MODELE EPICE ÎN

ROMANUL INTERBELIC
MODELE EPICE ÎN ROMANUL INTERBELIC
Perioada interbelică cuprinde perioada dintre cele două războaie
mondiale între anii 1918-1944. Aceasta se caracterizează pe plan
european prin înfrângerea Germaniei, prăbuşirea imperiului Austro-
Ungar şi revoluţia din Rusia. Pe plan naţional se realizează unitatea
naţională şi integrarea în ritmul european de modernizare.

În literatura tendinţelor umaniste democratice care domină în

epoca li se opun forme de ideologie rasistă: Fasciste, reacţionare. De
aceea viaţa literară cunoaşte conflicte şi polemici violente. În acest
contest se impun personalităţi ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu,
Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion
Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

Factorii dezvoltării romanului interbelic

Dintre factorii care au determinat acest fenomen amintim: mutaţiile fundamentale
în mentalitatea culturală (psihanaliza lui Freud, “intuiţionismul” lui Bergson,
“fenomenologia” lui Husserl) şi în mentalitatea literară (reinterpretarea marilor
analişti: Dostoievski, Stendhal; prestigiul romanticilor Marcel Proust, Andre Gâde,
James Joyce, Virginia Woolf), schimbarea percepţiei asupra speciei literare (nu mai e
considerată literatură de divertisment), stimularea interesului scriitorilor şi al
publicului pentru problema romanului prin dezbaterile şi articolele din presa literară a
vremii, necesitatea sincronizării literaturii romane cu aceea europeană, dar şi apariţia
unei generaţii de prozatori talentaţi.

În perioada interbelică disputele literare se duc în jurul modernismului şi al

tradiţionalismului.

1.Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei

literaturi. Acest curent apare în literatura secolului al XX-lea, opunându-se
tradiţionalismului şi proclamând noi principii creaţiei.

2
 1.1 Tendinţa modernistă susţine:

- europenizarea (sincronizarea) literaturii naţionale cu literatura Europei

- promovarea scriitorilor tineri

- teoria imitaţiei

- eliminarea decalajului în cultură

- trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană

- cultivarea prozei obiective

- evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic.

2. Prin tradiţionalism se înţelege continuarea vechilor curente tradiţionale

preluându-se ideea că istoria şi folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui
popor. La aceste concepţii se adaugă de către Nechifor Crainic factorul spiritual,
credinţă religioasă ortodoxă care ar fi elementul esenţial de structură a sufletului
ţărănesc. Consecinţa acestei teze era ca operă de cultură cu adevărat românească
trebuia să includă în substanţă ei ideea de religiozitate.

Dintre scriitorii tradiţionalişti amintim: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile

Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dintre dramaturgi
Adrian Maniu şi Lucian Blaga.

Reviste şi curente:

După primul război mondial ziarele şi revistele literare sporesc la număr.

Aşa avem “Viaţa românească”. Apare la 6 martie 1906 la Iaşi sub conducerea lui
Constantin Stere, şi Paul Bujor. Director ştiinţific devine profesorul dr. Ion
Cantacuzino, iar proprietarii revistei sunt Constantin Stere, Ion Botez, Garabet
Ibrăileanu. Însă, din 1915 directorul unic rămâne Garabet Ibrăileanu. În timpul
primului război mondial revista îşi încetează apariţia până în 1920, când reapare sub
conducerea lui Ibrăileanu. Din 1930 se mută la Bucureşti, conducerea fiind preluată

3
de Mihail Relea şi George Călinescu. Din 1948 va apărea seria care continuă
până astăzi.

În “Viata românească” accentul se pune pe autenticitate şi specificul naţional înţeles

că dimensiune socială, important fiind poporul şi rasă,europenizarea ca asimilare a
spiritului naţional, repudierea decadentismului şi simpatia pentru ţărănime.În jurul
acestei reviste se dezvoltă curentul literal cunoscut sub numele de poporanism. Dintre
scriitori de la “Viaţa românească” amintim pe Spiridan Popescu, Calistrat Hogaş, Jean
Bart, Patascanu, Mironescu, Sadoveanu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu şi alţii.

În literatura română Eugen Lovinescu teoretizează asupra modernismului în revistă

“Sburătorul” şi în cenaclul cu acelaşi titlu. Această publicaţie apare la Bucureşti între
anii 1919-1922 şi apoi între 1926-1927, avându-l ca şi conducător pe Eugen
Lovinescu. Cenaclul “Sburătorul” are o existenţă mai îndelungată : între 1919 şi
1947.
Obiectivele grupării erau:
- promovarea tinerilor scriitori
- imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române.
Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil
Petrescu, Ilarie Voronca, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu.
Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai îndelungat de constituire. Eugen
Lovinescu îşi dezvoltă concepţiile sale moderniste în lucrările « Istoria civilizaţiei
române moderne » şi « Istoria literaturii române contemporane ». În aceste lucrări
modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există:
- un spirit al veacului explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces
de modernizare a civilizaţiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică
- teoria imitaţiei care explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti
- principiul sincronismului care în literatura înseamnă acceptarea schimbului de valori
a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar.

Dintre colaboratorii la revista “Sburătorul” amintim pe Ion Barbu, Ilarie

Vorunca, Tristan Ţara şi alţii.

O revistă tradiţionalistă este “Gândirea” , ce apare la Cluj în 1921 sub

conducerea lui Cezar Petrescu şi Cucu. În 1922 revista se mută la Bucureşti şi trece
sub conducerea lui Nechifor Crainic. Va continua să apară până în 1944. Scriitorii

4
tradiţionalişti au căutat să surprindă în operele lor particularităţile sufletului naţional
prin valorificarea miturilor autohtone a situaţiilor şi credinţelor străvechi.

Apoi intră “Revista fundaţiilor regale” care apare lunar la Bucureşti în două
serii. Prima între 1934-1945 şi a două între 1945-1947. Revista îşi propune să fie o
publicaţie cu rădăcini în toate terenurile activităţii naţionale. Primul redactor şef al
revistei este Paul Zaripol, care orientează revista pe direcţia maioresciană. După 1934
conducerea revistei o ia Camil Petrescu şi apoi Dumitru Caracostea. Seria nouă apare
sub conducerea lui Al. Rosetti.

Pintre colaboratori ai revistei amintim pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion

Barbu, Hontensia Papadat Bengescu.

1. Romanul realist-obiectiv, epic

„Ion”

de Liviu Rebreanu

„Ion” , roman ce este considerat de critică o capodoperă a literaturii române.

Romanul aparţine curentului realist fiind o frescă a satului românesc din
Transilvania. În această carte scriitorul reuşeşte să surprindă cele mai importante
momente din viaţa satului precum şi modul în care sunt percepute ele de către toate
categoriile de săteni: ţăranul sărac (Ion al Glanetaşului), învăţătorul
satului( Herdelea), ţăranul bogat ( Vasile Baciu şi George Bulbuc), preotul satului
( Belciug), etc.
Cartea este structurată în două parţi cu titluri semnificative: Glasul pământului şi
Glasul iubirii. Romanul începe prin prezentarea succintă a satului după care ne este
înfăţişat unul dintre cele mai importante momente din viaţa satului : hora. Aici facem
cunoştiinţă cu personajul principal : Ion – un fecior de ţăran chipeş şi destul de
deştept, dar foarte sărac. Cea mai fierbinte dorinţă a acestuia, care treptat se
transformă în obsesie, este de a avea cât mai mult pământ pe care să-l muncească şi să
se îmbogăţească.
Ion este îndrăgostit de Florica, o tânără frumoasă foc dar săracă şi ea, insă mai

5
îndrăgostit este de pământurile lui Vasile Baciu, unul dintre bogaţii satului. Acesta are
o fată numai bună de măritat :Ana, pe care Ion deşi nu o place fiind mai urâţică, se
gândeşte să o ia de soţie pentru a obţine pământurile dorite. Acesta este un lucru
foarte greu de realizat deoarece Vasile nu şi-ar fi măritat fata de bună voie după un
sărăntoc ca Ion, fata lui fiindu-i promisă lui George Bulbuc, un fecior la fel de bogat
ca şi ea. În dorinţa de a pune mâna pe pământurile visate Ion pune la cale un plan prin
care să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata de soţie. Astfel el o seduce pe Ana, o lasă
insărcinată, după care are grijă ca tot satul să afle despre ruşinea care s-a abătut
asupra lui Vasile Baciu.
În acest moment ne sunt dezvăluite viclenia, egoismul şi răutatea lui Ion care face
orice şi nu ţine cont de nimeni şi nimic pentru a-şi atinge ţelul. Deşi Vasile îşi bate
crunt fata, Ion refuză să o ia de nevastă până când nu obţine de la acesta promisiunea
că odată căsătoriţi va trece toate pământurile sale pe numele lui Ion. Prima parte a
cărţii se termină cu nunta lui Ion cu Ana.
Văzându-i căsătoriţi Baciu se răzgândeşte şi nu mai vrea să treacă pământurile pe
numele lui Ion. În prima fază acesta încearcă să-şi convingă socrul cu vorba bună,
văzând însă că nu reuşeşte se răzbună pe Ana pe care, deşi gravidă fiind, o bate crunt,
după care îşi dă socrul în judecată pentru obţinerea pământului promis. Într-un final
speriat de idea procesului Vasile renunţă şi trece toate pământurile sale pe numele lui
Ion.
Între timp Ana naşte un copil pe care-l botează Petru. Nici copilul, nici faptul că a
obţinut pământurile nu schimbă sentimentele lui Ion faţă de Ana, acestuia fiindui
efectiv silă de ea, şi ca atare el se poartă fie foarte urât cu aceasta, fie este indiferent
faţă de soţia sa.În aceste condiţii se reaprinde dragostea lui Ion faţă de Florica, care
între timp s-a căsătorit cu George Bulbuc.
Neglijată şi tot mai nefericită , conştientă de atracţia dintre Ion şi Florica, Ana se
sinucide.
După moartea acesteia copilul lor se îmbolnăveşte şi moare . Ion rămas liber şi
bogat se gândeşte să se căsătorească cu Florica fără a-i păsa că aceasta este măritată.
Înainte de a încheia vreau să vă spun că o bună parte din carte surprinde în paralel cu
poveste lui Ion şi viaţa familiei învăţătorului Herdelea.Pentru a afla mai multe depre
aceştia şi pentru a vedea dacă Ion reuşeşte să se căsătorească cu Florica vă sfătuiesc
să citiţi cartea şi vă asigur că se va dovedi un roman captivant şi uşor de citit.

6
 2. Romanul realist de tip balzacian

„Enigma Otiliei”

de George Călinescu

Ipoteză
Opera literară Enigma Otiliei de G. Călinescu este un roman realist cu elemente
moderniste, aparţinând prozei interbelice. De asemenea este roman balzacian, social
şi citadin.

Formularea argumentelor
Opera literară Enigma Otiliei este roman prin amploarea acţiunii, desfaşurată pe
mai multe planuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje. Este
roman realist prin: temă, structură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea
personajelor, dar depăşeşte modelul realismului clasic, al balzacianismului, prin
spiritul critic şi polemic, prin elemente ale moderinităţii.

Dezvoltarea argumentelor
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III- a. Naratorul
este omniscient ştie mai multe decât personajele sale şi omnisprezent, controlează
evoluţia lor. El plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor, dar acestea acţionează
automat, ca nişte marionete.
Deşi naratorul adoptă un ton obiectiv, nu este absent, ci comunică, prin postura de
spectator şi comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative.
Naratorul se ascunde in spatele personajelor, fapt dovedit de limbajul uniformizat.
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Caracterul citadin este un aspect al
modernismului. Moravurile epocii, a burgheziei bucureştene de la începutul

7
secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei esenţiale, sub determinare social-
economică (banul ca valoare într-o societate degradată moral), imaginea societaţii
constituie fundalul pe care se întocmeşte maturizarea unui tânar care, înainte de a-şi
face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Roman al unei
familii şi istorie a unei moşteniri, romanul este realist-balzacian prin motivul
moştenirii şi al paternitaţii.

Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternitătii, pentru că

fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte ,, părinţi”.
Autorul schimba titlul din motive editoriale şi deplasează accentul de la un aspect
realist, tradiţional, la tehnica modernă, prin care este realizat personajul titular.

Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul
Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică, etc.
Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu şi înlaturarea Otiliei Mărculescu.
Al doilea plan prezintă destinul tânarului Felix Sima care, rămas orfan, vine la
Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea
adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare, pentru
susţinerea imaginii ample a societăţii moderne.
Secvenţele narative sunt redate prin înlănţuire (respectarea cronologica a
faptelor), completată prin inserţia unor micronaraţiuni in structura romanului. Unele
secvenţe narative se realizează scenic (de exemplu capitolul I si al XVIII-lea), prin
dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului sau expresivitatea
discursului, notarea gesturilor şi vestimentaţiei. Dialogul confera veridicitate şi
concentrare epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (strada, arhitectura, decorul
interior-camera) şi a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic, iar prin
observaţie şi notarea detaliului seminificativ devine mijloc de caracterizare indirectă
(de conturare a caracterelor).

Incipitul romanului realist fixează cadrul temporar (,,într-o seara de la începutul

lui iulie 1909”) şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moş
Costache, a interioarelor), prezintă principalele planuri epice. Finalul este închis prin
rezolvarea conflictului şi este urmat de partea finala care cuprinde concluziile
autorului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a

8
casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, strainul din familia Giurgiuveanu,
in momente diferite, ale existenţei sale.

Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al

Liceului Internat din Iaşi, la Bucureşti, in casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru
a urma Facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este rentier avar, care o creşte
in casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o
consideră un pericol pentru moştenirea fratelui ei.

Expoziţiunea este realizată in metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiunii

în timp şi spaţiu, adevărul este susţinut prin detalii grafice, descrierea străzii in
maniera realistă, fineţea observaţiei şi notarea detaliului seminificativ.
,,Într-o seara de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un
tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat in uniformă de licean, intra în strada Antim,
venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână […]. În această
obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape
nici una nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii
(operă îndeobşte a zidurilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu
forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridicolă prin grandoare, amestecul de frontare
greceşte şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeală care dezghioca
varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureştieană o
caracatură în moloz a unei străzi italice.”

Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costace sunt
surprinse de ,,ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi
observaţia îi este atribuită personajului intrus, care caută o anumită casă.
Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, stradă, la
casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o
modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin
reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic şi moral.
Srada şi casa lui Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre
pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi îmbogăţiţi cândva, şi
realitate: inculţi (amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), de la tgârciţi (case
mici, cu ornamente din materile ieftine), snobi (imitatea arhitecturii clasice),
delăsători (urme vizibile ale umezelii şi ale uscăciunii, impresia de paragină).

9
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.
Patruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi
răspunde bâlbâit: ,,nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la
scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a
personajelor prezente îi odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portrete fizice
ale personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice cere sugerează, în manieră
clasică, trasături de caracter şi este prezentată, în mod direct, starea civilă, statutul în
familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează atmosfera
neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două
planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar
atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix.

Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund:

I. istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu;
II. destinul tânărului Felix Sima.

I. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru

observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de
imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un
proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea
urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei.
Deşi are o afecţiune sinceră pentru faţă, bătrânul amână înfierea ei, de dragul banilor
şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Raţiu urmăreşte să
parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui moş Costache.
Pretutindeni prezent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine
ceva bani sau poate da lovitura vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului,
până la rezolvarea în deznodământ. Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate
face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei
şi criticii în romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia
dintre părinţi şi copii, relaţia dintre soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre
preocupările unor personaje: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei; Titi se
tulbură erotic şi trăieşte o scurtă experienţă matrimonială; Pascalopol doreşte să aibă
o familie şi se căsătoreşte cu Otilia; Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea
niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după ce îşi va face o
carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se însoară pentru a-şi face o

10
situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată. In clanul Tulea, rolurile
sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion brodează. Iar mai târziu este
abandonat in ospiciu. Motivul paternităţii este înfăţişat diferenţiat. Orfanii au doi
protectori: Costache şi Pascalopol. Moş Costache este zgârcit, dar işi iubeşte since
fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevărul avar al romanului, striveşte
personalitatea copiilor săi, anulându-le şansa împlinirii matrimoniale.
II. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele
trăite de acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia.
Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nici o decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi
face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl lasă
tânarului libertatea de a-şi îndeplini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat
matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. In epilog, aflăm că Pascalopol i-a
redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui
conte exotic, căzând în patitudine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului
feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care

sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei
de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la
Bucureşti pentru a studia medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache. Un
alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia
Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea
o familie care să-i umple singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei
trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie pătrunde Stănică Raţiu
pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Istoria unei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în
jurul averii lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei
Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea
bătrânului). Conflictul erotic priveşte rilvalitatea adolescentului Felix şi a maturului
Pascalopol pentru mâna Otiliei.

Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii

mediului şi fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul baltacian
porneşte de la carecterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le

11
conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul.
Romanul realist tradiţional devine o adevărată comedie umană, plasând în context
social personaje tipice. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii;
moş Costache-avarul iubitor de copii, Aglae-,,baba absolută fără cusur în rău”,
Aurica- fata bătrână, Simion- dementul senil, Titi- debil mintal, infantil şi antipatic,
Stănică Raţiu- arivistul, Otilia- cocheta, Felix- ambiţios, Pascalopol- aristocratul
rafinat.
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-
balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv,
pornind de la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea
locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod direct,
naratorul dă lamuriri despre gradele de rudenie, stare civilă, biografia personajelor
reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele dezvăluite iniţial nu
evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea
detaliilor în caracterizare indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii
între personaje).
Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne:
comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI- lea, Otilia
este prezentă exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fară a-I cunoaşte
gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de
personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea
poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce conferă
ambiguitate personajului, iar in plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii.
Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care
sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. În limbajul personajelor se
utilizeată aceleaşi mijloace lingvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura lor.
Cu toate acestea, Aglae pronunţă învechit unele cuvinte, marcă a înculturii şi a
snobismului (Otilia e ,,falşă”).
Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau
prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notaţiei are uneori
rolul didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau monologul discursului)
caracterul scenic al secvenţelor.

Concluzii
Enigma Otiliei este un roman realist (balzacian) prin: prezentarea critică a unor
aspecte ale socetăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul
paternitaţii şi al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive (observaţia şi

12
detaliul semnificativ; rolul vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare), realizarea
unor tipologii, verdicitatea, utilizarea naraţiunii la persoana a III-a. Dar depaşeşte
modelul realismului clasic, este de un balzacianism fara Baltac, prin spiritul critic şi
polemic (parodic, ludic), prin elemente ale modernităţii (ambiguietatea personajelor,
interesul pentru procesele pshice deviate, tehnicile moderne de caracterizare-
comportamentism, reflectarea poliedrică, realizarea scenica a capitolului al XVIII-
lea).

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

de Camil Petrescu

Incipitul romanului îl reprezintă pe Stefan Ghiorghidiu, potrivit jurnalului de

front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent reservist în primăvara anului 1916,
contribuind la amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei şi din apropierea
Dambovicioarei.
Romanul începe printr-o disctutie de la popotă, când Ghiorghidiu adduce în
present (timpul subiectiv) experienta erotică, pe care o notează în jurnalul de
campanie: “Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi
bănuiam că mă înşeală”.
Căsnicia este liniştită o vreme, mai ales că duc o viaţă modestă, aproape de sărăcie,
iubirea fiind singura lor avere.
Moartea unui unchi de-a lui Ghiorghidiu, pe nume Tache, îi aduce lui Stefan o
moştenire substanţială, fapt care schimbă radical viaţa tânărului cuplu, societatea
mondenă capăta pentru Ela importanta primordială.
Sub influenţa unei verişoare a lui Stefan, Ela este atrasă într-o lume mondenă,
lipsită de griji, dar şi de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, distracţii
nocturne sau escapade, lume în care ea se simţea uimitor de bine. În casa acestei
verişoare cei doi cunosc ”un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei”, domnul G.
Stefan observă că Ela pare foarte fericită în preajma lui, ba mai mult, se staduia să se
afla mereu alături de el. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar
putea înşela.

13
 Excursia de la Odobesti pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. Altă dată,
sosind pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrate d două
săptămâni, nu-s găseşte soţia acasă. Ela ajunge pe la opt dimineaţa. Stefan o alungă,
fiind convins că “niciodată femeia asta nu mă iubise” şi-i cere să divorţeze.
După un timp, cei doi se împacă şi sublocotenentul Ghiorghidiu, fiind
concentrate în armată pe Valea Prahovei, aranjează ca Ela să petreacă vara la
Câmpulung. Îl zăreşte în oraş pe domnul G. şi atunci nu se mai îndoieşte că acesta
“venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant”. Plănuieşte să-I omoare pe amândoi,
dar se întâlneşte cu locotenent-colonelul care îl sileşte să meargă împreună la
regiment.
Cartea a doua începe cu capitolul “Întâia noapte de război”, care ilustrează o
imagine de groază a frontului, cu o armată dezorganizată, ofiţeri incompetenţi şi
ostaşi cu totul dezorientaţi.
Deprinderea eroului din drama tortuara a incertitudinii se face prin trăirea unei
experienţe cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care Ghiorghidui
participa efectiv, luptând pentru libertatea Ardealului de sub ocupaţia trupelor austro-
ungare.
Pe front Stefan Ggiorghidiu este rănit. Se intoarace în Bucureşti, în convalescenţă.
Acum Ela îi pare o străină. Îşi dă seama, cu luciditate, ca oricând ar fi putut “găsi alta
la fel”. Îi dăruieşte casele de la Constantă, bani, “absolut tot ce era în casă, de la
obiecte de preţ la cărţi […] Adică tot trecutul”, rămânând singur.

Caracteristici/trăsături:
Romanul este structurat în două cărţi, cu titluri semnificative “Ultima noapte de
dragoste”, care exprimă aspiraţia către sentimental de iubire absolută, şi “Întâia
noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, că iminenţa a
morţii.
Dacă prima parte a romanului este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit
şi nici nut raise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o
experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei romane, în timpul primului război
mondial.
Este un roman modern deoarece: Stefan Ghiorghidiu este intellectual, foloseşte
mijloace moderne de analiza psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizări
(iubirea, războiul, statul).
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman subiectiv
deoarece evenimentele sunt relatate la persoana I, naratorul relatează propriile trăiri,
gânduri, sentimente şi se implina în evenimentele pe care le narează.

14
 Este un roman erotic întrucât sunt prezente mitul iubirii şi motivul cuplului.
Stefan Ghiorghiu vede în Ela idealul de femeie (se căsătoreşte cu ea din orgoliu,
deoarece era cea mai frumoasă fată din Universitate), apoi ca pe o Madonă falsă (este
uimit când observă că ELei îi plăcea să discute politică, să intervină indiscutiile
bărbaţilor). Nu o mai recunoaşte (în ochii lui Stefan, Ela decade, devine o femeie
oarecare), îşi dă seama că e îndrăgostit de o iluzie (în capitotlul “Diagonalele unui
testament”, viaţa celor doi se schimbă radical), într-un final iubirea dintre cei doi
eşuează.

4.Romanul experienţei

„ Maitrey”

de Mircea Eliade

Allan,un inginer englez de 24 de ani,aflat la începutul carierei sale in India,merge

împreuna cu un gazetar în vizită la Narendra Sen, şi Maitreyi i se părea acum mult
mai frumoasă decât ultima oară când o vazuse,admirându-i vestimentaţia. Narendra
Sen îl sprijina pe Allan sa ocupe un post de inspector într-o zona de junglă,dar acesta
se îmbolnăveşte de o malarie gravă şi este internat într-un sanatoriu din
Calcutta.Inginerul Narendra Sen îl invită să locuiască la el pentru toată perioada cât
va trebui să rămână in India.
Englez,venit dintr-o altă civilizaţie şi cultură,Allan se simte stingherit în casa
inginerului,stă retras in bibliotecă,învaţă salutul lor tradiţional,apoi încetul cu
încetul ,se împrieteneşte cu Maitreyi,care se interesează de obiceiurile europenilor
,presupunând că in ţara sa este foarte frig,deoarece cu toţii sunt albi.Allan este
fascinat de povestea micuţei Chabu,care are un pom al ei ,pe care îl hrăneşte in
fiecare zi cu prăjituri şi firmituri.Trăind în preajma Maitreyiei,tânărul european este
mirat de de firea inocentă şi naivă a fetei,în contradicţie cu faptul că scria poeme
filozofice.Tânăra de 16 ani avea o vastă şi profundă cultură atât in domeniul literaturii
,cât si al civilizaţiei indiene ,subiedtele expunerilor şi conferinţelor ,pe care fata le
ţinea în faţa unui auditoriu de intelectuali desprer esenţa frumosului,stârnind un
adevărat interes.
În primele luni,englezul,nu avea nici un fel de sentimente faţă pentru tânăra
bengaleză fiind tulburat doar de straniul din ochii şi râsul fetei.El o învaţă franceza iar
ea bengaleza,lecţiile destind relaţiile dintre ei,îi apropie din ce in ce mai mult,iar

15
toleranţa excesivă a doamnei Sen îl determină pe englez să se întrebe dacă nu cumva
ei voiau să-l însoare cu fata lor deşi era imposibil,pentru că ei toţi şi-ar fi pierdut casta
si numele dacă ar fi ingăduit aşa o nuntă.Ea scria mereu numele gurului ei,Robi
Thakkur,şi acest lucru îl irita pe Allan,pentru că I se părea anormală pasiunea ei
pentru un bărbat de 70 de ani.
Puternic impresionat şi emoţionat,Allan se simte ca în faţa unei sfinte când vede
austeritatea unde locuieşte fata,camera ei având doar un scaun,două perne şi un pat,în
care află că doarme Chabu,Maitreyi dormind pe o rogojina aflatăa pe jos.Englezul se
simte din în ce mai atras de frumoasa bengaleză,cei doi schimbând autografe date pe
cărţi şi reviste,îşi povestesc istorisiri insinuate,vorbesc despre căsătoria Indiana ,fapte
ce duc la o apropiere şi o relaţie mai firească între ei.
Allan încă este tulburat,încearcă să înţeleagă sentimentele pe care le are pentru
Maitreyi,exprimate prin gesturi,gânduri ,atitudini.Într-o seară,pe verenda casei,un
ceremonial al atingerii picioarelor goale,care era la ei un semn de respect,îi da
europeanului o emoţie deosebită .
Allan se gandeşte din ce în ce mai mult la căsătorie, mai ales că asistă la nunta lui
Mantu,un văr al lui Sen şi este copleşit de simpatia maternă a doamnei Sen care se
plângea de faptul că englezul incă îi spunea doamnă si nu mamă cum era obiceiul în
India.Între cei doi se manifestă o atracţie irezistibilă ce scapă uşor de sub
control,Maitreyi dăruindu-se intr-o noapte lui Allan ,acesta simţindu-se jenat de faptul
că Maitreyi se abandonase atât de uşor trupului său.A doua zi,dis-de-dimineaţă,cei doi
se întâlnesc în bibliotecă iar Maitreyi copleşită de vinovăţie îi spuse că e timpul să
plece din casa lor şi îi povestise despre iubirea pe care o avea de la 13 ani pentru
gurul ei, Robi Thakkur, relatându-i cu detalii despre scrisorile primite de la el ,din
toate părţile lumii ,pe unde umblase.Cu toate acestea,gesturile tandre continuă
,Maitreyi oferindu-i o coroniţă de iasomnie,despre care englezul află mai târziu ,că
reprezintă semnul logodnei. Apoi tânăra bengaleză îi oferă cutiuţa dată de
Tagore,mărturisind că nu l-a iubit, că aceea a fost numai o rătăcire şi abia acum
realizează ce este dragostea adevărată. Allan hotărăşte să spună părinţilor fetei despre
dragostea lor şi era convins că aceştia aşteaptă ca el s-o ceară în căsătorie ,dar din nou
este derutat de reacţia Maitreyiei care se opune spunându-i că ei îl iubesc ca pe un
membru al familiei,şi aşa trebuia sa-l iubească şi ea,ca pe un frate.Cei doi tineri
trăiesc o adevărată poveste de dragoste , cu gesturi tandre,priviri şi sărutări furate.
Iubirea lor culminează cu mirifica lor logodnă ,oficiată de Maitreyi,după un
ceremonial sacru ,ireal de frumos.Ea îi da lui Allan inelul de logodnă din fier şi aur
,ca doi şerpi încolăciţi şi eroul primeşte botezul logodnei printr-o incantaţie
mistică.Întâlnirile lor devin tot mai dese,Maitreyi se ducea noaptea în camera

16
englezului ,care era fericit că păcatul nu o deprimă ,că nu vine in ceasurile de
dragoste cu teama de a face răau.
Întâmplător,Chabu,sora mai mică a Maitreyiei,divulgă părinţilor o scenă văzută în
pădure între cei doi ,fapt care determină o ruptură brutală a relaţiei dintre Allan şi
familia Narendra Sen.
Allan se retrage în Himalaya,pentru a se vindeca într-o singurătate deplină.În
numele iubirii,Maitreyi luptă cu toate mijloacele pentru a fi izgonită de la casa
tatălui ,pentru a-l urma pe Allan.Părinţii refuză cu orice chip,ba chiar o persecută,e
obigată să se mărite,dar refuză,iar Chabu,simţindu-se vinovată,încearcă să se
sinucidă.
Allan,incearcă sa-şi reînceapă viaţa,având o relaţie amoroasă cu Jenia Isaac,dar se
simte dezgustat de această aventură ,apoi incearcă o relaţie cu o tânără nemţoaică
,Geurtie,la care se mutase pentru că nu mai avea ce mânca.
Plecarea din India constitue pentru el o izbăvire ,având un sentiment al
vinovăţiei.

Bibliografie

1.George Călinescu
S-a născut în 19 iunie 1899, în Bucureşti. În timpul copilariei el se afla la
Botoşani şi Iaşi.Urmeaza liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti, ultima clasă o termină la
Liceul Internat din Iaşi şi susţine bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din
Bucureşti (1918). Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia
de filologie modernă şi filozofie. Are profesori pe N. lorga, Vasile Pârvan, C.
Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu. M. Dragomirescu, Ov. Densusianu şi Ramiro Ortiz.
Din 1919 datează primele încercări literare, trimite versuri şi maxime la revista
„Sburătorul” şi frecventează cenaclul condus de E. Lovinescu. în 1921 călătoreşte în
Italia, publică în revista „Roma” (1922). condusă de Ramiro Ortiz. despre care G.
Călinescu se va exprima mai târziu cu un mare respect: „Tot ce-am învăţat în
Universitate de la R. Ortiz am învăţat. Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am

17
deprins meşteşugul informaţiei şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu
tot ce ştiu”.
In 1923 susţine examenul de licenţă în italiană, secundar franceza şi româna.
Activitate didactică la Bucureşti şi Timişoara (1924). Pleacă în Italia pentru
specializare, cu o bursă pentru doi ani la „Şcoala Română din Roma”, condusă de
Vasile Pârvan. Face intense cercetări arhivistice, deprinzând tehnica strângerii
documentelor şi informaţiilor, ce-i va fi atât de folositoare în viitoarele lucrări.
In 1926 întors în ţară, publică versuri la „Universul literar” şi la „Sburătorul”. Se
bucură de atenţia lui E. Lovinescu, determinându-1 pe acesta să exclame: „Domnul
Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va
continua în critica literară”. Devine redactor la a treia serie a „Sburătorului” (1926-
1927), alături de E. Lovinescu, F. Aderca, P. Constantinescu, VI. Streinu. Între 1926 şi
1937 este profesor la Liceul „Gh. Şincai”, coleg cu E. Lovinescu, I.M. Raşcu, Al.
Graur, Gh. Nedioglu. Publică în revista „Viaţa literară”, polemizează asupra unor
probleme actuale ale criticii, conduce revista „Sinteza” (nr. 1-3). Colaborează la
„Gândirea” cu studii despre Lovinescu, Ionel Teodoreanu, H. Papadat-Bengescu, N.
Crainic.
Anul 1928 este momentul cristalizării depline a conştiinţei sale de critic: „S-a isprăvit
- e de neînlăturat - sunt critic”. În 1930 devine redactor al revistei „Roma”, editează
revista „Capricorn” (nr. 1. 2). Publică în „Vremea” şi desfăşoară o bogată activitate de
comentator al actualităţii literare în revistele „Universul literar”, „Viaţa românească”
şi, cu deosebire, în „Adevărul literar şi artistic”. Călătoreşte în Franţa şi în Italia.
Editează revista săptămânală de critică şi informaţie literară „Jurnalul literar” (1 ian. -
31 dec. 1939).
Publică „Principii de estetică” (1939), tipăreşte „Istoria literaturii române de la origini
până în prezent” (1941). Lucrarea fusese proiectată în două volume, dar în toamna
anului 1940 G. Călinescu îi propunea lui Al. Rosetti „să facem din tot, oricât de gros
(să zicem 800 pag. din cauza clişeelor), un singur volum compact ca o enciclopedie”.
La 15 aprilie 1941 anunţă finalizarea volumului
În 1943 publică piesa - parabolă Sun sau Calea neturburată (Mit mongol), îşi reia
activitatea publicistică în „Vremea”, unde continuă „Cronica mizantropului”.
Tipăreşte „Istoria literaturii române”. Compendiu (1945), Impresii asupra literaturii
spaniole (1946)
Din 1945, cu câteva întreruperi, devine profesor de istoria literaturii române moderne
la Facultatea de Litere din Bucureşti.
În 1947 apare la Bucureşti seria nouă a revistei „Jurnalul literar”; devine membru al
Academiei Române, dar este eliminat ca profesor din universitatea bucureşteană.

18
Publică însă intens: Bietul Ioanide, roman (1953), Nicolae Filimon (1959), Scrinul
negru. roman (1960), monografia Gr.M. Alexandrescu (1962), volumul de poezii
Lauda lucrurilor (1963), Cronicile optimistului (1964).
G. Călinescu moare la 12 martie 1965, în Bucureşti.
Postum apar câteva lucrări originale şi multe culegeri:
Estetica basmului; Vasile Alecsandri (1965); Opere, vol. I-XVII (1965-1983); I.
Eliade-Rădulescu şi şcoala sa; Studii şi cercetări de istorie literară (1966); Scriitori
străini; Ulysse (1967), Universul poeziei; Gâlceava înţeleptului cu lumea (Cronica
pesimistului şi optimistului. 1927-1949), vol. I—II, 1973-1974.
în 1982 i se retipăreşte Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. a Ii-
a. revizuită şi adăugită (ediţie de Al. Piru).

OPERA LUI GEORGE CALINESCU

** Studii de estetică şi literatură universală
Principii de estetică (1939)
Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
Sensul clasicismului (1946)
Studii şi conferinţe (1956)
Scriitori străini (1967)
Ulysse (1967)
** Poezie
Poesii (1937)
Lauda lucrurilor (1963)
** Teatru
Şun, mit mongol sau Calea neturburată (1940)
Ludovic al XIX-lea (1964)
Teatru (1965)
** Proză
Cartea nunţii (1933)
Enigma Otiliei (1938)
Trei nuvele (1949)
Bietul Ioanide (1953)
Scrinul negru (1965)
** Istorie şi critică literară
Viaţa lui Mihai Eminescu (1932)
Opera lui Mihai Eminescu (1934)
Viaţa lui Ion Creangă (1938)

19
Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
Universul poeziei (1947)
Nicolae Filimon (1959)
Gr. M. Alecsandrescu (1962)
Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964)
Vasile Alecsandri (1965)
** Publicistică
Cronica mizantropului, Cronica optimismului (1964)
Ulysse (1967)
** Impresii de călătorie
Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
Am fost în China nouă, 1953
** Lucrari in alte limbi
Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

2. Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu s-a nascut la Pascani pe 5 noiembrie
1880. El a fost fiul lui Alexandru Sadoveanu si al Profirei
Ursaki.
El intra la scoala primara în 1888 si are ca învatator pe
domnul Busuioc. Patru ani mai târziu, în 1892 autorul întra la
gimnaziul "Alecu Donici" din Falticeni.
În perioada 1893 – 1896 el are primele încercari de a scrie
proza si versuri. În toamna anului 1897 intra la "Liceul
National" din Iasi. În acelasi an apar primele sale publicatii.
De-a lungul liceului el publica primele sale povestiri sub diferite pseudonime.
În 1900 termina liceul si devine student la facultatea de drept din Bucuresti, pentru ca
un an mai târziu sa revina la Pascani, unde se casatoreste cu Ecaterina Balu.
În 1902 este încorporat în armata. Dupa terminarea acesteia, el lucreaza cu st. O.
Iosif si se stabileste la Bucuresti.
În 1904 apar primele sale patru volume: "Povestiri", "soimii", "Dureri Înabusite" si
"Crâsma lui mos Precu", iar în anul urmator el ajunge subsef de birou în Ministrul
Artelor si mai editeaza si alte volume, precum "Comoara dorobantului".
În 1906, nemultumit de viata din Bucuresti, se muta în Falticeni, unde ramâne pâna

20
la începutul Primului Razboi Mondial. În anul urmator, al marilor rascoale taranesti,
autorul este preocupat intens de soarta taranilor.
În 1908 apar noi volume: "O istorie de demult" si "Duduia Margareta" si în 1909
colaboreaza din nou cu St. O. Iosif în vederea realizarii revistei "Cumpana".
În 1910 vine la conducerea Teatrului National din Iasi si mai târziu scoate
volumele: "Povestiri de sara", "Apa mortii", "Povestiri de petrecere si folos".
În 1915 apare "Neamul soimarestilor", unul din cele mai izbutite romane istorice
sadoveninene.
În timpul razboiului apar volumele "Foi de toamna" si "File sângerate". Autorul îsi
muta familia la Iasi, în casa lui Kogalniceanu.
Dupa terminarea razboiului, Sadoveanu scrie volumele: "Frunze-n furtuna",
"Umbre", "Sandra Lapusneanu" si "Cocostârcul albastru".
În 1924 el colaboreaza intens la publicatia "Lumea" si în anul urmator scoate
romanul "Venea o moara pe Siret".
În 1928 ies de sub tipar: "Hanul Ancutei", "Demonul tineretii" si "Împaratia
apelor".
În 1930 apar: "Departari", "Istoria Sfintilor Valaam si Ioasif de India" si "Baltagul",
cea mai puternica povestire sadoveniana.
În anii urmatori autorul publica numeroase alte volume: "Maria sa puiul padurii",
"Nunta domnitei Ruxandra", "Locul unde nu s-a întâmplat nimic", "Creanga de aur",
"Viata lui stefan ce Mare", "Noptile de sânziene", "Cele mai vechi amintiri", "Fratii
Jderi" si "Pastele blajinilor".
În 1936 vine la Bucuresti si devine directorul ziarelor "Adevarul" si "Dimineata". În
continuare apar volumele: , "Cazul Eugenitei Costea", "Istorisiri de vânatoare" ,
"Valea Frumoasei", "Ochi de urs", "Morminte", "Ostrovul lupilor", "Anii de
ucenicie", "Caleidoscop" , "Fantazii rasaritene", "Pauna Mica", "Mitrea Cocor" si
"Nicoara Potcoava", "Aventura în lunca Dunarii".
În 1955 este sarbatorit de Academia Româna cu prilejul împlinirii vârste de 75 de ani.
Iar în 1960 este din nou sarbatorit de Academia Româna cu prilejul împlinirii vârste
de 80 de ani.
Iar în 1961, pe 19 octombrie, Mihail Sadoveanu moare în Bucuresti si este
înmormântat în cimitirul Bellu.

OPERA LUI MIHAIL SADOVEANU

In anul 1904 are debutul Editorial cu patru cărţi:
- Povestiri,

21
- Şoimii,
- Dureri înăbuşite
- Crâşma lui Moş Precu, fapt pentru care N.lorga numeşte acest an anul Sadoveanu.
Publică aproape 100 de volume, între care:
- Floare ofilita(l905),
- Apa morţilor(1911),
- Neamul Şoimareştilor (1915),
- Ţara de dincolo de negură (1926),
- Hanu Ancuţei (1928),
- Impărăţia apelor (1928),
- Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (1929),
- Baltagul (1930),
- Creanga de aur,
- Locul unde nu s-a intamplat nimic(1933),
- Fraţii Jderi (1935-1943),
- Nada Florilor( 1951).
TEME ALE OPEREI LUI MIHAIL SADOVEANU :
(Universul literar)
Mihail Sadoveanu, Ceahlăul literaturii române, cum l-a numit Geo Bogza , Ştefan cel
Mare al literaturii române cum i-a spus G.Călinescu, are o operă monumentală a cărei
măreţie constă în densitatea epică şi grandoarea compoziţională.
1. Viaţa satului romanesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala temă a
epicii sadoveniene, întrucât ţăranul român a fost principalul meu erou, mărturisea
Sadoveanu într-un discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este
locuitorul de la munte, moldoveanul cu viaţă aspră ca şi meleagurile prăpăstioase pe
care este sortit să trăiască (aşa cum ilustrează prozatorul în legenda de la începutul
romanului Baltagul). Puternic individualizat în literatura romană, ţăranul lui
Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice: - ţăranul, ca păstrător al
lumii vechi, arhaice şi patriarhale;
- ţăranii moldoveni sunt oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al dreptăţii şi al
libertăţii, apărători ai unor principii de viaţă fundamentale statornicite din vremi
imemoriabile;
- răbdători în suferinţă, ţin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii
sau răbufnesc cu violenţă, împlinindu-şi dreptatea, menţinând nealterat sentimentul
demnităţii umane;
- universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate şi iubire
pătimaşă: Fa-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Să nu

22
răpeşti munca săracului (...), să nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă lacrimi pe
brazdă (La noi în Viişoara);
- înclinaţia lor către confesiune, plăcerea de a povesti întâmplări din vreme adâncă.
Opere reprezentative: Povestiri - volumul de debut; povestirile in drum spre Hârlău,
Păcat boieresc, Bordeienii din volumul Dureri înăbuşite, opere de maturitate de o
reală valoare literară; Hanu Ancuţei, în care cele nouă povestiri ilustrează o lume
arhaică, povestitorii sunt ţărani care retrăiesc întâmplări de demult,; din vreme
veche'şi care au vocaţia confesiunii, plăcerea de a istorisi întâmplări petrecute în
locuri specific sadoveniene: hanul, moara, crâşma; Baltagul, roman ce ilustrează viaţa
arhaică, aspră şi plină de pericole a ţăranilor de la munte, oieri sau tăietori de lemne,
care-şi duc traiul într-un spaţiu spiritual şi fizic asemănător celui dirl Mioriţa,
conducându-sc după rânduieli nescrise, după legi şi credinţe strămoşeşti.
2. Spaţiul închis al oraşului de provincie, al târgului inert, care distruge puritatea
sufletului omenesc:
- oraşul este un spaţiu mohorât, lipsit de vitalitate, în care se petrec drame cauzate de
monotonia vieţii de provincie;
- personajele sunt slujbaşi mărunţi, meşteşugari, boieri fără vitalitate, care se mişcă
într-o lume cenuşie, strivitoare de viaţă, ce sugerează platitudine spirituală;
- oamenii oraşelor sunt victime ale tristeţii, însingurării şi suferinţei provocate de
eşecul spiritual;
Opere reprezentative: romanele Floare ofilită, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Apa
morţilor, Haia Sanis. ,
3. Romanul istoric. Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric, ce ilustrează
istoria Moldovei în trei etape: secolul al XV-lea (Ştefan cel Mare), secolul al XVI-lea
(Ion Vodă cel Viteaz), secolul al XVII-lea (Ştefan Tomşa. Vasile Lupu, Duca-Vodă).
Mihail Sadoveanu reconstituie, în principal, două aspecte istorice:
- Epoca de glorie a Moldovei în care eroii sunt dominaţi de un profund sentiment
patriotic, fiind conturaţi din acumulări de calităţi şi care. prin îmbinarea elementelor
clasiciste cu cele romantice, devin personaje legendare. Ei sunt caracterizaţi de
trăsături spirituale ţărăneşti, setea pentru adevăr şi dreptate, vitejie, curaj, putere de
sacrificiu, dorinţă de libertate.
Opere: Fraţii Jderi, Neamul Şoimăreştilor.
Epoca de decădere jalnică a Moldovei, în timpul domniei lui Duca-Vodă, un despot
lacom, egoist, impasibil la viaţa grea a oamenilor, necruţător şi rău, inuman, ducând o
viaţa izolata din pricina firii lui închise, necomunicative. Romanul Zodia Cancerului
sau Vremea Ducăi-Vodă are la baza construcţiei literare motivul străinului, care
observă şi comentează cele văzute în timpul călătoriei sale prin Moldova

23
(Montesquieu.- Scrisori persane; Vasile Alecsandri - Balta Albă).
. 4. Tema naturii se regăseşte la Mihail Sadoveanu în toate operele literare, nu numai
în cele care descriu în mod special zone mirifice ale plaiurilor româneşti, de aceea
prozatorul a fost supranumii poet al naturii. Trăsăturile principale ale aspectelor
naturii ilustrate de, M.Sadoveanu s-ar.putea sintetiza astfel:
- frumuseţea şi armonia peisajului naturii mirifice româneşti;
- profunda comuniune a omului cu natura, care capătă diferite ipostaze aparte în proza
sadoveninană:
-natura - loc de linişte şi reflecţie pentru om;
- natura ca stare sufletească, adică orice simţire, zbucium al sufletului uman se
proiectează în natură şi prin natură;
- natura - refugiu al echilibrului şi libertăţii depline a omului;
- natura ocrotitoare pentru om, ferindu-l de violenţele existenţiale, apărându-l de
pericolele ce i-ar putea distruge sufletul, simţirea.
Opera reprezentativă este Ţara de dincolo de negură, care ilustrează lumea
mirifică, primitivă şi poetică a Deltei Dunării. Personajele sunt oameni cu patima
istorisirii, a confesiunii şi au îndeletniciri singuratice: pescari şi vânători rămaşi etern
credincioşi acestor tărâmuri. Lovinescu spunea despre lumea oamenilor şi a
necuvântătoarelor ilustrate în acest volum că este cea mai înalta expresie a instinctului
de sălbăticie.
Stilul. Cea mai uimitoare izbândă a lui Mihail Sadoveanu este aceea cu privire la
limbă, spunea George Călinescu. Stilul sadovenian are câteva particularităţi din care
reiese farmecul şi vraja pe care o degajă întreaga sa proză:
- solemnitatea este dată de epitete, comparaţii, metafore elogiative, de premărire a
spiritului ţărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice;
-arhaitatea — este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale (a
se tângui pentru a se vâita, cetăţuie pentru cetate, lunatice pentru femei nebune, lăcaş
pentru mănăstire etc.);
- muzicalitatea limbajului este ca o simfonie, o partitură intonată sub cupola lui
Dumnezeu, auzindu-se lina jeluire a doinelor, viforul strigătelor de război, larma
petrecerilor cu vin şi lăutari, vaietele noroadelor învinse, dominate de poruncile aspre
ale voievodului (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Timpul în care se petrec întâmplările,
faptele din întreaga sa proză este un timp mitic, un timp al credinţelor strămoşeşti,
într-o lume arhaică, primitivă, foarte puternic legată de natura înconjurătoare, un timp
care se măsoară după semnele vremii, după superstiţii, după legi strămoşeşti nescrise,
dur păstrate cu sfinţenie de generaţii şi transmise cu credinţă urmaşilor (Baltagul,

24
Hanu Ancuţei). însuşi Sadoveanu plasează de multe ori întâmplările în vreme veche
ori în vreme adâncă.

3. Camil Petrescu
(1894-1957)
Viitorul dramaturg si romancier înzestrat s-a nascut la Bucuresti, dar a ramas orfan de
ambii parinti si a crescut la o doica din mahalaua Mosilor. Singur pe lume, micul
orfan îsi întelege drama si pune burta pe carte, la Scoala primara din Gura Oborului
Vechi, apoi ca bursier intern la Liceul Sf. Sava, unde scrie primele poezii.
Orfanul persevereaza si, în 1913, se înscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din
Bucuresti. La concursul pentru o bursa ia media cea mai mare. Furtunosul gazetar de
stânga N. D. Cocea e modelul sau spiritual (e prototipul viitorului sau erou Gelu
Ruscanu) .
În 1916, e mobilizat si pleaca pe front, unde e ranit. Însanatosit, ajunge iarasi în prima
linie, dar cade prizonier la unguri. Ambianta razboiului va intra, apoi, în celebrul
roman Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi. În 1918 e eliberat din lagar,
revenind la Bucuresti. Scrie piesa Jocul ielelor. Îsi ia cu brio licenta. E profesor la
Timisoara. Devine director al Teatrului National din Bucuresti, iar în 1947 membru al
Academiei Române. Pâna la moarte, a primit numeroase ordine si medalii culturale,
platind si el tribut realismului socialist.
Se stinge la 14 mai 1957, la Bucuresti, masivul roman social închinat lui Balcescu Un
on între oameni ramânând neterminat. Vasta carte e considerata de I. Negoitescu:
întreprindere jalnica.
Opera sa rezistenta ramâne cea realizata înainte de razboi, ca si în cazul lui
Sadoveanu. E vorba de romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi,
(1930) si Patul lui Procust (1933); piesele de teatru Jocul ielelor (1918), Suflete tari
(1922) s.a.
Fisa de prezentare generala a operei
lui Camil Petrescu
Camil Petrescu este un scriitor extrem de complex ce acopera din punct de vedere
artistic mai multe genuri si a carui opera aduce o directie noua in literatura romana -
modernitatea - aspect care reiese din orientarea catre cultura apuseana, in mod special
cea franceza. Astfel, opera sa are mai multe paliere intre care amintim:
a) Dramaturgie - "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Act venetian", "Mitica Popescu",
"Caragiale in vremea lui", "Balcescu";
b) Proza - romane - "Patul lui Procust", "Un om intre oameni", "Ultima noapte de

25
dragoste, intaia noapte de razboi",
- nuvele - "Turnul de fildes"
c) Memorialistica - "Rapid-Constantinopol-Bjoram", "Note zilnice";
d) Filozofofie si estetica - "Doctrina substantei", "Teze si antiteze", "Husserl" - cu
introducere in filozofia fenomenologica;
e) Lirica - "Transcendentalia"; Versuri - "Ideea", "Ciclul mortii".

4.Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai mari scriitori interbelici din literatura
română având o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea acesteia.
Scriitorul s-a născut în anul 1885 în judeţul Bistriţa Năsăud în familia învăţătorului
Vasile Rebreanu. A absolvit şcoala de subofiţeri şi apoi Academia Militară de la
Budapesta. Rebreanu nu este atras de cariera militară şi după o scurtă perioadă în care
este funcţionar la primărie reuşeşte să treacă graniţa şi se stabileşte la Bucureşti.
Începând cu anul 1909 devine gazetar şi colaborează la „Convorbiri critice”,
„Universul literar” şi „Ordinea”, este redactor la „Sburătorul”, după care conduce
revista „România literară”. În anul 1939 este ales membru al Academiei Române iar
în anul 1940 devine director al Teatrului Naţional.
Din bogata sa operă literară amintim : nuvele şi povestiri : „Frământări” – 1912,
„Răfuiala”- 1918; romane: „Ion” -1920, „Pădurea spânzuraţilor” -1922 , „Adam şi
Eva” -1925, „Ciuleandra” -1927, „Crăişorul” -1929 „Răscolala” -1932.

CUPRINS
1. Modele epice in romanul interbelic....................................................pag. 1
2. Rviste si curente...................................................................................pag. 3
3. Tipuri de roman...................................................................................pag. 5
4. Romanul realist-obiectiv, epic „Ion”de Liviu Rebreanu..................pag. 6
5. Romanul realist de tip balzacian „Enigma Otiliei” de George
Călinescu...............................................................................................pag. 8
6. Romanul psihologic „Patul lui Procust” de Camil Petrescu............pag. 14

26
7. „Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război” de Camil
Petrescu.................................................................................................pag. 16
8. Romanul experienţei „ Maitrey”de Mircea Eliade...........................pag. 18
9. Romanul mitic iniţiatic „Baltagul” de Mihail Sadoveanu..............pag. 20
10. Romanul istoric “Fraţii Jderi” - epopee a domniei lui Ştefan cel
Mare-.....................................................................................................pag. 23
11. Concluzii...............................................................................................pag. 28
12. Bibliografie George Călinescu………………………………….......pag. 29
13. Bibliografie Mihail Sadoveanu……………………………………....pag. 32
14. Bibliografie Camil Petrescu.................................................................pag. 37
15. Bibliografie Liviu Rebreanu................................................................pag. 38

27