Poemul „Luceafărul" de Mihai Eminescu, publicat inițial la Viena, apoi în toamna anului 1883 in

revista „Convorbiri literare", valorifică idei din basmul „Fata din grădina de aur" de Richard Kunisch,
dar și surse mitologice și izvoare filosofice, despre anatomiile dintre omul de geniu si omul de rând.

Romantismul este un curent literar, apărut la sfârșitul secolului al XVIII lea, ca mișcare împotriva
clasicismului.

Poemul „Luceafărul” se înscrie în lirica romantică prin temele și motivele literare valorificate, prin
suprapunerea spațiului terestru cu cel cosmic, prin dezvoltarea problematicii geniului în raport ch
lumea, iubirea și cunoașterea.

Titlul poemului este format dintr-un substantiv propriu, articulat hotărât, ce denotă un astru ceresc.
Titlul face trimitere directă la motivul central al textului, urmărind, de asemenea, două mituri: unul
românesc, al stelei călăuzitoare, și altul grecesc, cel al lui Hyperion, sugerând dubla natură a
personalului românesc.

Temele literare valorificate sunt iubirea, natura, condiția omului de geniu, cosmogonia, care
constituite prin motivele literare „marea", „oglinda”, care susțin atmosfera de reverie, „îngerul”,
„demonul" motive care intensifică tensiunea lirică a trăirii emoției erotice, zborul cosmic – motiv
literar ce relevă setea de iubire ca act al cunoașterii absolute.

Din punct de vedere compozițional, poemul eminescian este constituit din 98 de strofe organizate în
4 tablouri care ilustrează planuri antitezice: real și fantastic, terestru și cosmic. Relațiile de simetrie se
evidențiază prin invocațiile fetei de împărat către Luceafăr, metamorfozările acestuia, dar și prin
refuzul fetei.

Tabloul întâi ilustrează o poveste fantastică de iubire între două ființe aparținând unor lumi diferite.
Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare, in cadrul nocturn, realizat prin motive
specifice.

Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n
povești/A fost ca niciodată”. Cadrul absolut este umanizat. Portretul fetei de împărat, realizat prin
superlativul absolut de factură populara („o prea frumoasa fata”), scoate în evidență unicitatea
terestră. Gesturile dezvăluie suavitatea sentimentului de iubire: „Si când în pat se-ntinde
drept/Copila sa se culce/I-atinge mâinile pe piept/I-nchide geana dulce" – iar metafora din versurile
„Țesând cu recile-i scântei/O mreajă de văpaie" redă intensitatea și delicatețea iubirii Luceafărului.

Urmărind reptetatei chemări-descântec -"Cobori in jos, Luceafăr blând/Alunecând pe-o rază,

/Pătrunde-n casa și in gând/Și viața-mi luminează" – cea de-a doua întruchipare va fi din soare si
noapte. Cosmogonia este redată în tonalitatea majoră: „Iar ceru-ncepe a roti/În locul unde piere".
Pentru a doua oară, paloarea fetei și lucirea ochilor, semne ale dorinței de absolut, sunt înțelese de
fată ca atribute ale morții: „Privirea ta mă arde". Dragostea lor semnifică atracția contrariilor.
Luceafărul formulează sintetizator diferența care-i separă: „eu sunt nemuritor/Iar tu ești muritoare"
– dar, din iubire, acceptă supremul sacrificiu cerut de afta, prin aceasta afirmându-și superioritatea
față de ea. Dacă fata/omul de rând nu se poate înălța la condiția nemuritoare, Luceafărul/omul de
geniu este capabil, din iubire și din dorința de cunoaștere absolută, sa coboare la conditia de muritor.

Tabloul al doilea este un început de idilă între semeni, mai exact între fata de împărat, numită acum
Cătălina, si pajul Cătălin. Asemănarea numelui sugerează apartenența la aceeași categorie, a omului
comun. Cătălina recunoaște asemănarea, dincolo de statului social „Incă de mic/Te cunoșteam pe
tine/Și guraliv si de nimic/Te-ai potrivi cu mine...”.
Portretul lui Cătălin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteză cu portretul Luceafărului.
Așadar, Cătălin devine întruchiparea teluricului: „viclean copil de casă", „cu obrăjei ca doi bujori". Ca
mod de expunere predomina dialogul, idila celor doi desfășurându-se sub forma unui joc.

Chiar daca accepta iubirea pământeană , Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru Luceafăr („O, de
Luceafăr/M-a prins un dor de moarte".

In cel de al treilea tablou se prezintă călătoria Luceafărului prin spațiul cosmic și dialogul Demiurgului
pe care acesta îl roagă să îl dezlege de nemurire.

Demiurgul nu înțelege dorința lui Hyperion, neacceptându-i-o și încercând sa îl convingă de

superioritatea condiției sale. Astfel, îi prezintă in mod antitetic condiția umană și condiția divină.

Oamenii se caracterizează prin efemeritate, „se nasc pentru a muri", iar idealurile lor sunt „deșarte",
pe când condiția divină se caracterizează printr-o existență eternă.

În cel de-al patrulea tablou se revine la planul terestru, la imaginea poveștii de iubire dintre Cătălin si
Cătălina, situația într-un cadru natural romantic „sub șirul lung de mândrii tei" in lumina lunii.
Urmărind idila lor, Luceafărul trăiește o dramă si nu mai este capabil sa răspundă noii chemări a
Cătălinei. El devine conștient de diferențele dintre cele doua lumi: „Trăind in cercul vostru
strâmt/Norocul va petrece/Ci eu in lumea mă simt/Nemuritor și rece".

Farmecul limbajului poetic eminescian este în consecință cu mișcare ideilor și tumultul

sentimentelor.

Muzicalitatea elegiac, mediativă, este dată si de particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8
silabe, ritmul iambic, rima încrucișată; sunt prezente asonanțele și rima interioară (una-luna, zare-
răsare, plec-împle)

La nivel morfologic, dativul etic și cel posesiv susțin tonul de intimitate, precum și interjecțiile din
dialogul dintre Cătălin si Cătălina („mări", „ia") și abundența verbelor la imperativ „cobori",
„pătrunde”.

Formele arhaice ale unor verbe accentuează atmosfera fabuloasă specifică basmului: „Si apa unde-au
fost căzut”. Verbele la imperfect denotă mișcarea eterna și continua din călătoria Luceafărului:
„treceau", „creștea", „părea”, „vedea".

In concluzie, prin întregul poem, Mihai Eminescu a reușit sa prezinte lumea printr-o viziune
romantică apelând la trăsături specifice acestui curent literar.