Educația incluzivă

Profesor Nicolescu Gabriela Gianina

Liceul Tehnologic „Victor Frunză” Râmnicu Sărat

Educația incluzivă vizează nu numai integrarea copiilor cu CES, ci și a celor care

provin din medii social-culturale, geografice sau etnice nefavorabile, care nu permit accesul
acestora la educație. Incluziunea, după părerea lui Armstrong, este văzută ca „un proces care
implică o reevaluare a premiselor pe care se bazează sistemele educaționale ” (Armstrong, F.,
2003, p.3).
În Declarația de la Salamanca din 1994, este precizat același imperativ al schimbării la
nivelul școlii, în vederea incluziunii copiilor cu dizabilități, dar și a celor superdotați, a copiilor
fără adăpost dar și a acelor care lucrează, a copiilor care provin din familii nomade, a celor
aparținând unor etnii sau culturi diferite și a celor care provin din orice mediu marginalizat sau
defavorizat.
D. Mara remarcă faptul că un element al educației incluzive îl reprezintă „descreșterea
până la eliminare a excluderii de la educație , cel puțin la nivelul pregătirii școlare elementare”
(Mara, D., 2009, p.82). Acest fapt presupune schimbări la nivel organizațional și metodologic,
astfel încât fiecare copil să aibă acces la educație. Se remarcă faptul că aceste schimbări sunt
necesare la nivelul sistemului educațional, dar și la nivelul unităților școlare, al legăturilor dintre
cadrele didactice, părinți și comunitate.
Principiul apartenenței la grupul social determină ideea de incuziune, deoarece, fiecare
persoană, indiferent cât este de diferită, aparține grupului social. „Remodelarea a ceea ce este
diferit pentru alinierea la majoritate nu este acceptabilă mai ales că se pornește de la premisa că nu
este nimc rău dacă aceștia pierd sau sunt forțați să-și ascundă aspecte importante ale propriei
persoane, aspecte care le definesc identitatea. (Vrăsmaș &Fartușnic, 2016, p.87)”
„Incluziunea înseamnă a personaliza activitățile în funcție de nevoile fiecărui individ în
parte, astfel încât oricine, indiferent de deficiența sau de dificultățile pe care le întâmpină în
învățare, să poată fi tratat ca un membru al comunității din care face parte, iar diversele forme de
sprijin de care are nevoie să fie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaționale, medicale sau
al altor servicii puse la dispoziția tuturor membrilor societății” (Gherguț, A., 2006, p.22).
 Se remarcă din această perspectivă dimensiunile educației incluzive, ce au rolul de a reliefa
elementele esențiale și de a ușura o mai bună înțelegere a acestui domeniu. Cele trei dimensiuni,
prezentate și în figura 3.1, sunt: politicile incluzive, practicile incluzive și filosofia sau cultura
incluziunii.

Politici
incluzive

Practici Cultura
incluzive incluziunii

Fig. 3.1. Relația dintre dimensiunile incluziunii educaționale

Structurarea unui sistem educațional incluziv care să pună bazele și să contureze principiile
unei astfel de abordări reprezintă primul pas necesar în dezvoltarea unei societăți incluzive. Este
necesar în acest prim stadiu, de o politică educațională centrată pe valorile promovate de educația
pentru toți. Diversele documente specifice care au rolul de a contura viziunea unui sistem
educațional integrat, pot reglementa politicile educaționale incluzive. În momentul în care aceste
politici incluzive sunt clarificate, promovate și înțelese de principalii actori educaționali, se trece
la cea de-a doua etapă și anume aceea a aplicării principiilor incluziunii. În acest stadiu, principalii
actori implicați în actul educațional sunt puși în fața unor schimbări pe care este impetuos necesar
să le aducă atât la nivelul proiectării didactice, al organizării actului instructive-educativ și la
evaluarea acestuia, cât și la nivelul atitudinii față de aceste reglementări.
Atâta timp cât în cadrul școlii există o cultură organizațională care să sprijine demersul
incluziv propus, practicile și politicile educaționale incluzive pot funcționa. Cultura
organizațională a școlii îi oferă o identitate unică, iar elevii și cadrele didactice pot trăi un puternic
sentiment de apartenență și adeziune față de unitatea de învățământ în care învață și, respectiv,
lucrează. Este vorba despre valorile, regulile, ritualurile sau normele ce sunt interiorizate și care
conferă un anumit grad de stabilitate organizației școlare respective. În maniera în care, prin cultura
organizațională se promovează educația incluzivă, atunci și la nivel individual, va avea loc un
proces de sprijinire al acesteia.
În acest fel, cele trei dimensiuni sunt într-o relație de interdependență continuă, funcționând
ca un tot unitar. În vederea realizării unui asemenea deziderat este necesar ca schimbarea să se
producă la nivelul tuturor celor trei dimensiuni, reprezentând un demers eficient, cu efecte pe
termen lung mai ales la nivelul performanțelor obținute de beneficiarii direcți ai educației - elevii.

Bibliografie:

Armstrong, F., (2003). Spaced out: policy, difference and the challenge of inclusive education.
New York : Kluwer Academic Publishers.

Gherguț, A., (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe special. Strategii diferețiate și

incluzive în educație. Iași: Editura Polirom.

Mara, D., (2009). Strategii didactice în educaţia incluzivă. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică.

Vrăsmaș, T., & Fartușnic, C., (2016).Educația pentru toți și pentru fiecare. Buzău: Editura Alpha
MDN.