ARHIMANDRITUL SOFRONIE DE LA ESSEX

CUVANTAREA a 13-a

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ASEMĂNAREA CU

HRISTOS ÎN ATOT-OMENIREA SA[1]

Educaţia academică şi credinţa. Experienţa lui Hristos este temeiul

vieţii Cuviosului Siluan. Ce înseamnă a fi chipul lui Dumnezeu. Hristos,
ca ideal al omului. Despre adevărata cuvântare de Dumnezeu. „A nu
săvârşi păcatul" - calea către primirea lui Dumnezeu, după pilda
Cuviosului Siluan. Obştea - cale către viaţa în Dumnezeu şi cu
Dumnezeu. Asemănarea cu Hristos, în universalismul Său. Rezultatele
theologiei cărturăreşti. Despre ecumenism - ca viaţă fără de păcat.
Theologia contemporană - autour du pot. „Tatăl nostru" este
adevărata patrologie.

Cineva mi-a spus că astăzi, la sinaxă, vor veni şi oaspeţii noştri, iubiţii noştri în Hristos
fraţi şi surori. Mulţi din oaspeţii de astăzi cunosc limba rusă. Şi mie personal, acum că am
slăbit din pricina adâncilor bătrâneţe, mai uşor decât orice mi-ar fi totuşi sa vorbesc în rusă.
Trebuie să previn pe oaspeţi că sinaxa noastră are loc regulat de multă vreme, şi ceea ce veţi
auzi va fi ca o bucăţică, ceva rupt dintr’un ziar, ca o părticică sau o foaie ruptă dintr-o carte.
Dar eu trebuie totuşi să vorbesc fraţilor mei şi surorilor mele ce au venit nu
demult.

Deci care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea
constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile
mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii,
din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu.
Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la şcoala unde se învăţa
theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L
iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa,
plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră educaţia copiilor
este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sunt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti
şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi
învaţă theologia la fel ca pe alte discipline - chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi
aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în
chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel
nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere
îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sunt însăşi Fiinţa pe
care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu sunt pregătiţi din anii copilăriei
(aş zice chiar „din pântecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei
născuţi după trup, ceea ce li se preda în şcolile de theologie? - Ca pe nişte concepte abstracte
despre Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături”. De aci reiese că situaţia cea mai folositoare
este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu, aşa cum se face în
mănăstire...

Aşa, iubiţii sufletului meu, fraţi şi surori, iarăşi cuvântul meu va fi despre aceleaşi: cea
mai înaltă cuvântare de Dumnezeu, care priveşte principiul ipostasului în Fiinţa Dumnezeiască
şi în fiinţa omenească, rămâne tema noastră de temei. La care atenţia noastră se
concentrează asupra întrebării: Care este calea ce duce către cunoaşterea lui Dumnezeu în
Fiinţa Sa personală, ipostatică.

Pentru ce ne este atât de preţios Cuviosul Siluan, marele nostru părinte duhovnicesc?
Nouă ni s’a dat un privilegiu mai mare decât au avut vreodată oamenii după pierderea
marelui har al primelor veacuri: Omul acesta, aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la
Sfântul Munte, şi dintru bun început s’a învrednicit de vederea Domnului celui Viu. Dar mai
înainte petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce stare! El
însuşi se temea şi a vorbi despre ea - atât este de grea. Şi zdrobit fiind, a intrat în Paraclisul
morii mănăstirii, unde lucra. Şi de-abia a rostit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu...,” că a şi văzut pe Hristos cel Viu[2]. Vedenia a durat o clipă, fără cuvinte, dar
toată viaţa lui după aceea a fost însemnată de ceea ce voim noi a theologhisi.

Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se zidise cosmosul cu întreaga lume
materială şi animală, Dumnezeu a zis: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre
asemănare[3]. Astfel chipul în noi trăieşte dintru însăşi naşterea noastră. Dar ce înseamnă
„dupre asemănare”? - „Dupre asemănare,” este ţelul nostru. Şi ce fel de „asemănare”: în
parte, sau o asemănare adâncă, mare şi vecinică? Desigur, a doua este cea adevărată. Omul a
fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieţii lui Dumnezeu şi a omului. Conţinutul
acestui concept, „dupre asemănare,” iată tema theologiei noastre ultime şi celei mai
importante, pe care oamenii au pierdut-o. Cum trăieşte în lume chipul lui Dumnezeu
înfăptuit, cum reacţionează un astfel de ipostas, după chipul Ipostasului Fiului celui întrupat
al lui Dumnezeu? Unde petrece mintea unui astfel de om zi şi noapte, orice ar face el?

Cum să ajungem şi cum să cunoaştem cuprinsul asemănării lui Dumnezeu? - Făcându-

ne asemănători până la identitate cu Dumnezeu, dobândim viaţă vecinică în Dumnezeu. Viaţă
vecinică în Dumnezeu - este însuşi Dumnezeu[4]. Viaţa Lui devine viaţa noastră. Domnul s’a
descoperit lui Moisi ca EU SUNT CEL CE SUNT[5]. În acest concept se cuprinde înţelesul că
Fiinţa este numai Dumnezeu Care ni se descoperă: acest A FI era înainte de a se ivi viaţa
cosmică, zidită de Dumnezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînţeles, pe noi în chip
firesc ne cuprinde groaza: Cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei boli, să
devenim stăpânitori şi purtători ai vieţii Dumnezeieşti, celei vecinice şi fără de început? Nici o
logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În Hristos însă noi am primit anume această
descoperire; şi înţelegem ideea cea mai nainte de veci pe care a avut-o Dumnezeu pentru
om, când a grăit: „Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare.” Pentru noi,
creştinii, Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai nainte de
veci a lui Dumnezeu pentru noi.

Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de Dumnezeul cel Sfânt şi Fără de

început este nemăsurat de mare, până şi pentru astronomii care trăiesc acest cosmos cu
distanţele lui atât de mari. Cum putem noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în
timp, atunci, printr-o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc
unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie.”[6] Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de
început, şi sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al
ipostasului în Dumnezeu, şi am dori sa ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a
Descoperirii. Însă noi dăm acum cu precădere atenţie felului cum vom putea ajunge la acel
principiu. Logic, este cu neputinţă: Mintea matematică afirmă că oricâte zerouri am adăoga
unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfârşit. Iar noi zicem ca trecem
peste această prăpastie şi că suntem zidiţi anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel
vecinic.

Şi aşa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa
noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru - către viaţa cea
neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viaţa noastră monastică? - Cu aceea că în
fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârşi păcatul. Printr'o astfel de străduinţă ascetică -
„a nu săvârşi păcatul” - ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de întunerecul
păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De
ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită - la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai
înaltă stare theologică (şi aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într’o singură clipită. Cum
putem deveni şi noi asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca şi
cunoaştere a Dumnezeului adevărat? - Este nevoie să ne ferim de tot gândul negativ faţă
aproapele în cercul restrâns al frăţiei mănăstireşti... Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar
dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea
asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre
noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele
câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate
acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? - A-i purta în rugăciunea noastră ca pe o
fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este atunci când conştiinţa noastră renaşte prin
părtăşia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest
Dumnezeu Personal ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog":
Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o
diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa ceva. Nu! - Ci în înţelesul în care theologia
este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el, şi
omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.

Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simvolul
Credinţei noastre se arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgotha spre a se răstigni, din
dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul Evreiesc (aşa
cum ar fi dorit-o Evreii), nu pe Romani, nu pe Greci, nu pe Sciţi, ci întreaga omenire, iar ea
se numeşte „întregul Adam": Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru întregul
Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi
să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa întâlnind neajunsurile omului, el gândea că
întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea
păcatului.”[7] Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de
destrăbălări - de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe
Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînţeles,
omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei
vecinice.

Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către
tot omul. Experienţa arată că până şi în căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai
adânci, nu este cu putinţă a scăpa fără conflicte. Iar conflictele sunt de negândit în Fiinţa
Dumnezeiască.
 Şi deci când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de acea aberaţie - diplomele
academice. Într'o zi m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că
primise titlul de doctor în theologie. Şi eu i-am răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai
mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.”

Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? - Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre
lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De
unde toate rupturile?

Eu v’am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai
înainte de a mă duce de la voi - iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape - aş dori ca
voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să
nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină.
Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute
de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum

prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această
ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe
răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu
se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,”[8] şi continuaţi-vă această viaţă. El a
zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină,[9] aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele
meu.”[10]Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!

Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: Adunaţi-vă şi

socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în theologie şi
fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din
rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a
cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl
vostru, şi unul învăţătorul - Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga
zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi
moare pentru credinţa Sa.

Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniştii de tip marxist care
credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei voiau cu sila să dezrădăcineze percepţia lui
Dumnezeu din conştiinţa oamenilor. Această robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani.
Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon, de şaptezeci de ani, a poporului Evreu -
purtătorul primelor principii ale Descoperirii.

Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne

păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sunt în stare şi copiii - iată adevărata
cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicicum şi pe nimeni nu
mântuie, şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot - tot
mereu primprejur şi pe de lături.

Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri: Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici
nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta
vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voiu spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să
fie evident din Descoperire. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: Ca voi să
ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte
ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza
curentelor de idei bisericeşti. Aicea este tragismul istoriei.

Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu;

„Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi...”

Astfel, „Our Father...” is our true patrology.[11]

Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail (Noica)

Din "Cuvantari duhovnicesti", vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004

[1]
Nr. B-35 (l3 Mai 1991), după numerotarea MTI
[2]
Cf. Viaţa şi învăţătura..., op. cit., p. 21
[3]
Fac. 1:26
[4]
Cf. Io. 14:6
[5]
Ieş. 3:14
[6]
Cf. Io. 12:26
[7]
Cf. Rm. 7:25
[8]
Cf. Io. 14:1
[9]
Cf. Io. 15:25
[10]
Cf. Mc. 13:13
[11]
„Tatăl nostru..." este adevărata noastră patrologie. (în lb. engl.)