Obiectivitatea trăită de mine în acest vis şi în viziuni ţine de individuaţia săvârşită.

Ea înseamnă o
desprindere de evaluări şi de ceea ce numim ataşament afectiv. În general, acordăm o mare
importanţă ataşamentului afectiv. Dar acesta tot mai conţine proiecţii, pe care trebuie să le
retragem pentru a ajunge la noi înşine şi la obiectivitate. Relaţiile afective sunt relaţii de dorinţă,
împovărate de constrângere şi lipsă de libertate; aşteptăm ceva de la celălalt, iar prin aceasta celălalt
şi noi înşine ne pierdem libertatea. Cunoaşterea obiectivă zace îndărătul relaţiilor afective; ea pare a
fi misterul central. Abia ea face posibilă o coniunctio reală.

Abia după boală am priceput cât de importantă este acceptarea propriului destin. Căci în felul acesta
există un eu care nu dă greş nici când se întâmplă ceva de neînţeles. Un eu care rezistă, care suportă
adevărul şi care face faţă lumii şi destinului. Atunci, o înfrângere este totodată o victorie. Nimic nu-i
tulburat – nici în afară, nici înăuntru; căci propria continuitate a ţinut piept fluxului vieţii şi timpului.
Or, asta se poate întâmpla numai dacă nu ne amestecăm cu îndrăzneală în intenţiile destinului.

Am realizat şi că trebuie să acceptăm gândurile, care se formează de la sine în noi înşine, ca pe ceva
ce există realmente, dincolo de orice evaluare. Categoriile de adevărat şi fals sunt, ce-i drept, mereu
prezente, dar stau în planul al doilea, pentru că au un caracter neobligatoriu; căci prezenţa
gândurilor este mai importantă decât aprecierea lor subiectivă. În calitatea lor de gânduri existente,
nici judecăţile nu sunt însă de reprimat, căci fac şi ele parte din expresia totalităţii.

Epoca noastră a pus întregul accent pe omul „de aici“, ducând astfel la o demonizare a omului şi a
lumii lui. Apariţia dictatorilor şi a întregii mizerii pe care au adus-o cu ei provine din faptul că omului
i-a fost răpit, prin miopia celor care se vor prea deştepţi, orice simţ al „lumii de dincolo“. El a căzut,
ca şi aceştia, victimă inconştienţei. Căci misiunea omului ar fi, din contră, să conştientizeze ceea ce
provine şi i se impune din inconştient, în loc să rămână lipsit de conştiinţa acestui conţinut sau
identic cu el. În ambele cazuri, ar deveni infidel menirii sale de a crea conştiinţă. Pe cât putem
discerne, unicul sens al existenţei umane este să aprindă o lumină în tenebrele fiinţei ca atare. Este
chiar de presupus că, după cum inconştientul acţionează asupra noastră, tot aşa şi el e influenţat de
sporirea conştiinţei noastre.

Suflet. C. G. JUNG: „Dacă psihicul omului este ceva, atunci el este de o complicaţie incalculabilă şi de
o diversitate nelimitată, căreia e imposibil să-i faci faţă printr-o simplă psihologie a pulsiunilor.
Numai cufundat în cea mai adâncă admiraţie şi veneraţie pot să mă opresc şi să privesc tăcut la
abisurile şi culmile naturii sufleteşti, al cărei univers nonspaţial ascunde în sine o bogăţie
incomensurabilă de imagini ce s-au acumulat şi condensat organic în milioane de ani de dezvoltare
vie. Conştiinţa mea este ca un ochi care cuprinde în sine şi îmbrăţişează spaţiile cele mai îndepărtate,
însă non-eul psihic este ceea ce umple nonspaţial acest spaţiu. Iar aceste imagini nu sunt umbre
palide, ci condiţii sufleteşti ce acţionează puternic, pe care noi doar le putem înţelege greşit, dar
niciodată nu le putem priva de forţa lor, negându-le. Cu această impresie mai pot compara doar
priveliştea oferită de cerul noptatic presărat cu stele; căci singurul echivalent al lumii interioare este
lumea exterioară şi, după cum la această lume ajung prin intermediul corpului, aşa ajung la cea
interioară prin mijlocirea sufletului.“

Vis. C. G. JUNG: „Visul este o mică uşă ascunsă în lăcaşul cel mai lăuntric şi mai intim al sufletului; ea
se deschide în acea noapte cosmică primordială ce era suflet cu mult înaintea existenţei unei
conştiinţe a eului şi ce va fi suflet mult dincolo de ceea ce o conştiinţă a eului va putea atinge
vreodată. Căci orice conştiinţă a eului este singuratică, ea recunoaşte fapte izolate, separând şi
diferenţiind, dar de văzut se vede doar ceea ce se poate raporta la acest eu. Conştiinţa eului este
alcătuită din tot felul de îngrădiri, chiar dacă ajunge până la negurile stelare cele mai îndepărtate.
Orice conştiinţă separă; însă în vis pătrundem în omul mai profund, mai general, mai adevărat, mai
etern care tot mai stă în crepusculul nopţii originare, unde el încă era întregul, iar întregul era în el,
în natura nediferenţiabilă, lipsită de orice calitate de eu. Din acest adânc care le uneşte pe toate
provine visul, fie el oricât de pueril, de grotesc, de imoral.“

Importanţa psihologiei pentru prezent, 1933, în Ges. Werke X, 1974, Civilizaţie în tranziţie, p. 168.

„Visele nu sunt invenţii intenţionate şi voluntare, ci fenomene naturale, care nu sunt altceva decât
ceea ce pur şi simplu reprezintă. Ele nu amăgesc, nu mint, nu denaturează sau retuşează, ci anunţă
naiv ceea ce sunt şi ceea ce gândesc. Sunt supărătoare şi înşelătoare numai pentru că noi nu le
înţelegem. Ele nu întrebuinţează nici un soi de artificiu spre a disimula ceva, ci spun, în felul lor, pe
cât de limpede posibil, ceea ce alcătuieşte conţinutul lor. Ne putem da seama şi de ce sunt atât de
specifice şi de dificile: experienţa arată, într-adevăr, că ele se străduiesc mereu să exprime ceva ce
eul nu ştie şi nu pricepe.“