fiorii.
Făgăduim întoarcere la Dumnezeu numai până ce
ne îmblăteşte pedeapsa cerului de sus.
„Ascultă, pământule, iată, Eu aduc peste aceşti

oameni rele din care nu vor mai putea scăpa” (Ier. 11,
11), „căci M-au părăsit pe Mine şi au jertfit dumneze-
ilor străini şi s-au închinat idolilor” (Ier. 5, 19).
„Veniţi să ne întoarcem către Dumnezeu, căci El

ne-a rănit şi tot El ne va vindeca. El ne-a lovit şi tot El
ne va lega şi tămădui” (Osea 6, 1).
„«Întoarceţi-vă către Mine şi Eu Mă voi întoarce

către voi», zice Domnul” (Maleahi 3, 7).
64
PROOROCUL IONA ÎN PÂN-

TECELE CHITULUI
abloul de mai sus ne arată întâmplarea cu Iona

T din Biblie. Dumnezeu îl trimisese la Ninive,
dar el, „voind să fugă dinaintea lui Dumnezeu”, s-a suit
într-o corabie şi a plecat în altă parte. Pe drum însă, s-a
65
Preot IOSIF TRIFA
iscat furtună; şi aruncându-se sorţi despre cine ar fi pă-

cătos, sorţii l-au arătat pe Iona, care a fost aruncat în
mare. Dumnezeu însă i-a cruţat viaţa, trimiţând un chit
(o balenă) care l-a înghiţit şi după trei zile l-a aruncat la
uscat. Această pedeapsă l-a îndreptat pe Iona şi a plecat
la Ninive, să predice Cuvântul lui Dumnezeu. (Citiţi pe
larg în Biblie cartea Iona.)
Întâmplarea lui Iona este plină de învăţătură pen-

tru noi. Ca şi cu Iona, Dumnezeu nu vrea moartea pă-
cătoşilor, ci în multe feluri îi cheamă la întoarcere. Ca
şi în calea lui Iona care fugea de porunca lui Dumne-
zeu, Domnul scoate şi în calea noastră furtuni de ne-
cazuri, de rele, de întristări, ca să ne oprim din calea
răutăţilor. În aceste vremuri de cumplite păcate, Dum-
nezeu a lăsat să ne înghită şi pe noi valuri de scumpe-
te, diferite boli în oameni şi în vite. Minunea ce s-a
întâmplat cu Iona se întâmplă şi cu noi, dar noi nu o
înţelegem şi nu ne îndreptăm.
Minunea cu Iona se întâmplă şi atunci când Dum-
nezeu ne scapă, aşa-zicând, din gura morţii. Din război,
au venit unii cu hainele ciuruite de gloanţe. Au scăpat
prin minune, ca Iona. Dar – durere! – nu s-au îndreptat
ca Iona, ci azi Îl înjură pe bunul Dumnezeu. (…)
Cititorule! Nu uita că necazurile sunt trimise să ne
apropie de Dumnezeu. Când nici necazul nu te poate
opri din calea răutăţilor, cu adevărat eşti pierdut.
66
DESPRE PUTEREA
RUGĂCIUNII
maginea de mai sus arată lupta israeliţilor cu

I Amalec, pe care Biblia o istoriseşte astfel:
„Şi a zis Moise lui Iosua (Iisus Navi): «Alege ţie
bărbaţi tari şi ieşi de te luptă cu Amalec şi iată, eu voi
sta pe vârful muntelui şi toiagul lui Dumnezeu în mâna
mea.» Şi ieşind Iosua, a stătut împotriva lui Amalec, iar
Moise şi Aron, şi Or s-au suit pe vârful dealului. Şi a
fost când îşi ridica Moise mâinile sale, biruia Israel;
67
Preot IOSIF TRIFA
iar când lăsa jos mâinile, biruia Amalec. Şi mâinile lui

Moise s-au îngreunat şi, luând piatră, au pus sub el şi
şedea pe ea şi Aron şi Or îi sprijineau mâinile unul
de-o parte, altul de alta şi au fost mâinile lui Moise ri-
dicate până la apusul soarelui şi Iosua a biruit pe
Amalec”… (Citiţi pe larg la Ieşire 17, 9-13.)
Această istorie din Biblie este plină de învăţătură

sufletească pentru noi. Armata israeliţilor biruia până
când Moise îşi ţinea mâinile ridicate spre cer în semn
de rugăciune. Dar îndată ce Moise „îşi lăsa mâinile în
jos”, biruiau vrăjmaşii. Aşa e, dragă cititorule, şi în via-
ţa noastră. Că şi noi suntem într-o luptă, într-o luptă
mare şi neîncetată cu vrăjmaşul diavol, cu ispitele, pa-
timile, înşelăciunile şi păcatele acestei lumi. Până când
stai şi tu „cu mâinile în sus”, birui păcatul, dar îndată ce
„laşi mâinile în jos”, te biruie patimile şi păcatele. Ştii
tu ce înseamnă „a ţine mâinile în sus”? Înseamnă a-ţi
face prin rugăciune o legătură cu cerul, cu Dumnezeu,
şi, prin această legătură, să primeşti dar şi putere de
sus; înseamnă să stai ca un pământ însetoşat sub ploaia
darului şi harului de sus. Când astfel ţii mâinile în sus,
să ştii că steagul biruinţei tale fâlfâie asupra păcatelor.
Nu este, dragă cititorule, în lumea aceasta un lucru
mai măreţ şi mai frumos decât a cădea în genunchi şi
a-ţi ridica mâinile în semn de rugăciune. Eu, de câte ori
mă aplec în genunchi şi mă rog, simt o mărire şi o pute-
re sufletească pe care nici toate bogăţiile lumii nu mi le
pot da. Când stau în genunchi şi mă rog, mi se pare că
sunt un fiu de împărat, sunt fiul Împăratului ceresc şi,
prin rugăciune, vorbesc cu El şi El cu mine. Când stai
în genunchi şi mâinile ţi se strâng cu căldură laolaltă,
68
vorbele ţi se fac răspicate şi ochi ţi se umezesc, atunci

să ştii, dragă cititorule, că darul şi harul Duhului Sfânt
s-a pogorât peste tine. Când astfel „ţii mâinile în sus”,
steagurile tale fâlfâie pline de biruinţă asupra păcatelor.
O, ce dar şi ce putere mare este în rugăciune! Eu, care
scriu aceste rânduri, nu-mi cruţ genunchii şi nu mă ru-
şinez a spune că multe dintre aceste tâlcuiri le-am scris
stând în genunchi. Luaţi-mi Biblia şi rugăciunea şi
mi-aţi luat pâinea şi apa sufletului meu. Luaţi-mi Biblia
şi rugăciunea şi mi-aţi luat şi pana care scrie aceste
cărţi. Dar mulţi creştini nu cunosc darul rugăciunii
pentru că nu ştiu să se roage „cu putere”. Unii se roa-
gă numai din buze, fără nici o căldură şi vlagă sufle-
tească, iar alţii cer lucruri slabe prin rugăciune, pre-
cum zice Apostolul Iacob: „Cereţi, dar nu primiţi
pentru că cereţi rău” (Iacob 4, 3). Când eram preot la
sate, veneau unii oameni să le fac slujbă de ajutor în
clipa când plecau la judecătorie să se pârască. Adică
oamenii cereau biruinţă unii asupra altora, şi nu asupra
păcatului care-i mânase la drum.
Cereţi în rugăciune dar şi putere de sus, ca să biru-
iţi păcatul, nu pe semenii voştri.
Dragă cititorule! Din toate părţile se ridică împo-
triva noastră oştile ispitelor şi păcatelor.
Nu lăsaţi mâinile în jos, nu slăbiţi cu râvna şi cu
rugăciunea. Despre Moise ne spune Biblia că a ţinut
mâinile ridicate toată ziua, de dimineaţa „până la apusul
soarelui”. Toată ziua acestei vieţi să o petrecem şi noi
„cu mâinile ridicate”, adică în rugăciune. Din „diminea-
ţa copilăriei” până la „apusul soarelui” să ţinem mâinile
în sus. „Privegheaţi şi vă rugaţi, că trupul este neputin-
cios, iar duhul osârduitor”, a zis Iisus (Marcu 14, 38).
69
Preot IOSIF TRIFA
O, ce dar mare este nouă rugăciunea! Prin ea putem

vorbi oricând şi oriunde cu Dumnezeu. Ea ridică şi du-
ce neîncetat la cer rugările şi plângerile noastre, iar de
acolo ne aduce dar, putere şi ajutor sufletesc şi trupesc.
Grecii cei vechi aveau o legendă despre un uriaş cu
numele Anteu, pe care nimeni nu-l putea birui, pentru
că Anteu avea un dar: în decursul luptei, de câte ori
atingea pământul, el căpăta putere nouă şi-l biruia pe
cel ce se măsura cu el. Un astfel de dar ne dă şi nouă
rugăciunea şi noi suntem într-o luptă neîncetată cu is-
pitele şi patimile acestei lumi. În această luptă, ca oare-
când lui Anteu, ni s-a dat şi nouă darul să atingem mereu
cerul prin rugăciunile noastre şi, din această atingere, să
primim putere nouă şi biruinţă asupra ispitelor şi pati-
milor. Câţi însă folosesc acest dar? Câţi?
Cea mai scurtă rugăciune

În Anglia trăia un vestit profesor şi vestitor al
Evangheliei. Într-o seară, studenţii lui ascultaseră la
uşă să afle cum se roagă un astfel de om ce şi-a pus
toată ştiinţa şi viaţa în slujba Domnului.
Când s-a ridicat învăţatul, noaptea târziu, de la
masa de scris să se culce, a îngenuncheat şi a zis numai
atât: „Iisuse, Mântuitorul meu, Tu ştii că legătura din-
tre mine şi Tine a fost şi azi tot aşa ca ieri. Eu mă rog
ca această legătură să fie şi mâine tot aşa, şi poimâine
tot aşa… şi până la sfârşitul vieţii mele să rămână tot
aşa… Eu n-am în această lume altă dorinţă şi nu cer de
la Tine, Doamne, altceva decât să mă întăreşti cu da-
70
rul Tău, ca păcatul să nu poată rupe niciodată legătu-

ra dintre mine şi Tine”…
Atât a fost rugăciunea profesorului, iar studenţii
de la uşă s-au îndreptat spre casă înţelegând că cea mai
frumoasă şi cea mai bună rugăciune este legătura ce şi-
o face omul cu Iisus Mântuitorul. Cea mai frumoasă şi
cea mai bună rugăciune e aceea pe care toată ziua, de
dimineaţa până seara, şi toată viaţa, din leagăn până la
mormânt, o trăieşti în legătură cu izvorul cel de viaţă
dătător: cu Iisus Mântuitorul.
Mâinile cele mai lungi

Într-o revistă ştiinţifică, un învăţat a pus odată în-
trebarea: care oamenii şi din care popoare ar avea
mâinile cele mai lungi? Întrebarea a strâns multe răs-
punsuri. Unii spuneau că negrii au mâinile cele mai
lungi, alţii că popoarele de la răsărit, alţii că hoţii de
buzunare. Între răspunsuri a fost însă şi unul ciudat
care grăia aşa: Eu cred că mâinile cele mai lungi le au
oamenii care se roagă din toată inima lui Dumnezeu,
pentru că mâinile acestor oameni ajung până la cer
şi, prin rugăciune, iau de acolo tot ce le trebuie. Astfel
de mâini a avut şi Ilie, proorocul care şi-a întins mâi-
nile în semn de rugăciune şi a încuiat cerul şi apoi ia-
răşi l-a descuiat…
Minunat răspuns! Să ne fie şi nouă de învăţătură.
71
Preot IOSIF TRIFA
DOI PRIETENI ADEVĂRAŢI:

DAVID ŞI IONATAN
hipul de mai sus arată doi prieteni adevăraţi

C din Vechiul Testament: proorocul David şi
Ionatan, fiul regelui Saul. Aşa de frumos istoriseşte
Biblia această prietenie: „sufletul lui Ionatan s-a lipit
de sufletul lui David şi Ionatan îl iubea ca pe sufletul
său. Şi a făcut Ionatan cu David legământ, căci îl iu-
bea ca pe sufletul său”… David era prigonit de Saul,
72
care căuta să-l omoare. Ionatan l-a scăpat de la moar-

te, înştiinţându-l pe neştiute de mânia tatălui său. Da-
vid atunci a fugit din casa lui Saul şi, la despărţire, cei
doi prieteni „se sărutară unul cu altul şi plânseră
amândoi unul pentru altul şi David plânse mai mult”.
(Citiţi pe larg această istorie în cartea I Regi sau I
Sam., cap. 18, 19, 20.)
Minunată a fost prietenia şi iubirea dintre David

şi Ionatan. În Biblia Vechiului Testament mai sunt şi
alte pilde frumoase de acest fel, dar totuşi iubirea de
oameni din Vechiul Testament era numai umbra iubi-
rii pe care a adus-o în lume Iisus Mântuitorul. O dată
cu Iisus Mântuitorul a răsărit în lume iubirea cea
adevărată de care trebuie să fie cuprins fiecare suflet
de om. Aceasta este iubirea creştină pe care Evan-
ghelistul Ioan a prins-o atât de bine în cuvintele:
„Întru aceasta este dragostea, nu că noi L-am iubit
pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi L-a
trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noas-
tre. Dacă Dumnezeu ne-a iubit aşa, şi noi datori
suntem să ne iubim unii pe alţii (I Ioan 4, 10-11).
„Cine nu iubeşte pe fratele său n-a cunoscut pe
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan
4, 16). „Dacă zice cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu,
dar urăşte pe fratele său, mincinos este, pentru că
cine iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, acela iubeşte
şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21). „Cine nu-l iu-
beşte pe fratele său rămâne în moarte” (I Ioan 3,
14). În temeiul creştinismului stă iubirea de oameni,
de aceea ne-a lăsat Iisus ca un testament porunca:
„Acestea poruncesc vouă, ca să vă iubiţi unii pe alţii
73
Preot IOSIF TRIFA
precum şi Eu v-am iubit (Ioan 15, 1-2). „Poruncă

nouă vă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul pre-
cum şi Eu v-am iubit. Întru aceasta vor cunoaşte toţi
că ai Mei ucenici sunteţi, dacă veţi avea dragoste
între voi” (Ioan 13, 34-35). Creştinii cei dintâi au
înţeles acest testament; ei trăiau în iubire şi dragoste.
Scriptura ne spune că ei „erau în legătură frăţească,
întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni. Şi era una su-
fletul şi inima celor ce s-au botezat” (Fapte 2, 42 şi 4,
32). „Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii în sărutare sfântă”,
scria Apostolul Pavel (Rom. 16, 16). „Mângâiaţi-vă
unii pe alţii şi vă clădiţi unii pe alţii” (I Tes. 5, 11).
Dar, o, cât de mult a scăzut dragostea creştină din-
tre creştinii de azi! În vremile noastre se urăsc popoa-
rele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei
din aceeaşi casă. S-au împlinit parcă profeţiile Scriptu-
rilor: „Tatăl va fi împotriva feciorului şi feciorul împo-
triva tatălui; mama împotriva fetei şi fata împotriva
mamei (Luca 12, 53). „Frate pe frate înşeală” (Ier. 9,
4). „Nu vor căuta (oamenii) decât să-şi facă rău unul
altuia şi, stând la aceeaşi masă, vor grăi vicleşuguri”
(Dan. 11, 27).
Acestea sunt dovezi grăitoare că cei mai mulţi oa-
meni de azi trăiesc un creştinism (o viaţă) fără Hristos
şi fără Evanghelia iubirii.
Creştinii cei adevăraţi trăiesc ca fraţi în Domnul
Iisus şi se alipesc cu sufletul lor unul de altul aşa cum
s-a alipit David de Ionatan. Oriunde s-ar întâlni două
suflete cuprinse şi aprinse de iubirea creştină, aprind
şi ele un foc de iubire lângă care îi trag şi pe alţii. Aşa
făceau creştinii cei dintâi şi aşa fac şi azi creştinii cei
adevăraţi.
74
Apostolul Pavel, despre dragostea creştină
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar

dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval
răsunător. Şi de aş avea proorociei şi tainele toate le-aş
cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă, încât
să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de
aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să
fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dra-
goste îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dra-
gostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dra-
gostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se
aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de ne-
dreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le
crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”… (I Cor. 13).
Biblia este cea mai răspândită carte

de pe pământ
Peste 780 de societăţi creştine se ocupă cu tipări-
rea şi răspândirea Bibliei. Cea mai mare dintre aceste
societăţi este aşa-numita „Societate Britanică din Lon-
dra” care, de la începutul ei şi până astăzi2 a cheltuit
mii de milioane de lei pentru tipărirea şi răspândirea
Bibliei. Această societate, până în anul 1912 a vândut
500 milioane Biblii, traduse în peste 600 de limbi,
pentru toate neamurile de oameni din lume. (Biblia es-
2
Data apariţiei primei ediţii a cărţii „Citiri şi tâlcuiri din Biblie”,
anul 1925.
75
Preot IOSIF TRIFA
te răspândită şi printre popoarele păgâne şi cele sălba-

tice, în limba lor.)
În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot
mai mare creştere. În decursul războiului s-au desfăcut
atâtea milioane de Biblii, încât Societatea din Londra
nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi. Chiar şi
această minunată răspândire a Bibliei arată că această
carte nu este ca oricare alta, ci ea este cartea lui Dum-
nezeu şi ea se răspândeşte spre împlinirea scripturii ce
zice: „şi se va predica această Evanghelie a împărăţiei
în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile”…
„Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi

mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrun-
de până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre în-
cheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile
şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12).
76
ISTORIA CU BLIDUL DE LINTE
maginea de mai sus ne arată o întâmplare din

I Biblie pe care o cunoaştem din pruncie, de când
umblam la şcoală. E chipul lui Isav din Biblie, care şi-a
vândut moştenirea şi pe urmă a pierdut şi binecuvânta-
rea, pentru… un blid de linte.
„Şi şi-a vândut Isav cu jurământ naşterea cea
dintâi lui Iacov şi Iacov a dat lui Isav pâine şi friptură
de linte şi a mâncat Isav şi a băut şi pe urmă s-a dus şi
astfel şi-a nesocotit dreptul de întâi născut.” (Întâia
naştere, la evrei, era dreptul de moştenire, adică fecio-
77
Preot IOSIF TRIFA
rul cel întâi născut moştenea toată averea şi ceilalţi erau

slugi.) Isav şi-a vândut toată averea pentru un blid de
linte. După moştenire, a pierdut apoi şi binecuvântarea.
În vreme ce Isav se dusese la vânat, Iacov, ajutat de
mama sa, s-a îmbrăcat în hainele fratelui său şi – prin
înşelare – a luat şi binecuvântarea de la tatăl lor Isac. Pe
urmă a văzut şi Isav ce a pierdut şi, „ridicându-şi gla-
sul, plânse cu amar, zicând: «Binecuvântează-mă şi pe
mine, părintele meu!»”. Dar era prea târziu. Moştenirea
şi-o vânduse, iar binecuvântarea o căpătase Iacov.
(Citiţi pe larg această istorie în Biblie la Facere 25, 29-
34 şi cap. 27.)
Altcum înţelegeam această istorioară în pruncie,

la şcoală, şi altfel o înţeleg acum. Atunci mă gân-
deam numai la blidul de linte, mă gândeam câte oi şi
câţi berbeci a pierdut Isav pentru un blid de linte. Dar
istoria are un înţeles mai adânc, e plină de o adâncă
învăţătură sufletească şi pentru noi. În epistolele
Apostolului Pavel am aflat eu tâlcul acestei istorioa-
re. „Băgaţi de seamă – scria Apostolul Pavel evreilor
– ca nimenea să nu se lipsească de darul lui Dumne-
zeu… să nu fie cineva curvar sau spurcat ca Isav ca-
re, pentru o mâncare, şi-a vândut naşterea sa cea
dintâi. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete
binecuvântarea de la tatăl său, n-a fost primit şi,
măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut face ca tatăl
să-şi schimbe hotărârea” (Evrei 12, 15-17). Adică
Pavel zicea: băgaţi de seamă să nu fie şi între voi din
aceia care îşi vând moştenirea şi binecuvântarea ce-
rească pentru blidul de linte al patimilor şi păcatelor
din această lume. Băgaţi de seamă, creştinilor, vă zic
78
şi eu cu Apostolul Pavel: istoria lui Isav se întâmplă

şi azi. Prin jertfa Crucii, Iisus Hristos ne-a făcut fiii
lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor
(Ioan 1, 12). Dar cei mai mulţi creştini – ca şi Isav
din Biblie – îşi vând moştenirea vieţii de veci pentru
un blid de linte, adică pentru poftele şi plăcerile,
pentru patimile şi păcatele acestei lumi. „Şi a mâncat
şi a băut Isav”… o dată numai. Atât a fost preţul
moştenirii, cu atât şi-a vândut toată averea. E plină şi
azi lumea de Isavi care îşi mănâncă şi îşi vând moş-
tenirea vieţii de veci pentru fel de fel de pofte şi plă-
ceri lumeşti. Aceştia sunt cei despre care a zis
Apostolul Pavel că „Dumnezeul lor este pântecele” şi
pentru acest pântece şi-au vândut moştenirea vieţii de
veci. „Iată, eu tot merg spre moarte, ce-mi mai folo-
seşte oare dreptul de întâia naştere?”… Aşa îşi zicea
Isav înainte de a mânca din linte şi a-şi vinde moşte-
nirea (Facere 25, 32). Aşa zic şi creştinii de azi: „Hai
să bem şi să ne trăim (!) viaţa, căci ca mâine vom
muri”.
Bagă de seamă, cititorule, că şi tu eşti un Isav de
câte ori pentru vreo plăcere, patimă sau lăcomie lu-
mească te lepezi de Iisus Hristos şi îţi vinzi moştenirea
cea cerească.
Eu, când eram şcolar, mă miram de Isav că şi-a
vândut oile şi berbecii pentru un blid de linte, dar azi nu
mă mai mir de Isav, ci mă mir de creştinii de acum, ca-
re îşi vând sufletul şi moştenirea vieţii de veci pentru
un blid de plăcere – sau, mai bine zis, de otravă. E mai
mare nesocotinţa noastră decât a lui Isav din Biblie.
Dragă cititorule! Înaintea ta stă veşnic, de-o parte
moştenirea vieţii de veci, iar de altă parte blidul de lin-
79
Preot IOSIF TRIFA
te, adică lăcomia, plăcerile şi patimile acestei lumi. Ia

seama să nu-ţi vinzi şi tu moştenirea cerească pentru un
blid de linte, ca Isav. Despre Isav ne spune Biblia că pe
urmă a plâns cu amar şi cu lacrimi a cerut binecuvânta-
re, dar era prea târziu. Aşa şi păcătoşii – după ce o viaţă
întreagă şi-au vândut sufletul şi viaţa de veci pentru
pofte şi păcate, pe urmă, pe patul morţii, plâng, dar
atunci va fi prea târziu… prea târziu…
Un om a înconjurat lumea pe jos

(şi pe urmă s-a ales cu un blid de mâncare)
În anul 1910, o societate din Austria a dat de

ştire că dă două milioane acelui om care va putea
dovedi că a înconjurat pământul pe jos. S-a şi aflat
un neamţ care a plecat la drum şi, din 1910, până în
1919, tot haida-hai, din sat în sat, din oraş în oraş,
din ţară în ţară. A plecat din Austria încolo, spre as-
finţit, a trecut apoi în America, a luat America de-a
latul, a trecut în Japonia, apoi din Japonia, peste
Asia şi în 1919 a ajuns la Viena. Numai că a nime-
rit-o rău pentru că după război banii din Austria au
ajuns fără valoare. Cu cele două milioane, bietul
neamţ abia a putut să se îmbrace, să mănânce şi să
bea o dată bine, adică a făcut cale lungă, ca să ajun-
gă pe urmă la nimica.
Păţania neamţului este plină de învăţătură. Că şi
noi, atâta alergăm, atâta ne trudim şi ne frământăm de
80
parcă să cuprindem toată lumea. Strângem mereu

averi şi bani, dar, pe când să ne punem pe odihnă şi
mâncate, scade şi preţul averilor şi banilor noştri şi ne
pomenim că rămânem numai cu cele patru scânduri,
exact ca neamţul ce a înconjurat lumea toată şi s-a ales
pe urmă cu un blid de mâncare.
Cititorule! Numai o singură valută nu scade nicio-
dată: grija de suflet şi faptele cele bune. Ţi-ai strâns tu şi
ai tu o astfel de valută care nu scade niciodată la preţ?
Căpăţâna lui Adam

– o poveste veche –
Domnul Hristos mergea odată cu ucenicii Săi pe

un câmp mare şi frumos. În mijlocul câmpului zăcea
pustie căpăţâna strămoşului Adam care murise de
aproape 5000 de ani. Se apropie Domnul Hristos de
căpăţână şi, lovind-o uşor cu toiagul, întrebă:
– Cum ţi s-a părut, Adame, viaţa lumii acesteia?
Şi căpăţâna, răspunzând, grăi:
– Aşa de scurtă ca şi cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi
pe cealaltă, slăvite Doamne!
Şi iar întrebă Domnul Hristos:
– Dar paharul morţii cum ţi s-a părut?
– Aşa de amar, că nici până azi nu mi-a mai ieşit
amărăciunea lui din oasele gurii mele, răspunse din
nou căpăţâna.
81
Preot IOSIF TRIFA
Briliantul mincinos
Un îmbogăţit de război (dintre cei ce şi-a făcut
banii din suferinţele săracilor şi necăjiţilor), când s-a
gătat războiul şi banii se ieftiniseră, s-a apucat şi şi-a
băgat toţi banii în pietre scumpe. Pe un singur brili-
ant a dat două milioane. Însă pe urmă a aflat că bri-
liantul era fals.
Aşa se alege de toate averile strânse cu specula şi
înşelăciunea, precum zice şi vorba poporului: brânza
câinească, câinii o mănâncă.
82
JERTFA LUI CAIN ŞI A LUI

ABEL
maginea de mai sus arată cunoscuta istorie a lui

I Cain şi Abel, când au adus jertfă Domnului.
Abel a jertfit mielul cel mai gras din turma sa, iar Cain
bucatele cele mai slabe.
„Şi a căutat Domnul cu plăcere spre Abel şi spre
jertfa lui, iar spre Cain şi spre jertfa lui nu S-a uitat şi
s-a întristat Cain foarte şi fruntea i s-a aplecat. Şi a zis
Dumnezeu lui Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru
83
Preot IOSIF TRIFA
ce ţi s-a aplecat fruntea ta? De ai fi adus drept şi de ai

fi împărţit drept, nu ai fi păcătuit, dar dacă faci rău,
păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine,
dar tu să-l stăpâneşti”... Însă Cain nu şi-a putut stăpâni
patima şi păcatul şi mai târziu l-a omorât pe fratele său.
(Citiţi pe larg la Facere, cap. 4.)
Jertfa celor doi fraţi e pusă înaintea noastră cu multă

învăţătură. Când eram prunc la şcoală, eu mă gândeam
mai ales la fumul ce se ridica din jertfa lui Cain şi a lui
Abel. Dar taina jertfelor celor doi fraţi nu stă numai în
focul şi fumul ce-l făcuseră, ci stă mai ales în inimile lor.
Un foc ardea şi în inima lui Cain şi în a lui Abel; în ini-
ma lui Abel ardea dragostea, bunătatea, îndurarea, iar în
inima lui Cain ardea pizma, zgârcenia şi răutatea. Din
focul ce ardea în inima lui Abel se ridica spre cer un mi-
ros de bună mireasmă, un miros bine plăcut lui Dumne-
zeu. Din focul ce ardea în inima lui Cain se ridica un
fum greu, înăduşit de pizmă şi răutate – acest fum era
urât înaintea lui Dumnezeu. Focul şi fumul din jertfele
celor doi fraţi închipuie şi arată aşadar inimile lor.
O astfel de jertfă, ca şi cea a lui Abel, Îi place şi azi
lui Dumnezeu. O inimă aprinsă pentru Domnul este şi
azi jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu. O inimă aprin-
să pentru Domnul e şi azi jertfa ce se ridică spre cer şi îl
leagă pe om cu Dumnezeu. Abel îşi dădea seama că
toată averea lui, toată turma lui este averea Domnului şi
era gata oricând să jertfească Domnului această avere.
Dar încă nimic n-ar fi ajuns Abel cu această jertfă; de
şi-ar fi ars toată turma, n-ar fi putut aduce o jertfă plă-
cută şi bine primită Domnului dacă în această jertfă n-
ar fi pus şi inima lui.
84
Să ne dăm şi noi seama că a Domnului este toată

averea noastră, şi cea lumească, şi cea sufletească. Să
punem în slujba Domnului şi să aprindem pentru Dom-
nul şi averea noastră cea sufletească: mintea, pricepe-
rea, cunoştinţa şi mai ales inima. Din turma oilor sale,
Abel a ales ca jertfă pentru Domnul mielul cel mai gras.
Din turma bogăţiilor noastre sufleteşti, să alegem şi noi
„mielul cel mai gras”, adică inima noastră; şi această
inimă să o aprindem pentru Domnul. Fără această ini-
mă, jertfa noastră n-ajunge nimic.
Inima noastră este jertfelnicul ce trebuie mereu
aprins ca să se cureţe şi să ne cureţe de păcate aşa pre-
cum se curăţă şi aurul şi argintul prin foc şi ardere. Prin
rugăciune trebuie să-ţi aprinzi mereu inima ca pe o jert-
fă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu. O inimă aprinsă
pentru Domnul trebuie să avem şi noi în rugăciunile
noastre aşa cum cerea psalmistul: „Aprinde Tu, Doam-
ne, inima mea şi rărunchii mei” (Ps. 25, 2). O, dragă
cititorule, de-ai ştii tu ce bucurie, ce dar, ce putere şi ce
binecuvântare se revarsă în viaţa ta când ai o inimă
aprinsă pentru Domnul!
Cain avea o inimă otrăvită de păcat şi de aceea jert-
fa lui nu se putea ridica spre cer. Cain avea pizmă pe
Abel mai de demult. Când s-au apucat să aducă jertfă,
inima lui Cain era deja otrăvită de pizmă şi răutate. De
aceea îi zice Domnul: „Caine, iată, păcatul se pregă-
teşte să te omoare... hotărăşte-te împotriva lui... stăpâ-
neşte-ţi păcatul până nu e prea târziu”... Dar Cain nu s-a
putut hotărî contra păcatului; în loc să biruie el păcatul,
l-a biruit păcatul pe el şi s-a făcut stăpân peste el şi voia
lui. Aşa e şi azi patima şi păcatul. Se furişează la înce-
put încet şi pe nesimţite în inima omului. „Bate la uşă”,
85
Preot IOSIF TRIFA
cum zice Domnul, şi dacă-l laşi să intre, apoi rând pe

rând îţi otrăveşti inima până când o face un izvor de
otravă pentru tine şi pentru alţii. Pătimaşul şi păcătosul
are şi el o inimă aprinsă, numai că inima lui nu se
aprinde pentru Domnul, ci pentru diavolul.
Cain a vrut şi el să aducă jertfă lui Dumnezeu, dar
jertfa lui era o jertfă otrăvită cu pizma ce o purta faţă de
fratele său Abel. O jertfă otrăvită este şi azi rugăciunea
celui care îl pizmuieşte pe fratele său (şi noi toţi suntem
fiii lui Dumnezeu şi fraţi întreolaltă). Toate posturile,
toate rugăciunile şi toate jertfele n-ajung nimic dacă îl
urăşti pe de-aproapele tău. Citiţi ce spune Iisus la Matei
5, 23-24. Creştinii de azi petrec o viaţă aşa de săracă în
fapte şi putere creştinească tocmai din pricină că nu-şi
predau inima Domnului, nu-L lasă pe Domnul să intre
până la inima lor. Sunt unii oameni foarte evlavioşi şi
cucernici, dar în traiul lor sunt îndărătnici, zgârciţi, ră-
utăcioşi. Pe lângă pizma şi ura de frate, jertfa lui Cain
mai era otrăvită şi de păcatul zgârceniei. Cain a ales
pentru Domnul bucatele cele mai slabe. De acest păcat
sufăr şi azi creştinii. Cain a fost plugar şi, se pare că
păcatul zgârceniei a rămas mai ales între plugari. Între
plugari găseşti pilde de cumplită zgârcenie.
Partea Domnului sunt şi azi „bucatele cele mai sla-
be”. Cei mai mulţi creştini se scapă şi azi de partea
Domnului cu fel de fel de nimicuri, cu un Tatăl nostru
spus în grabă şi cu câteva cruci făcute la iuţeală etc. De
când eram preot la ţară mi-aduc aminte de un creştin ce
venise să plătească cu un sfert de kg de lumânări o fu-
rătură de mii de lei. Cât de mult jertfeşte omul pentru
cele trecătoare, dar pentru Domnul şi pentru sufletul lui
se scumpeşte să facă milă cu un sărac, să-şi cumpere o
86
Biblie în casa lui (câţi au Biblia în casa lor, o carte sau

o gazetă de învăţături sufleteşti?).
Iată câte feluri de învăţături frumoase ne dă nouă
jertfa celor doi fraţi. Să nu le uităm.
Fumul lui Cain în sat la noi...

Cain şi Abel din Biblie au adus jertfă de mulţumi-
tă lui Dumnezeu pentru belşugul şi prisosinţa de care îi
învrednicise Domnul. Însă Cain a adus o mulţumită
rea, jertfind Domnului bucatele cele mai rele. Şi mai
rău ştiu a-I mulţumi lui Dumnezeu creştinii de azi care
aleargă la aldămaş, la beţie şi la păcate de câte ori
Dumnezeu îi învredniceşte de izbânzi şi de prisosinţă,
şi belşug.
De când eram preot la sat mi-aduc aminte că într-o
toamnă Dumnezeu ne învrednicise cu un bogat rod şi
belşug de prune. Dar vai, ce grozavă iarnă a avut acest
dar! Toată iarna, viaţa oamenilor s-a trecut în beţii, ur-
lete, desfrânări, bătăi, ba chiar şi omoruri. Toată iarna
a fumegat în sat la noi jertfelnicul diavolului şi fumul
lui Cain.
Aşa ştiu creştinii să-I mulţumească lui Dumnezeu
pentru darurile şi belşugurile de care îi învredniceşte.
„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât

numai a locui fraţii împreună!” (Ps. 132, 1).
87
Preot IOSIF TRIFA
ÎMPĂCAREA LUI ISAV ŞI

IACOB – IZVORUL PĂCII ŞI
ÎMPĂCĂRII…
abloul de mai sus arată împăcarea fraţilor Isav

T şi Iacob din Biblie. Cunoaşteţi întâmplarea cum
s-au mâniat aceşti doi fraţi pentru dreptul de moştenire
pe care l-a stors Iacob prin înşelăciune. Din pricina asta
s-a făcut o duşmănie de moarte între cei doi fraţi. Isav
„căuta să-l omoare” pe fratele său, care a fugit la Laban,
88
unde s-a căsătorit. După mulţi ani, „Domnul i-a zis lui
Iacob: «Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi în locul tău
de naştere şi Eu voi fi cu tine»”. Şi s-a sculat Iacob şi,
luându-şi averea, femeile şi copiii, a plecat. De pe drum
a trimis solie fratelui său şi solia a adus vestea că Isav
vine în calea lui cu patru sute de oameni înarmaţi. Iacob
s-a temut foarte, s-a rugat lui Dumnezeu şi, ca să se îm-
blânzească mânia fratelui său, a trimis în calea acestuia
trei rânduri de turme ca dar. Când a ajuns la întâlnire,
Iacob s-a aruncat cu faţa la pământ de şapte ori, cerând
iertare fratelui său, iar „Isav a alergat înaintea lui şi,
îmbrăţişându-l, l-a sărutat şi au plâns amândoi” de bu-
curia întâlnirii şi împăcării lor. (Citiţi pe larg în Biblie la
Facere, cap. 31, 32 şi 33.)
Frumoasă şi înduioşătoare a fost împăcarea lui Isav

cu Iacob. Dumnezeu l-a trimis pe Iacob să se împace cu
fratele său şi Iacob a ascultat porunca Domnului şi a ple-
cat spre căutarea păcii chiar cu primejdia vieţii sale. Şi
pe noi ne trimite Dumnezeu să căutăm pacea şi să ne îm-
păcăm cu aproapele nostru. Toate Scripturile sunt pline
de porunca Domnului de a trăi în pace şi iubire, ca nişte
fii ai lui Dumnezeu. Mai ales Scripturile Noului Testa-
ment, adică Evanghelia Mântuitorului, predică pacea şi
iubirea de oameni. Vechiul Testament încă nu este pacea
şi iubirea deplină. Găsim, nu-i vorbă, şi acolo pilde fru-
moase despre pacea şi dragostea dintre oameni – cum
este şi cea reprezentată mai sus – dar aceste pilde sunt
încă numai zorile Evangheliei Mântuitorului. Testamen-
tul Vechi este încă plin de războaie, de ură între neamuri
şi între oameni. Însuşi Dumnezeu era în Vechiul Testa-
ment mai mult un Dumnezeu pedepsitor, un Dumnezeu
89
Preot IOSIF TRIFA
de Care omenirea avea mai mult frică decât iubire. Oare

de ce? Pentru că oamenii de atunci nu erau încă împăcaţi
cu Dumnezeu; erau în starea de osândă şi de pedeapsă
adusă de păcatul lui Adam. Iisus Mântuitorul a venit şi
ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Sub mânia lui Dumnezeu
fiind, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului
Său” (Rom. 5, 10). Odinioară Iacob a trimis înaintea sa
turme întregi de oi, ca să împace cu acest dar mânia fra-
telui său. Înaintea noastră a mers un Mieluşel – Iisus
Hristos – ca să împace mânia lui Dumnezeu prin Jertfa
Lui cea sfântă. „Moartea suferită de El a fost nouă adu-
cătoare de pace” (Isaia 53). „Cine nu iubeşte n-a cu-
noscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragos-
te… şi dragostea aceasta nu stă în aceea că noi am iubit
pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit pe noi şi a
trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele
noastre” (I Ioan 4, 8-10). „Dacă zice cineva că iubeşte
pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este”
(I Ioan 4, 20). „Oricine urăşte pe fratele său este un uci-
gaş de oameni şi rămâne în moarte” (I Ioan 3, 14-15).
„Poruncă nouă dau vouă – zicea Iisus – să vă iubiţi unii
pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13, 34).
Dar ce vedem noi azi în lume? În loc de iubire, ura şi
în loc de pace, vrajba. Oare de ce? Pentru că oamenii şi
omenirea de azi încă n-au primit cu adevărat Evanghelia
iubirii şi păcii, pe care a adus-o în lume Iisus Mântuitorul.
Pentru asta, trăim parcă şi acum încă numai în Vechiul
Testament, cel plin de ură, cu războaie, cu mânie între om
şi om. Când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa
Lui cea sfântă, când ai aflat „pacea pe care o dă El” (Ioan
14, 27), atunci ai pace în sufletul tău şi pace cu aproapele
tău. Când ai aflat cu adevărat dragostea ce o are El faţă de
tine, atunci ura şi mânia din sufletul tău deodată se topesc
90
ca ceara de faţa focului şi începi a-i iubi chiar şi pe vrăj-

maşii tăi. Aici este, dragă cititorule, izvorul păcii şi al
împăcării dintre oameni. Fără de această pace şi împăca-
re lăuntrică, nu este şi nu poate fi nici pace şi împăcare
între oameni. Şi judecătoriile îi împacă pe oameni, dar
această pace este numai de azi pe mâine; şi oamenii îi îm-
pacă pe oameni, dar nici această pace nu este statornică,
dacă nu-şi are rădăcinile în Evanghelia Mântuitorului.
Eu le zic celor învrăjbiţi şi mâniaţi: împăcaţi-vă mai
întâi cu Dumnezeu. Voi aveţi mânie şi duşmănie pentru
că n-aţi aflat şi nu cunoaşteţi încă pacea şi dragostea pe
care a adus-o în lume Iisus Mântuitorul pentru voi… Îm-
păcaţi-vă, aducându-vă aminte de înfricoşatele patimi ale
Mântuitorului şi de sângele Lui cel scump ce l-a vărsat
pentru voi şi pentru iubirea voastră. Împăcaţi-vă, adu-
cându-vă aminte de iertarea ce a dat-o El de pe cruce
celor ce-L răstigneau, când S-a rugat pentru ei, zicând:
„Tată, iartă-le lor”. (Şi voi spuneţi că nu puteţi ierta…)
Împăcaţi-vă, aducându-vă aminte de cuvintele de la
Matei 5, 23-25. Împăcaţi-vă, căci mânia şi duşmănia sunt
o otravă ce otrăveşte inima voastră, judecata, mintea ru-
găciunile şi toate darurile voastre sufleteşti.
Când ai pacea Domnului şi pacea sufletului în ini-
ma ta, atunci simţi o revărsare, un belşug, un prisos de
pace şi iubire pe care cauţi să-l dai şi altora, să-l dai
oricui îl întâlneşti în calea ta; atunci eşti cu adevărat un
făcător de pace. Dar când în inima ta n-ai pacea Dom-
nului şi împăcarea cu Domnul, atunci din inima ta se
revarsă ura, duşmănia şi râvna de a tulbura pacea dintre
oameni. Aceştia sunt cei ce, în loc să ajute pacea între
oameni, toarnă ulei în foc şi pun vreascuri de minciuni,
ca să nu se stingă focul certurilor şi mâniilor.
Tu, cititorule, dintre care eşti?
91
Preot IOSIF TRIFA
„Am aprins, am aprins…”

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o
femeie care a venit într-un post al Paştilor să se mărtu-
risească. De cum a îngenuncheat, a început să plângă,
strigând:
– Am aprins, părinte sfinte, am aprins… Mă cu-
nosc greşită cu un păcat mare: am aprins…
Cu sufletul înfiorat, am întrebat-o:
– Şi ce te-a îndemnat să pui foc în averea aproape-
lui tău?
– N-am umblat cu foc, părinte, nu cu foc de acesta
am aprins, dar, cum spuneai d-ta la predică, am aprins
cu clevetiri şi minciuni pacea şi înţelegerea dintre oameni.
Da, da, bine grăia femeia, căci cel ce bagă zâzanie,
clevetiri şi minciuni între oameni, după canoanele din
Pravilă, face tot acelaşi păcat ca şi cel ce ia un tăciune
de foc şi aprinde casa vecinului său.
„Fericiţi sunt cei făcători de pace, că aceia fiii lui
Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9).
„Precum este materia focului, aşa se aprinde şi

vrajba. Sfada grabnică aprinde foc. De vei sufla în
scânteie, se va aprinde, de vei scuipa peste ea, se stinge;
amândouă ies din gura ta” (Înţ. Sirah 28, 10-13).
92
„ŞI S-A SCULAT POPORUL SĂ

JOACE”…
eea ce este reprezentat mai sus, cred că ştiţi cu

C toţii: este Moise când, coborându-se de pe
muntele Sinai, a spart tablele legii, de mânie că poporul
îşi făcuse idol-viţel de aur şi juca în jurul lui.
„Iar a treia zi dimineaţa au fost tunete, fulgere şi
un nor gros pe muntele Sinai; trâmbiţa răsuna cu pute-
re şi tot poporul era cuprins de spaimă… Moise vorbea
şi Dumnezeu îi răspundea din nor cu glas tare… tot
93
Preot IOSIF TRIFA
poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei; vedea flă-

cările şi era cuprins de spaimă şi stătea în depărta-
re”… (Citiţi pe larg în cartea Ieşire, cap. 19 şi 20.)
Dar nu mult a ţinut spaima poporului. În vreme ce
Dumnezeu vorbea cu Moise sus pe munte şi îi dădea
tablele legii, jos, poporul şi-a făcut un idol, viţel de aur.
„Şi a şezut poporul de a mâncat şi a băut, şi s-a sculat
să joace” în jurul viţelului. Când s-a pogorât Moise, de
departe a auzit „glasul unor oameni care cântau (adică
erau beţi) şi când s-a apropiat a văzut viţelul şi jocurile
şi s-a aprins de mânie şi, aruncând tablele, le-a sfărâ-
mat”… (Ieşire cap. 32)
Eu de câte ori citesc această istorie şi văd chipul ei

mă gândesc ce mult seamănă cu oamenii şi cu vremile
de azi. Ca odinioară de pe muntele Sinai, Domnul gră-
ieşte şi azi de sus din cer cu popoarele Sale. Vorbeşte şi
azi prin fulgere şi tunete de arătări, de semne, de fel de
fel de greutăţi, de necazuri şi de pedepse cereşti. De ani
de zile, din înălţimea cerului de sus, răsună tot mai tare
tunetele şi fulgerele mâniei lui Dumnezeu şi chemările
lui Dumnezeu să ne întoarcem din căile răutăţilor. Dar
oamenii ce fac aici pe pământ? Fac ceea ce au făcut
odinioară israeliţii: Îl părăsesc pe Dumnezeu şi se în-
chină la idolii patimilor şi ai păcatelor. Israeliţii s-au
spăimântat foarte de arătarea de pe muntele Sinai, dar
nu s-au îndreptat, ci în loc de îndreptare s-au pus pe
mâncate şi băute şi „s-au sculat să joace”. Aşa şi oame-
nii de azi, aud tunetele şi fulgerele vremilor, le văd, se
spăimântă de ele, dar nu se îndreaptă, ci în loc de în-
dreptare tot mai mult Îl părăsesc pe Dumnezeu şi se în-
chină la idolii patimilor şi ai plăcerilor lumeşti.
94
Viaţa oamenilor de azi, viaţa omenirii de azi s-a um-

plut de idoli între care mai ales se ridică idolul viţelului de
aur cu jocurile dimprejurul lui: adică lăcomia de bani, de
câştiguri fără muncă şi de plăceri lumeşti. Viţelul de aur –
banii şi plăcerile lumeşti – este parcă azi dumnezeul vea-
cului acestuia la care se închină oamenii şi popoarele. O
lăcomie nebună de a face câştiguri cu orice preţ şi pe orice
căi, afară de muncă, i-a cuprins ca un beteşug greu pe oa-
menii de azi. La sate ca şi la oraşe, între cei învăţaţi ca şi
între cei neînvăţaţi, bântuie acest beteşug. Îşi vând oame-
nii sufletul numai să poată face „învârteli” şi câştiguri
mari, pentru ca apoi din aceste câştiguri să-şi facă pofte şi
plăceri lumeşti. Toată lumea umblă să câştige cât mai
mult, pentru ca să-şi poată petrece cât mai bine şi să-şi
poată face cât mai multe plăceri lumeşti.
Biblia ne spune că altă dată israeliţii şi-au strâns
auriturile şi au împodobit cu ele „cortul cel sfânt” (Ie-
şire cap. 36). Aurul şi banii se pot pune şi în slujba
Domnului, şi în slujba diavolului. Lăcomia de bani şi
de „afaceri” din ziua de azi nu pune banii în slujba
Domnului, ci îi pune în slujba dracilor: în beţii, chefuri,
desfătări şi destrăbălări. Câte biserici, câte spitale, câte
orfelinate au deschis îmbogăţiţii de război?
O, ce idol spurcat este viţelul de aur şi în vremile
noastre! Bine a zis Apostolul Pavel că „rădăcina tuturor
răutăţilor este iubirea de argint”. Pricina cea dintâi şi cea
mai mare a vremilor tulburi de azi este tocmai acest idol
ce stăpâneşte popoarele. Una din pricinile pentru care şi
stările din ţara noastră cea nouă nu sunt aşa cum ar trebui
să fie e tocmai acest viţel de aur: lăcomia de bani şi de
câştiguri (şi de mituiri) care-i cuprinde mereu ca un bete-
şug lipicios şi pe cei mai buni fii ce-i are poporul nostru.
95
Preot IOSIF TRIFA
Biblia ne spune că Moise, după ce a trântit tablele legii, s-

a apucat şi a făcut praf şi pulbere idolul, viţelul de aur. Ţă-
rile şi neamurile nu vor putea înainta spre Canaanul păcii
şi uşurării până când cineva nu va zdrobi „viţelul de aur”
din zilele noastre. Dar pe acest idol spurcat nimeni nu-l va
putea zdrobi decât Evanghelia Mântuitorului.
O, ce nebunie mare au făcut odinioară israeliţii! În
clipele cele mai însemnate şi mai hotărâtoare din viaţa
lor „s-au sculat să joace” şi şi-au făcut idol dintr-un do-
bitoc. Vremuri de mare cumpănă trăim şi noi. Trăim
vremuri biblice, când de sus din cer „Domnul Se judecă
cu popoarele Sale”. Trăim vremuri când Dumnezeu vor-
beşte cu noi prin fel de fel de semne, arătări şi pedepse.
Trăim vremuri de pedeapsă cerească. Vremile ce le trăim
ar trebui să fie vremuri de spaimă, de înfricoşare, de
post, de rugăciune şi de întoarcere la Dumnezeu. Dar în
loc de aceasta, oamenii de azi „s-au sculat să joace”, să-
şi petreacă şi şi-au făcut idoli din dobitoceştile patimi şi
plăceri. De aceea întârzie binele, uşurarea, liniştea.
Biblia spune că, pentru păcatele lor, Dumnezeu i-a
ţinut pe israeliţi patruzeci de ani prin pustie şi toţi au
murit înainte de a ajunge în Canaanul cel făgăduit. În
pustia necazurilor de azi vom muri şi noi pentru răută-
ţile noastre şi poate numai copiii şi nepoţii noştri vor
ajunge vremuri de uşurare, de linişte şi de bine.
O întâmplare din timpul războiului

Eu, de câte ori văd chipul de alături, îmi aduc
aminte de o întâmplare din vremea războiului. S-apro-
96
piaseră fronturile şi de satul nostru. Se auzea bine bu-

buitul tunurilor. Oamenii, la început, se spăimântară,
dar pe urmă se obişnuiseră atât de mult, că… jucau şi
petreceau duminicile, adică exact ca pe vremea din
Biblie când Domnul tuna şi fulgera sus pe muntele
Sinai, iar jos poporul juca.
Dar s-a întâmplat într-o zi că s-a pogorât şi în sat la
noi un Moise cătrănit: un soldat a venit de la front,
sângerând dintr-o rană. Bietul soldat se pogora de la
moarte şi, când a văzut jos în sat joc şi petrecere, a luat
puşca şi, intrând în crâşmă ca un Moise cătrănit, a
spart cetera, gurduna şi jocul în care jucau soţiile celor
ce mureau la o depărtare de câ ţiva kilometri.
Şi astfel am văzut cu ochii întâmplarea din Biblie, cu
deosebirea că Moise din satul meu nu spărsese tablele lui
Dumnezeu, ci tablele dracului: cetera, glaja şi jocul.
„Şcoala” lăcomiei
Lăcomia de bani şi avuţii are o şcoală deschisă aşa
de mare şi largă pe cât e de mare pământul şi lumea şi
atâţia şcolari are, aproape câţi oameni sunt pe pământ.
Această şcoală n-are zi de sărbătoare sau încetare de la
învăţătură şi totuşi oamenii se îmbulzesc la didahia ei
ca să înveţe pricopseli de a face câştiguri şi dobândă. În
şcoala lăcomiei şi cei cu capul slab şi nătângi sunt plini
de minte şi iscusiţi a prinde învăţăturile ce le dă dăscă-
liţa cea rea a iubirii de bani şi avuţie…
(Dintr-o cazanie veche)
97
Preot IOSIF TRIFA
98
CARTEA A II-A
99
Preot IOSIF TRIFA
100
Cuvânt înainte
Cărţile cu citiri şi tâlcuiri din Biblie au fost bine

primite. Cea dintâi s-a gătat în câteva luni şi am scos-o
în ediţia a doua. Acum s-a gătat şi cartea a II-a şi am
tipărit-o şi pe aceasta a doua oară. Am pus acestor
cărţi nişte preţuri foarte ieftine, anume ca să poată
călători din sat în sat, de la casă la casă, de la om la
om, ducând pe tot locul învăţături sufleteşti şi trezind în
oameni dragoste după cuvântul lui Dumnezeu din Bi-
blie, din Sfânta Scriptură.
Mulţumesc şi din acest loc bunului Dumnezeu
pentru sprijinul şi ajutorul ce mi l-a dat în acest lucru.
Cine ştie cu câte greutăţi şi jertfe materiale se ti-
păresc azi cărţile îşi poate da seama despre cât ajutor
m-a învrednicit pe mine Domnul şi Mântuitorul meu
Iisus Hristos, Căruia Îi mulţumesc şi din acest loc
neîncetat şi Îl rog să-i binecuvânteze cu folos de
mântuire sufletească pe cei ce vor citi aceste cărţi, pe
care El mi-a arătat cum să le scriu şi El mi-a ajutat să
le tipăresc.
Sibiu, la 15 februarie 1927
IOSIF TRIFA, preot,

redactorul foii «Lumina Satelor»
101
Preot IOSIF TRIFA
SPRE CANAAN… SPRE ŢARA

FĂGĂDUINŢEI…
„Şi i-a zis Domnul lui Avram: «Ieşi din ţara ta, din
rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara care voi
arăta ţie. Şi te voi face pe tine neam mare şi te voi bine-
cuvânta şi voi mări numele tău şi vei fi binecuvântat». Şi
s-a dus Avram precum i-a zis lui Domnul. Şi a luat pe
Sara, nevasta sa, şi pe Lot, feciorul fratelui său, şi toate
averile care agonisise şi au ieşit ca să meargă în pă-
mântul Canaan”… (Citiţi pe larg la Facere, cap. 12.)
cest Canaan le-a fost făgăduit şi lui Moise şi
A israeliţilor. Şi lor le-a trebuit o viaţă întreagă
de lupte şi încercări până au ajuns să intre în el. (Citiţi
cartea Ieşirea.)
Minunata călătorie a lui Avram spre Canaan e pli-
nă de un înţeles adânc şi pentru noi creştinii de azi. Ţa-
ra în care trăia Avram n-a fost pentru el o ţară de vecie
şi de statornicie. Domnul i-a poruncit să iasă din ea şi
să plece spre o altă ţară, făgăduită lui, spre Canaan…
Aşa suntem şi noi creştinii. „N-avem locuinţă stătătoa-
re în această lume, ci patria noastră cea adevărată e
sus în cer” (II Cor. 5, 1). „În casa Tatălui Meu multe
lăcaşuri sunt – a zis Iisus – şi Eu merg să vă gătesc vo-
uă loc şi vă voi lua pe voi la Mine, ca unde sunt Eu şi
voi să fiţi” (Ioan 14, 2-3). Iată, acesta este Canaanul
nostru şi viaţa noastră nu-i altceva decât o călătorie spre
acest Canaan. Lui Avram şi lui Moise le-a făgăduit
102
Dumnezeu un Canaan „plin cu miere şi cu lapte”. Nouă

ne-a dat unul mai scump. Al nostru e plin de tot ceea ce
urechea n-a auzit şi ochiul n-a văzut. În Canaanul nos-
tru, pomii înfloresc de douăsprezece ori pe an şi apele-s
vii; noapte nu este niciodată acolo, căci Domnul Dum-
nezeu este lumina (Apoc. 22, 1-5). Spre acest Canaan
trebuie să ne dorim şi să călătorim. „Avrame, ieşi din
ţara aceasta!”… aşa i-a poruncit Dumnezeu lui Avram
şi Avram îndată şi-a lăsat ţara, şi-a lăsat casa şi pă-
mântul şi a plecat cu dor mare spre ţara făgăduinţei.
Aşa ne strigă şi nouă Domnul: „Omule! Ieşi din ţara
păcatelor şi pleacă spre ţara cerească, spre ţara mân-
tuirii sufleteşti! Omule! Nu te alipi cu toată inima ta
de bogăţiile şi plăcerile acestei lumi, căci casa ta nu e
aici, ci e sus în cer; nimic din această lume nu vei pu-
tea duce cu tine” (I Tim. 6, 7); tu eşti un călător spre
ţara făgăduinţei, spre Canaanul vieţii de veci!… Auzi
tu, cititorule, această chemare?
Despre Moise şi israeliţi ne spune Biblia că, după
ce au scăpat din robia Egiptului, au călătorit patruzeci
de ani prin pustie şi prin fel de fel de greutăţi până au
intrat în Canaan.
Toate dorinţele, toate nădejdile şi năzuinţele popo-
rului israel erau cuprinse în dorul de a ajunge în
Canaan. Aşa şi toată viaţa noastră trebuie să fie cuprin-
să de dorul şi de dorinţa de a ajunge în Canaanul mân-
tuirii sufleteşti. Dragă cititorule! Înaintezi tu spre
Canaan, ori n-ai ieşit încă din robia patimilor şi păca-
telor? Omule fugător! Opreşte-te în loc; calea ta nu e
calea vieţii ce duce spre Canaan; calea şi călătoria ta
duc la iad, la pieire. Ascultă, dragă, ascultă bine, căci în
zare se aude un cântec sufletesc. Îngerii cântă: „Vino,
103
Preot IOSIF TRIFA
suflete pierdut, vino acasă!” Pe tine te cheamă acest

cântec, pe tine şi pe mine. Ascultă, dragă omule, che-
marea cerească. Ai stat destul în robia păcatului. Vino
acum „acasă”. Vino, dragă, şi tu cu mine!
Eu merg spre Canaan, spre ţara făgăduinţei – vino
şi tu cu mine. O, ce ţară minunată zăresc acolo depar-
te, în zări sufleteşti! E ţara făgăduinţei, e ţara vieţii de
veci… Tu nu vrei să te laşi de păcate, ca să dobândeşti
această ţară?
Toţi cei cuprinşi de dorul mântuirii, veniţi să ple-
căm spre Canaan, spre ţara făgăduinţei. Drumul nostru
e îngust şi greu, dar Domnul e cu noi. Prin pustia aces-
tei vieţi trece şi drumul nostru spre Canaan, dar Dom-
nul ne hrăneşte şi pe noi ca pe israeliţi, cu mană din cer
şi cu apă din stâncă. Noi avem un Domn, un Izbăvitor
Care ne-a scăpat din lanţurile lui Faraon şi acum ne
conduce spre Canaan. Acest Izbăvitor umblă să te
scoată şi pe tine din robie şi ticăloşie. Şi tu nu vrei? O,
ce fioroasă privelişte se vede în această lume. Spre
Canaan, spre ţara mântuirii sufleteşti, înaintează numai
o ceată mică de creştini. Cei mai mulţi stau în robia
Egiptului, lângă oalele cele pline cu carnea ispitelor şi
patimilor lumeşti. Alţii s-au oprit pe drum şi stau de
minciuni, de clevetiri, de petreceri şi chefuri, ascultând
de diavoleasca înşelăciune că trebuie „să-şi trăiască via-
ţa”. Ieşi, dragă suflete, din această stare de pieire! Ieşi
din robia păcatelor! Noi călătorim spre Canaan. Vino şi
tu cu noi! Nu uita că viaţa ta e o călătorie care trebuie
să se gate cu vorbele Apostolului Pavel: „lupta cea bu-
nă am luptat, călătoria am plinit”… (II Tim. 4, 7).
O, ce dulce şi liniştită este moartea pentru un om
credincios! Pentru cel care a trăit o viaţă cu Domnul,
104
moartea vine ca o solie, ca un luntraş care-l trece în ţara

făgăduinţei, în ţara vieţii de veci.
Şcoala pustiei
Israeliţii a trebuit să treacă prin pustie, ca să ajun-
gă în Canaanul făgăduinţei. De ce? Pentru că acest
pustiu a fost pentru ei o şcoală minunată în care au în-
văţat să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. În fo-
cul lipsurilor şi suferinţelor s-a lămurit şi s-a întărit le-
gătura lor cu Dumnezeu.
În focul suferinţelor şi încercărilor se lămureşte şi
se întăreşte şi credinţa noastră. Şcoala pustiei, şcoala
suferinţelor este o şcoală minunată prin care trec toţi
aleşii Domnului.
Suferinţa este o şcoală minunată prin care Dom-
nul îi vorbeşte celui credincios într-o limbă minunată.
Pentru viaţa celui credincios, suferinţa este un nor din
care însă, pe urmă, se revarsă o ploaie binecuvântată.
„Pustia” suferinţelor celui credincios este o pustie plină
cu mană cerească şi cu „apă din stâncă”.
„Staţi liniştiţi”!
Când Domnul i-a scos pe israeliţi din Egipt şi i-a
pornit spre Canaan, ajunseră israeliţii în faţa Mării Ro-
şii. Grea încercare!
În faţa lor erau valurile mării, iar din spatele lor
105
Preot IOSIF TRIFA
sosea Faraon cu oastea. Atunci Domnul le-a zis:

„Staţi liniştiţi” (Ieşire 14, 14). În faţa lor stătea moar-
tea, din spatele lor sosea moartea şi totuşi, în aceste
clipe grele, Domnul le-a zis: „Staţi liniştiţi”. Aceasta
este credinţa cea tare şi vie, când stăm liniştiţi în faţa
oricărei încercări.
106
„ADAME, UNDE EŞTI?”…
maginea de mai sus arată ce s-a întâmplat cu

I Adam şi cu Eva după ce şarpele i-a amăgit să
mănânce din pomul cel oprit.
„Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunos-
cut că erau goi; şi au cusut laolaltă frunze de smochin
şi şi-au făcut acoperăminte din ele. Atunci au auzit gla-
sul Domnului Dumnezeu umblând în rai după amiază;
şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului
Dumnezeu între pomii raiului. Şi a strigat Domnul
Dumnezeu pe Adam şi i-a zis lui: «Adame, unde eşti?»
Iar el a zis: «Glasul Tău am auzit umblând prin rai şi
m-am temut, căci gol sunt şi m-am ascuns». Şi a zis
Dumnezeu lui: «Cine ţi-a spus ţie că eşti gol, nu cumva
ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit ţie să nu
mănânci?» Şi a zis Adam: «Femeia care mi-ai dat să
fie cu mine, aceea mi-a dat din pom»; iar Eva a zis:
«Şarpele m-a amăgit şi am mâncat…»” (Citiţi pe larg
la Facere 3, 6-14.)
Grozave urmări a avut păcatul neascultării asupra

celor dintâi doi oameni. Auzirăţi cum spuse Biblia:
îndată ce au păcătuit, Adam şi Eva au încercat să se
ascundă de la faţa lui Dumnezeu, Care pe toate le ştie
şi le vede. Adică păcatul a întunecat puterile lor su-
fleteşti. Ei nu cunoşteau, ca mai înainte, puterea şi
atotştiinţa lui Dumnezeu. Dar, ceva şi mai mult decât
107
Preot IOSIF TRIFA
atât: Adam s-a apucat şi să mintă, încercând să tăinu-

iască păcatul şi spunând că s-a temut de vocea lui
Dumnezeu şi de goliciunea sa, şi nu de conştiinţa pă-
catului. Era şi firesc să fie aşa, căci diavolul care-i în-
şelase este „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44) şi minciuna
era cel dintâi rod al înşelăciunii şi al căderii în păcat.
Adică vedeţi, iubiţilor cititori, îndată ce au ascultat
Adam şi Eva ispita vrăjmaşului diavol, păcatele şi ră-
utăţile au început a curge ca dintr-un izvor din gura lor
şi din viaţa lor. Aşa e şi azi. Ispita diavolului tot aşa
şopteşte şi azi: „Gustă, omule, numai un pic, gustă nu-
mai o dată din atare patimă”. Dar, îndată ce ai gustat,
nu te mai poţi opri; diavolul te-a prins în ghearele lui.
Grozave urmări a avut păcatul strămoşesc; şi acest
păcat a trecut şi asupra noastră, a tuturor (Rom. 5, 12).
Dar lui Dumnezeu totuşi I-a fost milă de lacrimile lui
Adam şi de-ale Evei. Când i-a scos din rai, le-a făgă-
duit un Mântuitor, „Care va zdrobi capul şarpelui”
(Facere 3, 15).
După veacuri întregi de aşteptare, acest Mântuitor
a venit, a zdrobit capul şarpelui şi iarăşi l-a împăcat pe
om cu Dumnezeu. Dar glasul Domnului Dumnezeu se
aude şi azi strigând în lume: „Adame, Adame, unde
eşti?” Oare de ce? De aceea, pentru că Iisus Mântuito-
rul „a venit în lume, ca toţi cei ce-L primesc pe El să
se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Dar oamenii
nu-L primiră decât foarte puţini. Lumină a venit în
lume Iisus Hristos, dar oamenii iubiră mai mult întu-
nericul (Ioan 3, 19). Viaţă a venit, dar oamenii iubesc
mai mult moartea şi pieirea. Iertare a venit în lume
prin Iisus Hristos, dar oameni iubesc mai mult osânda
şi de aceea glasul Domnului se aude azi parcă mai
108
mustrător, strigând prin lume: „Adame, Adame, unde

eşti? Omule, omule, ce faci?”
Dragă cititorule! Ascultă bine! Acest glas te stri-
gă pe tine şi pe mine. Bagă de seamă, omule, că
această strigare şi întrebare e începutul mântuirii tale.
Domnul te întreabă să-ţi dai seama de starea sufle-
tească în care te afli; să-ţi dai seama că şi tu eşti un
Adam înşelat sau o Evă înşelată de diavolul; să-ţi dai
seama că eşti într-o prăpastie din care singur nu poţi
ieşi. Să n-ascunzi păcatul, ci să cazi cu el, plângând,
la picioarele Domnului. Uită-te la chipul de mai sus
şi vezi cum plâng Adam şi Eva. Fă şi tu aşa. Pune-ţi
mâinile la ochi şi cere de la Dumnezeu iertare şi
mântuire. Aşa făcând, Mântuitorul Iisus te va ridica
din prăpastia pierzării, căci El „a venit să caute şi să
mântuiască pe cel ce este pierdut”.
Biblia ne spune că strigarea Domnului „Adame,
unde eşti?” a trezit în Adam cunoştinţa păcatului şi fri-
ca de pedeapsă. Dar în Adamii de azi parcă s-a stins
cunoştinţa păcatului. Oamenii de azi „zic răului că este
bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină
şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar”,
cum zice proorocul Isaia (Isaia 5, 20). Domnul Dumne-
zeu îl strigă şi azi ca odinioară pe Adam, dar oamenii
nu vor să audă glasul Lui. S-a împlinit parcă în zilele
noastre proorocia de la Ieremia: „Aşa zice Domnul:
«Eu am grăit către voi, dar nu M-aţi ascultat şi v-am
strigat, dar n-aţi răspuns” (Ier. 7, 13), „pentru aceea,
iată, iuţimea şi mânia Mea se varsă peste pământul
acesta”… (Ier. 7, 20). Vremile grele ce le trăim sunt şi
ele strigarea Domnului Dumnezeu, dar oamenii n-
109
Preot IOSIF TRIFA
ascultă glasul Domnului şi de aceea „mânia” Domnului

se varsă tot mai mult peste acest pământ.
Dragă cititorule! Nu uita! Începutul mântuirii tale
sunt cuvintele: „Adame, unde eşti?”, adică să-ţi dai
seama că eşti pierdut în păcate şi numai un Mântuitor te
poate scăpa.
Despre Adam şi Eva, Biblia ne spune că îndată du-
pă păcătuire şi-au dat seama de starea lor păcătoasă şi
„s-au ascuns de ruşine”. Aşa şi tu, trebuie să-ţi dai sea-
ma de starea ta păcătoasă. Numai aflând că te găseşti în
întunericul păcatelor vei dori lumina; numai aflând şi
simţind că eşti bolnav se vor trezi în tine dorul, dorinţa
şi aşteptarea unui mântuitor a tău. Acest Mântuitor este
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Îl doreşti tu pe acest Mântuitor?
Tu trebuie să te întâlneşti cândva

cu Dumnezeu
Adam a încercat să se ascundă din faţa lui Dum-

nezeu. O, ce nebunie! Dar această nebunie o fac şi
mulţi, mulţi oameni de azi. O fac toţi cei ce stăruie în
păcate şi fărădelegi. Ei nu vor să dea faţă cu Dumne-
zeu; ei încearcă să se ascundă din faţa Lui. Dar odată
şi odată ei va trebui să dea faţă cu El. Vor da faţă în
ziua cea mare a Judecăţii. Ah, ce teribilă întâlnire va fi
aceasta! Dumnezeu şi omul trebuie să se întâlnească.
Să stăm în faţa Domnului cu inima zdrobită pentru pă-
catele noastre. Să ne întâlnim cu Dumnezeu în Crucea
şi Jertfa Fiului Său. Din această întâlnire vine mântui-
rea. Ferice de cei ce o fac!
110
BIRUINŢA LUI DAVID ASUPRA

LUI GOLIAT
abloul de mai sus arată o istorie din Biblie, pe

T care o cunoaşteţi cu toţii. E istoria lui David
când l-a învins pe Goliat cel trufaş. Două popoare stăteau
faţă în faţă, gata de război: israeliţii şi filistenii. Din tabă-
ra filistenilor s-a desprins un uriaş, Goliat. Înălţimea lui
era de şase coţi şi o palmă şi era îmbrăcat tot în fier şi
aramă. Acest Goliat a făcut o propunere, zicând: „Să se
bată cineva cu mine, din oştirea lui Israel, şi de mă va
ucide, vom fi vouă robi. Iar de-l voi ucide eu, voi veţi fi
nouă robi”. Şi s-au întristat israeliţii şi s-au spăimântat
foarte, iar Goliat îi batjocorea mereu.
David era păstor de oi şi, mergând cu merinde la fraţii
săi în tabără, a cerut să fie lăsat să se lupte el cu Goliat. Şi
a zis Saul, regele, către David: „«Nu vei putea merge îm-
potriva celui de alt neam, căci tu eşti copilandru, iar el
este om războinic din tinereţea sa». Şi a zis David: «Când
păşteam oile şi venea leul şi ursul şi lua vreo oaie din
turmă, mergeam după el şi scoteam oaia din gura lui; şi,
de se scula asupra mea, îl omoram. Domnul Cel ce m-a
scos din gura leului şi a ursului, Acela mă va scoate şi din
mâna acestuia de alt neam». Şi a luat David traista, băţul,
praştia şi cinci pietre netede din pârâu şi a plecat spre
uriaş. Şi, căutând Goliat, a văzut pe David şi a râs de el,
pentru că era copilandru numai şi cu ochii frumoşi. Şi a
zis către David: «Au doară câine sunt eu, de vii cu băţ
111
Preot IOSIF TRIFA
asupra mea şi cu pietre?» Şi a zis David: «Tu vii la mine

cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu voi merge la tine în
numele Domnului Dumnezeului meu şi El te va da în mâi-
nile mele». Şi a băgat David mâna sa în traistă, a pus o
piatră în praştie şi l-a lovit pe Goliat în frunte şi i-a tăiat
capul cu sabia lui. Şi văzând filistenii că a murit viteazul
lor, au fugit”… (Citiţi pe larg la I Sam. 17.)
Minunată este această istorie şi plină de învăţătură

sufletească şi pentru noi. Când eram prunc la şcoală şi
învăţam această istorie, dascălul stăruia asupra faptului
că David nu era pregătit de luptă şi totuşi l-a învins pe
Goliat cu ajutorul lui Dumnezeu. Eu însă sunt astăzi de
altă părere. Eu zic că David a fost bine pregătit de luptă
şi bine înarmat.
Despre David, ne spune Biblia că ştia să cânte mi-
nunate cântări sufleteşti. Aceste cântări le făcea şi le
cânta ca prunc tânăr, îngrijind de oi. Stând lângă oile
lui, David a învăţat să cânte aşa de frumos: „Iar mie a
mă lipi de Dumnezeu bine este şi a pune în Domnul
toată nădejdea mea” (Ps. 72, 27). „Ispiteşte-mă,
Doamne, şi mă cearcă, aprinde rărunchii mei şi inima
mea” (Ps. 25, 2). David a învăţat a se rezema în Dom-
nul. David avea o inimă aprinsă pentru Domnul.
„Domnul S-a uitat în inima lui” (I Sam. 16, 7) şi, vă-
zând-o aprinsă pentru El, i-a poruncit lui Samuel să-l
ungă rege (I Sam. 16). Încă de prunc tânăr, David a
prins a se înarma cu credinţă şi râvnă pentru Domnul.
Când a ajuns în faţa lui Goliat, David era bine înarmat.
Armele ce le avea Goliat pe dinafară le avea David în
sufletul său. Din creştet până în tălpi era îmbrăcat şi
David cu „toate armele lui Dumnezeu”: cu „pavăza
112
credinţei”, cu „zaua dreptăţii”, cu „coiful mântuirii” şi

cu „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”
(Efes. 6, 13-17). În aceste arme s-a încrezut David şi cu
toate aceste arme l-a biruit pe Goliat care se încredea în
înălţimea sa şi în fierul şi arama de pe el. Biblia ne spu-
ne că David, înainte de a se lupta cu Goliat, a mai biruit
un leu şi un urs (I Sam. 17, 34); adică el cunoştea pute-
rea lui Dumnezeu.
Biruinţa lui David asupra lui Goliat va rămâne de-a
pururi o pildă despre cum smerenia şi încrederea în
Domnul biruie trufia şi încrederea în puterile omeneşti.
Să învăţăm că orice biruinţă se câştigă cu ajutor de la
Dumnezeu şi de la sufletul nostru. Cunoscătorii militari
spun că chiar şi războaiele nu le câştigă atât armele cât
mai ales sufletul şi însufleţirea ostaşilor.
Dragă cititorule! Un Goliat avem şi noi în faţă. Un
Goliat ne cheamă zilnic la luptă. Acest Goliat sunt is-
pitele, patimile, poftele pe care vrăjmaşul diavol le
scoate în calea noastră. Acest Goliat se poate birui nu-
mai aşa cum l-a biruit David pe Goliat: cu ajutor de la
Dumnezeu şi cu pregătire sufletească. David a avut
ajutorul Domnului pentru că trăia o viaţă cu Domnul şi
trăia o viaţă de rugăciune, de râvnă şi de inimă aprinsă
pentru Domnul. Aşa e şi cu noi. Când trăim o viaţă cu
Domnul, El ne duce la biruinţă împotriva Goliaţilor.
Sunt mulţi oameni care trăiesc în numele Domnului,
dar patimile nu le pot birui, pentru că nu trăiesc cu
Domnul. Aceştia sunt cei care încep lucrurile dimineaţa
cu „Doamne, ajută”, dar seara le gată cu seceriş bogat
pentru diavolul. Aceştia sunt cei ce pleacă cu „Doamne,
ajută” să se pârască pe la judecătorii etc., etc.
Dragă cititorule! Biruinţa lui David asupra lui Go-
113
Preot IOSIF TRIFA
liat se întâmplă şi în viaţa ta când trăieşti o viaţă cu

Domnul, când inima ta este cuprinsă şi cârmuită de
Duhul Domnului. Începe şi tu o astfel de viaţă şi te vei
minuna însuţi de ce dar şi ce putere vei simţi în viaţa ta
şi în faptele tale!
Răspunsul lui Diogene

Pe vremea lui Alexandru Macedon trăia în Grecia
un filozof ciudat, cu numele Diogene. Acest Diogene
predica retragerea din plăcerile lumii, dispreţul bogăţi-
ei, viaţa simplă, curată şi înfrânată. El însuşi îşi ţinea
predica: umbla desculţ, mânca ce putea şi, ca adăpost,
avea un butoi. Prin traiul şi înţelepciunea lui ajunsese
la faimă mare în vremurile de atunci.
Iată mai jos una din păţaniile lui:
Într-o zi, Diogene, vrând să se apere de căldura
soarelui, îşi puse pe cap o coroană de frunze. Un trecă-
tor, văzându-l, începu a striga după el în batjocură:
– Jos coroana, filozofule mândru!… Coroana se
cuvine să o poarte numai eroii care s-au întors biruitori
din câmpurile de luptă.
Diogene ridică capul mândru şi, privind ţintă în
ochii înfruntătorului, răspunse:
– Taci, prostule! Află că eu am biruit duşmani cu
mult mai cumpliţi decât cei din câmpul de luptă; eu
am biruit Trufia, Sărăcia şi pe acea fiară cumplită ce
se cheamă Plăcerea lumească.
Iată un minunat răspuns care ne poate fi de învă-
ţătură şi nouă, creştinilor de azi.
114
Încrede-te în Domnul
„Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu,

de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii me-
le, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1-2).
„«Nu te teme, căci Eu cu tine sunt, ca să te scap şi

să te mântui», zice Domnul” (Ier. 1, 8).
„Din toată inima ta încrede-te în Domnul şi nu te

bizui pe înţelepciunea şi puterea ta” (Pilde 3, 5).
115
Preot IOSIF TRIFA
DANIEL ÎN GROAPA LEILOR
maginea de mai sus arată minunata întâmplare

I când a scăpat Daniel proorocul din groapa le-
ilor. Daniel era slujbaş la curtea împăratului Dariu şi,
„duh înalt fiind într-însul”, împăratul l-a pus pe el
mai-mare peste toţi slujbaşii. Dar asta supără pe sluj-
başi şi aceştia căutau să-i afle vină. Dar neaflând, se
folosiră de o apucătură vicleană. Prin înşelăciune, fă-
cură pe împăratul să subscrie un ordin în puterea că-
ruia să fie pedepsiţi cu moartea toţi cei ce se vor afla
închinându-se altcuiva decât împăratului, timp de
116
treizeci de zile. Daniel se ruga ca de obicei, „de trei

ori pe zi plecând genunchii săi”. Pârâtorii îl pândiră
şi, aflând că se roagă lui Dumnezeu, îl pârâră împă-
ratului, care, vrând-nevrând, trebui să se ţină de lege;
şi Daniel fu aruncat în groapa leilor. „Dumnezeul tău
să te scape”, îi zise împăratul lui Daniel. Dimineaţa,
împăratul cu grăbire a venit la groapa leilor şi de de-
parte a strigat: „Daniele, oare Dumnezeul tău Cel viu
a putut să te scape din gura leilor?” „Dumnezeul
meu m-a scăpat”, răspunse Daniel. „El l-a trimis pe
îngerul Său care a închis gura leilor şi nu m-au sfâ-
şiat pe mine.” Atunci împăratul s-a bucurat foarte şi,
scoţându-l pe Daniel, i-a aruncat pe pârâtorii lui în
groapa leilor care într-o clipă i-au sfâşiat… (Citiţi pe
larg în cartea lui Daniel, cap. 6.)
Citiţi şi cartea „Sfârşitul cărţii lui Daniel” (în ediţi-
ile britanice ale Bibliei nu se află), unde se spune cum a
fost hrănit Daniel în groapa leilor. Proorocul Avacum
mergea cu merinde la secerători. „Şi a zis îngerul
Domnului către el: «Du prânzul la Daniel, în groapa
leilor». Şi a zis Avacum: «Nu ştiu unde e Babilonul şi
groapa leilor». Şi l-a luat îngerul pe el de creştetul lui
şi l-a dus, întru repejunea duhului. Şi a strigat Avacum,
zicând: «Daniele, Daniele, ia prânzul pe care l-a trimis
ţie Dumnezeu»”.
Minunata scăpare a lui Daniel din groapa leilor

este plină de învăţătură pentru noi. Daniel avea o cre-
dinţă vie, avea o legătură vie cu Dumnezeu şi această
credinţă l-a scăpat din toate pârele şi încercările. Aşa e
şi azi. Când ai o credinţă tare şi trăieşti o viaţă cu Dom-
nul, atunci orice primejdii şi minciuni s-ar ridica împo-
117
Preot IOSIF TRIFA
triva ta, tu nu te temi, ci cânţi cu Psalmistul: „Domnul

este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi
teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă
voi înfricoşa? (Ps. 26, 1-2). „Spre Domnul am nădăj-
duit, nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?” (Ps. 55,
11). Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci glasul Lui
îl auzi zicându-ţi în faţa oricărei primejdii: „Nu te teme,
căci Eu cu tine sunt” (Ier. 1, 8). „Se vor lupta cu tine,
dar nu te vor birui, căci Eu cu tine sunt, să te scap şi să
te mântui” (Ier. 15, 19). Pârâtorii lui Daniel au căzut,
pe urmă, ei în groapa săpată lui. Aşa păţesc şi azi, de
multe ori, cei ce se ridică cu minciuni împotriva drep-
ţilor şi a dreptăţii (citiţi Ps. 7).
Şi încă ceva să învăţăm din minunata scăpare a lui
Daniel din groapa leilor. Să învăţăm că, pentru sufle-
tul nostru, lumea aceasta este o groapă plină cu leii is-
pitelor şi ai patimilor. Într-o groapă a leilor trăim şi
noi în această lume. „Privegheaţi, zice Apostolul Pe-
tru, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu
răcnind umblă, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,
8). Dar tocmai ca la Daniel, leii ispitelor şi ai patimi-
lor n-au nici o putere asupra noastră până când avem
legătură cu cerul, cu Dumnezeu, printr-o credinţă vie
şi o viaţă trăită cu El. Minunea din chipul de mai sus
se întâmplă şi azi în viaţa celui credincios, precum zi-
ce psalmistul: Când Domnul va fi nădejdea ta, „nu vor
veni către tine rele, căci îngerilor Săi va porunci
pentru tine, ca să te păzească întru toate căile tale. Pe
mâini te vor ridica îngerii, ca nu cumva să împiedici
de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi
şi vei călca peste leu şi peste balaur… Striga-va către
118
Mine şi-l voi auzi; cu dânsul sunt în necaz” (Ps. 90,

11-15). „Ştie Domnul să-i scape din ispită pe cei bine-
credincioşi” (II Petru 2, 9).
Ştii tu, cititorule, când se întâmplă minunea de
mai sus în viaţa ta cea sufletească? Se întâmplă
atunci când ispita te cheamă la crâşmă, şi tu nu
mergi, când ispita te îndeamnă să furi, să înşeli, să
desfrânezi, să minţi, dar tu n-asculţi de glasul ei, care
este glasul diavolului. Dar, ca să poţi face acest lu-
cru, îţi trebuie tărie şi putere sufletească, iar această
putere o capeţi numai printr-o credinţă vie, printr-o
legătură vie cu cerul, cu Dumnezeu, prin Jertfa lui
Iisus Hristos. Despre Daniel spune Biblia că „înge-
nunchea şi se ruga de trei ori pe zi”. Aşa faci şi tu?
„Cu duh mult”, zice Biblia că era Daniel. Duh mult
ne trebuie şi nouă. Numai când trăieşti o viaţă aprin-
să şi cârmuită de darul şi harul Duhului Sfânt poţi să
stai nevătămat, ca Daniel, în groapa cu leii ispitelor
şi înşelăciunilor acestei lumi.
Daniel era înconjurat de şapte lei. Aşa şi noi sun-
tem înconjuraţi de şapte lei, care sunt cele şapte ispite şi
păcate de moarte: trufia, desfrânarea, mânia, pizma lă-
comia, lenea, zgârcenia. Satana e potrivnicul credincio-
şilor şi umblă tot mereu încoace şi încolo, ca un leu
răcnind, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8-9). Da-
niel a stat nevătămat în mijlocul celor şapte lei pentru
că trăia o viaţă de rugăciune şi după voia lui Dumne-
zeu. Aşa şi noi, când trăim o viaţă de rugăciune, de ali-
pire şi de supunere lui Dumnezeu, leii vrăjmaşi, ai pa-
timilor şi ispitelor, nu ne pot vătăma.
„Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”!
(Iacob 4, 7).
119
Preot IOSIF TRIFA
Peştii mărilor
Apele mării sunt sărate, grozav de sărate, şi, cu toa-
te acestea, peştii din ele nu sunt săraţi. Trăiesc o viaţă în-
treagă într-o apă sărată şi totuşi n-au un gust sărat.
Aşa e şi creştinul cel adevărat. Trăieşte în lume,
dar nu se dă după „duhul acestei lumi”, ci, cum zicea
Mântuitorul: „Voi în lume sunteţi, dar nu sunteţi din
lume” (Ioan 17, 11). În duhul care stăpâneşte această
lume, un creştin adevărat îşi păstrează firea lui cea de-
osebită, firea lui „cea duhovnicească”. O viaţă întreagă
trăieşte în lume, dar nu se dă după modele lumii, ci îşi
trăieşte viaţa lui cea duhovnicească.
Aşa faci tu, cititorule?
120
AVRAM RUGÂNDU-SE PEN-

TRU SODOMA ŞI GOMORA
maginea de mai sus îl arată pe Avram rugându-

I se pentru cetăţile Sodoma şi Gomora. Dumne-
zeu S-a arătat lui Avram în chipul celor trei îngeri în
formă de călători pe care Avram i-a ospătat la umbra
stejarului. „Şi sculându-Se de acolo, cei trei călători
S-au uitat spre Sodoma şi Gomora şi Avram mergea cu
Ei, petrecându-I… Şi a zis Domnul: «Strigarea Sodo-
mei şi a Gomorei s-a înmulţit spre Mine şi păcatele lor
121
Preot IOSIF TRIFA
sunt mari foarte…» Şi cei doi bărbaţi au plecat spre

Sodoma, iar Avram stătea tot înaintea Domnului. Şi a
zis Avram: «Să nu pierzi, Doamne, pe cei drepţi împre-
ună cu cei necredincioşi; de vor fi cincizeci de drepţi în
cetate, vei ierta tot locul acela pentru aceşti drepţi?» Şi
a zis Domnul: «De se vor afla cincizeci de drepţi, voi
ierta toată cetatea…»” Pe urmă Avram a tot micşorat
numărul drepţilor până a ajuns la zece. Şi Dumnezeu i-
a zis că şi zece drepţi de se vor afla, nu va pustii cetăţi-
le. Dar nu s-a aflat decât unul singur: Lot şi familia lui,
pe care îngerii lui Dumnezeu i-au scos din pieirea cetă-
ţii… (Citiţi pe larg în cartea Facerea, cap. 18 şi 19.)
Istoria cetăţilor Sodoma şi Gomora este plină de

învăţătură pentru noi şi vremile noastre. Prin două lu-
cruri ne asemănăm şi noi cu cei din Sodoma şi
Gomora: prin păcatele ce le trăim şi prin pedeapsa ce
o purtăm. Prin păcate ne asemănăm pentru că nicio-
dată parcă n-au fost aşa de stricate purtările oamenilor
ca azi. După războiul cel mare, avem o lume ce se cu-
fundă mereu, ca Sodoma şi Gomora, în păcate şi stri-
căciuni sufleteşti. Vremurile de azi sunt cu adevărat o
Sodomă şi Gomoră sufletească pline cu tot felul de
ruine şi dărâmături sufleteşti. Pentru aceste stricăciuni
vine şi peste noi mustrarea şi pedeapsa Domnului.
Pentru mulţimea păcatelor noastre făcutu-s-a şi viaţa
noastră un fel de Sodomă şi Gomoră, mai rele chiar
decât cele din Biblie, pentru că oamenii din acelea
„s-au prăpădit într-o clipă, dar aceştia vor pieri în-
cetul cu încetul, ucişi de războaie şi chinuiţi de lip-
suri” (Plâng. Ier. 4), de suferinţe şi de necazuri care
n-au fost de la începutul lumii (Matei 24, 21).
122
Creştinilor! Războiul ce l-am trecut şi vremurile

grele de azi sunt strigarea Domnului să ne întoarcem la
El. Dar noi nu ne-am întors, ci mai răi ne-am făcut şi de
aceea zice Domnul: „Nimicitu-v-am pe voi ca pe Sodo-
ma şi Gomora; v-aţi făcut ca tăciunele cel scos din foc
şi nici aşa nu v-aţi întors la Mine”… (Amos 4, 11).
Toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut
(Ps. 13, 3)… Înaintăm mereu spre soarta cetăţilor Sodo-
ma şi Gomora, spre prăpăd şi pieire sufletească. Din
această cale a pieirii, numai o singură cale de scăpare
este: întoarcerea la Dumnezeu.
Dragă cititorule! Ia seama că poate şi viaţa ta su-
fletească s-a făcut o Sodomă şi Gomoră plină de răutăţi
şi păcate. Ia seama că un „Avram” se roagă şi pentru
cetatea vieţii tale şi scăparea ei din pieire. Acest
„Avram” este Iisus Mântuitorul, Care mijloceşte pentru
cetatea mea şi a ta. Avram n-a putut scăpa cetăţile;
acest Mântuitor le poate, dacă-L primim pe El şi jertfa
Lui. În orice Sodomă şi Gomoră de păcate ai fi, Mântu-
itorul e gata să te scape şi să te scoată, aşa cum l-au
scos îngerii pe Lot. Un singur lucru se cere de la tine:
să-ţi cunoşti starea păcătoasă, să afli cu groază în ce
stare te găseşti, să-ţi întinzi mâinile tale către El, stri-
gând: „Scapă-mă, Doamne!” Dar răul acesta este, că
oamenii nu simt Gomora sufletească în care trăiesc, nu
se îngrozesc de ea şi râd când le spui să iasă din pieire,
aşa cum au râs şi ginerii lui Lot când cei doi îngeri stri-
gau: „Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta” (Facere 19,
14-15).
Cam aşa e şi cu viaţa oamenilor de azi. Focul mâ-
niei şi urgiei lui Dumnezeu ne-a înconjurat din toate
părţile cetatea vieţii noastre, dar oamenii nici habar n-au,
123
Preot IOSIF TRIFA
ci stăruie mai departe în păcate şi fărădelegi. Cei mai

mulţi, când le spui să iasă din focul răutăţilor, din focul
pieirii sufleteşti, te râd şi te batjocoresc. Abia pe patul
morţii văd focul pieirii sufleteşti, dar atunci e prea târ-
ziu, e prea târziu…
O mică Gomoră din zilele noastre:

crâşma din Iokohama
În vara anului 1923, a fost în Japonia unul dintre
cele mai grozave cutremure de pământ din câte s-au
pomenit să fi fost în lume. Peste 300 de mii de oameni
şi-au aflat moartea în acest cutremur. Despre grozăviile
acestui cutremur de pământ, un american scria într-o
gazetă următoarea întâmplare:
„Mă aflam în Iokohama (un oraş pustiit de cutre-
mur) când deodată se auziră bubuituri puternice şi
apoi… foc, fum, strigăte şi moarte în toate părţile. Mul-
te grozăvenii am văzut, dar mai ales pe una n-o să o
pot uita niciodată. În faţa casei unde şedeam eu era
tocmai un chef şi joc mare la o crâşmă când, deodată,
am văzut că pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit pe-
trecerea. Din adâncul pământului se auzeau ca din-
tr-un iad strigătele oamenilor; dar acum nu mai erau
strigăte de petrecere, ci de moarte. Pe urmă, pământul
iar şi-a închis gura şi s-a lipit la loc…
Şi de atunci – încheie americanul – de câte ori aud
cum răsună crâşmele de beţii şi sudălmi, mă gândesc
la crâşma din Iokohama.”
124
În Japonia, Domnul a deschis o mică Sodomă şi

Gomoră, ca să ne arate că El într-o clipă ne poate tri-
mite pieirea. Domnul vorbeşte şi astăzi cu popoarele
prin fel de fel de semne şi arătări. „Tulbura-se-vor
neamurile şi se vor spăimânta cei ce locuiesc pe pă-
mânt de semnele Tale, Doamne” (Ps. 64, 8). Şi războ-
iul a fost un astfel de semn, dar oamenii tot nu se în-
dreaptă.
A vrut să suduie din cartea de rugăciuni

Domnul nu-i prea pedepseşte la moment pe huli-
tori. Sunt însă câteodată şi cazuri în care cerul de sus
parcă nu poate suferi hula necredincioşilor; li se curmă
îndată viaţa.
Gazetele au adus ştiri despre un astfel de caz ce s-a
întâmplat în Ungaria. Într-o societate de necredincioşi
care chefuiau, unul a luat în mână o carte de rugăciuni,
să le arate ortacilor cum ştie el sudui din cartea de ru-
găciuni. Dar, pe când a desfăcut-o şi şi-a deschis gura
să suduie, s-a clătinat, a căzut şi a murit pe loc. Moar-
tea i-a închis graiul.
Un alt caz s-a întâmplat în Iugoslavia. Un plugar,
de necaz că a venit ploaia şi i-a udat fânul, s-a răstit cu
coasa şi cu înjurături spre cer. În acel moment, un
trăsnet l-a doborât la pământ şi i-a închis graiul.
125
Preot IOSIF TRIFA
IOSIF FUGE DE ISPITA

DESFRÂNĂRII
hipul de mai sus arată întâmplarea lui Iosif din

C Biblie, când femeia lui Putifar (dregătorul lui
Faraon) a voit să-l tragă în desfrânare, dar el a fugit de
această ispită. Ca răzbunare, femeia l-a pârât pe Iosif cu
învinuirea că el ar fi încercat să se apropie de ea. Iosif a
fost aruncat în temniţă, dar a ieşit în cinste mare, ca cel
dintâi sfetnic al lui Faraon. Despre acest Iosif spune
Biblia aşa de frumos că „Domnul era cu Iosif şi oricâte
126
făcea el, Domnul le sporea în mâinile lui… şi era Iosif

frumos la faţă foarte”… (Citiţi pe larg în Biblie la Fa-
cere, cap. 39.)
Urât este păcatul desfrânării şi grozave sunt urmă-

rile lui. «Lumina Satelor» predică mereu împotriva be-
ţiei, dar şi desfrânarea este un fel de beţie tot atât de rea
şi de ucigătoare ca şi beţia. Spitalele şi temniţele sunt o
predică grăitoare despre roadele şi urmările desfrânări-
lor. Desfrânarea e în strânsă legătură cu beţia. Din beţie
curge desfrânarea ca dintr-un izvor. O poveste veche
spune că diavolul are şapte fete (cele şapte păcate de
moarte) şi, din toate, cele mai plăcute diavolului sunt
beţia şi desfrânarea, că pe acestea le poate mai uşor mă-
rita printre oameni. Întocmai ca beţia, desfrânarea
omoară trupul şi sufletul omului. Întocmai ca beţia, şi
ispita desfrânării pare dulce la gust, dar vai, amare sunt
urmările ei, precum zice înţeleptul Solomon: „Miere
curge din buzele femeii curve, care până la o vreme în-
dulceşte, dar pe urmă mai amară decât fierea o vei afla
şi mai tăioasă decât sabia cea ascuţită. Depărtează
calea ta de la dânsa şi nu te apropia de uşa casei ei, ca
nu cumva să dai floarea vieţii tale altora şi îţi va părea
rău pe urmă, când se va topi carnea trupului tău”
(Pilde 5, 3-11). Întocmai ca beţia, desfrânarea e o pati-
mă rea. Cine a căpătat-o merge repede pe calea cea lar-
gă a pieirii. Calea spre iad este calea ce duce la desfrâ-
nata (şi la desfrânare) şi toţi cei ce apucă pe ea nu se
mai întorc înapoi pe cărările vieţii (Pilde 2, 17-19).
Desfrânarea e o beţie sau, mai bine zis, o orbie. Cine o
capătă merge ca orbul înainte, fără ruşine şi fără groază
de pieire. „Cum merge boul la junghiere, câinele la le-
127
Preot IOSIF TRIFA
gătoare şi cum pasărea se grăbeşte în laţ, aşa merge la

moarte desfrânatul” (Pilde 7, 22-23). „Preţul curviei
este moartea, căci au doară va ascunde cineva foc în
sân şi nu-şi va arde hainele, au călca-va cineva pe căr-
buni de foc aprinşi şi nu-şi va arde picioarele? Aşa şi
cel ce intră la femeia cu bărbat…” (Prov. 6, 24-35).
Desfrânarea e o patimă rea şi greu de biruit, de
aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei. „Pentru în-
lăturarea curviei, fiecare bărbat şă-şi aibă nevasta lui
şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (I Cor. 7, 2).
Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea de la dia-
volul, întocmai precum şi vinul este de la Dumnezeu,
dar beţia de la diavolul. Evanghelia nu pune „laţ” cu
oprirea căsătoriei, dar cere de la cei căsătoriţi curăţe-
nia căsătoriei, de la juni şi june curăţenia fecioriei, iar
de la cei care au „darul înfrânării” şi nu s-au căsătorit,
înfrânare (II Cor. 7).
Întocmai ca beţia, desfrânarea e o patimă grea şi,
dacă „nu are cineva duhul lui Hristos” (Rom. 8, 10),
nu o poate birui. „În carnea mea nu locuieşte ceva
bun – zice Ap. Pavel – că simt o lege a păcatului lup-
tându-se împotriva mea… Cine mă va scăpa de ea?”
(Rom. 7, 18-25).
Mulţumesc lui Dumnezeu – răspunde Ap. Pavel –
că am scăpat de această lege (firea cea păcătoasă) prin
Iisus Hristos. Puterea Duhului în aceasta se arată,
„dacă veţi omorî cu ajutorul Lui faptele trupului”
(Rom. 8, 13). Când te biruie desfrânarea e semnul că
trăieşti în carne, şi nu în duh (Rom. 8, 9). Dar când ai
biruit ispita desfrânării, atunci e semn că trăieşti în Duh
şi în puterea şi darul Duhului Sfânt. Când ai biruit şi
desfrânarea, atunci să ştii, dragă cititorule, că eşti cu
128
adevărat un om „duhovnicesc”, un om dospit de aluatul

Evangheliei, un om în care Duhul a biruit trupul, firea
cea duhovnicească a biruit-o pe cea trupească.
Ce zice Apostolul Pavel despre desfrânare
„Corpul nu este pentru curvie, ci pentru Domnul şi

Domnul este pentru corp. Au nu ştiţi că trupurile voas-
tre sunt mădularele lui Hristos? Deci pe mădularele lui
Hristos le voi face mădulare ale curvei? Să nu fie. Au
nu ştiţi că cel ce se lipeşte de curvă un trup este? Căci
scris este: «…şi vor fi amândoi un trup». Iar cel ce se
lipeşte de Domnul un Duh este.
Fugiţi de curvie. Că tot păcatul care face omul
afară de trup este; iar cel ce curveşte în al său trup pă-
cătuieşte. Au nu ştiţi că trupul vostru este locaşul Du-
hului Sfânt ce locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de
la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri, că sunteţi
cumpăraţi cu un preţ mare; proslăviţi dar pe Dumne-
zeu în trupul şi duhul vostru.” (I Cor. 6, 13-20).
„Pentru înlăturarea curviei, fiecare bărbat să-şi
aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei”
(I Cor. 7, 2).
„Să nu dai desfrânatelor sufletul tău, ca să nu-ţi

pierzi moştenirea ta!” (Înţ. Sirah 9, 6).
„În mijlocul femeilor nu şedea, că din haină iese
molia şi de la femeie răutatea femeii” (Înţ. Sirah 42, 18).
129
Preot IOSIF TRIFA
„Pentru femeia desfrânată ajunge omul să-şi dea

şi pâinea cea din urmă” (Pilde 6, 26).
„Vinul şi muierile îi înşeală şi pe cei înţelepţi şi cel
ce se lipeşte de curve, moliile şi viermii îl vor moşteni
pe el” (Înţ. Sirah).
Pune-le în slujba Domnului
Doi ochi ai ca să priveşti cu ei spre Dumnezeu

(Prov. 20, 12).
Două urechi ai ca să asculţi Cuvântul lui Dumne-
zeu (Isaia 50, 4).
Două picioare ai ca să umbli în căile Lui (Prov. 4,
26).
Două mâini ai ca să lucrezi pentru El în toate zilele
tale (Efes. 4, 28).
O limbă ai ca să vorbeşti adevărul Lui (Prov. 12, 19).
O inimă ai ca să o aprinzi pentru El (Prov. 23, 26).
Pune-le pe toate în slujba Domnului Iisus (Rom.
6, 19).
În slujba Domnului pui tu, dragă cititorule, darurile
corpului tău pe care în dar le ai de la Domnul?
130
„ŞI MIROSIND DIAVOLUL MI-

ROSUL INIMII, A FUGIT”
maginea de mai sus înfăţişează un moment

I dintr-o istorie mai lungă, pe care o puteţi citi
în Biblie la cartea lui Tobit.
Doi bătrâni, Tobie şi Raguel, aveau două mari în-
tristări: Tobie orbise şi l-a trimis pe fiul său Tobit să-i
caute leac; iar Raguel avea o fată cuprinsă de duhul ne-
curat care îi omora pe toţi peţitorii ei. La acest Raguel
131
Preot IOSIF TRIFA
ajunge Tobie la peţite. Raguel îi dă fata, spunându-i şi

necazul ce-l aşteaptă. Tânărul Tobit şi mireasa lui s-au
apărat şi au scăpat de diavolul aşa: intrând în casa lor,
toată noaptea s-au rugat împreună şi într-un vas au
aprins tămâie cu inima unui peşte pe care-l prinsese
Tobit. Noaptea, apropiindu-se diavolul şi „mirosind
mirosul inimii, a fugit”… Şi astfel tinerii au scăpat, spre
marea bucurie a lor şi a lui Raguel care tocmai ieşise de
cu noapte să sape groapa acestui al optulea mire.
Această istorie să ne fie de învăţătură şi nouă. Cu

rugăciunea şi cu inima cea aprinsă s-au apărat şi au
scăpat cei doi tineri de diavolul. Aşa să ne apărăm şi
noi. „Şi, mirosind dracul mirosul inimii, a fugit”, zice
Biblia. Aşa fuge şi astăzi dracul de o inimă în care s-a
aprins şi arde dragostea şi râvna pentru Evanghelia şi
învăţăturile Domnului Iisus Hristos.
Mulţi oameni cred că se pot apăra de diavolul cu
tămâie de 2-3 lei cumpărată din prăvălie. Zadarnică este
această credinţă dacă, pe lângă tămâia din boltă, nu
aprinzi şi tămâia inimii tale. Inima ta, cititorule, să fie o
tămâie bine mirositoare şi împrăştietoare de dragoste,
de căldură creştinească şi atunci diavolul nu se va putea
apropia de tine. După cum lupii şi alte gadine nu se
apropie de foc şi lumină, aşa nici diavolul nu se apropie
de omul în inima căruia arde focul şi lumina lui Hristos.
Găseşte însă diavolul uşa deschisă în inimile unde s-a
stins lumina lui Iisus. Mulţi cred că diavolul hurducă
prin case pustii, prin poduri şi prin alte locuri pustii. O,
ce greşeală, căci diavolul nu caută pustietăţile şi podu-
rile, ci caută inima omului. O evanghelie ne spune clar
că „satana a intrat în inima lui Iuda” vânzătorul (Luca
22, 3). Să ne apărăm inima împotriva satanei. Prin ru-
132
găciuni, să-L coborâm pe Iisus şi Jertfa Lui în inima

noastră şi atunci diavolul nu se va putea apropia de noi.
Inima omului care slujeşte păcatului

şi diavolului
Aşa arată inima unui om ce se lasă în voia păcatului

şi trăieşte cu totul după duhul care domneşte acum în lu-
me (Efes. 2, 2). Pe faţa acelui om se vede uşurinţă, se vede
că îşi îngăduie tot ce place unei inimi rele şi trăieşte vesel,
fără să se gândească
la Dumnezeu, la
cealaltă viaţă sau la
vreo judecată.
În inima lui lo-
cuieşte diavolul cu
ceata sa, adică cele
şapte păcate de
moarte, care sunt
înfăţişate prin cele
şapte vieţuitoare:
păunul, care
prin lucitoarele lui
pene răsfirate ne în-
făţişează trufia care
îi amăgeşte pe atâ-
ţia oameni să se creadă mai buni, mai frumoşi, mai bo-
gaţi decât alţii;
ţapul, dobitoc desfrânat şi puturos, este icoana ne-
ruşinării şi a oricărei necurăţii;
133
Preot IOSIF TRIFA
porcul e icoana necumpătării, a lăcomiei, beţiei şi

chefurilor;
broasca râioasă, care se hrăneşte cu pământ, înfă-
ţişează zgârcenia care îi împinge pe oameni să umble
după bunurile pământeşti şi cu o poftă nesăturată;
şarpele, care i-a înşelat pe strămoşii noştri fiindcă
le pizmuia fericirea, este adevărata icoană a pizmei şi
bucuriei de a face rău;
tigrul, unul dintre cele mai nemiloase şi furioase
animale, închipuie mânia şi răzbunarea care îi duc pe
oameni la fapte potrivite dobitoacelor de acest soi;
broasca ţestoasă, care de-abia se târăşte, închipuie
lenevia şi moliciunea care îi răpesc omului orice în-
demn şi orice poftă spre bine.
Duhul Sfânt este gonit din inimă şi pleacă; cu toate
acestea, nu încetează să-l îmbie pe păcătos cu darurile
şi cu mila Sa, pe care le înfăţişează limbile de foc ce se
văd în jurul inimii.
Îngerul cel bun sau harul lui Hristos întinde mâinile
şi se sileşte şi el să-l deştepte pe păcătos prin Cuvântul
lui Dumnezeu sau prin alte mijloace ale milei. Dar acesta
nu aude, nici nu ia nimic în seamă, fiindcă e cu totul
ameţit şi îmbătat de plăcerile şi bucuriile păcatului.
Iată starea grozavă şi de plâns a unui păcătos care
trăieşte după duhul lumii de astăzi. O, câţi oameni tră-
iesc în această stare ticăloasă! Sunt aşa de liniştiţi de
parcă nu i-ar ameninţa nici o primejdie. Ei sunt robii
păcatului, robii diavolului; după nume, ei trăiesc, dar,
de fapt, sunt morţi (Apoc. 3, 1).
134
„IATĂ, NEAMURILE PĂMÂN-

TULUI M-AU PĂRĂSIT ŞI
SE ÎNCHINĂ LA IDOLI”…
tabloul de mai sus reprezintă o vedenie ce i s-a

T arătat proorocului Ieremia.
„Şi a întins Domnul mâna Sa către mine – scrie
Ieremia (cap. 1) – şi S-a atins de gura mea şi a zis către
mine: «Ce vezi tu, Ieremia?» Şi am răspuns: toiag de
nuc văd şi căldare arzând văd şi faţa ei dinspre miază-
135
Preot IOSIF TRIFA
noapte. Şi zis Domnul către mine: «Dinspre miază-

noapte se vor aţâţa relele peste toţi cei ce locuiesc pe
pământ. Pentru că, iată, Eu chem toate neamurile pă-
mântului şi voi grăi către ele cu judecată pentru toată
răutatea lor, căci M-au părăsit pe Mine şi au jertfit
dumnezeilor străini şi s-au închinat idolilor»… «Pentru
acestea, iată, chem sabie asupra tuturor celor ce locu-
iesc pe pământ»” (Ier. 25, 29).
Această vorbire a lui Dumnezeu cu Ieremia o arată

imaginea de alături. Proorocul Ieremia a scris profeţiile
de mai sus pentru vremurile de atunci şi pentru oamenii
de atunci, dar ele se potrivesc şi pentru vremurile şi oa-
menii de acum. Chipul de alături este parcă icoana şi
oglinda lumii de astăzi. În dreapta lui se văd doi oameni
ce tămâiază un viţel, adică un idol. Asta înseamnă păca-
tele oamenilor de atunci şi de acum. În stânga se văd
ivindu-se ostaşi înarmaţi. Asta înseamnă pedeapsa neca-
zurilor şi războaielor pentru păcatele oamenilor. În mij-
loc se vede Domnul Dumnezeu, Care, prin gura prooro-
cului Ieremia, vesteşte pedeapsa şi-i cheamă pe oameni
la îndreptare. Asta înseamnă că şi astăzi Dumnezeu îi
cheamă pe oameni la îndreptare. Scripturile sunt glasul
Domnului şi chemarea Domnului la îndreptare. „Pe Mi-
ne, izvorul apei vieţii, M-aţi părăsit” – zice Domnul şi
astăzi către noi (Ier. 2, 13) – şi v-aţi făcut vouă idoli din
bani, din plăceri, beţii, chefuri, pofte şi alte fărădelegi; de
aceea, „iată, vin zile când voi face să se audă iarăşi stri-
gare de război” (Ier. 49, 2) şi „vă voi da săbiei” (Isaia
65, 1) şi războaielor. „Ascultă, pământule, iată, Eu aduc
peste aceşti oameni rele din care nu vor mai putea scă-
pa” (Ier. 11, 11) şi „necazuri care n-au fost de la înce-
putul lumii până acum” (Matei 24, 21). Oare vremurile
136
grele de azi nu sunt ele o dovadă că, iată, noi am ajuns

plinirea Scripturilor de mai sus?
Creştinilor! În imaginea de mai sus puteţi vedea şi
toiagul ce s-a arătat lui Ieremia. Stă deasupra celor doi
oameni ce tămâiază idolul; despre acest toiag a zis
Domnul că înseamnă: „am privegheat destul pentru cu-
vintele Mele, să le facă pe ele oamenii”. După ce însă
popoarele n-au ascultat mustrările Domnului, iată celă-
lalt semn, din stânga: căldarea arzând. Asta înseamnă:
„relele ce se vor aţâţa peste toţi cei ce locuiesc pămân-
tul”. Aceste semne parcă stau şi deasupra omenirii de
azi. Dar, în loc să se îndrepte, parcă oamenii mai răi se
fac şi de aceea, de nu ne vom întoarce, ne aşteaptă şi pe
noi semnul din stânga, „căldarea arzând”, adică neca-
zuri şi mai mari, războaie şi mai înfricoşate.
Chipul de mai sus stă ca o chemare către omenire
şi către popoare, să-şi îndrepte purtările; altcum, pe-
deapsa stă gata să plece la drum.
Cititorule! Învăţătura din chipul de mai sus nu este
numai pentru popoare, ci şi pentru mine şi tine. Cerce-
tează-te, nu cumva şi tu slujeşti idolilor: păcatelor şi
plăcerilor? Ia seama că toiagul mustrării stă deasupra
capului tău. Domnul te mustră şi te cheamă la viaţă.
Auzi tu glasul Lui şi alegi viaţa sau rămâi cu idolii şi cu
pieirea ta sufletească?
Umbra măgarului
Un predicator se silea odată să trezească în popor
dragoste şi râvnă pentru lucrul mântuirii sufleteşti. În-
137
Preot IOSIF TRIFA
să la râvna lui, poporul răspundea cu căscături şi sem-

ne de plictiseală.
Atunci predicatorul începu în mijlocul predicii o
poveste: Cică odată un călător a închiriat de la un
cioban un măgar. Pe drum, fiind cald, călătorul făcu
un popas; şi, nefiind alt loc, se adăposti la umbra
măgarului.
– N-ai drept să foloseşti umbra măgarului meu, zi-
se atunci ciobanul. Eu ţi-am arendat numai măgarul,
nu şi umbra lui. Umbra e a mea…
Din vorbă în vorbă, ajunseră la ceartă şi, pe urmă,
la judecată. Lumea se umplu de faima acestui proces;
toţi aşteptau cu gura căscată să vadă ce se va alege…
Cu gura căscată aşteptau şi ascultătorii predicato-
rului, să audă ce s-a întâmplat cu umbra măgarului.
Povestea îi trezise din somnul nepăsării. Însă predica-
torul deodată se opri în loc cu povestea şi continuă cu
predica. Treaba asta îi nelinişti pe oameni; ei aşteptau
să audă ce s-a ales cu umbra măgarului. Atunci predi-
catorul le zise:
– Vedeţi, dragii mei, o poveste mincinoasă v-a tre-
zit din somn. O ascultaţi cu încordare, dar Cuvântul lui
Dumnezeu ba… Umbra unui măgar vă interesează mai
mult decât împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufle-
tului vostru…
Este aceasta o istorie ce se întâmplă şi în zilele
noastre. Ascultă oamenii şi citesc cu drag tot felul de
minciuni şi lucruri lumeşti, dar, când e vorba de cele
sufleteşti, le vine somn, le vine silă şi greaţă.
138
Sarea nu sufere pământul în ea

Cercetând ocnele de sare de la Ocna Sibiului, am
văzut un lucru interesant. Bolovanii de sare scoşi din
adâncul pământului erau plini de straturi de pământ
ce se scuturau mereu de pe ei.
– Ce înseamnă acest pământ ce iese din sare? l-am
întrebat pe ocnaşul ce mă conducea prin baie.
– Asta e puterea sării, mi-a răspuns ocnaşul. Sa-
rea nu sufere pământul, se curăţă de el, îl scoate afară
din ea…
Aşa e şi cu creştinul cel adevărat despre care a zis
Mântuitorul că e o „sare a pământului” (Matei 5, 13).
El nu sufere cele lumeşti, el se curăţă mereu de pămân-
tul ce a apucat în el. Omul cel duhovnicesc nu sufere
cele lumeşti, le alungă, se curăţă de ele cu „puterea ce
o are de la Duhul Sfânt.
Un creştin ce sufere păcatul şi lumeştile plăceri es-
te o „sare ce şi-a pierdut puterea” (Marcu 9, 50).
139
Preot IOSIF TRIFA
„PÂNĂ CÂND VEI DORMI, O,

LENEŞULE, SĂRĂCIA VINE
PESTE TINE CA UN HOŢ ŞI
LIPSA CA UN HAIDUC ÎNAR-
MAT” (PILDE 6, 9-11)
şa zice Scriptura despre omul cel leneş şi aceste

A vorbe ale Scripturii le arată chipul de mai jos.
Uitaţi-vă cum năvăleşte sărăcia şi lipsa, ca doi tâlhari,
peste leneşul ce dormitează. Asemănarea Bibliei este
adevărată, pentru că cu adevărat casa şi gospodăria
140
omului leneş parcă-i prădată de hoţi şi tâlhari. Zdren-

ţuite-s hainele de pe omul cel leneş, dărăpănată-i curtea
şi casa. Garduri stricate, unelte împrăştiate, pomi
ciungăriţi şi neorânduială în toate părţile vezi la casa
şi gospodăria unui leneş, precum zice Scriptura: „Tre-
cut-am pe lângă ogorul unui om leneş şi era numai
spini, acoperit de mărăcini şi zidul de piatră era pră-
buşit” (Pilde 24, 30-31).
Creştinilor! Toate Scripturile ne îndeamnă la mun-
că. Munca i s-a dat strămoşului nostru Adam şi nouă ca
un fel de testament când Domnul a zis: „Spini şi pălă-
midă va răsări ţie pământul şi în sudoarea feţei tale vei
mânca pâinea ta” (Facere 3, 18-19). Mântuitorul Hris-
tos a crescut în casa de muncă a lemnarului Iosif.
Apostolul Pavel împletea coşuri ca să-şi câştige traiul
vieţii şi le scria tesalonicenilor că, „dacă nu voieşte ci-
neva să lucreze, nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).
Toată făptura este zidită de Dumnezeu spre muncă.
„Mergi la furnică, o, leneşule, zice Scriptura, uită-te cu
băgare de seamă la căile ei şi înţelepţeşte-te… sau
mergi la albină şi vei cunoaşte cât este de lucrătoare şi
cât de curat lucru face… Până când, o, leneşule, zaci şi
când te vei scula din somn?” (Pilde 6, 6-9).
Şi, pe lângă asta, eu mai zic: scoală-te, leneşule, şi

te uită în curtea şi gospodăria neamţului şi învaţă de la
el muncă, orânduială şi cumpăneală în casa şi gospodă-
ria ta. Casa şi gospodăria unui neamţ le poţi cunoaşte şi
alfa fără să-ţi spună nimeni. E destul să te uiţi în curtea
şi gospodăria lui ca să afli că nu-i de-al nostru. Una din
scăderile noastre ca neam este tocmai lenea, trândăvia;
şi scăderea asta este şi ea o pricină pentru care nu pu-
141
Preot IOSIF TRIFA
tem da înainte. Neamurile cele învăţate din lume ne-au

întrecut nu numai cu învăţătura, ci şi cu hărnicia. Noi
suntem săraci în ţară bogată, în vreme ce alte neamuri
sunt bogate în ţara lor săracă… prin hărnicie. Să învă-
ţăm şi noi, românii, din Scripturi şi de la străini mai
multă hărnicie şi muncă.
Păţania fierului şi a pârâului

E cunoscută păţania unui fier de plug care n-a vrut
să mai taie pământul, ci s-a pus la hodină în cămară;
dar în cămară l-a ros rugina, de s-a ales nimica de el.
Tot aşa e şi păţania pârâului care şi-a zis: „Ce să
mai alerg eu peste atâtea pietre şi văgăuni? Hai să stau
pe loc”. Şi a stat pe loc; dar, stând pe loc, apele i s-au
stricat şi s-a făcut, din pârâu cu apă limpede, o baltă
urât mirositoare şi plină de broaşte.
Aşa face şi lenea cu omul. Munca curăţă şi învio-
rează trupul şi sufletul omului. În schimb, lenea roade
ca o rugină trupul şi sufletul şi face din viaţa omului o
baltă stricată ce se umple cu broaştele şi şerpii scârboa-
selor patimi şi pofte rele. Din păţania fierului şi a pâ-
râului învăţaţi-vă şi fugiţi de lene şi trândăvie!
Şi diavolul se apropie de cel leneş

De omul cel leneş se apropie nu numai sărăcia şi
lipsa ca doi tâlhari, ci se apropie şi diavolul cu patimile
142
şi ispitele lui. „Roagă-te şi lucrează”, ziceau strămoşii

noştri, şi de cel ce se roagă şi lucrează nu se poate
apropia satana. Dar lenea şi trândăvia sunt cuibul cel
cald în care satana îşi aşează patimile şi ispitele lui.
Unde-i lene şi trândăvie mai multă, acolo sunt şi purtă-
rile mai stricate. La oraşe, lumea e mai stricată fiindcă
la oraşe trăiesc cei mai mulţi trântori, care n-au altă
credinţă decât pântecele şi poftele. Şi la sate, iarna ră-
sună crâşmele şi păcatele mai tare ca vara, din pricină
că oamenii n-au de lucru.
Creştinilor! Lenea-i dăscăliţa dracului, precum zice
Scriptura că „Multe răutăţi a învăţat pe oameni lenea”
(Înţ. Sirah 33, 32). Feriţi-vă de ea!
Plugul
Plugul şi plugăria sunt o ocupaţie de mare şi ne-
preţuit folos omului şi popoarelor, pentru că plugul
scoate din pământ pâinea cea de toate zilele. Dar plu-
gul şi plugăria aduc omului mari foloase şi sufleteşti.
Plugul leagă viaţa plugarului cu cerul, cu Dumnezeu.
Pe urma plugului, plugarul seamănă sămânţa nădejdi-
lor sale şi apoi îşi ridică ochii în sus, către Dumnezeu,
să-i trimită căldură şi ploaie la vreme peste osteneala şi
nădejdea sa. Un mare scriitor din Rusia (Tolstoi) zicea
că plugăria nu-i altceva decât o preafrumoasă rugăciu-
ne care te ţine neîncetat în legătură sufletească cu ce-
rul, cu Dumnezeu, şi de aceea fiecare om ar trebui să-şi
aibă plugul lui şi moşioara lui.
143
Preot IOSIF TRIFA
Iată dar cum munca plugăritului – şi celelalte fe-

luri de muncă – nu e numai un „jug” ce i s-a dat omu-
lui prin greşeala lui Adam, ci e dată omului spre sănă-
tatea lui trupească şi sufletească.
Ascuţitul coasei
De când eram la ţară îmi aduc aminte de un cosaş
care purta cu el Psaltirea în vremea coasei şi citea în ea
de câte ori apuca răgaz. Ceilalţi îi ziceau: „Da’ tu ce te
încurci cu cartea şi cu cititul acum în vremea lucrului?”
El însă le răspundea foarte cuminte aşa: „Dar voi ce vă
pierdeţi vremea cu ascuţitul şi cu bătutul coasei acum
în vremea lucrului?”
Rugăciunea trebuie să meargă mână în mână cu
munca şi munca cu rugăciunea. Rugăciunea ajută
munca omului. Cel ce crede că-şi pierde vremea ru-
gându-se e tocmai în chipul unui cosaş care nu-şi ascu-
te şi nu-şi bate coasa, ca să cruţe vremea. Vai de sporul
ce-l face un asemenea creştin.
144
„VAI NOUĂ, CĂCI AM PĂCĂ-

TUIT”
maginea de mai sus ni-l arată pe profetul Iere-

I mia plângând pustiirea Ierusalimului. „Şi a fost,
după ce s-a robit Israelul şi Ierusalimul s-a pustiit, şe-
zut-a Ieremia şi plângând a plâns.” (Aceste plângeri
sunt scrise în Biblie în cartea „Plângerile lui Ieremia”.)
Pentru păcate, ne spune Biblia că i-a pedepsit Dum-

nezeu pe israeliţi cu robie şi pe Ierusalim cu pustiire.
145
Preot IOSIF TRIFA
Grozavă pedeapsă, ne spune Ieremia că a trimis Dum-

nezeu asupra israeliţilor duşi în robia Babilonului. Unii
au pierit de sabia duşmanilor, iar alţii de foame. „Şi cei
ucişi de sabie erau mai norociţi decât cei omorâţi de
foame, căci aceştia piereau încetul cu încetul, străpunşi
de lipsa roadelor câmpului” (Plân. 4, 9). „Tot poporul
era căutându-şi pâinea suspinând” (Plân. 1, 11).
„…Cerut-au copiii pâine şi nu era cine să le-o dea”
(Plân. 4, 4). „…Cumpărat-am lemnele noastre şi apa
cu bani am plătit-o”. „…Ne aducem pâine cu preţul
vieţii” (Plân. 5, 4, 9).
În mijlocul acestei pedepse s-a sculat Ieremia şi a
chemat poporul la căinţă, la întoarcere către Dumnezeu,
zicând: „Vai nouă, căci am păcătuit, de aceea bolnavă
este inima noastră şi ochii noştri s-au întunecat” (Plân.
5, 16-17). „Să căutăm căile noastre, să le cercetăm şi
să ne întoarcem la Domnul. Să înălţăm inimile noastre
spre Dumnezeu, zicând: păcătuit-am, păcătuit-am şi nu
ne-am întors” (Plân. 3, 40-42).
Aceasta este istoria plângerilor lui Ieremia şi aceste
plângeri sunt cu învăţătură şi pentru noi: şi pentru mine,
şi pentru tine, cititorule. Ieremia plângea pustiirea Ieru-
salimului şi robia Babilonului. Dar şi tu, cititorule, ai o
robie a Babilonului şi un Ierusalim pustiit. Păcatul te-a
băgat în robie şi păcatul ţi-a stricat Ierusalimul tău cel
sufletesc. Tu trebuie să simţi robia în care te-a băgat
păcatul şi pustiirea ce a făcut-o păcatul în cetatea su-
fletului tău. Acesta este începutul mântuirii tale, citito-
rule, să-ţi cunoşti starea ta cea păcătoasă şi, cunos-
când-o, să-ţi pleci capul în jos şi să-ţi stropeşti păcatele
cu lacrimile părerii de rău. Aceasta este căinţa şi
această căinţă trebuie să însoţească şi să întărească ru-
146
găciunile tale. Această căinţă te duce mai departe pe

calea cea bună, să-ţi mărturiseşti păcatele.
Dar plângerile lui Ieremia sunt cu învăţătură nu
numai pentru mine şi pentru tine, ci şi pentru popoare
întregi, pentru omenirea întreagă. Pentru înmulţirea fă-
rădelegilor şi oamenii de acum au ajuns ca odinioară
israeliţii, într-o robie babilonică în care „ne câştigăm
pâinea suspinând”, „cumpărăm apa şi lemnele” cu bani
scumpi şi luptăm cu fel de fel de greutăţi şi necazuri.
Acum ar fi vremea şi ne cheamă vremea să facem şi noi
ceea ce fac Ieremia şi fiicele Sionului în chipul de mai
sus: să ne plecăm capul, să plângem pentru păcatele
noastre şi să ne întoarcem la Domnul.
O, cum se potrivesc proorociile lui Ieremia la vre-
murile şi oamenii de acum! Sunt parcă anumit scrise
pentru noi şi vremile noastre.
Deschid şi citesc la Ieremia 2, 9-13: „Aşa zice
Domnul: «Mă voi judeca cu voi şi cu copiii voştri pen-
tru că aţi pângărit pământul Meu şi moştenirea aţi
pus-o întru urâciune»”…
Deschid şi citesc la capitolul 9, versetele 1-9:
„«toţi sunt nişte preacurvari, au limbă mincinoasă şi
merg din răutate în răutate… Se înşeală frate pe frate
şi tot prietenul umblă cu vicleşug… Se înşeală unii pe
alţii, îşi deprind limba să mintă şi se trudesc să facă
rău… Camătă peste camătă şi vicleşug peste vicleşug…
Şi să nu-i pedepsesc Eu pentru aceste lucruri?» zice
Domnul”… „De la cel mic până la cel mare sunt la-
comi de câştig, de la prooroc până la preot toţi înşea-
lă” (Ier. 6, 13). „Copiii Mei, zice Domnul, M-au pără-
sit, se dedau la preacurvie. Ca nişte cai bine hrăniţi
aleargă încoace şi încolo, fiecare nechează după fe-
147
Preot IOSIF TRIFA
meia aproapelui său… Să nu pedepsesc Eu aceste lu-

cruri?”… (Ier. 5, 7-9).
Oare nu sunt oamenii de azi în această proorocie?
Pentru păcate i-a pedepsit Dumnezeu pe israeliţi
şi tot aşa ne pedepseşte şi pe noi. „Aşa zice Domnul:
«Iată, Eu chem toate neamurile pământului… şi voi
grăi către ele cu judecată pentru răutatea lor, căci
M-au părăsit pe Mine… şi s-au închinat idolilor»”
(Ier. 1, 15-16). Această pedeapsă ne-a ajuns şi pe noi.
Ca şi oarecând israeliţii, ajunserăm şi noi într-un
Babilon de necazuri şi greutăţi ce nu se mai gată. Noi
însă nu ne căim, nu ne întoarcem. Israeliţii au plâns cu
amar; noi însă ne vedem înainte de păcate. De aceea
parcă ne urmăreşte proorocia: „Ascultă, pământule,
iată, Eu aduc peste aceşti oameni rele din care nu vor
mai putea ieşi” (Ier. 11, 11).
În mijlocul pedepsei, s-a sculat oarecând Ieremia
şi, împreună cu poporul, a plâns pe ruinele Ierusalimu-
lui, zicând: „Vai nouă, căci am păcătuit, de aceea bol-
navă este inima noastră şi ochii noştri s-au întunecat”
(Plân. 5, 16-17). Aşa să facem şi noi. „Aşa zice Dom-
nul: «Staţi la drumuri şi întrebaţi de cărările Domnului
cele veşnice şi vedeţi care este calea cea bună; mergeţi
pe ea şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Ier. 6, 16).
Ascultând această chemare, să strigăm şi noi cu Iere-
mia: „Să căutăm căile noastre, să le cercetăm şi să ne
întoarcem la Domnul. Să înălţăm inimile noastre spre
Dumnezeu, zicând: Păcătuit-am, păcătuit-am şi nu
ne-am întors” (Plân. 3, 40-42).
Dar oamenii de azi, în loc de căinţă, tot mai afund
se cufundă în păcate, de aceea Babilonul necazurilor tot
mai mare şi mai mare se face.
148
Tatăl lui Alexandru Macedon

Filip, tatăl lui Alexandru Macedon, îl învăţase pe
servitorul lui să i se adreseze în fiecare dimineaţă cu
vorbele: „Adă-ţi aminte că vei muri”. De asemenea şi
seara, servitorul trebuia să-l întrebe: „Domnul meu,
adusu-ţi-ai aminte că vei muri?”
Iată un lucru care ne-ar putea fi de învăţătură şi
nouă creştinilor, căci cei mai mulţi oameni aşa trăiesc,
ca şi când n-ar mai muri niciodată!
Noi ne aducem aminte de moarte numai când
boala ne doboară la pat şi abia mai răsuflăm sub greu-
tatea ei.
„Adă-ţi aminte de moarte şi în veac nu vei păcă-
tui”, zice un Sfânt Părinte.
149
Preot IOSIF TRIFA
CE LEGĂTURĂ AI TU CU CE-
RUL, CU DUMNEZEU?
abloul de mai sus ne arată visul lui Iacob din

T Biblie. Bătrânul Isaac îl trimise pe fiul său
Iacob la Batuel în Mesopotamia. Înnoptând Iacob pe
drum, „şi-a aflat un loc şi a dormit acolo”. Şi dormind
acolo, a văzut un vis. „Şi iată, o scară era întărită pe
pământ, al cărei capăt ajungea la cer şi îngerii lui
Dumnezeu se suiau şi se coborau pe dânsa. Şi Dumne-
zeu era întărit pe ea şi i-a zis lui: «Nu te teme, Iacobe,
150
iată, Eu cu tine sunt, păzindu-te în toată calea ta ori în-

cotro vei merge»” (Facere, cap. 28).
Visul lui Iacob închipuie legătura cerului cu pă-

mântul, legătura ce trebuie să o aibă omul cu Dumne-
zeu. Dar nu fiecare creştin are legătura cea bună cu
Dumnezeu şi cu cerul. Sunt atâţia oameni care n-au nici
o legătură cu Dumnezeu, iar alţii au una de tot slabă şi
stricată pe jumătate.
Cititorule! Ce legătură ai tu cu cerul? Ştii tu ce fel
de legătură trebuie să ai cu cerul? Legătura ta cu Dum-
nezeu trebuie să fie: întâia dată ca şi legătura dintre
tată şi copil. Un copil strigă, cheamă şi vorbeşte neîn-
cetat cu tatăl său. Aşa şi tu cu Dumnezeu. Copilul cel
bun ascultă de tatăl său; aşa şi tu de Dumnezeu. Uită-te
la Iacob cum doarme. El plecase în calea ascultării de
tatăl său Isac şi de aceea Dumnezeu Se pogoară în aju-
torul lui cu un vis frumos şi cu vorbele: „Nu te teme,
Iacobe, Eu sunt cu tine oriunde vei merge”. Aşa şi tu,
dacă ai legătură de fiu ascultător cu Dumnezeu, ai ajuto-
rul Lui în orice noapte de necazuri şi greutăţi ai ajunge.
A doua oară, legătura ta cu Dumnezeu trebuie să
fie ca treptele, ca scara din visul lui Iacob. O scară lun-
gă leagă şi astăzi cerul cu pământul. Această scară su-
fletească are sute şi mii de laţuri şi trepte. Trebuie să
apuci şi tu pe ea în sus. Mai întâi pui piciorul pe treapta
credinţei, apoi păşeşti pe cea a dragostei… a nădejdii…
a rugăciunii… a faptelor bune… şi aşa, zi de zi, te urci
mereu, tot mai sus şi mai sus spre cer, spre înălţimile
cele sfinte ale Evangheliei lui Hristos.
A treia oară, legătura ta cu Dumnezeu trebuie să
fie ca telefonul şi telegraful din această lume. Precum
151
Preot IOSIF TRIFA
la telefon şi telegraf îţi poţi face legătura cu oricine şi

poţi să vorbeşti oricând şi în orice afaceri şi lipsuri ai
avea, aşa trebuie să fie şi legătura ta cu Dumnezeu: tot-
deauna deschisă şi gata de a putea vorbi.
Dar să luăm aminte! Este ceva care strică legătura
noastră cu Dumnezeu: acela este păcatul. Păcatul rupe la-
ţurile de la scara ce suie spre cer şi dintr-o dată te opreşte
în loc. Păcatul strică telefonul şi telegraful sufletului tău şi
dintr-o dată tu nu mai poţi vorbi cu Dumnezeu.
Cititorule! Vrei tu să afli dacă ţi-e stricată legătura
cu Dumnezeu ori ba? Este lucrul cel mai uşor. Tu poţi
simţi lucrul acesta. Până ai legătura cu Dumnezeu, tu
eşti ca şi Iacob în chipul de mai sus: unii îngeri suie la
cer rugăciunile şi cererile tale, iar alţii îţi coboară
ajutor sufletesc şi trupesc. Dar, dacă ai pierdut legătu-
ra cu Dumnezeu, atunci tu ai pierdut şi liniştea, şi
mulţumirea, şi căldura din sufletul tău, din casa ta şi
din viaţa ta.
Cititorule, uită-te bine, nu cumva eşti tu în chipul
lui Iacob ce doarme şi nu cumva tu dormi în păcate şi
neascultare de Dumnezeu? Scoală-te, omule, scoală-te!
Mi s-a stricat electrica

Într-o seară m-am pus la masă să scriu un articol
pentru «Lumina Satelor». După-amiaza întreagă mă
tot gândisem despre ce să scriu şi nu aflam. Cum stă-
team aşa, cam necăjit, la masa de scris, deodată lam-
pa electrică se stinge deasupra capului meu şi în casă
152
se face întuneric. M-am sculat de la masă şi mai necă-

jit. Ca mâine trebuia să dau articolul la gazetă şi eu
încă nici nu-l aflasem; şi mi s-a stricat şi lampa electri-
că. Am trimis în grabă după un meşter care, venind
cu uneltele lui, a reparat ce se stricase şi lumina iarăşi
s-a aprins.
Când m-am pus a doua oară la masa de scris, de-
odată un gând nou mi-a venit în minte, ca şi când mi l-
ar fi trimis cineva de sus. „Hai să scriu la gazetă – mi-
am zis – că aşa se strică şi se repară şi electricele cele
sufleteşti.” Lumina electrică vine de la o uzină, de la o
magazie, de la un izvor de lumină şi de putere electri-
că. Această lumină o aduci în casă printr-o legătură de
sârmă. Când această legătură e bună, lumina arde;
când se strică, lumina se stinge. Întocmai aşa e şi în
lumea sufletească. Iisus Mântuitorul este „uzina”, este
izvorul cel mare de lumină sufletească. „Eu sunt lumi-
na lumii”, a zis Iisus (Ioan 8, 12). Dar, ca să poţi primi
lumină din lumina lui Hristos, îţi trebuie o legătură de
sârmă sufletească, adică o legătură de credinţă vie şi
lucrătoare cu Iisus Mântuitorul. Când ai această legă-
tură, casa sufletului tău e plină de lumină şi de bucurie
sufletească. Dar, când ţi s-a stricat această legătură, în
casa sufletului tău deodată se face noapte şi întuneric.
Păcatul strică această legătură şi trebuie să o repari
numaidecât prin căinţă, prin rugăciune şi lacrimi fier-
binţi. Eu te întreb, iubite cititorule, ai tu legătură sufle-
tească cu izvorul luminii, cu Iisus Hristos şi îţi iei tu
lumină din lumina Lui şi putere din puterea Lui, ori
păcatul ţi-a stricat această legătură şi tu nu umbli să o
mai repari?…
153
Preot IOSIF TRIFA
Iisus Hristos este marele nostru izvor de putere şi

de viaţă. Înţelesul vieţii creştineşti este să ne facem o le-
gătură vie şi mântuitoare cu Iisus Mântuitorul; să ne
facem o legătură vie cu Dumnezeu prin Jertfa cea
Sfântă a Fiului Său. Să-L primim pe Mântuitorul şi să
rămânem clipă de clipă în El şi El în noi – aceasta este
taina mântuirii noastre suflete şti.
154
„DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNA-

REA LUI DUMNEZEU”…
şa ne spune Biblia că a fost făcut omul. „Şi a

A zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră»” (Facere 1, 26). Ce este chipul
şi asemănarea lui Dumnezeu în om? „Chipul lui Dum-
nezeu” sunt puterile şi darurile sufleteşti ce i s-au dat
omului: sufletul, judecata, voinţa slobodă, simţirile etc.

Iar „asemănarea lui Dumnezeu” în om este – trebuie să
fie – silinţa şi năzuinţa omului de a se apropia tot mai
mult de Dumnezeu, de o viaţă sfântă şi curată, precum
155
Preot IOSIF TRIFA
a zis Iisus: „Fiţi (faceţi-vă) desăvârşiţi, precum şi Tatăl

vostru din cer desăvârşit este” (Matei 5, 48). Vedeţi
aşadar că este deosebire între „chipul” şi „asemănarea”
lui Dumnezeu. „Chipul” lui Dumnezeu îl are fiecare om
(suflet, judecată, inimă), dar „asemănarea” a rămas să
şi-o facă omul.
O, ce dar mare ni s-a dat nouă, să purtăm chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu! Însă oamenii nu-şi dau
seama de acest dar şi, mai ales, nu-şi dau seama despre
cum trebuie să trăiască pentru a rămâne în noi acest dar.
Scriptura spune că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,
8, 16), Dumnezeu este adevărul, Dumnezeu este drep-
tatea, Dumnezeu este bunătatea, mila etc.
Să porţi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în-
seamnă să te faci şi tu tot mai bun, tot mai curat, tot mai
plin de iubire, adevăr dreptate etc. Pe de altă parte,
Scriptura spune că diavolul este minciuna (Ioan 8, 44),
diavolul este păcatul, este făţărnicia, vicleşugul, trufia
etc. Când trăieşti în păcate, înseamnă că porţi numai
chipul lui Dumnezeu (suflet, judecată, inimă), dar tră-
ieşti în asemănarea diavolului.
O, iubite cititorule, eu te întreb: care este chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu în tine şi în viaţa ta? Bagă
de seamă că din tine s-a şters cu totul chipul şi asemă-
narea lui Dumnezeu dacă petreci în păcate şi răutăţi.
Păcătosul e ca un ban de pe care s-a şters chipul împă-
ratului Dumnezeu. O, în câţi oameni n-a rămas nimic
din chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Ba încă mai
mult decât atâta: şi-au pus darurile ce le-au primit de
la Făcătorul lor în slujba diavolului. Mintea, judecata
inima cu simţirile ei sunt „chipul lui Dumnezeu” în
noi, dar mulţi folosesc aceste daruri să poată minţi, să
156
poată înşela, să poată face vicleşug, adică le pun în

slujba diavolului.
Când se pune omul în slujba patimilor şi a păcate-
lor, îşi pierde şi înfăţişarea cea din afară a chipului său.
Aţi văzut cum îşi schimbă înfăţişarea cei ce se dedau la
patima beţiei. Se îndobitoceşte şi înfăţişarea cea din
afară a celor cuprinşi de patimi rele. Cât de mult se va
schimonosi şi chipul lor cel sufletesc!
Domnul nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Crucii,
ne-a dat puterea să „ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi
să ne îmbrăcăm în omul cel nou care se înnoieşte spre
cunoştinţă deplină după chipul lui Dumnezeu Care l-a
făcut pe el” (Col. 3, 9-10). Faci tu, cititorule, acest lu-
cru? Te îmbraci tu în omul cel nou care se înnoieşte
mereu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sau te
îmbraci mereu în păcate şi fărădelegi şi, pe zi ce merge,
se întunecă în tine chipul lui Dumnezeu?
Cu capul în sus
Dintre toate vieţuitoarele pământului, singur omul
a fost făcut cu privirea întoarsă în sus, spre cer, spre
Făcătorul său. Toate celelalte vieţuitoare se uită spre
pământ. Este şi faptul acesta o predică ce ne arată că
patria noastră cea adevărată este cerul… Să ne ridicăm
cu sufletul spre cer, spre Dumnezeu.
157
Preot IOSIF TRIFA
„DOMNUL VEACULUI ACES-

TUIA”… (II COR. 4, 4)
iciodată parcă n-a fost lumea şi purtările oa-

N menilor aşa de stricate ca azi, în sensul că ni-
ciodată satana n-a avut biruinţe aşa de multe ca azi.
Satana e parcă azi – cum foarte bine zice Apostolul
Pavel – „dumnezeul veacului acestuia, care a orbit
mintea oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui
Hristos” (II Cor. 4, 4). Sau, cum zice într-alt loc că sa-
tana este un domnitor, un stăpânitor, un duh puternic
care domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12).
Uitaţi-vă cât de mulţumit se uită acest „domnitor”
peste lumea şi oamenii de azi. Împărăţia lui parcă n-a
fost niciodată aşa de mare şi de tare ca azi. Un „semă-
nător de neghină”, zice Evanghelia că este diavolul
(Matei 13, 39). Parcă niciodată n-a avut diavolul un se-
ceriş atât de bogat ca azi. Răutăţile cele multe de azi:
trufia, pizma, beţiile, sudălmile, înşelătoriile, nedreptă-
ţile, goana după bani şi plăceri, nepăsarea de cele su-
fleteşti, ura dintre om şi om şi dintre popor şi popor
sunt tot atâtea roade răsărite din neghina satanei. Un
„omorâtor de oameni” (Ioan 8, 44), zice Evanghelia
că-i diavolul şi „cei ce trăiesc după duhul care este
acum în lume sunt morţi în păcate” (Efes. 2, 1-2) sau,
mai bine zis, omorâţi de satana cu ajutorul păcatelor.
Se pare că s-a împlinit în zilele noastre profeţia din
Apocalipsa unde se spune că „balaurul cel mare, şar-
pele din început, care se numeşte diavol, se va război
cu cei rămaşi din seminţia Fecioarei şi „i s-a dat lui să-
158
i biruie pe ei şi i se dete stăpânire peste orice seminţie

şi popor, şi limbă, şi neam şi se vor închina lui toţi lo-
cuitorii de pe pământ, al căror nume nu este scris în
cartea vieţii Mieluşelului celui înjunghiat” (Apoc. 13,
7-8). Parcă am ajuns o culme a puterii diavolului. Dar
tocmai această culme a puterii este profeţită în
Apocalipsa ca un semn că balaurul cel mare (diavolul)
merge spre pieire (Apoc. 17, 11). Mieluşelul (Iisus
Mântuitorul) îl va birui pe el pentru că El este Domnul
domnilor şi împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi
şi credincioşi care sunt cu El de asemenea îl vor birui
(Apoc. 17, 14).
Acum ori mai târziu, se va porni o mare ofensivă
împotriva „domnului veacului acestuia” care este sata-
na. În stricăciunea vremilor noastre, se va ivi o mare
mişcare de întoarcere la Mântuitorul şi Evanghelia Lui.
În culmea puterii sale, satana va fi biruit.
În această luptă şi ofensivă contra ispititorului dia-
vol, şi tu, dragă cititorule, eşti chemat. Prin râvna ta,
prin dragostea ta, prin faptele tale, prin pilda vieţii tale,
şi tu eşti chemat să ajuţi biruinţa Evangheliei şi împă-
răţiei lui Dumnezeu. Un creştin adevărat trebuie să fie
un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să
fie un „bun ostaş al lui Hristos” (II Tim. 2, 3).
159
Preot IOSIF TRIFA
„OCHII MEI PRIVESC ASUPRA

PĂMÂNTULUI VOSTRU DE LA
ÎNCEPUTUL ANULUI PÂNĂ LA
SFÂRŞITUL ANULUI”
şa zice Domnul: „Ochii Mei privesc asupra

A pământului vostru de la începutul anului până
la sfârşitul anului. De veţi asculta toate poruncile pe
care le poruncesc Eu vouă, de veţi iubi pe Domnul
Dumnezeul vostru şi veţi sluji Lui din toată inima şi din
160
tot sufletul vostru, Eu voi da pământului vostru ploaie

timpurie şi ploaie târzie şi veţi strânge grâul şi vinul
vostru şi voi da iarbă în ţarinile voastre pentru vite»…
«dar, de vă veţi abate, cu mânie Se va aprinde Domnul
asupra voastră şi va închide cerul, ca să nu fie ploaie şi
pământul să nu-şi dea rodul său” (Deut. 11, 12-17).
„De veţi asculta cu luare-aminte glasul Dumneze-
ului vostru ca să păziţi şi să faceţi toate poruncile care
vă poruncesc Eu vouă astăzi, binecuvântate vor fi roa-
dele pământului vostru şi cirezile vacilor voastre şi
turmele oilor voastre. Şi va deschide Domnul vistieria
Sa cea bună, cerul să dea ploaie pământului tău în
vremea sa”… „Iar de nu veţi asculta glasul Domnului
Dumnezeului vostru şi nu veţi păzi poruncile Lui, Dom-
nul va trimite peste tine blestem, lipsă şi ameninţări.
Cerul deasupra capului tău va fi de aramă şi pământul
care este sub tine de fier şi va face Domnul praf şi pul-
bere ploaia pământului vostru” (Deut. cap. 28).
Aşa zice Domnul: „De voi închide cerul şi nu va fi
ploaie şi de voi trimite moarte în poporul Meu şi de se
va smeri poporul Meu şi se vor ruga şi se vor întoarce
din căile lor cele rele, Eu îi voi auzi din cer, milostiv
voi fi păcatelor lor şi voi vindeca pământul lor” (II
Cron. 7, 14).
Astă-vară, un gazetar de la o gazetă din Bucureşti

(«Dimineaţa») a umblat pe la băile din Sovata şi cu
acest prilej a ţinut să se întâlnească şi cu un ţăran de
pe-acolo, să afle de la el ce fel de păsuri mai sunt prin
lumea de la sate.
– Cum o mai duceţi, bădiţă? l-a întrebat gazetarul
pe sătean.
161
Preot IOSIF TRIFA
– Rău, domnule, că nu mai plouă şi ni se uscă

holdele… S-a supărat bunul Dumnezeu pe noi, că prea
s-au stricat oamenii… În hotarul nostru s-a aflat ieri
un prunc lepădat de maică-sa; de o săptămână zace
pruncul aruncat pe hotar şi mâine iese comisia să-l în-
groape. Pentru răutatea asta s-a încuiat cerul şi ni se
uscă holdele…
Aşa a răspuns ţăranul, iar gazetarul a prins acest
răspuns pe hârtie şi l-a publicat în gazetă. De încheiere,
gazetarul scrie aşa în batjocură şi se întreabă: „oare ce
legătură poate fi între un copil lepădat pe hotar şi ploa-
ie?… Eu nu aflu o altă legătură decât neştiinţa şi su-
perstiţia (credinţa băbească) poporului. Ne trebuie
şcoală şi cultură pentru popor!”
Să mă ierţi, d-le gazetar de la Bucureşti, dacă eu
nu sunt de părerea d-tale, ci sunt şi eu de părerea plu-
garului de la Sovata, care vedea o legătură între nele-
giuirea unei mame ce şi-a omorât copilul şi ploaia ce-
rului de sus. Această legătură – pe care o fac toţi plu-
garii – nu răsare din neştiinţă şi lipsă de „cultură”, ci
ea răsare din Biblie, unde se spune limpede că vremea
cea bună este un dar al cerului de sus şi se pogoară cu
binecuvântare peste purtările cele bune, iar vremea
cea rea este certarea şi mustrarea Domnului pentru ne-
legiuirile oamenilor.
Poporul nostru plugar a pus la inimă învăţăturile
Domnului despre vreme scrise în Biblie şi le-a trecut
din tată în fiu peste veacuri de-a rândul. Plugarii sunt
legaţi cu toată truda şi munca lor de darul cerului de
sus. Când nu se pogoară dar de sus, toată munca pluga-
rului e zadarnică. Un scriitor din Rusia (Tolstoi) spunea
că plugăria nu e altceva decât o preafrumoasă rugăciu-
162
ne care te ţine în neîncetată legătură sufletească cu ce-

rul, cu Dumnezeu. Plugăria dă omului o zestre, o moş-
tenire sufletească pe care cei de la oraşe n-o înţeleg; şi
de aceea gazetarul de la Bucureşti râdea de ea şi cerea
„cultură”, să o înlăture.
Şi acum să-l lăsăm pe gazetar în ştirea Domnului.
Noi să înţelegem că vremea este şi ea o predică prin ca-
re Domnul ne arată darurile Sale sau ne mustră pentru
fărădelegile noastre. Se pare însă că nici pe această
predică atât de grăitoare n-o mai ascultă oamenii.
S-a schimbat şi umblarea vremii
De câţiva ani încoace, cu adevărat, parcă şi mersul

vremii s-a schimbat înspre rău. Binecuvântarea cerului
de sus nu se mai pogoară cu căldură şi ploaie la vreme
peste lucrul mâinilor noastre, ci parcă de sus ne urmă-
reşte certarea Domnului cu vreme nepotrivită.
Să luăm aminte! Vremea de astăzi vorbeşte, prin
vremea de astăzi vorbeşte cu noi Domnul şi ne mustră
pentru multele noastre păcate.
Buruienile şi spinii păcatelor prea ne-au copleşit cu
totul ogoarele sufletului şi de aceea nici ogoarele pe ca-
re le muncim nu ne mai dau rodul aşteptat.
Numai când vom ara şi pământul inimii noastre şi
vom scoate din el spinii păcatelor, atunci vor da şi
ogoarele noastre roade mai bogate.
Altfel de purtări aveau bătrânii noştri şi de aceea
altfel de vremuri, mai bune, umblau atunci. Când
eram copil, îmi aduc aminte că moşul meu nu băga
163
Preot IOSIF TRIFA
grâul în pământ fără să cadă mai întâi în genunchi

lângă el şi să se roage pentru ajutorul şi binecuvânta-
rea cerului de sus.
Pentru păcatele noastre, Domnul ne ceartă cu po-
topuri, uragane, secete, furtuni, grindină şi fel şi fel
de prăpăduri. Este şi aceasta o pedeapsă prin care
Domnul Dumnezeu ne cheamă să ne îndreptăm. Însă
oamenii nici pe această predică atât de grăitoare nu o
ascultă.
164
„ŞI A ÎNCEPUT A-I CREŞTE

LUI SAMSON IARĂŞI PĂRUL
CAPULUI”
maginea de mai sus arată un moment din istoria

I lui Samson cel tare, din Biblie, care îşi avea tai-
na puterii în părul capului său. Cu uriaşa lui putere,
Samson băgase spaimă şi moarte în filisteni, dar mai
târziu şi-a pierdut puterea; şi şi-a pierdut-o aşa că ispita
l-a aruncat în braţele unei femei cu numele Dalila care,
prin linguşire, aflând că tăria puterii lui stă în păr, i-a
tăiat părul noaptea şi astfel filistenii l-au prins. Şi,
scoţându-i ochii, l-au aruncat în temniţă. Dar în temni-
ţă, lui Samson „a început a-i creşte iarăşi părul capu-
lui” şi, odată cu aceasta, şi puterea lui s-a întors înapoi.
Cu prilejul unui ospăţ, când filistenii l-au scos din tem-
niţă să râdă de el, Samson apucă cu tărie stâlpii casei şi,
scuturându-i, casa se dărâmă şi omorî pe toţi filistenii
(Judec., cap. 16).
Când eram la şcoală, de multe ori am râs de

această istorie a lui Samson cu părul lui. Dar astăzi
aflu o adâncă învăţătură în această istorie. Puterea lui
Samson n-a stat în părul lui (că păr mare au destui şi
azi), ci a stat în aceea că el era alesul şi iubitul Dom-
nului. „Duhul Domnului venea peste Samson”, ne
spune Biblia (Judec. 14, 6), şi acest Duh îl întărea să-i
165
Preot IOSIF TRIFA
biruie pe duşmani. Dar acest Duh întăritor şi biruitor

L-a pierdut Samson după ce s-a aruncat în braţele
Dalilei, adică în braţele păcatelor. Aşa, iubite citito-
rule, şi tu, şi eu suntem nişte Samsoni cu putere uriaşă
de a-l birui pe diavolul şi păcatul, până când suntem
aleşii şi iubiţii Domnului. Dar, îndată ce sărim în bra-
ţele patimilor şi păcatelor, pierdem şi noi, ca şi
Samson, puterea de a-l birui pe diavolul şi păcatul. Pe
Samson, filistenii l-au orbit şi l-au aruncat în temniţă,
unde îşi băteau joc de el. Aşa şi pe noi, păcatele şi pa-
timile, după ce ne biruie, ne orbesc şi ne fac robii lor.
Beatul, desfrânatul, zgârcitul, mâniosul sunt tot atâţia
orbi şi robi de care diavolul râde şi îşi bate joc.
Dar ce ne spune mai departe Biblia? Că părul lui
Samson a început iar a creşte şi, odată cu acesta, i-a
crescut şi puterea. O, ce înţeles adânc este în această
istorie! Aşa creşte, iubite cititorule, şi astăzi darul şi
harul lui Dumnezeu într-un suflet ce s-a hotărât să iasă
din păcate. Aşa creşte puterea sufletească a oricărui
om ce s-a hotărât la luptă împotriva păcatelor. Şi eu,
cel care scriu aceste rânduri, stăteam odată ca Samson,
orbit şi batjocorit în temniţa patimilor şi păcatelor (şi
aşa stă orice păcătos), dar, din ziua în care m-am hotă-
rât să ies din păcate şi să trăiesc cu Hristos, din acea
clipă a început să crească şi „părul” meu, adică a înce-
put să crească darul şi harul lui Dumnezeu, care mă va
duce ca pe Samson la biruinţă deplină asupra vrăjma-
şilor diavoli.
Tu, cititorule, eşti tot în temniţa patimilor?
Din istoria lui Samson să învăţăm că pe câmpul de
luptă cu ispitele şi atacurile vrăjmaşului diavol nu se
166
poate face nici o vitejie şi nu se poate câştiga nici o bi-

ruinţă decât cu darul şi harul Duhului Sfânt. Şi iarăşi:
îndată ce sărim în braţele ispitelor şi patimilor, pierdem
darul Duhului Sfânt şi o dată cu acesta pierdem şi lupta
mântuirii noastre sufleteşti.
167
Preot IOSIF TRIFA
„ŞI VĂZÂND FARAON CĂ ARE

UŞURARE, I SE ÎNVÂRTOŞA
INIMA ŞI NU ASCULTA”
abloul de mai sus arată o întâmplare din Biblie.

T Moise şi Aron veniră în faţa lui Faraon cu po-
runcă de la Dumnezeu să-i lase pe israeliţi din robie.
Trimişii lui Dumnezeu începură a face şi minuni, ca
să-l încredinţeze pe Faraon despre porunca Domnului.
Moise aruncă toiagul jos şi acesta îndată se prefăcu în
şarpe şi din şarpe iar se făcu toiag. La asta, ne spune
Biblia că Faraon s-a spăimântat, dar spaima lui a ţinut
numai până a ţinut minunea (până când şarpele stătea
cu gura căscată către el) şi apoi iar se învârtoşa să nu
asculte porunca Domnului. Pentru asta, Dumnezeu a
trimis cele zece plăgi asupra lui şi a egiptenilor. De
câte ori sosea o plagă, Faraon făgăduia îndreptare, dar
îndată ce trecea plaga, „văzând că are uşurare, i se în-
vârtoşa inima şi nu asculta”. Această neascultare, în
sfârşit, l-a băgat în Marea Roşie unde l-a înghiţit
moartea (Ieşire 14, 28).
Această istorie e plină de învăţătură şi pentru noi şi

vremurile noastre. De la război încoace, cu adevărat,
parcă şi noi trăim plăgile Egiptului. Abia se gată un ne-
caz şi altul, mai mare, soseşte. Abia scăpăm de un rău
şi altul, şi mai mare, ne ajunge. De câţiva ani încoace,
168
Domnul vorbeşte şi cu noi prin semne şi minuni, prin

fel de fel de pedepse şi plăgi, aşa cum vorbea odinioară
prin Moise şi Aron. Oare războiul n-a fost şi el o plagă,
„plaga sângelui” din Biblie? Şi, de la război încoace,
câte mai veniră peste noi: scumpetea, greutăţile, musca
cea rea, secetele, veşti de războaie, cutremure de pă-
mânt etc., etc. Şi cine ar putea spune câte vor mai veni
de acum înainte, că semnele sunt mai mult tot de rău
decât de bine. Noi însă trăim în chipul şi asemănarea lui
Faraon. Vedem pedeapsa cerului de sus, o simţim, ne şi
spăimântăm de ea, dar nu ne îndreptăm. Ca şi Faraon,
făgăduim şi noi îndreptare până când ne îmblăteşte pe-
deapsa cerului de sus, dar, îndată ce trece puţin pedeap-
sa şi ne uşurăm, uităm de îndreptare. „Şi zicem: «Sun-
tem scăpaţi». Şi iarăşi facem tot aceleaşi urâciuni” (Ier.
7, 10). Oare cei mai mulţi care au scăpat cu viaţă din
război n-au făcut aşa?
Creştinilor! Semnele şi arătările, necazurile şi plă-
gile din vremile noastre, toate sunt strigarea şi chema-
rea Domnului să ne întoarcem către El. Noi însă stă-
ruim mai departe în răutăţi şi ne cufundăm tot mai
afund în păcate. Noi încercăm să înecăm necazurile în
paharele cu băutură. Să luăm aminte! Neascultarea lui
Faraon s-a gătat cu pieirea sa în valurile Mării Roşii.
Aşa şi azi, neascultarea faţă de Dumnezeu îl trage pe
om în valurile pieirii sufleteşti. Nu eu o spun aceasta, ci
o spune Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, ce zice: „De
nu vă veţi îndrepta, toţi veţi pieri” (Luca 13, 3, 5).
169
Preot IOSIF TRIFA
BIRUINŢA LUI SAMSON ASU-

PRA LEULUI
maginea de mai sus arată o întâmplare pe care o

I istoriseşte Biblia în cartea Judecători, la capito-
lul 14. Şi anume ne spune Biblia că plecase Samson cu
tatăl său şi cu mama sa în Timna, ţara filistenilor. În
Tamnata văzuse Samson „o femeie din fetele filisteni-
lor, care i-a plăcut lui” şi acum mergea cu părinţii să o
ceară de soţie. Dar pe drum, „ajungând la viile Timnei”,
„în calea lui Samson – care rămăsese ceva mai înapoi
170
de părinţii lui – a ieşit un pui de leu răcnind”. Atunci,

ne spune Biblia că Duhul Domnului a venit peste
Samson şi l-a întărit aşa că, apucând pe puiul cel de leu,
„l-a spintecat ca pe un ied de capre şi ca o nimica era
în mâinile lui”… (Citiţi pe larg în cartea Judecători, la
cap. 14.)
Aceasta este întâmplarea istorisită în Biblie; şi

acum să luăm aminte că această întâmplare este cu în-
văţătură sufletească şi pentru noi, creştinii de astăzi. Ca
şi Samson, şi noi suntem în călătorie, în călătoria vieţii
noastre spre cer; leul care a ieşit în calea lui iese şi în
calea vieţii noastre. Acest leu este diavolul, căci aşa zi-
ce Scriptura: „Privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru
diavolul umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să
înghită” (I Petru 5, 8). În sute de feluri iese acest dia-
vol în calea vieţii noastre cu ispitele şi amăgirile lui. La
orice cotitură din drumul vieţii noastre, din orice tufiş,
diavolul ca un leu ne pândeşte şi sare în calea noastră să
ne „înghită”. Ici, iese acest diavol în calea omului şi-l
cheamă în crâşmă şi, dacă omul îl ascultă, apoi e grija
dracului mai departe ce să facă cu el. Dincolo, iată-l pe
satana cum iese în calea omului şi-l cheamă la jocuri, la
petreceri, la plăceri, la strâmbătăţi, la furturi şi la alte
păcate ucigătoare de suflet.
Ce să facem noi creştinii ca să scăpăm de acest dia-
vol, de acest leu omorâtor de oameni? (Ioan 8, 44). Răs-
puns la această întrebare ne dă Scriptura care zice:
„Împotriviţi-vă diavolului şi va fugi de la voi” (Iacob 4,
7), adică intraţi în lupta cu diavolul, ca să-l biruiţi şi să
scăpaţi de uciderea lui. Dar, ca să-l putem birui pe leul-
diavol, ne trebuie şi nouă ceva, ne trebuie şi nouă ceea ce
171
Preot IOSIF TRIFA
l-a ajutat şi l-a întărit pe Samson să omoare puiul de leu

ce ieşise în calea lui: ne trebuie şi nouă Duhul Domnului.
Creştinilor! Iisus Hristos ne-a dat putere ca să bi-
ruim şi noi orice putere a vrăjmaşului diavol (Matei 10,
1). Dar această putere o avem numai atunci, dacă-L
avem pe Hristos ca Stăpân al vieţii noastre, ca Împărat,
Domn şi Poruncitor în casa sufletului nostru. Împotriva
satanei şi a atacurilor lui trebuie să purtăm luptă zi de zi
şi pas de pas. Ca să purtăm această luptă cu izbândă, ne
trebuie arme; şi aceste arme sunt cele pe care ni le spune
Apostolul Pavel: „Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui
Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugurilor di-
avolului… încingeţi-vă mijlocul vostru cu adevărul, îm-
brăcaţi-vă cu zaua dreptăţii, luaţi pavăza credinţei, coi-
ful mântuirii şi sabia Duhului Sfânt” (Efes. 6, 11-17).
Cititorule! Ai tu aceste arme? Te sileşti tu să ţi le câş-
tigi şi să te îmbraci cu ele? Dacă le ai, atunci, ca şi Sam-
son, cu uşurinţă îl birui pe satana oricând şi oriunde ţi-ar
ieşi în calea vieţii. Dar dacă nu ai armele împotriva satanei
şi nu te sileşti să le ai, atunci oricât de mare şi tare ai fi,
eşti un slab şi un slăbănog pe care diavolul te trânteşte prin
toate şanţurile şi noroaiele păcatelor şi îşi bate joc de tine.
Ridică-te, omule, ridică-te şi te întoarce la Domnul
şi atunci Duhul Domnului te va întări, ca să-l birui pe
satana şi să-ţi mântuieşti sufletul.
Urme de lup
Un domn discuta cu un ţăran:
– Nu este drac, zicea domnul.
– Ba este, răspundea ţăranul.
172
– L-ai văzut?
– Dar d-ta văzut-ai lup?
– Ba.
– Atunci de unde ştii că este lup?
– I-am văzut urma chiar şi în iarna asta.
– Vezi, dragă domnule, răspunse ţăranul, aşa am
aflat şi eu că este drac, că i-am văzut urmele între oa-
meni. Ori încotro mă uit, eu văd urmele lupului-diavol
(minciuna, făţărnicia, zavistia, trufia, vicleşugul etc.,
etc.) şi din acestea ştiu şi cred că este drac. Diavolul es-
te acela care îţi şopteşte d-tale şi altora să nu credeţi în
el, ca să nu vedeţi isprăvile lui. Uită-te bine, dragă
domnule, că-i plină lumea de oameni pe care lupul-
diavol i-a mâncat aşa de rău că numai hainele au mai
rămas de ei şi de sufletul lor.
173
Preot IOSIF TRIFA
174
CARTEA A III-A
175
Preot IOSIF TRIFA
176
Cuvânt înainte
Cartea primă şi a doua din „Citiri şi tâlcuiri” au

fost bine primite. Cea dintâi s-a gătat de mult, în câteva
luni, iar a doua e pe gătate. Faptul acesta m-a îndem-
nat să scot acum a treia carte din aceste citiri biblice.
Mulţumesc şi din acest loc bunului Dumnezeu şi
scumpului meu Mântuitor că am fost ajutat să scot
acum a treia carte din citiri biblice şi a şaptea din căr-
ţile spicelor sufleteşti.
Cine ştie cu câte greutăţi şi jertfe materiale se ti-
păresc azi cărţile îşi poate da seama de cât ajutor m-a
învrednicit pe mine Mântuitorul, Căruia Îi mulţumesc
neîncetat şi Îl rog să-i binecuvânteze cu folos de mân-
tuire sufletească pe cei ce vor citi aceste cărţi pe care
El mi-a arătat cum să le scriu şi El mi-a ajutat să le ti-
păresc.
Sibiu, la 1 decembrie 1926
IOSIF TRIFA, preot,

redactorul foii «Lumina Satelor»
177
Preot IOSIF TRIFA
„ŞI S-A LUPTAT ÎNGERUL CU

IACOB ŞI L-A BIRUIT”
maginea de mai sus arată o întâmplare din Bi-

I blia Vechiului Testament. Iacob plecase de la
Laban înapoi în ţara Canaan, să ceară iertare şi împă-
care de la fratele său Isav. Pe drum i s-a arătat un în-
ger în chip de om şi s-a luptat cu el toată noaptea şi l-a
biruit îngerul pe Iacob, lovindu-l la încheietura coap-
selor, aşa că Iacob a căzut jos şi a rămas şchiop. În re-
vărsatul zorilor, Iacob a cerut binecuvântarea de la cel
178
ce luptase cu el. Atunci îngerul l-a binecuvântat, zi-

când: „Numele tău nu va mai fi Iacob, ci te vei chema
Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu”… (Citiţi pe larg la
Facere 32, 24-32.)
Plină de un adânc înţeles este această întâmplare.

Iacob s-a luptat cu Domnul şi Domnul l-a biruit pe el.
Cea dintâi cerinţă a mântuirii noastre sufleteşti este şi azi
tot aceasta: să fii biruit de Domnul, să fii biruit pentru
Domnul, să-ţi simţi toată slăbiciunea puterilor tale, căci
puterea lui Dumnezeu tocmai în această slăbiciune se
adevereşte (II Cor. 12, 9). Unul dintre duşmanii mântuirii
noastre sufleteşti este tocmai puterea firii noastre celei
vechi, puterea omului nostru celui vechi. Această putere
se luptă mereu cu Domnul şi de multe ori nu vrea să se
lase biruită de Domnul. Spre pildă, când vrei să apuci
atare cale rea, Domnul Se luptă cu tine, să te oprească;
dacă nu te-ai oprit din calea răului, e semn că a biruit
„puterea” ta. Când vrei să mergi duminica la crâşmă,
Domnul Se luptă cu tine, să nu te duci; dacă te-ai dus, e
semn că a biruit „puterea” ta. Când îţi greşeşte de-aproa-
pele tău sau îţi face vreo supărare, Domnul Se luptă cu
tine să rabzi, să taci, să ierţi; dacă nu poţi răbda şi nu poţi
ierta, e semn că ai biruit tu. Biruinţa ta este aproape tot-
deauna biruinţa diavolului şi, dacă vrei să scapi de
această biruinţă pierzătoare de suflet, trebuie să fii biruit
şi înfrânt de Domnul şi pentru Domnul.
O, ce pildă minunată ne este, în această privinţă,
Iisus Mântuitorul şi viaţa Lui! Viaţa Mântuitorului, de
la naştere până la moarte, n-a fost altceva decât o ne-
sfârşită înfrângere, o înfrângere pentru Dumnezeu, pen-
tru ascultarea lui Dumnezeu. Era aceasta o înfrângere
179
Preot IOSIF TRIFA
de care se ţinea pas cu pas biruinţa, pentru că Dumne-

zeu era alături de Fiul Cel dispreţuit şi Îl ajuta. Mân-
tuitorul S-a făcut un Miel slab, ca să poată birui păca-
tul, lumea şi iadul.
Această înfrângere pentru Domnul ne trebuie şi
nouă. Iacob a primit binecuvântare după ce a fost biruit
de Domnul. După această înfrângere, i s-a schimbat şi
numele în Israel. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Saul. Mer-
gea Saul plin de trufie şi de „putere” spre Damasc, să-i
persecute pe creştini, dar Domnul l-a aruncat la pământ
şi l-a făcut un orb neputincios. Din această cădere şi în-
frângere s-a ridicat Saul plin de dar şi de binecuvântare
şi din Saul s-a schimbat în Pavel.
Această înfrângere ne trebuie şi nouă pentru do-
bândirea mântuirii noastre sufleteşti. A fi înfrânt şi bi-
ruit de Domnul înseamnă a simţi că eşti slab, că singur
nu poţi face nimic. În această slăbiciune se arată pute-
rea lui Dumnezeu, precum a spus-o aşa de frumos şi
Pavel, apostolul: „Am plăcere în slăbiciune, în mus-
trări aspre, în necazuri şi strâmtorări pentru Hristos,
căci când sunt slab, atunci sunt puternic” (II Cor. 12,
10). Când cad, Domnul mă ridică, zicea şi psalmistul
David. Pe înţelesul cel adevărat, când mă rog zicând:
„Doamne, întăreşte-mă”, ar trebui să zic: „Doamne,
slăbeşte-mă”… Doamne, slăbeşte-mă şi îmi sfarmă
toate puterile firii mele celei vechi, pentru ca să birui
totdeauna Tu.
O, ce putere, ce dar şi ce binecuvântare urmează în
viaţa ta după ce eşti biruit de Domnul şi ai devenit cu
adevărat robul Lui!
În viaţa creştinilor se foloseşte vorba de „robul lui
Dumnezeu”. E o vorbă frumoasă şi cu adânc înţeles,
180
dar de cele mai multe ori e numai o vorbă goală, căci a

fi rob cuiva înseamnă a fi biruit de el şi supus întru toate
lui. A fi robul lui Dumnezeu înseamnă a-I sluji întru
toate numai Lui şi a nu te mişca şi duce nicăieri fără şti-
rea Lui. A fi robul lui Dumnezeu înseamnă a fi copleşit
cu totul de Duhul lui Dumnezeu, de dragoste, de milă,
de bunătate, de adevăr şi de celelalte daruri ce curg din
Evanghelia Lui. Or, dacă ne uităm în jurul nostru, ve-
dem că cei mai mulţi se cheamă numai robi ai lui Dum-
nezeu, dar aievea sunt robi ai patimilor şi plăcerilor
lumeşti, sunt robi ai diavolului care îi târăşte în toate
părţile cu ajutorul patimilor şi plăcerilor lumeşti. De cine
este biruit cineva, aceluia îi este rob, zice Apostolul Pe-
tru (II Petru 2, 19). Eşti tu biruit de Domnul sau de dia-
volul, eşti tu robul lui Dumnezeu sau robul diavolului?
O temniţă dulce
Apostolul Pavel a scris Epistola către Filimon în
temniţă. Şi ştiţi ce scrie în epistolă? „…Mulţumesc lui
Dumnezeu… am bucurie şi mângâiere…” Nici un cu-
vânt de plângere şi durere. Picioarele îi erau legate în
obezi grele şi Pavel scrie despre bucurie şi mângâiere.
Da, da, pentru că trăia cu sufletul în libertatea cea dul-
ce a Evangheliei; era slobod de legăturile păcatului.
O aşa temniţă dulce avea şi Iosif, care scăpase în
temniţă din robia desfrânării în care încerca să-l atragă
soţia lui Putifar. Temniţa şi robia cea adevărată este
păcatul. Din această temniţă şi robie trebuie să scă-
păm. „Scoate, Doamne, din temni ţă sufletul meu”…
181
Preot IOSIF TRIFA
Doi biruiţi…
Despre Saul ne spune Biblia că un „duh rău îl
muncea pe el”; iar despre David ne spune că „peste
David era Duhul Domnului” (I Sam. 16, 13-14). Saul
era biruit de diavolul, iar David era biruit de Domnul.
nimeni n-a cântat aşa de frumos ca David bucuria şi
puterea unei vieţi biruite şi cârmuite de Domnul.
„Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de
cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de
cine mă voi înfricoşa?” (Ps. 26, 1).
Dragă cititorule! Noi n-avem o altă slobozenie de-
cât a fi robii lui Dumnezeu ori robii diavolului. O altă
cale, de mijloc, nu este, căci nimeni nu poate sluji la
doi domni: „şi lui Dumnezeu, şi Mamonei”. Eşti tu, ci-
titorule, robul lui Dumnezeu, sau eşti un rob al păcatu-
lui (Rom. 7, 15), ţinut în robie de satana, ca să faci voia
lui, legat fiind în legăturile poftelor şi ale patimilor?
(Rom. 5, 6).
„Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre

mine. Şi m-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina no-
roiului şi a pus pe piatră picioarele mele” (Ps. 39, 1-2).
182
CEVA DESPRE VIAŢA

FAMILIALĂ
maginea de mai sus îi arată pe strămoşii noştri

I Adam şi Eva după ce Dumnezeu i-a scos din rai
şi i-a lăsat în lume ca „prin sudoarea feţei lor să-şi
câştige pâinea cea de toate zilele”. Şi a zis Dumnezeu
către Adam: „Blestemat să-ţi fie ţie pământul, întru ne-
cazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale…
spini şi pălămidă va răsări ţie şi în sudoarea feţei tale
vei mânca pâinea ta”… Iar către Eva a zis: „Înmulţind
183
Preot IOSIF TRIFA
voi înmulţi durerile tale şi în dureri vei naşte fii”.

(Citiţi pe larg la Facere, cap. 3)
Aşa i-a pedepsit Dumnezeu pe Adam şi pe Eva, dar

bine să băgăm de seamă, nu cumva să credem că munca
li s-a dat lui Adam şi Evei numai ca o pedeapsă cereas-
că. Munca li s-a dat lui Adam şi Evei şi ca un ajutor su-
fletesc; li s-a dat spre sănătatea lor trupească şi sufle-
tească. Toţi învăţaţii vremilor trecute şi vremilor noas-
tre sunt de aceeaşi părere, că munca întăreşte sănătatea
trupească şi sufletească a omului. Dumnezeu a pedepsit
neascultarea lui Adam şi a Evei cu necazurile traiului
vieţii, dar, în schimb, ca un Dumnezeu milostiv, le-a
dat şi o bucurie, o mângâiere, o fericire pământească.
Această bucurie este viaţa familială. E greu traiul vieţii
pentru un bărbat, e grea viaţa pentru o femeie, dar, în
schimb, Dumnezeu a dat omului o mare bucurie în
mijlocul vieţii familiale. Dacă este în această lume o
bucurie şi o fericire lumească, apoi aceasta este viaţa
familială, farmecul vieţii familiale.
Dar nu orice viaţă familială este o bucurie şi o feri-
cire. Atâtea case şi căsnicii sunt iaduri adevărate. Te-
meiul unei vieţi familiale fericite este Mântuitorul, este
viaţa cea trăită cu El şi cu Evanghelia Lui. Când şi so-
ţul, şi soţia trăiesc o viaţă cuprinsă, aprinsă şi cârmuită
de duhul Evangheliei, ferice de casa aceea şi de viaţa
familială din ea. Dar vai de casa din care s-a stins rugă-
ciunea şi viaţa cea după Evanghelie. Dintr-o astfel de
casă iese Mântuitorul şi în locu-I rămâne un iad, chiar
dacă ar fi plină casa de aur şi de toate bunătăţile! O, ce
viaţă familială fericită este acolo unde soţii trăiesc o via-
ţă nouă, după Evanghelie! Eu am cunoscut o casă unde
184
soţii nu se ruşinau să îngenuncheze amândoi şi să se

roage împreună seara şi dimineaţa. „Noi nu ne-am
certat niciodată – ziceau către mine – şi când am avut
ceva supărare întreolaltă, repede ne-am împăcat în
Domnul, înainte de a ajunge diavolul între noi (dracul
aleargă tot în galop unde se ceartă soţii). Când ne-a
trebuit ceva, ne-am rugat; când am avut ceva întrista-
re, ne-am sculat şi noaptea la rugăciune… şi Domnul
ne-a ascultat şi a făcut minuni în casa noastră. Şi în
sporul mâinilor noastre”…
Dacă lumea de azi e stricată şi se strică mereu, apoi
pricina acestui lucru e tocmai faptul că s-a stricat viaţa
familială, iar viaţa familială s-a stricat pentru că oame-
nii de azi nu-L cunosc pe Mântuitorul şi nu trăiesc o vi-
aţă cu El şi cu Evanghelia lui. Nu se pot înţelege soţii
de azi pentru că nu trăiesc o viaţă de creştini adevăraţi.
În casa inimii oamenilor au intrat patimile cele rele şi a
ieşit Mântuitorul, de aceea au ieşit din casa lor bucuria
şi fericirea vieţii familiale. Unii au primit patima beţiei
şi beţia a făcut un iad din casa lor şi din viaţa lor fa-
milială; alţii au apucat cu desfrânarea şi desfrânarea a
spart şi a murdărit cuibul lor familial. Din multe su-
flete s-a stins duhul blândeţii; duhul dragostei, duhul
îndelung-răbdării şi al bunătăţii evanghelice şi de aici
neînţelegeri, sudălmi, certuri, bătăi etc., etc. În alte su-
flete s-a stins credinţa şi frica de Dumnezeu şi de aici
divorţuri, „sistemul” de a se feri de prunci, de a lepăda
prunci etc., etc.
Se zguduie azi din temelie morala popoarelor şi a
lumii tocmai din pricină că s-a stricat curăţenia şi mo-
ralul vieţii familiale. Tăria oricărui neam e familia. Şi
tăria neamului nostru a fost viaţa familială simplă şi cu-
185
Preot IOSIF TRIFA
rată a poporului de la sate. De când eram copil în casa

tatălui meu plugar, mi-aduc aminte că toţi ai casei în-
genuncheam şi ziceam „Tatăl nostru” când începeam la
plug. Sunetul plugului era un cântec de rugăciune. Mo-
şul meu n-arunca sămânţa în pământ până nu îngenun-
chea mai întâi lângă ea şi cerea binecuvântarea cerului
de sus. O, ce bucurie dă şi azi viaţa de muncă şi de ru-
găciune de la sate! Eu mă gândesc la bucuriile tatălui
meu plugar, care vorbeşte cu oile lui şi îşi mângâie boii
la jug. La oraşe, lumea e mai puţin credincioasă tocmai
fiindcă a schimbat felul vieţii lăsat de Dumnezeu.
Domnii au făcut zi din noapte şi noapte din zi. La sate,
oamenii trăiesc şi azi o viaţă mai strâns legată de
Dumnezeu prin muncă şi credinţă. Dar, durere! Şi
această viaţă s-a stricat. Unde se pomeneau în vremu-
rile de demult la sate atâtea divorţuri şi atâtea case
stricate ca azi?
Eu te întreb, ce fel de viaţă familială trăieşti tu, ci-
titorule şi cititoare care sunteţi căsătoriţi? Lăsaţi-L pe
Mântuitorul să intre în inimile voastre şi atunci şi în că-
suţa voastră se vor sălăşlui pacea, dragostea, liniştea,
bună înţelegerea şi binecuvântarea în toate lucrurile
voastre.
Ce sădeşte unul smulge celălalt

Doi soţi aveau o grădină pe care o semănaseră cu
mai multe feluri de legume. Mai rămăsese un colţ mic
nesemănat. „Hai să semăn aici ceva fără ştirea bărba-
tului – îşi zise femeia. Să-i fac o surpriză.” Dar tot aşa
186
se gândi şi bărbatul: să semene şi el ceva fără ştirea so-

ţiei. Nevasta a semănat flori, iar bărbatul mac. Când a
răsărit macul, nevasta a alergat şi l-a smuls, aşteptând
să răsară florile ei. Când au răsărit florile, le-a smuls
bărbatul, aşteptând să răsară macul lui, aşa că pe ur-
mă n-a mai răsărit nimic.
Aşa fac unii părinţi – foarte mulţi – şi când e vorba
de creşterea copiilor. Ce seamănă unul smulge celălalt
şi astfel nu răsare nimic.
Aşa se întâmplă şi când, peste tot, copilul n-are
creştere bună în casă. În acest caz e zadarnică munca
ce o fac Biserica şi Şcoala. Ce seamănă preotul şi das-
călul în inima copilului smulge creşterea cea rea ce o
are copilul în familie.
Inima copilului e ca un ogor nesemănat. A părinţi-
lor este, în primul rând, înfricoşata răspundere despre
ce fel de sămânţă seamănă în acest pământ şi a lor este
răspunderea despre cum au ajutat să crească sămânţa
ce au semănat-o în acest pământ Biserica şi Şcoala.
„Iar mamele care nu-şi cresc copiii în cucernicie

şi frică de Dumnezeu sunt mai rele decât cele ce-şi
omoară copiii.”
(Sf. Ioan Gură de Aur)
187
Preot IOSIF TRIFA
IOSIF SCAPĂ ÎN TEMNIŢĂ DE

ROBIA DIAVOLULUI…
hipul de mai sus ni-l arată pe Iosif din Biblie

C când ajunsese în temniţă. Soţia dregătorului
Putifar stăruise pe lângă Iosif să desfrâneze cu ea, în-
să Iosif a fugit de ispita desfrânării. Ca răzbunare,
femeia îl pârăşte pe Iosif că el a încercat să se apro-
pie de ea. Atunci Putifar l-a aruncat pe Iosif în închi-
188
soare, însă „Domnul a fost cu Iosif şi în închisoare şi

a vărsat peste el milă şi i-a dat lui trecere înaintea
celui ce era mai-mare peste temniţă şi a dat el tem-
niţa pe mâna lui Iosif şi Domnul era cu Iosif şi, în
toate câte făcea el, Domnul îi dădea izbândă”... Aici
în temniţă tâlcuieşte Iosif visul paharnicului şi al bu-
cătarului lui Faraon. Paharnicul a scăpat din temniţă,
precum i-a spus Iosif, dar, scăpând, l-a uitat pe Iosif.
Nu l-a uitat însă Domnul şi, după doi ani, Iosif a ieşit
din temniţă ca cel dintâi sfetnic al împăratului. (Citiţi
pe larg la Facere, cap. 39 şi 40.)
O, ce plină de înţeles şi de învăţătură sufletească

este viaţa lui Iosif din Biblie! Biblia spune că „Domnul
era cu Iosif şi Iosif izbutea în toate cele”. Dar asta nu
trebuie să o înţelegem numai aşa că Domnul Şi-l alese-
se pe Iosif şi Se ţinea de el cu dar şi izbânzi, ci trebuie
să vedem şi latura cealaltă. Iosif era alesul Domnului
pentru că trăia o viaţă plăcută Domnului, trăia o viaţă
cu Domnul şi Domnul era cu el. După ce l-au vândut
fraţii, Iosif ajunsese copilul nimănui în lume; dar toc-
mai acest lucru l-a învăţat să se alipească cu tot sufle-
tul lui de Tatăl Ceresc şi să-şi pună spre El toată nă-
dejdea lui (Ps. 104). Iosif învăţase să trăiască o viaţă
legată clipă cu clipă de Domnul şi această viaţă l-a
ajutat să treacă cu biruinţă peste toate încercările şi
necazurile ce i-au ieşit în cale.
Cea mai grea încercare ce a ieşit în calea vieţii lui
Iosif a fost ispita desfrânării cu care îl ademenea femeia
lui Putifar. „În fiecare zi, ne spune Biblia, grăia femeia
către Iosif să se culce şi să se împreune cu ea” (Facere
39, 10). Zi de zi stăteau în faţa lui cele două căi: calea
189
Preot IOSIF TRIFA
plăcerilor lumeşti – calea cea largă a morţii – şi calea

cea strâmtă a vieţii. Moartea şi viaţa stăteau în faţa lui,
să-şi aleagă. Iosif şi-a ales viaţa. Iosif a biruit ispita
desfrânării pentru că Domnul era cu el şi el era cu
Domnul. „Vino, Iosife – va fi zis femeia lui Putifar –
vino să ne veselim şi să ne culcăm împreună, căci nu ne
vede nimeni…”. „Fugi, femeie – va fi răspuns Iosif –
eu nu sunt singur, eu sunt cu Domnul meu şi nu mă
despart de Domnul meu pentru poftele cele lumeşti”…
Dacă Iosif ar fi fost biruit de ispita desfrânării, oare
ce s-ar fi ales de el? Până la un loc poate i-ar fi mers
bine. Ar fi fost alesul şi iubitul stăpânei sale, dar mai
târziu Putifar ar fi simţit acest lucru şi pe Iosif l-ar fi
mâncat ciorile şi spânzurătorile ca pe Iuda cel ce L-a
părăsit pe Domnul. Soarta vieţii lui Iosif s-a hotărât în
clipa când a biruit ispita. Să învăţăm că aşa trebuie să
biruim şi noi ispitele. Ispite multe ne ies şi nouă în cale
şi mai ales cu ispita desfrânării iese şi azi satana de
cele mai multe ori în calea vieţii oamenilor. Această
ispită grea poate fi biruită numai aşa cum a biruit-o
Iosif: printr-o viaţă trăită cu Domnul şi cu ajutor şi dar
de la Domnul. Pe cei mai mulţi creştini îi biruie ispita
desfrânării tocmai pentru că nu-L cunosc cu adevărat
pe Domnul, nu trăiesc o viaţă cu El, n-au gustat din
bucuria, puterea şi dulceaţa acestei vieţi şi de aceea se
despart de Domnul, ca să rămână cu desfrânarea şi cu
poftele cele lumeşti. O, cum ştie satana să-i atragă pe
oameni în ispita desfrânării…
De când eram preot la sat, îmi aduc aminte de unii
care se spovedeau aşa: „N-am făcut nici un rău mai ma-
re, părinte, n-am omorât, n-am aprins, n-am furat, decât
iac-aşa cu muieri de-astea m-am mai scăpat…”. Adică
190
diavolul îi şoptea omului să vorbească cu „iac-aşa” de

un păcat aşa de mare şi ucigător de suflete cum e des-
frânarea. O, ce păcat grozav e desfrânarea! E un păcat
aşa de mare încât, de cele mai multe ori, atrage asupra
omului încă în această lume pedeapsa cerului de sus.
Însă, o, ce binecuvântări se revarsă peste cei ce păzesc
curăţia fecioriei (şi a juniei) şi curăţia căsătoriei.
După biruirea ispitei, e adevărat că Iosif ajunge în
temniţă la suferinţă, dar suferinţa aceasta era o suferinţă
ce-i dădea binecuvântare şi bucurie chiar. Iosif era în
temniţă, dar era voios că scăpase din cealaltă temniţă: a
păcatului. Iosif era închis, dar avea o libertate dulce,
avea o libertate mai scumpă şi mai dulce decât alţii:
avea sufletul liber de lanţurile păcatului. Uitaţi-vă cât
de mulţumit şi de liniştit stă Iosif, în vreme ce ceilalţi
stau legaţi şi aplecaţi de lanţuri grele. Aşa ar sta şi Iosif
dacă ar fi păcătuit cu femeia lui Putifar.
Şi oare de ce l-a trecut Domnul pe Iosif prin atâtea
încercări şi suferinţe? Pentru că aceasta este şcoala su-
ferinţelor, cea în care omul învaţă să-L cunoască cu
adevărat pe Dumnezeu şi să se alipească cu toată inima
lui de El. Ani de zile a stat Iosif în această şcoală şi,
când îşi pusese nădejdea în făgăduinţa paharnicului că
va interveni pentru el (dar paharnicul l-a uitat pe Iosif),
Domnul mai lungeşte cu încă doi ani şcoala suferinţelor
lui pentru ca el să înveţe că Domnul singur nu-l uită pe
cel credincios. Domnul a voit să facă din Iosif un vas
ales, un vas tare şi pentru aceasta a trebuit focul sufe-
rinţelor şi al încercărilor, aşa precum olarul pe vasele
cele mai bune le arde în foc mai tare. Când Iosif era un
vas destoinic pentru Duhul lui Dumnezeu (Facere 41,
38), se începe mărirea lui.
191
Preot IOSIF TRIFA
Iată, iubite cititorule, ce minunată predică de viaţă

ne poate fi nouă Iosif din Biblie şi viaţa lui. Şi tu poţi
să trăieşti o astfel de viaţă, şi tu poţi fi şi te poţi face
alesul şi iubitul Domnului ca Iosif. Trăieşti tu o astfel
de viaţă?
Acul doctorului
Când doctorul află pe cineva greu bolnav şi ameţit
de boală, ia un ac şi cu el îl împunge pe cel bolnav. De
simte bolnavul împunsătura şi se mişcă, atunci mai es-
te nădejde de scăpare şi tămăduire; dar de nu simte
bolnavul nimic, atunci e pierdută orice nădejde.
Aşa sunt, dragă cititorule, şi suferinţele şi necazuri-
le ce ni le trimite doctorul nostru cel sufletesc, Tatăl
Ceresc. De simţi acul mustrărilor şi al suferinţelor,
atunci tu poţi fi tămăduit şi mântuit; dar dacă nu le
mai simţi eşti pierdut.
192
VINUL L-A SMINTIT ŞI PE ÎN-

ŢELEPTUL SOLOMON
maginea de mai sus arată cum a căzut din cre-

I dinţă înţeleptul Solomon. „Şi era împăratul
Solomon – zice Biblia – iubitor de femei şi a avut multe
femei străine, afară de fata lui Faraon (care era soţia
lui). Şi a fost când a îmbătrânit Solomon, femeile au
abătut inima lui după alţi dumnezei şi n-a fost inima lui
Solomon întreagă cu Domnul Dumnezeul lui ca inima
lui David, tatăl său. Şi a făcut Solomon rău înaintea
193
Preot IOSIF TRIFA
Domnului. Pe muntele din faţa Ierusalimului a zidit

altar pentru idolii femeilor lui cu care aducea tămâie şi
jertfe idolilor. Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon.” I-a
cruţat viaţa şi împărăţia numai pentru tatăl său, David
proorocul. După moartea lui, împărăţia i-a fost spartă.
(Citiţi pe larg în cartea I Împăraţi sau III Regi, cap. 11.)
O, ce lucru grozav se vede în chipul de mai sus!

Solomon înţeleptul, Solomon alesul şi iubitul Domnu-
lui, iată-l ajuns să se închine la idoli. Spre sfârşitul vieţii
sale, Solomon L-a părăsit pe Domnul. Grozavă cădere!
Să cercetăm puţin cum a putut cădea Solomon
într-o rătăcire atât de mare. Biblia ne spune şi acest
lucru. Ni-l spune însuşi Solomon în cuvintele: „Am
hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin, în
vreme ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, să stă-
rui astfel în nebunie până voi vedea ce este bine să fa-
că fiii oamenilor” (Ecles. 2, 3). Eu socotesc că acesta
este începutul şi izvorul căderii lui Solomon. Nu-i
vorbă, Solomon a luat această hotărâre nebună cu
gând bun, de a cunoaşte prostia şi nebunia (Ecles. 1,
17) ce le fac băutura şi beţia, însă pe urmă Solomon
nu s-a mai putut ridica din „nebunia” în care se băga-
se. A şi scris Solomon cele mai potrivite învăţături
despre beţie, la Pilde 28, 31-34, unde zice: „Nu te uita
la băutură când face spume în pahar, alunecă uşor,
dar pe urmă muşcă ca un şarpe şi înţeapă ca o viperă.
Ochii tăi se vor uita după femei străine şi gura ta va
grăi prostii. Şi vei fi ca un om culcat în mijlocul mării
şi ca un cârmaci adormit la cârmă”. Ce învăţătură
adevărată! Solomon a scos-o şi a scris-o din păţania
lui. Vinul l-a făcut şi pe el să iubească femei străine şi
194
să piardă cârma cea adevărată a vieţii. Când s-a hotă-

rât să-şi veselească trupul cu vin, Solomon credea că
inima îl va cârmui şi atunci cu înţelepciune, dar vinul
i-a stricat cârma inimii şi Solomon n-a mai putut scăpa
la viaţă. O, ce afurisită e băutura! Omul, când apucă
cu băutura, îşi vede pieirea, dar nu se poate opri.
Solomon simţea şi scria că a pierdut cârma vieţii şi
totuşi nu s-a mai putut întoarce din calea pieirii. N-are
dracul nici un alt ajutor atât de bun ca băutura şi beţia.
Băutura şi „femeile străine” (acestea două se ţin strâns
deolaltă) omoară şi azi cele mai multe suflete. Puţini
din cei ce apucă cu băutura se mai întorc înapoi pe că-
rările vieţii.
Biblia ne spune că Solomon a ţinut să guste din
toate plăcerile acestei lumi. „Tot ce mi-au poftit ochii
le-am dat şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfă-
tare”, scrie Solomon în Eclesiastul 2, 10. Dar iată
unde a ajuns Solomon cu gustarea tuturor plăcerilor.
Sunt şi astăzi destui care trăiesc în credinţa rătăcită
că „trebuie să-şi trăiască viaţa”, satisfăcându-şi cât
mai multe plăceri lumeşti. Toţi aceştia sunt pe căile
pieirii sufleteşti.
Biblia ne spune că „inima lui Solomon n-a fost
întreagă cu Domnul”. Inima lui era împărţită în două.
Cu o parte slujea Domnului, iar cu altă parte plăcerilor
lumeşti, adică diavolului. De aici a pornit căderea lui,
căci, pe urmă, diavolul i-a cuprins toată inima. Aşa
păţesc şi azi toţi acei care cred că pot sluji cu inima lor
şi Domnului, şi diavolului. Numai cu o inimă predată
întreagă Domnului putem câştiga mântuire sufleteas-
că. Solomon a cerut de la Dumnezeu „înţelepciune, să
deosebească binele de rău” (I Împ. 3, 9). Dumnezeu
195
Preot IOSIF TRIFA
i-a ascultat cererea. Solomon i-a întrecut pe toţi cu

mintea şi înţelepciunea. Dar n-a avut Solomon şi ini-
mă destulă pentru Domnul şi pentru asta n-a avut nici
putere destulă ca să facă binele. David proorocul, tatăl
lui Solomon, a cerut de la Dumnezeu „inimă curată” –
şi această inimă l-a mântuit. Înţelepciunea şi mintea,
numai singure, nu pot mântui dacă inima nu e pusă şi
ea în slujba Domnului. Sunt şi azi atâţia oameni care
cunosc binele şi răul, cunosc toate păcatele şi toate
pravilele şi totuşi nu trăiesc o viaţă cu Domnul, pentru
că inima lor nu e predată cu totul Domnului. Aşa şi
Solomon. Pildele lui Solomon plac minţii pentru că
sunt scrise cu înţelepciune, dar nu mişcă inima, pentru
că nu sunt scrise cu putere. Sunt scrise de unul care
n-a trăit el însuşi sfaturile bune ce le-a dat. Psalmii lui
David „aprind inima şi rărunchii” pentru că sunt scrişi
de unul care i-a şi trăit şi a avut o inimă predată cu
totul Domnului.
Căderea lui Solomon să ne fie o grăitoare pildă
despre cum îl trage satana pe om în căile pieirii su-
fleteşti. Truda cea mai mare o pune satana în a-i ră-
tăci tocmai pe aleşii Domnului şi pe cei apucaţi în
căile mântuirii sufleteşti (de cei rătăciţi n-are grijă,
pentru că-i ştie în mâna lui). Nu te încrede, dragă ci-
titorule, de eşti apucat pe calea mântuirii, ci te roagă
şi priveghează neîncetat, căci satana te urmăreşte şi
te pândeşte neîncetat. Să scăpăm de el apropiindu-ne
tot mai tare de Domnul. Domnului să-I predăm neîn-
cetat inima noastră, toată viaţa noastră, toate gându-
rile şi vorbele noastre. Să fugim de ispita patimilor şi
plăcerilor lumeşti, căci acelea l-au pierdut şi pe înţe-
leptul Solomon.
196
Cele două căruţe

Un căruţaş îl ajunse în drum pe altul şi voi să-l în-
treacă.
– Fă-mi loc să trec înainte, se răsti el către cel ce
mergea înaintea lui.
– Da’ pe urma mea nu poţi merge? răspunse celă-
lalt.
– Nu, zise cel dintâi, pentru că mie mi se cuvine să
merg înaintea ta.
– Da’ de ce, ce duci în căruţa ta?
– Eu duc spirt şi ţuică.
– Atunci, frate, ai dreptate. Treci înainte, pentru
că eu duc în căruţa mea coşciuge şi trebuie să merg în
urma ta.
„…căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn…

Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm
dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele
luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi
în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în
ceartă şi în pizmă” (Rom. 13, 11-13).
197
Preot IOSIF TRIFA
LA PRAZNICUL NOSTRU NA-

ŢIONAL DIN 1 DECEMBRIE
n fiecare an la 10 Mai avem cel mai mare praz-

Î nic din calendarul neamului nostru: unirea tutu-
ror românilor într-o singură ţară, dorită şi visată de stră-
moşii noştri.
M-am gândit să dau pentru această zi o citire potri-
vită din Biblie şi n-am aflat nici una mai potrivită ca
cea de mai jos.
198
Biblia Vechiului Testament ne spune că israeliţii

s-au stricat după ce au scăpat din robia Egiptului. L-au
uitat pe Dumnezeu, dezrobitorul lor; au cârtit împotriva
Lui, s-au dat idolilor, desfrânărilor şi păcatelor. Pentru
aceasta, Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească patruzeci
de ani prin pustia de lipsuri, necazuri şi pedepse. Pentru
păcatele lor, israeliţii au murit în pustie înainte de a
ajunge în Canaanul cel făgăduit. „Şi a grăit Domnul că-
tre Moise, zicând: «În pustia aceasta vor cădea oasele
voastre… nu veţi intra în pământul pe care l-am făgăduit
vouă… pe pruncii voştri îi voi duce în acest pământ…
iar oasele voastre vor rămâne în pustia aceasta»”
(Numeri 14, 26-32). Cuvântul Domnului s-a împlinit.
Israeliţii au murit în pustie, numai copiii lor au ajuns în
Canaan. Nici lui Moise nu i s-a dat să ajungă în Canaan.
„Domnul S-a mâniat şi pe mine din pricina voastră – zice
Moise – şi a zis: «Nici tu nu vei intra în Canaan»” (Deut.
1, 37). Înainte de a muri, Moise se sui pe vârful muntelui
Nebo de unde Dumnezeu i-a arătat Canaanul, zicându-i:
„Acesta este pământul ce-l voi da seminţiei tale; ţi l-am
arătat să-l vezi, dar tu nu vei intra într-însul” (Deut. 34,
4). Imaginea de alături înfăţişează clipa în care Dumnezeu
îi arată lui Moise Canaanul, înainte de a muri.
O, ce plină de înţeles şi de învăţătură este pentru noi

această istorie din Biblie! În ea parcă-i pusă chiar istoria
noastră şi păţaniile noastre. Ca şi odinioară israeliţii,
fost-am şi noi într-un „Egipt” de supunere şi de robie
străinilor. Când am scăpat din robie, acum opt ani3, cân-
tat-am şi jucat-am de bucuria dezrobirii noastre. Dar pe
3
Perioada dintre anul 1918 şi anul primei apariţii a acestei cărţi.
199
Preot IOSIF TRIFA
urmă ce s-a întâmplat? Apucat-am şi noi ca israeliţii

printr-o pustie de necazuri, de lipsuri şi de greutăţi ce nu
se mai gată… De opt ani am scăpat din „Egipt” şi încă
n-am ajuns în Canaanul binelui.
Oare de ce? D-apoi de aceea, pentru că şi noi, ca odi-
nioară israeliţii, ne-am stricat după ce am scăpat din robia
„Egiptului” nostru (Ieşire 32, 7). Sculatu-ne-am şi noi să
jucăm şi să ne petrecem ca odinioară israeliţii (Ieşire 36).
Făcutu-ne-am viţel de aur: banii, plăcerile, beţiile, desfrâ-
nările sunt tot atâţia viţei de aur şi idoli ai vremurilor şi
oamenilor de azi. Nu ne lipseşte nici „apa Meribei”, apa
certei şi a zavistiei de fraţi (Numeri 20, 13).
Pentru toate acestea, Domnul ne ţine şi ne poartă
ca odinioară pe israeliţi prin pustia necazurilor şi greu-
tăţilor. În loc să ne îndreptăm, tot mai răi şi mai răi ne
facem, de aceea pustia nu se mai gată şi Canaanul bi-
nelui nu se mai arată.
Israeliţii au rătăcit patruzeci de ani prin pustie şi
toţi – afară de doi – au murit înainte de a ajunge în
Canaanul cel făgăduit. Cam aşa ni se arată şi nouă.
Vom muri cu toţii înainte de a ajunge binele şi uşurarea
pe care le-am aşteptat. Numai copiii şi nepoţii noştri
vor ajunge binele… dacă îi vom creşte în cele bune. Ca
oarecând lui Moise, Dumnezeu ne-a arătat şi nouă nu-
mai din depărtare Canaanul binelui, dar pentru păcatele
noastre nu ne lasă să intrăm în el.
Oamenii de azi aşteaptă Canaanul binelui din multe
părţi. Unii îl aşteaptă de la oameni, alţii de la politică. În-
să binele trebuie aşteptat din altă parte: de la îndreptarea
purtărilor noastre. Până când noi suntem răi, în zadar aş-
teptăm vremuri bune. La congresul din Stocholm, unde
trimişii tuturor Bisericilor s-au sfătuit asupra îndreptării
200
relelor din lume, principele Suediei a spus o vorbă foarte

cuminte. „Noi, oamenii şi popoarele de azi – a zis prin-
cipele – trăim vremile ce le merităm”… La aşa oameni,
aşa vremuri… la aşa cap, aşa căciulă. Noi căutăm prici-
nile relelor tot în afară de noi, şi ele sunt în noi.
Şi nu numai noi românii suntem în această stare
biblică. Toate popoarele sunt aşa. Când am fost la Ieru-
salim, am văzut şi Muntele Nebo de unde i-a arătat
Dumnezeu lui Moise Canaanul. În vârful muntelui mi
se părea că văd toate popoarele şi pe Domnul deasupra
lor, arătându-le în zare Canaanul, binele, uşurarea. În
acest Canaan, acele neamuri vor intra mai întâi, care
vor înţelege mai curând cuvintele Evangheliei: căutaţi
mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se
vor adăuga vouă (Matei 6, 33). De necazuri, acele nea-
muri vor scăpa mai întâi, care vor fi mai mult nădăjdu-
ind spre Domnul; căci dacă vom fi nădăjduindu-ne spre
Dânsul, ne vom mântui printr-Însul (Isaia 1, 27).
În praznicul nostru naţional din 1 Decembrie, să nu
uităm acest adevăr.
Lăudaţi-L, că e mare Dumnezeu

Lăudaţi-L, că e mare
Dumnezeu,
Ce-a păzit cu mână tare
Pe român, poporul Său!
El din veci ne-a fost Părinte

Şi Stăpân;
Nici de astăzi înainte
N-o să-l uite pe român.
201
Preot IOSIF TRIFA
Mare e a Lui putere

Şi va fi;
Şi de câte ori vom cere
Să ne-ajute, va veni.
Avem veacuri mărturie

C-al Său scut,
Apărându-ne-n urgie,
Printre valuri ne-a trecut.
Când veneau gloate barbare

Peste noi,
Dumnezeul nostru mare
Ne da braţe de eroi.
Când purtam în grea robie

Lanţul greu,
Noi credeam în bărbăţie
Şi-ntr-al nostru Dumnezeu.
L-am chemat să ne ridice

Şi-a venit;
Şi din lanţuri inamice
Braţele ne-a dezrobit.
El ne-a dus la libertate

Şi la drept;
Şi sub scutu-I vom străbate,
Cu credinţa Lui în piept.
(Al. Lapedatu)
202
DIAVOLUL ŞI AZI TOT AŞA ÎI

ISPITEŞTE PE OAMENI
ste cunoscută istoria căderii lui Adam şi ale

E Evei, când i-a înşelat şarpele-diavol să guste
din pomul cel oprit. Până şi copiii cei mici de şcoală
cunosc această istorie. Vă rog să o citiţi cu luare-
aminte şi în Biblie, la cartea Facerii, capitolul 3. Însă
puţini sunt acei care cunosc înţelesul adânc ce este în
istoria acestei căderi. Căci înţelesul acestei căderi nu e
numai acela că Adam şi Eva au păcătuit şi Domnul
203
Preot IOSIF TRIFA
Hristos a venit în lume să şteargă acest păcat strămo-

şesc. Această învăţătură – pe care o cunoaştem din
cărţile de religie – e frumoasă şi e adevărată, numai că
pentru mine şi pentru tine, cititorule, n-are nici o în-
semnătate atâta timp cât noi trăim o viaţă cufundată în
toate patimile, fărădelegile şi ticăloşiile. Nici Naşterea
Domnului, nici Botezul, nici Moartea şi Învierea
Domnului, nici mântuirea lui Adam şi ştergerea păca-
tului strămoşesc n-au nici o însemnătate pentru mine
şi pentru tine câtă vreme noi trăim fără nici o schim-
bare sufletească, câtă vreme trăim o viaţă încărcată cu
toate urmările păcatului strămoşesc, cu toate patimile
şi fărădelegile.
Înţelesul cel dintâi al căderii lui Adam şi al Evei
este acela să aflu că şi eu sunt un Adam înşelat de şar-
pele diavol. Să aflu că istoria lui Adam şi al Evei se
petrece şi cu mine, să aflu că şi pe mine tot aşa m-a în-
şelat şi mă înşeală diavolul, cum i-a înşelat odinioară pe
Adam şi pe Eva.
Biblia spune că şarpele-diavol s-a apropiat de
Adam şi de Eva cu vorbele:
– Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, ori numai vi se
pare vouă, să nu mâncaţi din toţi pomii raiului?
– Da, a răspuns Eva, Dumnezeu ne-a spus lămurit:
„Să nu mâncaţi din rodul pomului din mijlocul grădinii,
căci cu moarte veţi muri”.
Atunci satana, văzând că Adam şi Eva n-au uitat
porunca, începu cu înşelăciunea minciunii:
– Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri,
le zise diavolul, ci pentru că El ştie că îndată ce veţi
gusta vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea
cu Dumnezeu, cunoscând binele şi răul…
204
„Şi a văzut femeia că bun este rodul pomului la

mâncare şi plăcut ochilor la vedere şi cum că frumos
este a cunoaşte binele şi răul. Şi luând din rodul po-
mului, a gustat şi a dat şi bărbatului să guste…”
Adică vedeţi, în faţa lui Adam şi a Evei şarpele di-
avol a pus ispita ochilor şi vorbe de înşelăciune şi min-
ciună. Să luăm aminte că diavolul înşeală şi azi tot aşa.
Pe fiecare patimă, diavolul o pune în faţa omului cu is-
pita gustării şi cu şoapte de înşelăciune. Şi o pune şi cu
un început mic, cu un măr, c-apoi ştie el, diavolul, că
după acest început urmează cele multe.
Spre pildă, patima furtului: diavolul o pune în faţa
omului mai întâi cu un lucru mic şi neînsemnat, cu un
măr, un ac… Omul se înfioară mai întâi de această is-
pită. E ceva ce parcă-l opreşte şi parcă îl mustră. E gla-
sul Domnului, e porunca Domnului. Însă atunci îndată
vine satana cu şoapta: „Ia-l, nu te teme, că nu ţi se în-
tâmplă nimic… alţii fură şi lucruri mari… Da’ ce-i un
măr?… Doar n-a pus omul apă la rădăcina pomului”.
Dacă omul ascultă şoapta diavolului, apoi, mai departe,
are un lucru uşor, căci a doua oară omul nu mai aş-
teaptă atâta îmbietură. Patima şi diavolul îl biruie me-
reu, până ajunge, de la un ou, să fure un bou…
Aşa e, spre pildă mai departe, patima beţiei. Dia-
volul pune şi această patimă în faţa omului cu un „măr”
mic, cu un păhărel de băutură, şi apoi îi şopteşte:
„Gustă, omule, gustă, omule, numai o dată, să vezi cât e
de bună…” Când omul se împotriveşte, satana începe
cu şoaptele: „Da’ ce, numai tu să nu bei, când toată lu-
mea bea şi îşi uită de necaz cu băutura? Doar nu bei din
agoniseala nimănui, ci din munca ta… Că doar pentru
asta-i făcută băutura… Da’ ce-i un pahar?…” Când ai
205
Preot IOSIF TRIFA
băut cel dintâi pahar, satana se bucură şi răsuflă uşurat,

căci mai încolo lucrul lui e uşor. La al doilea pahar,
omul nu se mai îmbie, pe al treilea îl cere, iar după alte
treizeci şi trei, urmează biruinţa diavolului: dumnezei,
preciste, bătăi, desfrânări etc. Patima beţiei începe cu
un „măr”, cu cel dintâi pahar, şi se gată cu pieire tru-
pească şi sufletească. Mărul cu care i-a ispitit diavolul
pe Adam şi pe Eva se pare că în zilele noastre e păhă-
relul cu alcool.
Aşa e, spre pildă mai departe, patima desfrânării.
Când satana pune mai întâi această patimă în faţa
omului, omul se înfiorează. Glasul Domnului îi şopteş-
te: „Păstrează-ţi curăţia trupească şi sufletească!”. Dar
atunci îndată începe şi diavolul cu şoaptele: „Gustă,
omule, gustă numai o dată, să vezi cât e de dulce!…
Gustă, că doar pentru asta-i făcută lumea, să gustăm din
plăcerile ei… că doar nu-i să te faci călugăr…” etc. Da-
că omul ascultă de diavolul şi gustă din această patimă,
nu se mai poate opri până când pe urmă se trezeşte că
amare sunt foarte urmările ei şi se vede cufundat în
pieire trupească şi sufletească.
Toate patimile încep cu un „măr” mic şi pe urmă se
gată cu pieire trupească şi sufletească. Diavolul are
pentru fiecare patimă şi pentru fiecare om câte o şoaptă
de înşelăciune.
Acesta e cel dintâi înţeles al căderii lui Adam şi a
Evei: să afli că şi tu eşti un înşelat şi căzut, iar după ce
ai aflat acest lucru să se trezească şi în tine – ca odi-
nioară în Adam şi în Eva – cunoştinţa păcatului. Să afli
că eşti un pierdut, că eşti un căzut în adâncul răutăţilor
şi singur nu te mai poţi ridica. Să afli că din această sta-
re te mai poate ridica numai Cel făgăduit că va „zdrobi
206
capul şarpelui”, Iisus Mântuitorul. Pe acest Iisus să-L

doreşti şi să-L primeşti ca pe un Mântuitor al tău, ca pe
unul ce a venit în lume să te scape şi pe tine din pieire.
Să te predai cu totul acestui Mântuitor, să te renaşti cu
El în peştera din Vifleem la o viaţă nouă, să te botezi cu
El în râul Iordan, să te răstigneşti cu El pe Golgota, ca
omul tău cel vechi să se răstignească împreună cu El, ca
să mori faţă de păcat şi să învii cu El la o viaţă nouă
(Rom., cap. 6).
Păcatul strămoşesc l-a şters Mântuitorul pe crucea
de pe Golgota, dar urmările acestui păcat stăruie în noi.
Ele sunt firea cea vechea pe care o simţim în noi: aple-
carea omului spre pofte, patimi şi păcate. Această fire o
putem birui numai cu darul ce l-a adus în lume Iisus
Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă.
Această fire o putem birui numai cu întărirea omu-
lui nostru cel duhovnicesc.
Taina mântuirii sufleteşti stă în aceea ca omul cel
duhovnicesc să-l biruie pe cel lumesc, omul cel nou
să-l biruie pe cel vechi, duhul să biruie carnea (Rom.
8, 1-14).
L-ai primit tu, cititorule, pe acest Mântuitor, ca să
poţi birui firea cea veche, urmările păcatului strămoşesc
şi înşelăciunea diavolului?
207
Preot IOSIF TRIFA
DE ANI DE ZILE, UN POTOP

DE NECAZURI NE URMĂREŞ-
TE DE SUS DIN CER
u un om din popor am vorbit astă-vară despre

C lucrurile mântuirii sufleteşti:
208
– Foarte frumos predicaţi în «Lumina Satelor» să se

întoarcă oamenii la Dumnezeu, zicea omul, dar puţini sunt
care citesc şi ascultă această predică; eu socotesc că numai
dacă li s-ar arăta oamenilor vreo minune de la Dumnezeu
s-ar lăsa de răutăţi. Oare de ce nu mai face Dumnezeu şi
azi minuni ca pe vremea lui Moise şi Aron?…
– O, dragă suflete, i-am răspuns eu omului, eşti
într-o greşeală, eşti într-o mare greşeală, căci Dumne-
zeu face şi azi minuni ca pe vremea lui Moise şi Aron,
numai că oamenii de azi nu vor să le vadă şi să le înţe-
leagă. De o vreme încoace, de la război încoace, nu se
mai gată semnele, arătările şi minunile ce le face Dum-
nezeu între noi. Oare n-a fost şi războiul cel mare o ast-
fel de arătare a lui Dumnezeu? Şi oare gripa ce a venit
după război şi care în câteva luni a omorât mai mulţi
oameni decât războiul întreg n-a fost şi ea un semn al
lui Dumnezeu? Şi oare grindinile, secetele, musca co-
lumbacă, grozava scumpete etc., etc., nu sunt şi ele tot
atâtea arătări de la Dumnezeu?
Şi oare potopul ce fu în anul 1925 la Crăciun n-a
fost şi el o arătare cerească şi o minune? În ajun de
Crăciun, apele au înecat oameni, au dus gospodării în-
tregi, lăsând pe tot locul prăpăd, jale şi sărăcie. Tunete
şi fulgere au fost pe unele locuri cu acest prilej şi cur-
cubeu s-a ivit pe cer în dricul iernii. Oare nu sunt aces-
tea cu adevărat o arătare şi o minune cerească?
Ba da, dragă suflete şi iubiţi cititori, toate acestea
sunt semne şi arătări cereşti prin care Dumnezeu ne
mustră pentru fărădelegile noastre şi ne cheamă să ne
îndreptăm. Noi însă ochi avem şi nu le vedem. Minte
avem şi nu le pricepem.
De ani de zile s-a lăsat peste noi un potop de neca-
zuri ce tot mai mare se face. O mână de sus din cer par-
209
Preot IOSIF TRIFA
că ne urmăreşte şi varsă peste noi neîncetat potop de

necazuri şi pedepse. De ani de zile, Dumnezeu parcă
vorbeşte cu noi prin semne şi minuni, prin fel de fel de
pedepse şi plăgi, aşa cum le vorbea odinioară egipteni-
lor prin Moise şi Aron. Noi însă trăim în chipul şi ase-
mănarea lui Faraon. Vedem arătarea şi pedeapsa ceru-
lui, ne înspăimântăm de ea, dar nu ne îndreptăm.
Eu socotesc că după câteva sute de ani, după ce
vremile se vor linişti şi ieşirile sufleteşti se vor întoarce
în matca Evangheliei de unde au ieşit, urmaşii noştri
vor vorbi despre noi, despre rândul acesta de oameni,
întocmai cum vorbim noi despre plăgile Egiptului din
Biblie. Parcă îi văd pe dascălii acelor vremuri cum vor
povesti despre noi copiilor în şcoală, zicând: „Fost-a în
vremile acelea că oamenii Îl părăsiseră cu totul pe
Dumnezeu; şi Dumnezeu i-a certat pe ei cu multe pe-
depse, să se întoarcă din calea răutăţilor. Trimis-a peste
ei războaie înfricoşate, trimis-a greutăţi mari, trimis-a
potopuri în timp de iarnă, dar ei nu s-au îndreptat, ci au
murit în păgânătăţile lor”…
Istoria potopului din Biblie are foarte multă asemăna-
re cu noi şi cu vremile noastre. „Şi se stricase pământul
înaintea lui Dumnezeu – zice Biblia – şi se umpluse de fă-
rădelege. Şi a văzut Domnul Dumnezeu că pământul era
stricat şi tot omul s-a abătut de la calea sa…” (Facere 6,
11-12). Aşa sunt şi vremile noastre, de aceea ne ceartă
Dumnezeu cu potop de necazuri şi pedepse cereşti.
Avem un potop de necazuri pentru că viaţa noastră
s-a făcut un potop de răutăţi. De ani de zile avem un
potop al răutăţilor, de ani de zile vuieşte în lume o re-
vărsare a fărădelegilor. Ca pe vremea lui Noe, am ajuns
şi noi un potop al stricăciunilor sufleteşti şi al pieirii su-
fleteşti. Zi de zi, an de an tot cresc apele acestui potop,
210
dar noi stăm liniştiţi şi ne înecăm liniştiţi. De aceea ne

trimite Dumnezeu necazuri şi pedepse, ca să ne spăi-
mântăm şi să căutăm mântuire. Domnul ne-a dat şi no-
uă o corabie de scăpare: e corabia mântuirii noastre su-
fleteşti, cea câştigată prin scump sângele Mântuitorului.
Din faţa valurilor pieirii sufleteşti, să fugim în această
corabie. Pleacă îndată, dragă suflete, să intri în corabie.
Nu vezi cum cresc apele? N-auzi cum vuiesc valurile?
Nu vezi cum se îneacă oamenii în potopul răutăţilor şi
tu nu te înspăimânţi? Şi tu stai liniştit?
Aceasta e corabia mântuirii sufleteşti pe care ne-a
câştigat-o şi ne-a făcut-o Domnul Iisus Hristos prin
sfântă Jertfa Sa. În faţa valurilor de răutăţi, de arătări,
de pedepse cereşti şi de pieire sufletească ce se ridică
din toate părţile, această corabie stă totdeauna deschisă
şi glasul Domnului ne cheamă să intrăm în ea. „Eu sunt
uşa, prin Mine de va intra cineva se va mântui” (Ioan
10, 9). Intră în această corabie, dragă cititorule, intră tu
şi toată casa ta. Mântuieşte-te pe tine şi pe cei din casa
ta şi apoi scapă-i şi pe alţii din potopul pieirii sufleteşti,
chemându-i în corabia mântuirii.
Glasul Domnului ne strigă: Sculaţi-vă din somnul
păcatelor! Ieşiţi din răutăţi! Mântuiţi-vă sufletul! Intraţi
în corabia mântuirii! Însă cei mai mulţi iau în glumă
această chemare; alţii spun că mai au vreme; şi pe urmă
vine moartea şi închide fără de veste uşa corăbiei şi tu,
dragă suflete, rămâi afară în potopul pieirii.
Intraţi în corabia mântuirii sufleteşti! Intraţi, că pe
urmă se închide fără de veste uşa corăbiei, vine moartea şi
tu, dragă suflete, rămâi afară, în potopul pieirii sufleteşti.
Eu te întreb, dragă suflete, eşti tu acum în corabie sau afa-
ră din corabie? Dacă eşti afară, de ce nu intri? De ce?
211
Preot IOSIF TRIFA
DAVID ÎL LASĂ PE ŞIMEI ÎN

JUDECATA DOMNULUI
maginea de mai sus arată o întâmplare din viaţa

I lui David, împăratul şi proorocul. Auzind că s-a
răsculat împotriva sa Absalom, fiul său, David şi oa-
menii lui au plecat să fugă din Ierusalim. „Şi suia Da-
vid dealul măslinilor plângând, cu capul acoperit şi cu
picioarele goale şi toţi cei ce erau cu el suiau plân-
gând.” Atunci a ieşit în calea lor un om cu numele
Şimei, din neamul lui Saul, şi a început a blestema şi a
212
arunca cu pietre după David şi „după toţi slujitorii lui

David, în vreme ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la
dreapta şi la stânga împăratului”. Şi striga Şimei:
„Du-te, du-te, om al sângelui, că, iată, Domnul face să
cadă pedeapsa asupra ta”… Atunci un slujitor al împă-
ratului, punând mâna pe sabie, a zis: „Pentru ce bles-
temă acest câine mort pe împăratul meu? Lasă-mă, te
rog, să merg să-i tai capul”. Însă David l-a oprit, zi-
când: „Lăsaţi-l să blesteme, poate că Domnul vrea aşa.
Copilul meu Absalom umblă să-mi ia viaţa. Lăsaţi-l şi
pe acesta să blesteme… poate că Domnul Se va uita la
necazul meu şi îmi va face bine în locul blestemelor de
azi”... (Citiţi pe larg la II Sam. 16, 5-14.)
O, ce minune mare se vede în chipul şi întâmplarea

de mai sus! Un om blestemă, batjocoreşte şi aruncă cu
pietre după un împărat înconjurat de ostaşii lui şi împă-
ratul sufere batjocura şi pietrele lui. Un singur semn, o
singură vorbă ar fi trebuit şi gura hulitorului ar fi amuţit
pentru totdeauna. Însă David n-a voit acest lucru. Nu l-
a voit pentru că David avea Duhul Domnului. David
avea duhul iubirii şi al iertării din Evanghelia Noului
Testament. David avea duhul Evangheliei Mântuitorului
– iubirea şi iertarea, răbdarea – şi a trăit acest duh. În-
tâmplarea de mai sus este o grăitoare dovadă despre
acest lucru.
David putea să facă repede judecată hulitorului,
însă David nu l-a tras pe batjocoritor în judecata lui,
ci l-a lăsat şi l-a trimis în judecătoria Domnului. Da-
vid niciodată nu lăsa să grăiască şi să judece judecă-
toria lui, ci judecata şi judecătoria Domnului. În faţa
acestei judecătorii îşi ducea David toate plângerile
213
Preot IOSIF TRIFA
lui şi pe toţi asupritorii lui, precum aşa de frumos a

spus acest lucru în psalmi, unde zice: „Vezi smerenia
mea şi mă scoate… judecă judecata mea şi mă izbă-
veşte” (Ps. 118, 153-154). „Judecă, Doamne, pe cei
ce-mi fac strâmbătate” (Ps. 34, 1). „Judecă-mă,
Doamne, după dreptatea Ta” (Ps. 34, 23). „…Adusu-
mi-am aminte de judecăţile Lui şi m-am mângâiat”
(Ps. 118, 52).
Acesta e şi azi semnul cel dintâi al celor care tră-
iesc în duhul Evangheliei: ei nu judecă, ei nu judecă pe
nimeni, nici pe cel ce le face rău, ci Îl lasă pe Domnul
să judece. O, ce bine ar fi când oamenii şi-ar încredinţa
toate afacerile şi toate plângerile lor la judecătoria
Domnului! Atunci n-ar mai fi atâtea pâri şi răzbunări
între oameni.
David l-a lăsat pe batjocoritor în judecata Domnu-
lui şi Domnul a judecat în această afacere; căci, ne spu-
ne Biblia mai departe că, peste un an, Şimei batjocori-
torul a căzut la picioarele lui David şi s-a rugat de ierta-
re (II Sam. 19, 18). Vedeţi ce judecător bun a avut Da-
vid, că i-a făcut dreptate şi l-a adus la picioarele lui pe
batjocoritor. Astfel ne judecă Domnul şi afacerile
noastre când I le încredem Lui.
Dar Evanghelia Mântuitorului cere ceva mai mult
şi decât atât: cere să ne rugăm pentru cei ce ne fac nouă
răul. Mulţi nu se pot împăca deloc cu această învăţătu-
ră. Sunt destui creştini care iau azi în batjocură cuvin-
tele Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi
bine celor ce vă urăsc… Dacă dă cu pietre, tu dă cu
pâine…” (Matei 5, 38-47; Luca 6, 27-36). Şi tocmai în
această învăţătură stă puterea Evangheliei şi a creşti-
nismului. „Că de veţi iubi pe cei ce vă iubesc şi veţi fa-
214
ce bine celor ce vă fac bine, ce răsplată aveţi, căci şi

păgânii fac aşa” (Luca 6, 33-34).
Creştinii cei dintâi au biruit păgânătatea tocmai cu
această învăţătură a iubirii, a iertării, a răbdării şi a jert-
firii de sine. Creştinii cei dintâi primeau loviturile şi
batjocurile cu rugăciune, cu iertare şi linişte sufletească.
Cu acestea au câştigat suflete pentru Evanghelie. Evan-
ghelia mântuirii sufletelor şi împărăţia lui Dumnezeu se
răspândeşte şi azi tot aşa. Cu nimic nu poţi câştiga un
suflet pentru Evanghelie aşa de uşor şi sigur precum cu
duhul iubirii, al iertării şi al răbdării. Îţi dă cineva o
palmă? Te batjocoreşte? De i le dai înapoi, ai pus ulei
pe foc; dar de vei răspunde cu cuvinte de dragoste şi de
iertare, atunci oricât de rău ar fi cel ce te-a lovit, palma
şi batjocura va rămâne cu greutate pe sufletul lui.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la înce-
put, când s-a hotărât să nu mai meargă pe la crâşme şi
să nu mai înjure, a fost amarnic batjocorit. Îl arătau toţi
cu degetul, de parcă cine ştie ce rău ar fi făcut.
„Îndeosebi un fost prieten de crâşmă – îmi scrie
ostaşul – pe toate drumurile striga după mine. Eu însă
am stat liniştit în faţa batjocurilor lui, i-am răspuns
blând, cu vorbe din Sfânta Scriptură şi m-am rugat lui
Dumnezeu să-l ierte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el că
de la o vreme cel batjocoritor a tăcut, iar azi e tovarăşul
meu în lucrul Domnului…”
Da, da, pentru că dragostea, liniştea şi iertarea
celui batjocorit a lucrat (mai cu putere decât orice pre-
dică) în sufletul batjocoritorului şi l-a adus şi pe el la
Mântuitorul.
Noi n-avem duhul Evangheliei Mântuitorului, de
aceea sunt pline satele şi oraşele noastre de pizme, fre-
215
Preot IOSIF TRIFA
cări, clicării şi răzbunări. O, ce lucru grozav se vede

între creştinii de azi! Sunt oameni care anul întreg nu
fac altceva decât sapă unii după alţii şi coc răzbunări;
sunt unii care o viaţă întreagă o petrec săpând unii după
alţii şi punând la cale planuri de răzbunare. O astfel de
viaţă ajută împărăţia urii, împărăţia întunericului, împă-
răţia diavolului.
Să biruim această împărăţie cu Evanghelia iubirii şi
iertării de oameni.
Carul îngheţat
Nişte oameni am văzut astă-iarnă umblând în faţa
unei case să pornească un car îngheţat. Unul izbea roţi-
le cu un topor, umblând să le mişte. Dar roţile mai
mult se stricau decât se dezgheţau. Atunci ieşi un om
din casă cu o vadră de apă caldă. O turnă peste roţi şi
roţile îndată se dezgheţară şi carul porni la drum.
Aşa şi pe un om păcătos îl poţi porni la drumul
mântuirii mai degrabă cu iubirea cea dulce a Evanghe-
liei decât cu mustrări şi cu vorbe aspre.
216
CELE PATRU „OI” ALE LUI

DAVID
maginea de mai sus arată o întâmplare din viaţa

I lui David proorocul. E întâmplarea când David
a nelegiuit cu femeia lui Urie şi pe urmă, ca nelegiuirea
să fie şi mai mare, l-a cumpenit pe Urie să fie omorât în
război, pentru ca s-o poată avea pe soţia lui între feme-
ile sale. Dar acest lucru „n-a plăcut Domnului”. Dom-
nul l-a trimis la David pe Natan proorocul, care i-a pus
nelegiuirea într-o istorioară:
217
Preot IOSIF TRIFA
Într-o cetate erau doi oameni – a început Natan –

unul sărac şi altul bogat. Cel bogat avea turme întregi
de oi şi boi, dar cel sărac n-avea decât o mieluşea. To-
tuşi bogatul i-a răpit mieluşeaua săracului, să facă din
ea mâncare unui oaspete… „Şi s-a mâniat David cu
mânie mare pe omul acela şi a zis: «Omul care a făcut
lucrul acela vrednic este morţii; să dea înapoi patru oi
pentru că a făcut fapta aceasta”… Dar stai, Davide,
stai, nu te grăbi cu osânda, căci auzi ce zice Natan: „Tu
eşti omul acesta, Davide… căci Dumnezeu te-a dăruit
cu toate bunătăţile, dar ai râvnit să răpeşti şi pe soţia
lui Urie… Şi acum niciodată nu se va depărta sabia din
casa ta”… (Citiţi pe larg la II Sam. 12, 1-14)
Grozavă osândă, grozavă judecată! Grozav a fost

păcatul lui David, aşa e şi osânda, căci scris este:
„plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). În faţa
acestei judecăţi, ce face David? El cade înaintea Dom-
nului cu toate suspinele inimii sale şi cu toate lacrimile
ochilor săi, căindu-se şi cerând iertare (atunci a scris
David Psalmul 50, „Miluieşte-mă, Dumnezeule…”).
Căinţa i s-a primit, iertarea i s-a dat. „Domnul îţi iartă
păcatul, nu vei muri”, zice proorocul Natan. Sufletul şi
l-a mântuit David, dar urmările păcatului şi pedeapsa
păcatului tot le-a purtat. Sabia din casa lui nu s-a mai
depărtat din acea clipă şi cele „patru oi” le-a pierdut
rând pe rând. Mai întâi i-a murit copilul. Acesta a fost
„mielul” cel dintâi. Apoi David îşi vede copiii desfrâ-
nând şi Absalom îl ucide pe fratele său, Ammon des-
frânatul. A doua „oaie” s-a dus. Nu peste mult timp
moare şi Absalom tăiat de sabia lui Ioab. Încă o „oaie”,
a treia! Mai rămăsese una – şi aceasta vine la rând când
218
Adonia, un alt fiu al lui David, a căzut şi el junghiat

de sabie. Iată şi a patra „oaie”, aşa cum ceruse David
să fie pedepsit omul din istorioara lui Natan, care fu-
sese însuşi el.
Plină de înţeles şi de învăţătură este această istorie
a lui David. David a fost alesul şi iubitul Domnului şi
totuşi diavolul l-a biruit şi pe el cu ispita într-o clipă
de slăbire. Oricât de tare ai fi în Domnul, dragă sufle-
te, nu te încrede, ci priveghează neîncetat şi te roagă,
căci „trupul este neputincios” (Matei 26, 41). Iar dacă
ai păcătuit, nu te lăsa târât mai adânc în calea pieirii,
ci, ca David, te întoarce degrabă cu lacrimi de căinţă
la Domnul.
Păcatul lui David – desfrânarea – a fost un păcat de
moarte. Sunt şapte astfel de păcate de moarte: mândria,
lăcomia, desfrânarea, zavistia, îmbuibarea (în mâncări
şi băuturi: beţia), mânia şi lenea, nepăsarea. Din moar-
tea şi pieirea trupească a acestor păcate punem scăpa şi
noi păcătoşii prin căinţă şi prin Jertfa Mântuitorului.
David a fost iertat prin căinţa sa, dar totuşi a trebuit să
mai dea drept ispăşire şi sângele celor patru „miei”
scumpi ce-i avea. Noi însă avem un Mieluşel Care „ca
o oaie spre junghiere S-a adus” şi Se aduce mereu
pentru ispăşirea păcatelor noastre. „Sângele Lui ne
spală de orice păcat” (I Ioan 1, 7). Şi dacă va fi păcă-
tuit cineva, avem mijlocitor la Tatăl, pe Iisus Hristos
„cel drept” (I Ioan 2, 1).
Însă cei mai mulţi păcătoşi nu-L cunosc pe acest
Mijlocitor şi Jertfa Lui cea sfântă. Dragă cititorule!
Când ai apucat pe calea morţii şi pieirii sufleteşti,
Dumnezeu cel milostiv îţi trimite şi ţie câte o chemare
să te întorci de la rău. După fiecare păcat de moarte –
219
Preot IOSIF TRIFA
ca, spre pildă, desfrânarea – îi vine omului câte o „plă-

cintă”; îi vine atare boală, pagubă etc. Îi vine ca o che-
mare, ca un Natan trimis de la Dumnezeu, să se întoar-
că omul din calea morţii. Cine nici această chemare n-o
înţelege şi n-o ascultă, cu adevărat este un pierdut. Eu
nu mă înfiorez când văd în lume atâtea beteşuguri, ne-
cazuri, dureri, ci mă înfiorez de cei ce nu înţeleg glasul
lor, chemarea lor şi nu se întorc la Dumnezeu. Ferice de
cel ce simte calea pieirii şi chemarea Domnului şi, as-
cultând această chemare, aleargă degrabă sub braţele
Crucii, ca să ia iertare şi scăpare prin sângele Celui răs-
tignit. Pe unul ca acesta, chiar dacă l-ar mai ajunge şi
urmările păcatului, le va purta cu răbdare, ştiind că a
scăpat din pieire sufletească şi pedeapsa i-a venit pentru
ispăşirea sa deplină.
Gaura morţii
Un om bogat, un boier, îşi făcuse casă nouă şi fru-
moasă. La intrarea în casa cea nouă, boierul a ţinut să
facă un ospăţ de bucurie prietenilor şi cunoscuţilor săi.
Ca de obicei, la masă, prietenii l-au gratulat cu
multe vorbe frumoase şi laude măgulitoare. Dar pe
sfârşite, s-a ridicat unul mai din coada mesei şi a grăit
cam aşa:
– Frumos lucru ai făcut aici, prietene. Zidirea a ie-
şit cu bine în toate cele, dar uite, a rămas o gaură în
casa ta cea nouă. Să astupi şi această gaură dacă veri
să fii deplin fericit.
– Ce gaură? Întrebă stăpânul casei mirat.
220
– Gaura prin care va intra moartea după tine şi

prin care te va scoate din casa ta cea nouă, răspunse
prietenul.
Creştine! Cititorule! De locuieşti în bordei sau pa-
lat, adu-ţi aminte că gaura morţii stă totdeauna deschi-
să în bordeiul tău sau în palatul tău.
„Privegheaţi şi staţi gata, că nu ştiţi ziua şi ceasul”
când moartea va intra prin ea să vă ducă înaintea
dreptului Judecător.
Fetele diavolului
O veche poveste din popor spune că diavolul îşi
aduse aminte într-o zi să se însoare şi el, să-şi ia o mu-
iere şi să facă cu ea fete pe care să le mărite şi pe gine-
rii lui să-i ducă cu el în pustie. Aşa se apucă dracul şi îşi
luă muiere pe Nedreptatea, cu care născu şapte fetiş-
cane. La cea dintâi îi puse numele Trufia şi o mărită
după oamenii cei mari; a doua fu Pizma şi o mărită
după oamenii de la sate; a treia fu Înşelăciunea şi o
mărită după negustori; a patra fu Lăcomia, Zgârcenia,
şi o mărită după cei bogătani; a cincea fu Făţărnicia şi
o mărită după feţele bisericeşti; a şasea fu Înălţarea şi o
trimise în femei; a şaptea fu Curvia şi pe asta nu vru să
o mărite, ci o ţine în casă şi îmbie cu ea pe tot omul.
221
Preot IOSIF TRIFA
LUAŢI SABIA DUHULUI SFÂNT
maginea de mai sus arată o întâmplare din Bi-

I blie. Împotriva iudeilor se ridicaseră odinioară
duşmani cu război. În faţa vrăjmaşilor, iudeii stăteau
puţini şi neînarmaţi. Atunci un erou al iudeilor, cu nu-
mele Iuda Macabeul, începu a-şi îndemna poporul „să
nu se sperie de venirea neamurilor, ci, aducându-şi
aminte de cele mai dinainte ajutoare care s-au făcut lor
din cer, să aştepte şi acum de la Cel Atotputernic biru-
inţă şi ajutor”. Spre îmbărbătarea poporului, Macabeu
222
viteazul spunea tuturor un vis ce l-a avut. Într-o noapte

– spunea Macabeu – pe când dormeam îngrijorat şi
descurajat de atacul vrăjmaşilor, o vedenie mi s-a arătat
în vis. Onia, cel ce fusese arhiereu, om bun, cuvios, cu-
cernic, se ruga cu mâinile întinse pentru toată adunarea
noastră. După aceea s-a arătat Ieremia proorocul, care
şi-a întins dreapta şi mi-a dat o sabie de aur, zicându-mi:
„Ia această sfântă sabie care este dar de la Dumnezeu,
prin care vei surpa pe vrăjmaşi”.
Viteazul Macabeu a trăit mai departe în puterea
acestui vis. Cu acest vis încuraja poporul la luptă şi bi-
ruinţă. „Şi pe fiecare dintr-înşii nu atât cu scuturi şi
arme îi întărea”, ci spunându-le acest vis vrednic de
crezare. În puterea acestei arătări, iudeii au biruit pe
urmă armata vrăjmaşilor. (Această istorie se află în
cartea a doua a Macabeilor, la cap. 15; în Biblia Socie-
tăţii Anglicane, această istorie nu se află.)
Plin de un adânc înţeles creştinesc este această is-
torie. În faţa cumplitului vrăjmaş, Macabeu viteazul s-a
încrezut în Domnul şi şi-a îndemnat poporul să aştepte
de la „Cel Atotputernic biruinţă şi ajutor”. Macabeu era
un viteaz mare, dar puterea şi biruinţa o cerea şi o aş-
tepta de la Domnul. Şi Domnul l-a dus la biruinţă.
Avem şi noi creştinii un vrăjmaş înfricoşător că-
ruia i s-a dat „să facă război cu cei din seminţia fe-
meii” (Apoc. 12, 17). Diavolul este acest vrăjmaş în-
fricoşător, şi noi trebuie să purtăm război cu el. În
faţa acestui vrăjmaş cumplit şi bine înarmat, „omul
nostru cel lumesc” (I Cor. 2, 14) este slab şi neînar-
mat. Lumea aceasta nu ne poate da nici o putere şi
nici un ajutor ca să luptăm împotriva vrăjmaşului dia-
vol şi să-l biruim. Ca să putem purta această luptă,
223
Preot IOSIF TRIFA
trebuie să fim şi să ne facem un „om duhovnicesc” (I

Cor, 2, 15) şi „să ne îmbrăcăm în omul cel nou”
(Col. 3, 10). În acest înţeles îi îndemna Apostolul
Pavel pe efeseni când le scria: „Îmbrăcaţi-vă întru
toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva
meşteşugirilor diavolului… Drept aceea, încingân-
du-vă mijlocul vostru cu adevărul şi îmbrăcându-vă
cu zaua dreptăţii… peste toate luând pavăza credinţei,
cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului
cele aprinse. Şi coiful mântuirii luaţi şi sabia Duhului
Sfânt, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-
17). Între armele cu care îl vom putea birui pe satana,
iată, este şi „sabia Duhului Sfânt”. Aceasta a fost sa-
bia ce i s-a arătat lui Macabeu viteazul în vis şi
această sabie ne trebuie şi nouă, ca să-l putem birui
pe vrăjmaşul diavol. Taina puterii şi biruinţei noastre
creştineşti nu stă în puterile noastre, ci stă în puterea
ce ne vine de sus. „Prin darul lui Dumnezeu sunt ce-
ea ce sunt”, zicea Apostolul Pavel (I Cor. 15, 10).
„Armele luptei noastre nu sunt omeneşti, ci puternice
de la Dumnezeu” (II Cor. 10, 4). Darul şi harul Du-
hului Sfânt sunt puterea şi biruinţa noastră. O sabie
de aur ni s-a dat şi nouă: sabia Duhului Sfânt. Dar
această sabie nu se poate câştiga decât printr-o pregă-
tire neîncetată, printr-o încredere desăvârşită în Dom-
nul, prin rugăciune şi printr-o neîncetată predare
Domnului. Viaţa noastră este o războire neîncetată cu
vrăjmaşul diavol şi trebuie să fie o pregătire şi luptă
neîncetată pentru câştigarea acestui război. Fiecare
creştin e chemat să se lupte ca „un bun ostaş al lui
Hristos” (II Tim. 2, 3) şi să fie biruitor (Apoc. 2, 7).
Dar vai, pentru cei mai mulţi oameni acest război e
224
un război pierdut; i-a biruit cu totul vrăjmaşul diavol

şi i-a făcut robii şi prizonierii lui. Te ia o milă când îi
vezi pe atâţia oameni în toată firea biruiţi de patimi şi
ispite.
Istoria biblică de mai sus îndeosebi către voi se
întoarce, iubiţi ostaşi din Oastea Domnului. Să înţele-
gem din această istorie că puterea noastră de ostaşi
luptători nu stă în puterile noastre, ci stă în darul şi ha-
rul Celui de sus. Macabeu viteazul o viaţă întreagă a
istorisit arătarea cu sabia cea de aur, aşa precum şi
Pavel apostolul istorisea pe tot locul despre lumina ce i
s-a arătat pe drumul Damascului. Din această arătare de
sus au scos Pavel şi Macabeu putere şi biruinţă pentru
ei şi pentru alţii. Această „sabie” şi „lumină” ne trebuie
şi nouă, ca să fim ostaşi biruitori.
Schimbă-ţi ori numele, ori purtările

Pe vremea lui Alexandru Macedon, trăia un tâ-
năr pe care îl chema Alexandru Macedon, ca şi pe
marele împărat şi viteaz. Tânărul era foarte mândru
de acest lucru şi, cum îi cam plăcea să bea şi să chefu-
iască, pe la toate chefurile îşi arăta „vitejia”, bătându-
se cu toată lumea, făcând scandaluri şi strigând că el
se numeşte Alexandru Macedon. S-a întâmplat că
împăratul Alexandru Macedon a auzit despre acest
lucru, adică a auzit despre tânărul care, prin purtările
sale, îi defăima numele. Împăratul l-a chemat pe tâ-
năr la sine. Toată lumea se aştepta să vadă ce va zice
Alexandru împăratul. Dar împăratul i-a zis numai
225
Preot IOSIF TRIFA
atât: Dragă tinere, ori te porţi cum ţi-e numele, ori îţi
schimbi numele.
Un înţeles adânc este şi pentru noi creştinii în
această istorioară. Că şi noi purtăm numai nume fru-
moase de creştini: Ioan, Nicolae, George, Dumitru etc.,
dar faptele noastre sunt fapte de păgâni. Ni se potri-
vesc şi nouă atât de bine cuvintele ce le-a zis împăratul
Alexandru Macedon către tânărul cel nesocotit: ori vă
purtaţi după numele ce-l aveţi (de creştini), ori vă
schimbaţi acest nume.
Sunt atâţia creştini care, ca şi tânărul de mai sus,
batjocoresc numele ce-l poartă, prin purtările şi fărăde-
legile lor.
226
„JUDECE DOMNUL ÎNTRE

MINE ŞI TINE”…
n chipul de mai sus se vede întâmplarea lui Da-

Î vid cu Saul împăratul, când David a fost chemat
la curtea împărătească să-i cânte lui Saul din harfă.
Căci ne spune Biblia că „Duhul Domnului se depărtase
de la Saul şi un duh rău îl muncea pe el”, iar peste Da-
vid era Duhul Domnului şi avea putere să-l liniştească
pe Saul cu cântecul psalmilor (citiţi pe larg la I Sam.
16, 13-14). Însă într-o astfel de clipă, duhul cel rău a
227
Preot IOSIF TRIFA
venit cu o mare putere peste Saul, ce şedea cu suliţa în

mână, şi Saul a vrut să-l pironească pe David cu suliţa
în perete; dar David s-a ferit (sau, mai bine zis, l-a ferit
Domnul) şi a scăpat cu fuga (I Sam. 19, 9-10). Duhul
cel rău ce-l muncea pe Saul n-a fost altceva decât mâ-
nia şi ura ce o apucase pe David după ce David îl birui-
se pe Goliat şi era mai iubit în popor ca el. Acest duh
rău şi cumplit bântuie şi între oamenii de azi. O, ce duh
rău e mânia şi ura de om! O viaţă întreagă Saul a fost
muncit de acest duh rău. O viaţă întreagă şi-o petrec şi
cei mai mulţi oameni munciţi de acest duh rău al urii şi
răzbunării.
Muncit de duhul cel rău al zavistiei, Saul îl căuta
pe tot locul pe David să-l omoare. Însă David se încre-
dea în Domnul şi se ruga Domnului şi Domnul ştia să-l
scape mereu din mâinile lui Saul. În această vreme de
persecuţie a scris David cei mai frumoşi psalmi. În ne-
cazuri de acestea a învăţat David să-L cunoască pe
Domnul şi să se alipească cu tot sufletul de El. „În ziua
necazului meu pe Domnul am căutat şi nu m-am amăgit
(Ps. 76, 2). „În umbra aripilor Sale voi nădăjdui până
va trece fărdelegea” (Ps. 56, 1). „Spre Dumnezeu am
nădăjduit şi nu mă voi teme ce-mi va face mie omul?”
(Ps. 55, 11). David a şi trăit psalmii ce i-a scris; şi cine
vrea să înţeleagă Psaltirea mai adânc, negreşit, să ci-
tească istoria lui David din Biblie.
David l-a lăsat pe Saul ca şi pe Şimei în judecata
Domnului. Şi Domnul n-a întârziat să-i facă dreptate.
De trei ori Domnul l-a adus pe Saul la picioarele lui
David şi l-a dat în mâinile lui. O dată, când Saul um-
bla să-l prindă pe David şi din întâmplare (sau, mai
bine zis, din voia lui Dumnezeu) s-a băgat tocmai în
228
peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii

lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David
au zis: „Iată, Domnul l-a dat pe vrăjmaşul tău în mâi-
nile tale; să-i facem sfârşitul”. Însă David i-a oprit pe
oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afa-
ră şi plecând, au început să-l strige pe Saul, zicând:
„Împărate, iată, Domnul te-a dat pe mâinile mele.
Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am
cruţat… Judece Domnul între mine şi tine… Răul de
la cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi
pune mâna mea pe tine. El va vedea şi El îmi va apă-
ra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă
din mâinile tale”…
Când a sfârşit David, Saul a ridicat glasul şi a plâns
şi i-a zis lui David: „Tu eşti mai bun decât mine, căci tu
mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău”. (Citiţi pe larg
la I Sam., cap. 24).
Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: iubiţi
pe cei ce vă urăsc şi faceţi bine celor ce vă fac vouă rău
(Luca 6, 27). Cu această Evanghelie încerca David să-l
împace pe Saul şi să mântuiască un suflet pierdut. Cu
această Evanghelie l-a dezarmat şi l-a biruit de trei ori
David pe Saul, făcându-l să zică vorbele: „Tu, Davide,
eşti mai bun decât mine”. Aici stă, dragă cititorule, şi
înţelesul vieţii noastre creştine: să-i dezarmăm şi să-i
biruim cu Evanghelia pe cei ce ne urăsc şi să-i aducem
la Mântuitorul cu dragostea şi cu bunătatea sufletului
nostru. David a fugit de răzbunare şi de judecată, pentru
că răzbunarea şi judecata este a Domnului, nu a omului.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie: „Un fost
prieten de crâşmă pe toate drumurile striga după mine.
Eu însă am stat liniştit în faţa batjocurilor lui, i-am răs-
229
Preot IOSIF TRIFA
puns blând cu vorbe din Sfânta Scriptură şi m-am rugat

lui Dumnezeu să-l ierte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el
că de la o vreme cel batjocoritor a tăcut, iar azi e tova-
răşul meu în lucrul Domnului”…
Da, da, pentru că dragostea, liniştea şi iertarea
celui batjocorit au lucrat (mai cu putere decât orice
predică) în sufletul batjocoritorului şi l-a adus şi pe el
la Mântuitorul.
Cu o mie de ani înainte de Hristos, David a trăit
Evanghelia Mântuitorului. Noi însă suntem la aproape
două mii de ani după venirea lui Hristos şi nu trăim
această Evanghelie.
230
„BEŢIA” DUHULUI SFÂNT ŞI

BEŢIA ALCOOLULUI…
n cartea I Regi (sau I Samuel) se află o minu-

Î nată întâmplare despre o femeie cu numele Ana,
soţia unui om cu numele Elcana. Această Ană n-avea
copii, din care pricină „o potrivnică a ei deseori o înţe-
pa cu vorba” şi Ana „se mâhnea şi plângea”. Ana a
231
Preot IOSIF TRIFA
intrat cu durerea sufletului său în casa Domnului din

Şilo, unde „preotul Eli şedea pe scaun uşa cortului
Domnului”; şi a început Ana să se roage către Domnul
cu suflet amărât şi plângea. Şi a făcut juruinţă Domnu-
lui, zicând: „Doamne Dumnezeule, de vei vrea să cauţi
spre smerenia roabei Tale şi Îţi vei aduce aminte de
mine şi vei da roabei Tale un copil de parte bărbăteas-
că, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui
şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea”. Şi a fost când
se ruga ea mult înaintea Domnului, Eli, preotul, privea
cu băgare de seamă la gura ei. Şi Ana grăia în inima ei
şi numai buzele şi le mişca, dar glasul nu i se auzea. Eli
credea că este beată şi i-a zis: „Până când vei fi beată?
Ridică-te şi te du din locul Domnului”. Şi răspunzând
Ana, a zis: „Nu, domnul meu, eu sunt o femeie ce sufe-
ră în inima ei şi n-am băut nici vin, nici băutură ame-
ţitoare, ci îmi revărs sufletul înaintea Domnului”…
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Anei şi i-a dăruit
un copil, pe Samuel. Dar şi Ana şi-a ţinut făgăduinţa,
crescându-l pe Samuel în dragoste faţă de Dumnezeu şi
„în toată viaţa lui aducându-l spre slujbă Domnului”.
Mai târziu, Samuel a ajuns judecător (I Regi 7, 15).
(Citiţi pe larg în Biblie la I Regi sau I Sam., cap. 1.)
O, cu câtă dragoste, cu cât duh, cu câtă căldură şi
cu câtă putere s-a rugat Ana! Este şi rugăciunea ei o
pildă despre rugăciunea cea adevărată care iese şi se re-
varsă din adâncul sufletului omenesc, aşa cum izvorul
izvorăşte din adâncul pământului. Buzele Anei, spune
Biblia, abia se mişcau şi glasul ei se stinsese aproape cu
totul, însă cu atât mai tare vorbea inima ei. Aceasta e şi
azi rugăciunea cea bună, când toate simţirile tale, toate
darurile şi toate puterile tale sufleteşti se retrag înăun-
232
trul tău, se retrag în inima ta, iar inima te pune în legă-

tură cu cerul, cu Dumnezeu. Rugăciunea nu trebuie să
fie atât o larmă mare a gurii şi a buzelor tale, ci mai
ales o aprindere, o grăire, o suspinare a inimii tale.
Eli zicea despre Ana că-i beată. Da, da, Ana era
beată, numai că beţia ei era o altfel de beţie decât cea
pe care, face băutura cea îmbătătoare. Beţia Anei era o
beţie ce o face Duhul Sfânt. Ana se ruga cu Duh mult,
Ana trăsese prin rugăciune atâta Duh în fiinţa ei, în su-
fletul ei, încât lui Eli i se părea că-i beată. Duhul Sfânt
are şi El puterea de a-l „îmbăta” pe om şi, când te rogi
cu toată inima şi cu tot sufletul tău, simţi – ca Ana –
cum te cuprinde şi te aprinde această beţie sfântă şi
dulce ce te ridică, te înalţă, te curăţă, te înnoieşte şi te
întăreşte. Eli nu înţelegea această „beţie” – aşa cum nu
o înţeleg nici cei mai mulţi oameni de azi – şi îi venea
să râdă de ea aşa cum mulţimea râdea de apostoli când
S-a pogorât Duhul Sfânt peste ei, zicând că sunt „beţi
de must”.
O, ce minunată este „beţia” ce o face darul Duhului
Sfânt, însă oamenii nu cunosc această beţie, ci o cunosc
numai pe cea pe care o face alcoolul, adică duhul dia-
volului. Cu adevărat, sunt două feluri de beţii: una a
Domnului, a Duhului Sfânt, şi una a diavolului şi a du-
hului lui, care este alcoolul. Amândouă aceste beţii fac
minuni şi isprăvi. „Beţia” Duhului Sfânt îl aprinde pe
om spre dragoste şi viaţă curată. „Beţia” Duhului Sfânt
îl schimbă pe om, îi schimbă vorbele, îi schimbă purtă-
rile, îl face să plângă, îl face să cadă în genunchi, îl face
să vorbească din Scripturi… Cealaltă beţie, a alcoolu-
lui, cred că e de prisos să spun ce fel de isprăvi face. Le
vedeţi şi le auziţi pe la crâşme şi pe tot locul pe unde
233
Preot IOSIF TRIFA
oamenii se îmbată. Şi totuşi, lucru ciudat. Lumea şi

oamenii râd de „beţia” ce o face Duhul Sfânt; râd de
omul ce s-a lăsat de rele şi citeşte din Scripturi. Te
faci de râs când te laşi de rele, dar când te îmbeţi ca un
porc eşti mare viteaz. O, ce creştinătate ciudată e în
vremile noastre! Dacă într-o strânsură de oameni te-ai
pune în genunchi să te rogi cu glas înalt şi să-I cânţi o
cântare de mărire lui Dumnezeu şi i-ai chema şi pe
oameni la acest lucru, ar începe lumea să râdă, şoptind
că eşti ori beat, ori nebun. Dar când ragi în crâşmă
lângă glaja cu băutură, eşti un om „sănătos” şi la rând
cu toate celea. Creştinii de azi nu caută „beţia” cea
sfântă ce o face Duhul Sfânt, ci caută beţia ce o face
duhul diavolului, alcoolul.
Ana a cerut prin rugăciune darul unui copil. Şi
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. O, ce putere mare
este în rugăciune! Cu adevărat, rugăciunea străbate ce-
rul şi pământul. Cuvintele Mântuitorului „cereţi şi vi se
va da” sunt cuvinte adevărate. Prin rugăciune adevărată
ne putem împlini toate lipsurile vieţii noastre. Oamenii
de azi nu trăiesc o viaţă cu Domnul şi nu se ştiu rezema
în darul şi ajutorul rugăciunii, de aceea e plină viaţa lor
de atâtea frământări, necazuri şi lipsuri.
Rugăciunea este ca un telefon sufletesc prin care
putem vorbi oricând şi de oriunde cu Dumnezeu şi prin
care putem lua tot ce ne trebuie. Rugăciunea îţi duce la
cer toate rugările şi cererile tale, iar de acolo îţi aduce
dar, putere, viaţă şi tot ce îţi lipseşte.
Un prieten m-a întrebat mai deunăzi ce dorinţe şi
ce planuri mai am eu. I-am răspuns: eu, dragă prietene,
de când L-am aflat pe Domnul, nu mai am nici un plan,
nici o dorinţă şi nici o grijă, pentru că pe toate le-am
234
predat Lui. I-am dat Lui toate cheile de la toate încăpe-

rile şi toate ale mele stau acum încuiate în cămara Lui.
Mie nu mi-a rămas altceva şi mie nu mi-am lăsat nimic
altceva decât rugăciunea prin care să cer clipă de clipă
tot ce îmi trebuie. Şi El îmi dă la vreme tot ce îmi tre-
buie. O, cât este de uşoară şi de plăcută viaţa când o
trăieşti împreună cu Domnul în rugăciune!
Prin rugăciune a coborât Ana în viaţa ei darul Du-
hului Sfânt. Prin rugăciune putem şi noi coborî asupra
vieţii noastre darul şi puterea Duhului Sfânt. O, ce dar
mare ne este nouă rugăciunea! Foloseşti tu, cititorule,
acest dar?
235
Preot IOSIF TRIFA
ZIDURILE IERIHONULUI
CAD…
maginea de mai sus arată cunoscuta istorie din

I Biblie, când israeliţii au cuprins cetatea Ieri-
honului. „Luaţi chivotul legământului – a zis Dum-
nezeu către Iosua – şi înconjuraţi cetatea de şase ori
236
în şase zile, iar în ziua a şaptea o înconjuraţi de

şapte ori. Preoţii să sufle din trâmbiţe, poporul să
strige cu glas mare în ziua a şaptea şi atunci zidurile
cetăţii se vor prăbuşi.” Israeliţii, ascultând cuvântul
Domnului, au făcut întocmai şi în ziua a şaptea zidu-
rile Ierihonului s-au prăbuşit. (Citiţi pe larg în cartea
lui Iosua, cap. 6.)
O, ce adânc înţeles creştinesc este în această isto-

rie! Şi noi avem, fiecare, o cetate de biruit: cetatea pa-
timilor, păcatelor, înşelăciunilor şi ispitelor acestei
lumi. O cetate înfricoşătoare şi întărită foarte este
aceasta. Comandantul ei este diavolul, duşmanul cel
mare şi viclean care neîncetat aruncă din ea săgeţi pli-
ne de otravă şi moarte sufletească. Pe mulţi i-a făcut
satana prizonierii lui. Însă Domnul ne-a dat şi nouă
putere să biruim această cetate înfricoşătoare. Această
putere este şi azi tot aceea care i s-a dat odinioară lui
Iosua şi israeliţilor. Iosua n-a biruit Ierihonul cu pute-
rea oştii sale, ci l-a biruit cu dar şi ajutor de la Dum-
nezeu. Israeliţii aveau de la Dumnezeu un dar şi ajutor
deosebit, pe care îl scoteau în faţa tuturor primejdiilor
şi în toate luptele îl purtau cu ei. Acest dar era chivo-
tul legii, adică o ladă sfântă în care se păstrau tablele
legii, poruncile date lui Moise pe Muntele Sinai. Cu
acest chivot au înconjurat israeliţii şi Ierihonul, cu
acest chivot au trecut şi Iordanul ca pe uscat (Iosua 6,
6, 6), cu acest chivot au trecut biruitori prin toate lup-
tele şi prin toate primejdiile până au ajuns în Canaan.
Puterea israeliţilor era acest chivot, adică nu lada şi
pietrele din ea, ci legământul de ascultare ce-l făcuse
237
Preot IOSIF TRIFA
Dumnezeu cu israeliţii prin Moise. „Eu sunt Domnul

Dumnezeul vostru, dacă veţi umbla în legile Mele şi
veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini… Eu Îmi voi
ţine legământul ce l-am făcut cu voi… Voi umbla în
mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi
fi poporul Meu” (Lev., cap. 26). Acest legământ a
surpat şi zidurile Ierihonului; iar când acest legământ
a slăbit şi s-a stricat, s-au dărâmat şi zidurile Ierusali-
mului, puterea poporului Israel.
O, ce adânc înţeles creştinesc este şi pentru noi
în această istorie! Mai întâi de toate trebuie să ne
dăm seama că nici noi nu putem birui Ierihonul
vrăjmaşului diavol cu putere de la noi, ci numai cu
dar şi cu putere de la Dumnezeu. O hotărâre de luptă
contra păcatelor n-ajunge nimic dacă nu se pogoară
peste ea darul şi harul cerului de sus. Însă acest dar
se pogoară numai atunci când porţi şi tu cu tine un
chivot ca odinioară israeliţii. Ştii tu care este acest
chivot al vieţii tale? Este legământul tău şi legătura
ta cu cerul, cu Dumnezeu. Este chivotul legii celei
noi: Jertfa Mântuitorului, care ne-a împăcat cu Dum-
nezeu şi a făcut legământ nou între noi şi Dumnezeu.
Oricui a primit şi poartă acest chivot sfânt, oricui L-a
primit pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă i se dă
putere să-l biruie pe vrăjmaşul diavol (Matei 10, 1) şi
să fie biruitor până în sfârşit (Apoc. 2, 26). Când ai
acest „chivot” în viaţa ta, când pleci la luptă cu el şi
îl porţi neîncetat cu tine, atunci steagurile tale fâlfâie
de biruinţă şi zidurile vrăjmaşului Ierihon trosnesc
din toate părţile. Creştinii de azi stau neputincioşi şi
cad biruiţi în faţa Ierihonului cel rău tocmai pentru că
238
n-au Jertfa Mântuitorului în fruntea luptei şi atacului.

N-am primit cu adevărat puterea şi darul ce-l dă acest
„chivot”, acest legământ de sânge. Din chivotul nos-
tru a rămas numai lada goală (aşa precum mulţi creş-
tini dimineaţa încep ziua cu semnul Sf. Cruci, însă
seara o gată cu biruinţă pentru diavolul); lipseşte însă
legământul, legătura dintre noi şi Dumnezeu, cea fă-
cută prin Jertfa Mântuitorului; şi de aceea, în loc să
se dărâme Ierihonul vrăjmaşului diavol, se dărâmă
Ierusalimul sufletelor noastre.
Biblia ne spune că şase zile de-a rândul au încon-
jurat israeliţii Ierihonul, iar a şaptea zi a fost zi de bi-
ruinţă. O, de am înţelege că şase zile din săptămână
sunt zile de lucru pentru Domnul, iar ziua a şaptea tre-
buie să fie ziua de biruinţă a Domnului, a sufletului şi
zi de dărâmare a Ierihonului păcatelor! Aşa era în
vremile de demult. Duminica, bisericile erau pline de
suflete însetoşate. În fiecare duminică, creştinii cei
dintâi se cuminecau cu mic, cu mare, căci doar Sf.
Liturghie e şi întocmită pentru acest lucru. În vremu-
rile de demult, preoţii erau trâmbiţe ce răsunau Cu-
vântul lui Dumnezeu, iar poporul îi urma pe calea
mântuirii şi ierihoanele păcatelor se dărâmau mereu.
Azi însă, vai, ziua a şaptea e zi de biruinţă pentru diavo-
lul. Azi în ziua a şaptea răsună trâmbiţele de biruinţă
ale diavolului: crâşmele, beţiile, petrecerile, jocurile,
desfrânările, minciunile etc., etc. Butoaiele de băuturi
(şi alte păcate) sunt parcă azi chivotul legii (sau, mai
bine zis, chivotul diavolului) după care merge întreg
poporul şi bea din otrava lui.
Eu te întreb, iubite cititorule, cum stai tu în faţa zi-
durilor Ierihonului?
239
Preot IOSIF TRIFA
Ce cauţi în orologiu?
Între nişte meseriaşi de la oraş veni odată vorba
despre Dumnezeu. Între ei se afla şi un tăgăduitor de
Dumnezeu.
– Dacă ar fi Dumnezeu, zicea hulitorul, atunci de
ce nu L-a văzut sau nu Îl vede cineva? Încă nimeni nu
poate spune că L-a văzut pe Dumnezeu…
Între apărătorii credinţei în Dumnezeu era şi o cal-
fă de ceasornicar. Acesta nu zise nimic la hula necre-
dinciosului, ci luă un ceas şi, cu ochelarii lui, începu să
se uite cu încordare în el, ca şi când ar căuta ceva…
– Dar tu ce cauţi în ceas? întrebă unul dintre cei de
faţă.
– Îl caut pe cel ce a făcut ceasul şi nu îl găsesc…
aşa cum caută acest necredincios să-L vadă în lume pe
Dumnezeu, făcătorul lumii…
Necredinciosul înţelese lecţia şi se depărtă ruşinat.
240
CUM APĂRĂ DUMNEZEU BANII

VĂDUVELOR ŞI AI ORFANILOR
maginea de mai sus arată o întâmplare pe care

I o istoriseşte Biblia în cartea a doua a Maca-
beilor, la capitolul 3. Se spune acolo că un împărat
păgân al vremurilor de atunci l-a trimis pe dregătorul
Iliodor să ia pentru împărăţie banii din lada templului
din Ierusalim. Ajungând Iliodor la Ierusalim cu porun-
241
Preot IOSIF TRIFA
ca împărătească, arhiereul templului i-a arătat că banii

din templu sunt „banii văduvelor şi ai săracilor” (II
Macabei 3, 10) şi l-a rugat să lase aceşti bani şi pe mai
departe pentru ajutorarea săracilor. Dar Iliodor nici nu
voia să audă de aceasta, ci se pregătea să intre în tem-
plu şi să ia cu puterea banii. Atunci – ne spune Biblia
– „arhiereul şi preoţii au făcut rugăciuni înaintea al-
tarului şi Îl chemau din cer pe Cel de sus, să apere El
banii săracilor”. De asemenea „şi femeile toate cu
mâinile ridicate spre cer se rugau”. În acest timp, ia-
tă, se iveşte Iliodor înconjurat cu armată multă. Iz-
beşte în uşa templului şi intră să ia banii. Dar, când
apucă în mână vasul cu banii săracilor, o minune în-
spăimântătoare se arată: „un cal care groaznic călăreţ
are pe sine, cu sabie de foc în mână; şi calul,
pornindu-se înainte iute, l-a lovit pe Iliodor cu copi-
tele cele dinainte. Încă şi alţi doi tineri s-au arătat
înaintea lui, care neîncetat îl băteau pe el cu săbii de
foc”. „Şi a căzut jos Iliodor şi zăcea mut; aşijderea şi
ostaşii, spăimântându-se de puterea lui Dumnezeu, au
leşinat şi s-au înfricoşat”…
Iliodor abia şi-a putut scăpa viaţa şi s-a întors la
împărat fără de bani.
Aşa a apărat odinioară Dumnezeu „banii văduvelor
şi ai săracilor”.
Această întâmplare din Biblie este cu învăţătură şi
pentru vremile noastre. Că şi azi sunt parcă mai mulţi
ca oricând acei lacomi şi tirani care, în chipul lui
Iliodor, râvnesc şi răpesc banul văduvelor şi săracilor.
Mai ales de la război încoace este plină lumea de spe-
culanţi care fac dobânzi şi câştiguri din banii şi lacri-
242
mile celor săraci şi lipsiţi. Auzirăţi cum spune Biblia că

„femeile cu mâinile ridicate spre cer se rugau şi bleste-
mau pe cel ce se apropia să le ia cu puterea bănuţul lor.
Câte femei nu s-au rugat tot aşa în vremea războiului
când în chipuri şi feluri li se fura ajutorul!
Pe vremea războiului, alături de oastea ce se
lupta la fronturi s-a format şi prin ţară o oaste neagră
şi sălbatică ce s-a pornit şi ea la atac. Era oastea spe-
culanţilor şi cămătarilor. Ofensiva acestei armate a
fost cea mai sălbatică şi mai tirană din întreg războ-
iul, căci această armată ataca oastea cea slabă şi
neînarmată a săracilor şi lipsiţilor. Ofensiva cămăta-
rilor nu cunoştea nici mila, nici lacrimile, nici ierta-
rea, ci ucidea fără milă, ca să poată face „câştig”, cât
mai mare câştig. Războiul s-a gătat de mult, însă
fronturile şi ofensiva speculanţilor stăruie mai de-
parte. Armata cămătarilor n-a demobilizat, ci parcă
mai mare s-a făcut în vremile noastre. Întreagă ţara,
întreagă lumea e parcă azi plină de războiul gheşefta-
rilor, speculanţilor, de năvala celor ce vor să se îm-
bogăţească fără muncă, speculând truda şi munca
celor mulţi şi nevoiaşi. E atât de mare azi această
armată neagră, încât parcă şi pe noi nimeni altul nu
ne va putea scăpa de ea decât strigarea noastră la cer
cu psalmistul: „Scoală-Te, Doamne Dumnezeul meu,
înalţă mâna Ta, nu uita pe săracii Tăi până în sfâr-
şit” (Ps. 9, 32). „Ţie s-a lăsat săracul, sărmanului
Tu, Doamne, fi ajutor”. „Înalţă-Te, Părintele celor
săraci, Judecătorul văduvelor” (Ps. 67). „Înalţă-Te,
Cel ce judeci pământul, căci pe văduva şi săracul
l-au omorât” (Ps. 93). Şi Dumnezeu va auzi strigarea
243
Preot IOSIF TRIFA
celor speculaţi, căci El este „părintele celor săraci,

judecătorul văduvelor”. „Rugăciunea celui ce strigă,
în amărăciunea sufletului său, o va auzi Cel ce l-a
făcut pe el” (Înţ. Sirah 4).
Vai de averea şi câştigurile strânse cu înşelăciune
şi nedreptate. Ele nu sunt avere, ci blestem şi osândă.
„Cel ce face avere din lacrimile văduvelor şi ale orfa-
nilor este ca cel ce ucide copilul înaintea tatălui său”,
zice înţeleptul Solomon. „Câştig necurat în casa
omului” e banul scos din lacrimile şi lipsurile celor
speculaţi. Este o vorbă sănătoasă în poporul nostru ca-
re spune că banii strânşi pe cale de vicleşug sunt bani
spurcaţi, care-i strică şi pe cei buni pe care-i are omul.
Aşa sunt şi „câştigurile” speculanţilor. Nu râvniţi la
averile ce le face specula. Până în cele din urmă, ni-
mica se va alege de ele. Cei ce nu credeţi şi aţi simţit
că lăcomia vrea să vă înşele pe căile ei, deschideţi
Psaltirea şi citiţi cu luare-aminte Psalmul 36: „nu
râvni celui ce vicleneşte, căci ca iarba se va usca…
Vei căuta locul lui şi nu-l vei afla”. „Iar tu nădăjdu-
ieşte spre Domnul – zice înţeleptul Sirah – şi rămâi
întru osteneala mâinilor tale, căci în mâinile Domnu-
lui este sprijinul omului”.
Sunt acestea adevăruri pe care le puteţi vedea şi
după ce închideţi Biblia şi vă uitaţi în viaţă. Băgaţi de
seamă şi-i urmăriţi de-aproape pe cei ce fac averi cu
speculă şi vicleşug, căci mai curând ori mai târziu ni-
mica se alege de averea lor – semn că Domnul prive-
ghează de sus. Domnul e şi azi Judecător aspru asupra
celor ce umblă să fure – prin speculă şi înşelăciune –
„banii văduvelor şi săracilor”.
244
„Brânza câinească câinii o mănâncă”…

Aşa zice o veche vorbă românească. În această
vorbă e pus un adevăr scos din Scripturi. Nimica se
alege de averile strânse cu vicleşug. Nimica se va alege
şi de averile strânse cu fel de fel de vicleşuguri şi afaceri
în vremea războiului şi după război4. Un cunoscător
financiar şi bun creştin spune că 50 la sută din îmbo-
găţiţii de război şi-au pierdut averile în fel de fel de în-
treprinderi. Cei mai mulţi şi-au pierdut banii când cu
mărcile cele nemţeşti. Au lăcomit să cumpere mărci ca
să câştige şi pe urmă mărcile au rămas pe nimic.
Uitaţi-vă bine şi băgaţi de seamă că toate averile
strânse cu vicleşug şi cu câştig necurat se sparg rând pe
rând şi nimica se alege de ele.
Aşa vrea Dumnezeu.
4
Primul Război Mondial
245
Preot IOSIF TRIFA
„DUHULE, SUFLĂ ASUPRA

ACESTOR MORŢI, CA SĂ
ÎNVIE”
maginea de mai sus reprezintă o arătare dumne-

I zeiască pe care a văzut-o proorocul Ezechiel şi o
istoriseşte în Biblie după cum urmează:
„Fost-a asupră-mi mâna Domnului şi m-a scos
Domnul în duh şi m-a pus în mijlocul unei văi plină de
oase. Şi m-a făcut să trec pe lângă dânsele de jur îm-
prejur; şi iată, ele multe foarte erau pe faţa văii şi iată,
246
erau uscate foarte. Şi mi-au zis: «Fiul omului, pu-

tea-vor învia oasele acestea?» Şi am răspuns: «Doam-
ne, Doamne, Tu ştii». Şi mi-a zis: «Porunceşte oaselor
acestora şi le zi: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Dom-
nului! Aşa zice Domnul Dumnezeu oaselor acestora:
Iată, Eu voi face să intre în voi Duh şi veţi învia. Şi în-
şira-voi vinele pe voi şi voi face să crească carne pe
voi, şi vă voi acoperi cu piele, şi voi pune în voi Duhul
Meu şi veţi învia; şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul».
Şi am profeţit cum mi s-a proorocit. Şi când am profeţit
s-a făcut un vuiet şi iată un foşnet şi oasele s-au împre-
unat la loc, os la os. Şi am văzut şi iată, vine şi carne
creşteau pe dânsele şi pielea le-a acoperit deasupra;
dar Duh nu era într-însele. Şi mi-a zis: «Profeţeşte Du-
hului, profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Aşa zice
Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi
şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie». Deci am
profeţit cum mi s-a poruncit şi duh de viaţă a intrat
într-înşii; şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare
foarte, foarte”… (Ezec. 37, 1-10).
În multe locuri vorbeşte Sf. Scriptură despre tainica

putere a Duhului Sfânt, însă parcă nicăieri nu e pusă
această putere aşa de potrivit ca în chipul de mai sus,
când Ezechiel învie oasele uscate cu puterea Duhului
Sfânt. Taina şi puterea Duhului Sfânt tocmai aceasta
este: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă
nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a
făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o
schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o via-
ţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face
o minune ca cea din chipul de alături. Minunea din chi-
247
Preot IOSIF TRIFA
pul de mai sus trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră

sufletească. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o
Iisus noaptea lui Nicodim, când zicea că trebuie să se
nască de sus, să se nască din nou, căci altcum nu va
putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan, cap. 3).
Nicodim se mira şi nu înţelegea această naştere din
nou; şi atunci Mântuitorul i-a spus că naşterea din nou
se face cu putere şi cu dar de la Duhul Sfânt.
De această naştere din nou, de această înviere la o
viaţă nouă prin harul şi darul Duhului Sfânt avem lipsă
şi noi. Fără această renaştere şi înviere sufletească nu
este mântuire. Lumea e plină şi azi, mai mult ca ori-
când, de oase goale de viaţă şi uscate în patimi şi fără-
delegi. E plină lumea de cei care trăiesc numai cu tru-
pul, însă cu sufletul au murit de mult. E plină lumea de
„morţi care trăiesc”, cum foarte potrivit îi numeşte
Apocalipsa pe cei păcătoşi (Apoc. 3, 1). Din această
moarte sufletească trebuie să înviem şi noi la o viaţă
nouă, iar această înviere o pot face numai darul şi harul
Duhului Sfânt. Însă „vuietul” şi „vântul” cel de viaţă
trezitor şi făcător al Duhului Sfânt suflă numai peste o
viaţă pregătită sufleteşte pentru primirea Lui. Cea dintâi
pregătire pentru primirea Duhului Sfânt este o viaţă în-
genuncheată la picioarele Crucii, o viaţă predată Dom-
nului, o viaţă de întoarcere la Domnul. Fiul cel pierdut
a înviat la picioarele tatălui său. Căzut în genunchi şi
plângând la picioarele tatălui său, a auzit vestea cea bu-
nă că „mort era şi a înviat”. O viaţă de neîncetată rugă-
ciune este, şi aceasta, o cerinţă pentru primirea darului
Duhului Sfânt. Un alt ajutor pentru cunoaşterea şi pri-
mirea Duhului Sfânt este apoi primirea Cuvântului lui
Dumnezeu. Minunea de mai sus, cu învierea oaselor, a
248
făcut-o Cuvântul lui Dumnezeu, pe care Ezechiel proo-

rocul l-a strigat peste oasele uscate, zicând: „Oase us-
cate, ascultaţi Cuvântul Domnului!”… Şi oasele îndată
au început a se mişca. Împreună cu Ezechiel strigăm şi
noi păcătoşilor: Oase uscate, ascultaţi cuvântul lui
Dumnezeu şi vă apropiaţi de Cuvântul lui Dumnezeu
din Sf. Scriptură, căci în acest Cuvânt este o putere,
este un duh de viaţă dătător. În Cuvântul Sfintei Scrip-
turi este Duhul Domnului, este Dumnezeu Însuşi şi de
aceea în el este o putere, este un dar ce nu se poate spu-
ne, ci se simte şi trebuie simţit. „Cuvântul Domnului s-
a făcut în oasele mele ca focul ce arde, zicea Ieremia”
(Ier. 20, 8-9). „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lu-
crător”, zicea Ap. Pavel (Evrei 4, 12).
Oricine citeşte cu credinţă şi stăruinţă Cuvântul lui
Dumnezeu din Sfintele Scripturi, oricine stă sub ploaia
acestui Cuvânt, ca un pământ însetat, va simţi coborân-
du-se în viaţa lui un dar dătător de viaţă nouă şi de pu-
tere creştinească. E darul şi harul Duhului Sfânt. Creş-
tinii cei dintâi „cercetau şi citeau Scripturile în fiecare
zi” (Fapte 17, 11) şi de aceea era atâta Duh şi putere
creştinească în viaţa lor. Cuvântul lui Dumnezeu face şi
azi în sufletele oamenilor minuni ca cea de mai sus.
«Lumina Satelor» a înviat şi ea multe oase uscate –
o oaste întreagă – cu Cuvântul lui Dumnezeu. Peste
sate şi oraşe pline de „oase uscate”, strigăm şi noi acum
de câţiva ani de zile Cuvântul lui Dumnezeu, zicând ca
şi Ezechiel: Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnu-
lui!… Suflete pierdute, primiţi-L pe Mântuitorul şi în-
viaţi cu El la o viaţă nouă!… Puterea noastră nu e a
noastră, ci e a Duhului Sfânt, Care ne învaţă şi ne arată
cum să-i chemăm pe oameni să ia dar şi viaţă.
249
Preot IOSIF TRIFA
Dragă cititorule! Tabloul de mai sus închipuie şi

învierea noastră în ziua cea de apoi. Când trâmbiţa ju-
decăţii va suna, oasele noastre se vor mişca, se vor în-
cheia laolaltă, carnea va creşte iarăşi pe ele şi ne vom
înfăţişa la judecată. Ferice de cei ce au înviat mai întâi
în această viaţă din moartea păcatelor la o viaţă nouă cu
Domnul. Aceştia vor învia spre viaţă veşnică. Vai însă
de cei ce nu vor să se lase de păcate; aceştia vor învia
spre osândă veşnică. Stă în voia ta, iubite cititorule,
să-ţi alegi o înviere din aceste două feluri de învieri. Pe
care ţi-o alegi tu?
250
CUPRINS
CARTEA I ................................................................. 5
Cuvânt înainte ............................................................. 7
„Cercetaţi Scripturile, căci acelea mărturisesc
despre Mine” .................... 9
„Şi învăţa Ezdra şi le tâlcuia învăţătura Domnului” ...... 14
Biblia e cea mai răspândită carte ......................... 16
Care aveţi o ţigară? .............................................. 16
Cum e alcătuită Biblia .......................................... 17
Toate cărţile se învechesc ..................................... 18
„Dă-mi cartea!…” ................................................ 18
Într-un sat cu 5000 de suflete ............................... 18
Biblia este cartea lui Dumnezeu ........................... 19
Ziua Domnului… ziua sufletului… ........................... 20
Cerşetorul ce fură al şaptelea leu .................... 23
Cel ce nu-şi închide oile noaptea ..................... 23
O statistică despre când se întâmplă
cele mai multe bătăi şi omoruri ....... 24
Întoarcerea lui Saul pe drumul Damascului… .......... 25
Urechi mântuite ............................................... 29
„Rotarii să păşească înainte” ......................... 30
Un alt Saul pe drumul Damascului… ....................... 31
Peştii cei vii şi cei morţi ................................... 34
„Cornuri calde” .............................................. 34
„Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta!”… ................... 35
O întâmplare ca pe vremea Sodomei ............... 38
Lăcomia lui Adam ............................................ 38
251
Preot IOSIF TRIFA
Marea Moartă şi „stânca femeii lui Lot!” ....... 39

Pâine (mană) din cer şi apă din stâncă… .................. 40
„Mâncarea” unei femei evlavioase ................. 43
„Mana” din ziua de azi ................................... 44
Semnul bolii e greaţa de mâncare ................... 44
Şcoala lăcomiei ................................................ 45
„Şi a băut Noe din vin şi s-a îmbătat”… ................... 46
O poveste despre Noe ...................................... 49
Ce a cerut diavolul ........................................... 49
Noe, plânge-ţi fiii! ............................................ 50
O poveste de la Ierusalim ................................ 51
„Noe, fă-ţi corabie din lemne că nu putrezesc”… ..... 52
„Intră în corabie tu şi toată casa ta!” ............. 55
La orice fel de meşteşug trebuie deprindere ........ 56
Cuvântul cel mai lung şi cel mai scurt ............. 57
La ce se gândeşte omul în clipele morţii .......... 57
Trăim vremuri biblice ................................................ 59
„Mergeţi, vărsaţi pe pământ cele şapte cupe
ale mâniei lui Dumnezeu”… ..... 62
O scrisoare din război ........................................... 64
Proorocul Iona în pântecele chitului .......................... 65
Despre puterea rugăciunii .......................................... 67
Cea mai scurtă rugăciune ................................ 70
Mâinile cele mai lungi ..................................... 71
Doi prieteni adevăraţi: David şi Ionatan ................... 72
Apostolul Pavel, despre dragostea creştină .... 75
Biblia este cea mai răspândită carte
de pe pământ ............ 75
Istoria cu blidul de linte ............................................. 77
Un om a înconjurat lumea pe jos ..................... 80
Căpăţâna lui Adam .......................................... 81
Briliantul mincinos .......................................... 82
252
Jertfa lui Cain şi a lui Abel ........................................ 83

Fumul lui Cain în sat la noi… ......................... 87
Împăcarea lui Isav şi Iacov – Izvorul păcii
şi împăcării ........... 88
„Am aprins, am aprins…” ............................... 92
„Şi s-a sculat poporul să joace”… ............................. 93
O întâmplare din timpul războiului ................. 96
„Şcoala” lăcomiei ........................................... 97
Cartea a II-a ............................................................. 99

Cuvânt înainte ......................................................... 101
Spre Canaan… spre ţara făgăduinţei… ................... 102
Şcoala pustiei ................................................. 105
„Staţi liniştiţi”! .............................................. 106
„Adame, unde eşti?… ............................................. 107
Tu trebuie să te întâlneşti cândva
cu Dumnezeu ........ 110
Biruinţa lui David asupra lui Goliat ........................ 111
Răspunsul lui Diogene ................................... 114
Încrede-te în Domnul ..................................... 115
Daniel în groapa leilor ............................................. 116
Peştii mărilor ................................................. 120
Avram rugându-se pentru Sodoma şi Gomora ........ 121
O mică Gomoră din zilele noastre:
crâşma din Iokohama ...... 124
A vrut să suduie din cartea de rugăciuni ....... 125
Iosif fuge de ispita desfrânării ................................. 126
Ce zice Apostolul Pavel despre desfrânare ..... 129
Pune-le în slujba Domnului ............................. 130
„Şi mirosind diavolul mirosul inimii, a fugit” ......... 131
Inima omului care slujeşte păcatului
şi diavolului ........ 133
253
Preot IOSIF TRIFA
„Iată, neamurile pământului M-au părăsit

şi se închină la idoli”… ...... 135
Umbra măgarului .......................................... 137
Sarea nu sufere pământul în ea ..................... 139
„Până când vei dormi, o, leneşule, sărăcia vine
peste tine ca un hoţ şi lipsa ca un
haiduc înarmat” ................................. 140
Păţania fierului şi a pârâului ......................... 142
Şi diavolul se apropie de cel leneş ................. 142
Plugul ............................................................. 143
Ascuţitul coasei .............................................. 144
„Vai nouă, căci am păcătuit” ................................... 145
Tatăl lui Alexandru Macedon ........................ 149
Ce legătură ai tu cu cerul, cu Dumnezeu? ............... 150
Mi s-a stricat electrica ................................... 152
„După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”… ....... 155
Cu capul în sus ............................................... 157
„Domnul veacului acestuia” .................................... 158
„Ochii Mei privesc asupra pământului vostru
de la începutul anului până la sfârşitul anului” ... 160
S-a schimbat şi umblarea vremii ................... 163
„Şi a început a-i creşte lui Samson iarăşi
părul capului” ............. 165
„Şi vărând Faraon că are uşurare,
i se învârtoşa inima şi nu asculta” ...... 168
Biruinţa lui Samson asupra leului ........................... 171
Urme de lup ................................................... 173
Cartea a III- a ........................................................ 175

Cuvânt înainte ......................................................... 177
„Şi s-a luptat îngerul cu Iacob şi l-a biruit” ............. 178
O temniţă dulce .............................................. 181
254
Doi biruiţi ...................................................... 182

Ceva despre viaţa familială ..................................... 183
Ce sădeşte unul smulge celălalt ..................... 186
Iosif scapă în temniţă de robia diavolului… ........... 188
Acul doctorului .............................................. 192
Vinul l-a smintit şi pe înţeleptul Solomon ............... 193
Cele două căruţe ............................................ 197
La praznicul nostru naţional din 1 Decembrie ........ 198
Lăudaţi-L, că e mare Dumnezeu .................... 201
Diavolul şi azi tot aşa îi ispiteşte pe oameni ........... 203
De ani de zile, un potop de necazuri
ne urmăreşte de sus din cer ............ 208
David îl lasă pe Şimei în judecata Domnului .......... 212
Carul îngheţat ................................................ 216
Cele patru „oi” ale lui David ................................... 217
Gaura morţii .................................................. 220
Fetele diavolului ............................................ 221
Luaţi sabia Duhului Sfânt ........................................ 222
Schimbă-ţi ori numele, ori purtările .............. 225
„Judece Domnul între mine şi tine”… .................... 227
„Beţia” Duhului Sfânt şi beţia alcoolului… ............ 231
Zidurile Ierihonului cad… ....................................... 236
Ce cauţi în orologiu? ..................................... 240
Cum apără Dumnezeu banii văduvelor
şi ai orfanilor ............. 241
„Brânza câinească câinii o mănâncă”… ...... 245
„Duhule, suflă asupra acestor morţi, ca să învie” ........ 246
255
Preot IOSIF TRIFA
Tehnoredactare computerizată şi aranjament grafic:

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu
Broşat la POLSIB SA – Sibiu
256

Citiri Si Talcuiri Din Biblie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Citiri Si Talcuiri Din Biblie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CITIRI ŞI TÂLCUIRI DIN BIBLIE

Preot Iosif TRIFA

© Toate drepturile rezervate

Preot Iosif TRIFA

Editura «Oastea Domnului»

Cărţile acestea au început a ieşi întâia dată la 1

stau în fruntea tuturor popoarelor din lume tocmai

Sibiu, la 1 decembrie 1926

Iosif Trifa, preot,

maginea aceasta ni-L arată pe Iisus la vârsta de

Şi cu alte prilejuri ne spun Evangheliile că intra

Cu toate prilejurile, Mântuitorul îi îndemna pe iu-

rului: „Cercetaţi Scripturile”... Cercetaţi Scripturile,

Pe vremea Mântuitorului, Evangheliile ne spun că

că şi palme a căpătat (Biblia e şi azi o carte persecuta-

„ŞI ÎNVĂŢA EZDRA ŞI LE TÂL-

„Şi s-a adunat tot poporul la piaţa cea dinaintea

ă place, nu-i aşa, cum Ezdra tâlcuia Scripturile

şi îmi umple casa sufletului meu cu lumină, cu putere,

Biblia e cea mai răspândită carte

Care aveţi o ţigară?

acum v-aş întreba care aveţi o Biblie sau care a citit

Cum e alcătuită Biblia

Toate cărţile se învechesc…

Într-un sat cu 5000 de suflete

zan de fiert rachiu). Nici în satele vecine n-am aflat o

Biblia este cartea lui Dumnezeu

ZIUA DOMNULUI… ZIUA SU-

„Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile

15). „Ziua a şaptea este ziua Domnului Dumnezeului

e multe din poruncile şi învăţăturile Domnului

Ziua Domnului ar trebui să fie ziua de laudă şi

Cerşetorul ce fură al şaptelea leu

Cel ce nu-şi închide oile noaptea

O statistică despre când se întâmplă

Iată cum a stricat diavolul, cu ajutorul băuturilor,

ÎNTOARCEREA LUI SAUL PE

hipul de mai sus arată cunoscuta întoarcere a

din Ierusalim), să merg la Damasc, ca şi pe cei ce erau

O, ce învăţătură adâncă este în această întoarcere a

tă înfăţişare Saul se ridică schimbat cu totul pentru

Hristos în calea vieţii noastre! Fiecare om are în viaţa

aşa: „Pe mine, vecine dragă, nu m-a oprit «Lumina Sa-

„Rotarii să păşească înainte”

„Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este

UN ALT SAUL PE DRUMUL

maginea de mai sus arată o întâmplare luată

junghiere S-a adus şi ca un miel înaintea celui ce-L

În această istorie este multă învăţătură. Dregătorul

tea. Sunt destui oameni evlavioşi la vedere, dar în viaţa

Peştii cei vii şi cei morţi

„SCULAŢI-VĂ ŞI IEŞIŢI DIN

abloul de mai sus ne arată scăparea lui Lot din

ginerilor lui Lot li se părură o glumă aceste vorbe. Iar

Când eram prunc la şcoală, mă îngrozeam de focul

sufletul!” Dar ne spune Biblia că „Lot zăbovea să ple-

şi ieşiţi din locul acesta... Sculaţi-vă şi ieşiţi din rău-

O întâmplare ca pe vremea Sodomei

Lăcomia lui Adam

Dar Adam n-a ascultat de poruncă. Văzând el îna-

Marea Moartă şi „stânca femeii lui Lot!”

PÂINE (MANĂ) DIN CER ŞI

maginea de mai sus ne arată întâmplarea israe-