SIMBOLISMUL

G. Bacovia, Plumb
Poezia simbolistă Plumb deschide volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1916, definindu-l în
totalitate.
Elemente simboliste
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor, tehnica
repetiţiilor, cromatica şi dramatismul trăirii eului lidc. Dramatismul este sugerat prin
corespondenţ. ce se stabileşte între materie şi spirit. Textul nu cuprinde niciun termen
explicit al angoasei; totul putând fi dedus din descrierea cadrului.
Titlul poeziei
Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apărarea, angoasa, greutatea
sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, închiderea definitivă a spaţiului
existenţial, fără soluţii de ieşire.
Tema poeziei
Tema poeziei o constituie condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii şi
artificială. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecţia
universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.
Structura poeziei
Textul este structurat în două catrene construite pe baza lexemului plumb, care este
reluat în şase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe/ secvenţe poetice corespund
celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi de
cavou şi realitatea interioara, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare
se face cu disperare, fiind şi el condiţionat de natura mediului.
Lirismul subiectiv
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii; persoana
întâi a verbelor – “stam”, “am început”, persoana I a adjectivului posesiv ,,(amorul) meu”.
Compoziţie; procedee artistice
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spaţial închis, apăsător, sufocant, în care eul
poetic se simte claustrat: un cavou, simbolizând universul interior şi în care mediul încon-
jurător a capatat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt:
“sicriele de plumb”, “vestmânt funerar”, “flori de plumb”, “coroanele de plumb”, artificii
funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Repetarea epitetului “de
plumb” are multiple sugestii (cromatică, fizică - de apăsare), insistând asupra existenţei
mohorâte, anoste, lipsită de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării. Lumea obiectuală, în
manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe - florile, este marcată de împietrire. Vântul este
singurul element care, sugerează mişcarea, însă produce efecte reci, ale morţii: ,,Şi scârţâiau
coroanele de plumb”.
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia/moartea
afectivităţii: ,,Dormea întors amorul meu de plumb”. Cuvântul “întors” constituie misterul
poeziei. Este vorba probabil, cum va spune Blaga, de întoarcerea mortului cu faţa spre apus.
Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator. ,,Aripile de plumb” presupun un zbor în jos,
căderea surdă şi grea, moartea. Încercarea de salvare este iluzorie: ,,Şi-am început să-l strig.”
Elementele naturii primordiale sunt, în poezie, frigul şi vântul, care produc disoluţia
materiei.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei ,,stam singur”, care
alături de celelalte simboluri accentuează senzaţia de pustietate sufletească.
 Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin, se
circumscriu esteticii simboliste.

Nivelurile textului poetic

La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de câte două consoane
“grele”, ceea ce sugerează o închidere a spaţiului. În restul poeziei predomină vocalele a, i,
u, dând sentimentul golului existenţial, al absenţei, al vidului lăuntric. Sonorităţile lugubre
sunt obţinute prin aglomerarea consoanelor dure: b, p, m, n, s, ş, t, ţ.
În ceea ce priveşte prozodia, Plumb are o construcţie riguroasă, care sugerează prezenţa
morţii, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsură fixă de 10 silabe, iambul
alternând cu amfibrahul.
La nivel morfologic, se remarcă prezenţa verbelor, în marea lor majoritate statice.
Timpul imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanenţa unei stări de angoasă:
dormeau, stam, era, scârţâiau, dormea, atârnau. Verbele statice la imperfect sunt aşezate cu
precădere la început de vers, iar acelor verbe cărora nu le este atestată staticitatea în
dicţionar, li se reduce intensitatea mişcării: Cele două verbe, la perfect compus - am început
şi, respectiv, la conjunctiv - să strig, sugerează disperarea poetului atunci când
conştientizează că universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a morţii. Verbul a
fi, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic. Versul al treilea din prima strofă
se remarcă prin elipsa verbului a fi cu sens existenţial: ,,Şi flori de plumb şi funerar
vestment”, conturând imaginea statica şi sugerând o imagine impresionistă. Adverbul
“adânc” aşezat lângă verbul “dormeau” sugerează somnul veşnic, moartea. Apropierea dintre
somn şi moarte este clasică, atât datorita nemişcării pe care ambele stări o presupun cât şi
faptului că ambele constituie o rupere de lumea reală.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale, independente,
coordonate prin juxtapunere sau copulativ. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu
subiectul postpus: ,,Dormeau adânc sicriele de plumb”; ,,Dormea întors amorul”.
Repetarea conjucţiei copulative “şi” realizează suprapunerea de imagini pentru a reda
aceeaşi stare.
La nivel lexical, se remarcă prezenţa cuvintelor din câmpul semantic al morţii: sicriu,
cavou, funerar, caroana, mort. Repetarea aceloraşi cuvinte are ca efect monotonia.
La nivel stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central plumb, asociat metaforelor:
“flori de plumb”, “coroanele de plumb”, “aripile de plumb” şi expresivitatea epitetului din
versul: ,,Dormea intors amorul meu de plumb.
Concluzia
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor,
zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, poezia Plumb se încadrează în estetica
simbolista.
Cum “simbolismului... îi revine meritul de a fi descoperit şi folosit inepuizabilele
resurse de polisemie, ambiguitate sau sugestie ale limbajului poetic, transformând aşa-
numitele probleme de formă în veritabile probleme de conţinut ale poeziei” (Matei
Călinescu) se poate afirma că aceste coordonate ale conceptului modern de poezie au fost
impuse de simbolism.