MODELE EPICE ÎN ROMANUL INTERBELIC

Perioada interbelică cuprinde perioada dintre cele două războaie mondiale între
anii 1918-1944. Aceasta se caracterizează pe plan european prin înfrângerea
Germaniei, prăbuşirea imperiului Austro-Ungar şi revoluţia din Rusia. Pe plan
naţional se realizează unitatea naţională şi integrarea în ritmul european de
modernizare.

În literatura tendinţelor umaniste democratice care domină în epoca li se

opun forme de ideologie rasistă: Fasciste, reacţionare. De aceea viaţa literară
cunoaşte conflicte şi polemici violente. În acest contest se impun personalităţi ca
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor
Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

Factorii dezvoltării romanului interbelic

Dintre factorii care au determinat acest fenomen amintim: mutaţiile fundamentale în
mentalitatea culturală (psihanaliza lui Freud, “intuiţionismul” lui Bergson, “fenomenologia” lui
Husserl) şi în mentalitatea literară (reinterpretarea marilor analişti: Dostoievski, Stendhal;
prestigiul romanticilor Marcel Proust, Andre Gâde, James Joyce, Virginia Woolf), schimbarea
percepţiei asupra speciei literare (nu mai e considerată literatură de divertisment), stimularea
interesului scriitorilor şi al publicului pentru problema romanului prin dezbaterile şi articolele din
presa literară a vremii, necesitatea sincronizării literaturii romane cu aceea europeană, dar şi
apariţia unei generaţii de prozatori talentaţi.

În perioada interbelică disputele literare se duc în jurul modernismului şi al

tradiţionalismului.

1.Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi. Acest
curent apare în literatura secolului al XX-lea, opunându-se tradiţionalismului şi proclamând noi
principii creaţiei.

1.1 Tendinţa modernistă susţine:

- europenizarea (sincronizarea) literaturii naţionale cu literatura Europei

- promovarea scriitorilor tineri

- teoria imitaţiei

- eliminarea decalajului în cultură

- trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană

- cultivarea prozei obiective

- evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic.

2. Prin tradiţionalism se înţelege continuarea vechilor curente tradiţionale preluându-se

ideea că istoria şi folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. La aceste
concepţii se adaugă de către Nechifor Crainic factorul spiritual, credinţă religioasă ortodoxă care
ar fi elementul esenţial de structură a sufletului ţărănesc. Consecinţa acestei teze era ca operă de
cultură cu adevărat românească trebuia să includă în substanţă ei ideea de religiozitate.

Dintre scriitorii tradiţionalişti amintim: Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar
dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale şi dintre dramaturgi Adrian Maniu şi Lucian
Blaga.

Reviste şi curente:

După primul război mondial ziarele şi revistele literare sporesc la număr. Aşa avem
“Viaţa românească”. Apare la 6 martie 1906 la Iaşi sub conducerea lui Constantin Stere, şi Paul
Bujor. Director ştiinţific devine profesorul dr. Ion Cantacuzino, iar proprietarii revistei sunt
Constantin Stere, Ion Botez, Garabet Ibrăileanu. Însă, din 1915 directorul unic rămâne Garabet
Ibrăileanu. În timpul primului război mondial revista îşi încetează apariţia până în 1920, când
reapare sub conducerea lui Ibrăileanu. Din 1930 se mută la Bucureşti, conducerea fiind preluată
de Mihail Relea şi George Călinescu. Din 1948 va apărea seria care continuă până
astăzi.

În “Viata românească” accentul se pune pe autenticitate şi specificul naţional înţeles că

dimensiune socială, important fiind poporul şi rasă,europenizarea ca asimilare a spiritului
naţional, repudierea decadentismului şi simpatia pentru ţărănime.În jurul acestei reviste se
dezvoltă curentul literal cunoscut sub numele de poporanism. Dintre scriitori de la “Viaţa
românească” amintim pe Spiridan Popescu, Calistrat Hogaş, Jean Bart, Patascanu, Mironescu,
Sadoveanu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu şi alţii.

În literatura română Eugen Lovinescu teoretizează asupra modernismului în revistă

“Sburătorul” şi în cenaclul cu acelaşi titlu. Această publicaţie apare la Bucureşti între anii 1919-
1922 şi apoi între 1926-1927, avându-l ca şi conducător pe Eugen Lovinescu. Cenaclul
“Sburătorul” are o existenţă mai îndelungată : între 1919 şi 1947.
Obiectivele grupării erau:
- promovarea tinerilor scriitori
- imprimarea unei tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române.
Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie
Voronca, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu.
Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai îndelungat de constituire. Eugen Lovinescu îşi
dezvoltă concepţiile sale moderniste în lucrările « Istoria civilizaţiei române moderne » şi «
Istoria literaturii române contemporane ». În aceste lucrări modernismul lovinescian porneşte de
la ideea că există:
- un spirit al veacului explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de
modernizare a civilizaţiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică
- teoria imitaţiei care explică viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti
- principiul sincronismului care în literatura înseamnă acceptarea schimbului de valori a
elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar.

Dintre colaboratorii la revista “Sburătorul” amintim pe Ion Barbu, Ilarie Vorunca, Tristan
Ţara şi alţii.

O revistă tradiţionalistă este “Gândirea” , ce apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui
Cezar Petrescu şi Cucu. În 1922 revista se mută la Bucureşti şi trece sub conducerea lui Nechifor
Crainic. Va continua să apară până în 1944. Scriitorii tradiţionalişti au căutat să surprindă în
operele lor particularităţile sufletului naţional prin valorificarea miturilor autohtone a situaţiilor
şi credinţelor străvechi.

Apoi intră “Revista fundaţiilor regale” care apare lunar la Bucureşti în două serii. Prima
între 1934-1945 şi a două între 1945-1947. Revista îşi propune să fie o publicaţie cu rădăcini în
toate terenurile activităţii naţionale. Primul redactor şef al revistei este Paul Zaripol, care
orientează revista pe direcţia maioresciană. După 1934 conducerea revistei o ia Camil Petrescu şi
apoi Dumitru Caracostea. Seria nouă apare sub conducerea lui Al. Rosetti.

Pintre colaboratori ai revistei amintim pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion Barbu,
Hontensia Papadat Bengescu.

1. Romanul realist-obiectiv, epic

„Ion”

de Liviu Rebreanu

„Ion” , roman ce este considerat de critică o capodoperă a literaturii române.

Romanul aparţine curentului realist fiind o frescă a satului românesc din Transilvania. În
această carte scriitorul reuşeşte să surprindă cele mai importante momente din viaţa satului
precum şi modul în care sunt percepute ele de către toate categoriile de săteni: ţăranul sărac (Ion
al Glanetaşului), învăţătorul satului( Herdelea), ţăranul bogat ( Vasile Baciu şi George Bulbuc),
preotul satului ( Belciug), etc.
Cartea este structurată în două parţi cu titluri semnificative: Glasul pământului şi Glasul
iubirii. Romanul începe prin prezentarea succintă a satului după care ne este înfăţişat unul dintre
cele mai importante momente din viaţa satului : hora. Aici facem cunoştiinţă cu personajul
principal : Ion – un fecior de ţăran chipeş şi destul de deştept, dar foarte sărac. Cea mai fierbinte
dorinţă a acestuia, care treptat se transformă în obsesie, este de a avea cât mai mult pământ pe
care să-l muncească şi să se îmbogăţească.
Ion este îndrăgostit de Florica, o tânără frumoasă foc dar săracă şi ea, insă mai îndrăgostit este
de pământurile lui Vasile Baciu, unul dintre bogaţii satului. Acesta are o fată numai bună de
măritat :Ana, pe care Ion deşi nu o place fiind mai urâţică, se gândeşte să o ia de soţie pentru a
obţine pământurile dorite. Acesta este un lucru foarte greu de realizat deoarece Vasile nu şi-ar fi
măritat fata de bună voie după un sărăntoc ca Ion, fata lui fiindu-i promisă lui George Bulbuc, un
fecior la fel de bogat ca şi ea. În dorinţa de a pune mâna pe pământurile visate Ion pune la cale
un plan prin care să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata de soţie. Astfel el o seduce pe Ana, o
lasă insărcinată, după care are grijă ca tot satul să afle despre ruşinea care s-a abătut asupra lui
Vasile Baciu.
În acest moment ne sunt dezvăluite viclenia, egoismul şi răutatea lui Ion care face orice şi nu ţine
cont de nimeni şi nimic pentru a-şi atinge ţelul. Deşi Vasile îşi bate crunt fata, Ion refuză să o ia
de nevastă până când nu obţine de la acesta promisiunea că odată căsătoriţi va trece toate
pământurile sale pe numele lui Ion. Prima parte a cărţii se termină cu nunta lui Ion cu Ana.
Văzându-i căsătoriţi Baciu se răzgândeşte şi nu mai vrea să treacă pământurile pe numele lui
Ion. În prima fază acesta încearcă să-şi convingă socrul cu vorba bună, văzând însă că nu
reuşeşte se răzbună pe Ana pe care, deşi gravidă fiind, o bate crunt, după care îşi dă socrul în
judecată pentru obţinerea pământului promis. Într-un final speriat de idea procesului Vasile
renunţă şi trece toate pământurile sale pe numele lui Ion.
Între timp Ana naşte un copil pe care-l botează Petru. Nici copilul, nici faptul că a obţinut
pământurile nu schimbă sentimentele lui Ion faţă de Ana, acestuia fiindui efectiv silă de ea, şi ca
atare el se poartă fie foarte urât cu aceasta, fie este indiferent faţă de soţia sa.În aceste condiţii se
reaprinde dragostea lui Ion faţă de Florica, care între timp s-a căsătorit cu George Bulbuc.
Neglijată şi tot mai nefericită , conştientă de atracţia dintre Ion şi Florica, Ana se sinucide.
După moartea acesteia copilul lor se îmbolnăveşte şi moare . Ion rămas liber şi bogat se
gândeşte să se căsătorească cu Florica fără a-i păsa că aceasta este măritată.
Înainte de a încheia vreau să vă spun că o bună parte din carte surprinde în paralel cu poveste lui
Ion şi viaţa familiei învăţătorului Herdelea.Pentru a afla mai multe depre aceştia şi pentru a
vedea dacă Ion reuşeşte să se căsătorească cu Florica vă sfătuiesc să citiţi cartea şi vă asigur că se
va dovedi un roman captivant şi uşor de citit.

2. Romanul realist de tip balzacian

„Enigma Otiliei”

de George Călinescu
 Ipoteză
Opera literară Enigma Otiliei de G. Călinescu este un roman realist cu elemente moderniste,
aparţinând prozei interbelice. De asemenea este roman balzacian, social şi citadin.

Formularea argumentelor
Opera literară Enigma Otiliei este roman prin amploarea acţiunii, desfaşurată pe mai multe
planuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje. Este roman realist prin:
temă, structură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea personajelor, dar depăşeşte modelul
realismului clasic, al balzacianismului, prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale
moderinităţii.

Dezvoltarea argumentelor
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III- a. Naratorul este
omniscient ştie mai multe decât personajele sale şi omnisprezent, controlează evoluţia lor. El
plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor, dar acestea acţionează automat, ca nişte
marionete.
Deşi naratorul adoptă un ton obiectiv, nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator
şi comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. Naratorul se ascunde in
spatele personajelor, fapt dovedit de limbajul uniformizat.
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Caracterul citadin este un aspect al
modernismului. Moravurile epocii, a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-
lea, prezentată în aspectele ei esenţiale, sub determinare social-economică (banul ca valoare într-
o societate degradată moral), imaginea societaţii constituie fundalul pe care se întocmeşte
maturizarea unui tânar care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor
de familie. Roman al unei familii şi istorie a unei moşteniri, romanul este realist-balzacian prin
motivul moştenirii şi al paternitaţii.

Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternitătii, pentru că fiecare dintre
personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte ,, părinţi”. Autorul schimba titlul din
motive editoriale şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă,
prin care este realizat personajul titular.

Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative,
care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al
membrilor clanului Tulea, al lui Stănică, etc.
Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu şi înlaturarea Otiliei Mărculescu.
Al doilea plan prezintă destinul tânarului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti
pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia.
Autorul acordă interes şi planurilor secundare, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii
moderne.
 Secvenţele narative sunt redate prin înlănţuire (respectarea cronologica a faptelor),
completată prin inserţia unor micronaraţiuni in structura romanului. Unele secvenţe narative se
realizează scenic (de exemplu capitolul I si al XVIII-lea), prin dispunerea personajelor, prin
spontaneitatea dialogului sau expresivitatea discursului, notarea gesturilor şi vestimentaţiei.
Dialogul confera veridicitate şi concentrare epică. În proza realistă, descrierea spaţiilor (strada,
arhitectura, decorul interior-camera) şi a vestimentaţiei susţine impresia de univers autentic, iar
prin observaţie şi notarea detaliului seminificativ devine mijloc de caracterizare indirectă (de
conturare a caracterelor).

Incipitul romanului realist fixează cadrul temporar (,,într-o seara de la începutul lui iulie
1909”) şi spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioarelor),
prezintă principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este urmat
de partea finala care cuprinde concluziile autorului. Simetria incipitului cu finalul se realizează
prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, strainul din familia
Giurgiuveanu, in momente diferite, ale existenţei sale.

Acţiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat
din Iaşi, la Bucureşti, in casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urma Facultatea de
Medicină. Costache Giurgiuveanu este rentier avar, care o creşte in casa lui pe Otilia Mărculescu,
fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pentru moştenirea fratelui
ei.

Expoziţiunea este realizată in metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acţiunii în timp şi

spaţiu, adevărul este susţinut prin detalii grafice, descrierea străzii in maniera realistă, fineţea
observaţiei şi notarea detaliului seminificativ.
,,Într-o seara de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat in uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada
Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână […]. În această obscuritate, strada avea un aspect
bizar. Nici o casă nu era prea înaltă şi aproape nici una nu avea cat superior. Însă varietatea
cea mai neprevăzută a arhitecturii (operă îndeobşte a zidurilor italieni), mărimea neobişnuită a
ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridicolă prin grandoare,
amestecul de frontare greceşte şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeală care
dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureştieană o
caracatură în moloz a unei străzi italice.”

Caracteristicile arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costace sunt surprinse de
,,ochiul unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, deşi observaţia îi este atribuită
personajului intrus, care caută o anumită casă. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul
restrângerii treptate a cadrului, stradă, la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile
locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor din
acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o casă este un document sociologic şi
moral. Srada şi casa lui Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de
confort şi bun gust a unor locatari bogaţi, burghezi îmbogăţiţi cândva, şi realitate: inculţi
(amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), de la tgârciţi (case mici, cu ornamente din
materile ieftine), snobi (imitatea arhitecturii clasice), delăsători (urme vizibile ale umezelii şi ale
uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut
cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.
Patruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care îi răspunde
bâlbâit: ,,nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia şi asistă la scenă de familie: jocul
de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezente îi odaia înaltă
în care este introdus. Sunt realizate portrete fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare şi
fiziologice cere sugerează, în manieră clasică, trasături de caracter şi este prezentată, în mod
direct, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate aceste aspecte configurează
atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele două
planuri narative şi conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea
protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix.

Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund:

I. istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu;
II. destinul tânărului Felix Sima.

I. Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor,
în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni,
nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului
Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan periclitat
ipotetic de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru faţă, bătrânul amână înfierea ei, de
dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Raţiu urmăreşte să
parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge banii lui moş Costache. Pretutindeni prezent,
divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate obţine ceva bani sau poate da lovitura
vieţii lui, personajul susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea în deznodământ.
Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, Felix o pierde pe Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în
romanul realist, sunt înfăţişate aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii,
relaţia dintre soţi, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre preocupările unor personaje:
Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic şi trăieşte o scurtă experienţă
matrimonială; Pascalopol doreşte să aibă o familie şi se căsătoreşte cu Otilia; Stănică se însoară
cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după ce îşi
va face o carieră. Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică se însoară pentru a-şi face o
situaţie materială, dar nu-şi asumă rolul de soţ sau de tată. In clanul Tulea, rolurile sunt inversate:
Aglae conduce autoritar, Simion brodează. Iar mai târziu este abandonat in ospiciu. Motivul
paternităţii este înfăţişat diferenţiat. Orfanii au doi protectori: Costache şi Pascalopol. Moş
Costache este zgârcit, dar işi iubeşte since fiica, deşi n-o adoptă legal, în timp ce Aglae, adevărul
avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le şansa împlinirii matrimoniale.
II. Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmăreşte experienţele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nici o decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl
iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl lasă tânarului libertatea de a-şi îndeplini
visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. In
epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a
devenit soţia unui conte exotic, căzând în patitudine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a
eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
 Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate.
Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina
şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte
de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i umple singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia
surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor:
Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al
Olimpiei.
Istoria unei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui
moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă
familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte
rilvalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.

Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi

fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul baltacian porneşte de la
carecterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi
psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Romanul realist tradiţional devine o adevărată
comedie umană, plasând în context social personaje tipice. Tendinţa de generalizare conduce la
realizarea unei tipologii; moş Costache-avarul iubitor de copii, Aglae-,,baba absolută fără cusur
în rău”, Aurica- fata bătrână, Simion- dementul senil, Titi- debil mintal, infantil şi antipatic,
Stănică Raţiu- arivistul, Otilia- cocheta, Felix- ambiţios, Pascalopol- aristocratul rafinat.
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin
tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele
exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a fizionomiei,
a gesturilor şi a obişnuinţelor. În mod direct, naratorul dă lamuriri despre gradele de rudenie,
stare civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele
dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin
acumularea detaliilor în caracterizare indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii
între personaje).
Excepţie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi
reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI- lea, Otilia este prezentă exclusiv prin
comportamentism (fapte, gesturi, replici), fară a-I cunoaşte gândurile din perspectiva unică a
naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe
acelaşi spaţiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte
personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar in plan simbolic sugerează enigma,
misterul feminităţii.
Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele măştilor sale, care sunt
personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat. În limbajul personajelor se utilizeată
aceleaşi mijloace lingvistice, indiferent de situaţia socială sau de cultura lor. Cu toate acestea,
Aglae pronunţă învechit unele cuvinte, marcă a înculturii şi a snobismului (Otilia e ,,falşă”).
 Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor (principiul enumerativ) sau prin
hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notaţiei are uneori rolul didascaliilor
şi susţine împreună cu dialogul sau monologul discursului) caracterul scenic al secvenţelor.

Concluzii
Enigma Otiliei este un roman realist (balzacian) prin: prezentarea critică a unor aspecte ale
socetăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul paternitaţii şi al moştenirii,
structură, specificul secvenţelor descriptive (observaţia şi detaliul semnificativ; rolul
vestimentaţiei şi al cadrului în caracterizare), realizarea unor tipologii, verdicitatea, utilizarea
naraţiunii la persoana a III-a. Dar depaşeşte modelul realismului clasic, este de un balzacianism
fara Baltac, prin spiritul critic şi polemic (parodic, ludic), prin elemente ale modernităţii
(ambiguietatea personajelor, interesul pentru procesele pshice deviate, tehnicile moderne de
caracterizare- comportamentism, reflectarea poliedrică, realizarea scenica a capitolului al XVIII-
lea).

3 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

de Camil Petrescu

Incipitul romanului îl reprezintă pe Stefan Ghiorghidiu, potrivit jurnalului de front al

acestuia, ca proaspăt sublocotenent reservist în primăvara anului 1916, contribuind la amenajarea
fortificaţiilor de pe Valea Prahovei şi din apropierea Dambovicioarei.
Romanul începe printr-o disctutie de la popotă, când Ghiorghidiu adduce în present (timpul
subiectiv) experienta erotică, pe care o notează în jurnalul de campanie: “Eram însurat de doi ani
şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”.
Căsnicia este liniştită o vreme, mai ales că duc o viaţă modestă, aproape de sărăcie, iubirea fiind
singura lor avere.
Moartea unui unchi de-a lui Ghiorghidiu, pe nume Tache, îi aduce lui Stefan o moştenire
substanţială, fapt care schimbă radical viaţa tânărului cuplu, societatea mondenă capăta pentru
Ela importanta primordială.
Sub influenţa unei verişoare a lui Stefan, Ela este atrasă într-o lume mondenă, lipsită de
griji, dar şi de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, distracţii nocturne sau escapade,
lume în care ea se simţea uimitor de bine. În casa acestei verişoare cei doi cunosc ”un vag
avocat, dansator, foarte căutat de femei”, domnul G. Stefan observă că Ela pare foarte fericită în
preajma lui, ba mai mult, se staduia să se afla mereu alături de el. Stefan începe să fie din ce în ce
mai suspicios că Ela l-ar putea înşela.
Excursia de la Odobesti pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. Altă dată, sosind pe
neaşteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrate d două săptămâni, nu-s găseşte
soţia acasă. Ela ajunge pe la opt dimineaţa. Stefan o alungă, fiind convins că “niciodată femeia
asta nu mă iubise” şi-i cere să divorţeze.
După un timp, cei doi se împacă şi sublocotenentul Ghiorghidiu, fiind concentrate în armată
pe Valea Prahovei, aranjează ca Ela să petreacă vara la Câmpulung. Îl zăreşte în oraş pe domnul
G. şi atunci nu se mai îndoieşte că acesta “venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant”.
Plănuieşte să-I omoare pe amândoi, dar se întâlneşte cu locotenent-colonelul care îl sileşte să
meargă împreună la regiment.
Cartea a doua începe cu capitolul “Întâia noapte de război”, care ilustrează o imagine de
groază a frontului, cu o armată dezorganizată, ofiţeri incompetenţi şi ostaşi cu totul dezorientaţi.
Deprinderea eroului din drama tortuara a incertitudinii se face prin trăirea unei experienţe
cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care Ghiorghidui participa efectiv, luptând
pentru libertatea Ardealului de sub ocupaţia trupelor austro-ungare.
Pe front Stefan Ggiorghidiu este rănit. Se intoarace în Bucureşti, în convalescenţă. Acum Ela
îi pare o străină. Îşi dă seama, cu luciditate, ca oricând ar fi putut “găsi alta la fel”. Îi dăruieşte
casele de la Constantă, bani, “absolut tot ce era în casă, de la obiecte de preţ la cărţi […] Adică
tot trecutul”, rămânând singur.

Caracteristici/trăsături:
Romanul este structurat în două cărţi, cu titluri semnificative “Ultima noapte de dragoste”,
care exprimă aspiraţia către sentimental de iubire absolută, şi “Întâia noapte de război”, care
ilustrează imaginea războiului tragic şi absurd, că iminenţa a morţii.
Dacă prima parte a romanului este o ficţiune, deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nut
raise o dramă de iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită,
scriitorul fiind ofiţer al armatei romane, în timpul primului război mondial.
Este un roman modern deoarece: Stefan Ghiorghidiu este intellectual, foloseşte mijloace
moderne de analiza psihologică (introspecţia, monologul interior), demitizări (iubirea, războiul,
statul).
“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman subiectiv deoarece
evenimentele sunt relatate la persoana I, naratorul relatează propriile trăiri, gânduri, sentimente şi
se implina în evenimentele pe care le narează.
Este un roman erotic întrucât sunt prezente mitul iubirii şi motivul cuplului. Stefan
Ghiorghiu vede în Ela idealul de femeie (se căsătoreşte cu ea din orgoliu, deoarece era cea mai
frumoasă fată din Universitate), apoi ca pe o Madonă falsă (este uimit când observă că ELei îi
plăcea să discute politică, să intervină indiscutiile bărbaţilor). Nu o mai recunoaşte (în ochii lui
Stefan, Ela decade, devine o femeie oarecare), îşi dă seama că e îndrăgostit de o iluzie (în
capitotlul “Diagonalele unui testament”, viaţa celor doi se schimbă radical), într-un final iubirea
dintre cei doi eşuează.

4.Romanul experienţei

„ Maitrey”

de Mircea Eliade

Allan,un inginer englez de 24 de ani,aflat la începutul carierei sale in India,merge împreuna

cu un gazetar în vizită la Narendra Sen, şi Maitreyi i se părea acum mult mai frumoasă decât
ultima oară când o vazuse,admirându-i vestimentaţia. Narendra Sen îl sprijina pe Allan sa ocupe
un post de inspector într-o zona de junglă,dar acesta se îmbolnăveşte de o malarie gravă şi este
internat într-un sanatoriu din Calcutta.Inginerul Narendra Sen îl invită să locuiască la el pentru
toată perioada cât va trebui să rămână in India.
Englez,venit dintr-o altă civilizaţie şi cultură,Allan se simte stingherit în casa inginerului,stă
retras in bibliotecă,învaţă salutul lor tradiţional,apoi încetul cu încetul ,se împrieteneşte cu
Maitreyi,care se interesează de obiceiurile europenilor ,presupunând că in ţara sa este foarte
frig,deoarece cu toţii sunt albi.Allan este fascinat de povestea micuţei Chabu,care are un pom al
ei ,pe care îl hrăneşte in fiecare zi cu prăjituri şi firmituri.Trăind în preajma Maitreyiei,tânărul
european este mirat de de firea inocentă şi naivă a fetei,în contradicţie cu faptul că scria poeme
filozofice.Tânăra de 16 ani avea o vastă şi profundă cultură atât in domeniul literaturii ,cât si al
civilizaţiei indiene ,subiedtele expunerilor şi conferinţelor ,pe care fata le ţinea în faţa unui
auditoriu de intelectuali desprer esenţa frumosului,stârnind un adevărat interes.
În primele luni,englezul,nu avea nici un fel de sentimente faţă pentru tânăra bengaleză fiind
tulburat doar de straniul din ochii şi râsul fetei.El o învaţă franceza iar ea bengaleza,lecţiile
destind relaţiile dintre ei,îi apropie din ce in ce mai mult,iar toleranţa excesivă a doamnei Sen îl
determină pe englez să se întrebe dacă nu cumva ei voiau să-l însoare cu fata lor deşi era
imposibil,pentru că ei toţi şi-ar fi pierdut casta si numele dacă ar fi ingăduit aşa o nuntă.Ea scria
mereu numele gurului ei,Robi Thakkur,şi acest lucru îl irita pe Allan,pentru că I se părea
anormală pasiunea ei pentru un bărbat de 70 de ani.
Puternic impresionat şi emoţionat,Allan se simte ca în faţa unei sfinte când vede austeritatea
unde locuieşte fata,camera ei având doar un scaun,două perne şi un pat,în care află că doarme
Chabu,Maitreyi dormind pe o rogojina aflatăa pe jos.Englezul se simte din în ce mai atras de
frumoasa bengaleză,cei doi schimbând autografe date pe cărţi şi reviste,îşi povestesc istorisiri
insinuate,vorbesc despre căsătoria Indiana ,fapte ce duc la o apropiere şi o relaţie mai firească
între ei.
Allan încă este tulburat,încearcă să înţeleagă sentimentele pe care le are pentru
Maitreyi,exprimate prin gesturi,gânduri ,atitudini.Într-o seară,pe verenda casei,un ceremonial al
atingerii picioarelor goale,care era la ei un semn de respect,îi da europeanului o emoţie deosebită
.
Allan se gandeşte din ce în ce mai mult la căsătorie, mai ales că asistă la nunta lui Mantu,un
văr al lui Sen şi este copleşit de simpatia maternă a doamnei Sen care se plângea de faptul că
englezul incă îi spunea doamnă si nu mamă cum era obiceiul în India.Între cei doi se manifestă o
atracţie irezistibilă ce scapă uşor de sub control,Maitreyi dăruindu-se intr-o noapte lui Allan
,acesta simţindu-se jenat de faptul că Maitreyi se abandonase atât de uşor trupului său.A doua
zi,dis-de-dimineaţă,cei doi se întâlnesc în bibliotecă iar Maitreyi copleşită de vinovăţie îi spuse
că e timpul să plece din casa lor şi îi povestise despre iubirea pe care o avea de la 13 ani pentru
gurul ei, Robi Thakkur, relatându-i cu detalii despre scrisorile primite de la el ,din toate părţile
lumii ,pe unde umblase.Cu toate acestea,gesturile tandre continuă ,Maitreyi oferindu-i o coroniţă
de iasomnie,despre care englezul află mai târziu ,că reprezintă semnul logodnei. Apoi tânăra
bengaleză îi oferă cutiuţa dată de Tagore,mărturisind că nu l-a iubit, că aceea a fost numai o
rătăcire şi abia acum realizează ce este dragostea adevărată. Allan hotărăşte să spună părinţilor
fetei despre dragostea lor şi era convins că aceştia aşteaptă ca el s-o ceară în căsătorie ,dar din
nou este derutat de reacţia Maitreyiei care se opune spunându-i că ei îl iubesc ca pe un membru
al familiei,şi aşa trebuia sa-l iubească şi ea,ca pe un frate.Cei doi tineri trăiesc o adevărată
poveste de dragoste , cu gesturi tandre,priviri şi sărutări furate.
Iubirea lor culminează cu mirifica lor logodnă ,oficiată de Maitreyi,după un ceremonial
sacru ,ireal de frumos.Ea îi da lui Allan inelul de logodnă din fier şi aur ,ca doi şerpi încolăciţi şi
eroul primeşte botezul logodnei printr-o incantaţie mistică.Întâlnirile lor devin tot mai
dese,Maitreyi se ducea noaptea în camera englezului ,care era fericit că păcatul nu o deprimă ,că
nu vine in ceasurile de dragoste cu teama de a face răau.
Întâmplător,Chabu,sora mai mică a Maitreyiei,divulgă părinţilor o scenă văzută în pădure între
cei doi ,fapt care determină o ruptură brutală a relaţiei dintre Allan şi familia Narendra Sen.
Allan se retrage în Himalaya,pentru a se vindeca într-o singurătate deplină.În numele
iubirii,Maitreyi luptă cu toate mijloacele pentru a fi izgonită de la casa tatălui ,pentru a-l urma pe
Allan.Părinţii refuză cu orice chip,ba chiar o persecută,e obigată să se mărite,dar refuză,iar
Chabu,simţindu-se vinovată,încearcă să se sinucidă.
Allan,incearcă sa-şi reînceapă viaţa,având o relaţie amoroasă cu Jenia Isaac,dar se simte
dezgustat de această aventură ,apoi incearcă o relaţie cu o tânără nemţoaică ,Geurtie,la care se
mutase pentru că nu mai avea ce mânca.
Plecarea din India constitue pentru el o izbăvire ,având un sentiment al vinovăţiei.

Bibliografie

1.George Călinescu
S-a născut în 19 iunie 1899, în Bucureşti. În timpul copilariei el se afla la Botoşani şi
Iaşi.Urmeaza liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti, ultima clasă o termină la Liceul Internat din Iaşi
şi susţine bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1918). Se înscrie la Facultatea
de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filozofie. Are profesori pe N.
lorga, Vasile Pârvan, C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu. M. Dragomirescu, Ov. Densusianu şi
Ramiro Ortiz.
Din 1919 datează primele încercări literare, trimite versuri şi maxime la revista „Sburătorul” şi
frecventează cenaclul condus de E. Lovinescu. în 1921 călătoreşte în Italia, publică în revista
„Roma” (1922). condusă de Ramiro Ortiz. despre care G. Călinescu se va exprima mai târziu cu
un mare respect: „Tot ce-am învăţat în Universitate de la R. Ortiz am învăţat. Cu el m-am deprins
a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei şi al construcţiei critice pe substrat istoric,
de la el ştiu tot ce ştiu”.
In 1923 susţine examenul de licenţă în italiană, secundar franceza şi româna. Activitate didactică
la Bucureşti şi Timişoara (1924). Pleacă în Italia pentru specializare, cu o bursă pentru doi ani la
„Şcoala Română din Roma”, condusă de Vasile Pârvan. Face intense cercetări arhivistice,
deprinzând tehnica strângerii documentelor şi informaţiilor, ce-i va fi atât de folositoare în
viitoarele lucrări.
In 1926 întors în ţară, publică versuri la „Universul literar” şi la „Sburătorul”. Se bucură de
atenţia lui E. Lovinescu, determinându-1 pe acesta să exclame: „Domnul Călinescu este mintea
cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară”. Devine
redactor la a treia serie a „Sburătorului” (1926-1927), alături de E. Lovinescu, F. Aderca, P.
Constantinescu, VI. Streinu. Între 1926 şi 1937 este profesor la Liceul „Gh. Şincai”, coleg cu E.
Lovinescu, I.M. Raşcu, Al. Graur, Gh. Nedioglu. Publică în revista „Viaţa literară”, polemizează
asupra unor probleme actuale ale criticii, conduce revista „Sinteza” (nr. 1-3). Colaborează la
„Gândirea” cu studii despre Lovinescu, Ionel Teodoreanu, H. Papadat-Bengescu, N. Crainic.
Anul 1928 este momentul cristalizării depline a conştiinţei sale de critic: „S-a isprăvit - e de
neînlăturat - sunt critic”. În 1930 devine redactor al revistei „Roma”, editează revista
„Capricorn” (nr. 1. 2). Publică în „Vremea” şi desfăşoară o bogată activitate de comentator al
actualităţii literare în revistele „Universul literar”, „Viaţa românească” şi, cu deosebire, în
„Adevărul literar şi artistic”. Călătoreşte în Franţa şi în Italia. Editează revista săptămânală de
critică şi informaţie literară „Jurnalul literar” (1 ian. - 31 dec. 1939).
Publică „Principii de estetică” (1939), tipăreşte „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent” (1941). Lucrarea fusese proiectată în două volume, dar în toamna anului 1940 G.
Călinescu îi propunea lui Al. Rosetti „să facem din tot, oricât de gros (să zicem 800 pag. din
cauza clişeelor), un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941 anunţă
finalizarea volumului
În 1943 publică piesa - parabolă Sun sau Calea neturburată (Mit mongol), îşi reia activitatea
publicistică în „Vremea”, unde continuă „Cronica mizantropului”. Tipăreşte „Istoria literaturii
române”. Compendiu (1945), Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
Din 1945, cu câteva întreruperi, devine profesor de istoria literaturii române moderne la
Facultatea de Litere din Bucureşti.
În 1947 apare la Bucureşti seria nouă a revistei „Jurnalul literar”; devine membru al Academiei
Române, dar este eliminat ca profesor din universitatea bucureşteană.
Publică însă intens: Bietul Ioanide, roman (1953), Nicolae Filimon (1959), Scrinul negru. roman
(1960), monografia Gr.M. Alexandrescu (1962), volumul de poezii Lauda lucrurilor (1963),
Cronicile optimistului (1964).
G. Călinescu moare la 12 martie 1965, în Bucureşti.
Postum apar câteva lucrări originale şi multe culegeri:
Estetica basmului; Vasile Alecsandri (1965); Opere, vol. I-XVII (1965-1983); I. Eliade-
Rădulescu şi şcoala sa; Studii şi cercetări de istorie literară (1966); Scriitori străini; Ulysse
(1967), Universul poeziei; Gâlceava înţeleptului cu lumea (Cronica pesimistului şi optimistului.
1927-1949), vol. I—II, 1973-1974.
în 1982 i se retipăreşte Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. a Ii-a. revizuită
şi adăugită (ediţie de Al. Piru).

OPERA LUI GEORGE CALINESCU

** Studii de estetică şi literatură universală
Principii de estetică (1939)
Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
Sensul clasicismului (1946)
Studii şi conferinţe (1956)
Scriitori străini (1967)
Ulysse (1967)
** Poezie
Poesii (1937)
Lauda lucrurilor (1963)
** Teatru
Şun, mit mongol sau Calea neturburată (1940)
Ludovic al XIX-lea (1964)
Teatru (1965)
** Proză
Cartea nunţii (1933)
Enigma Otiliei (1938)
Trei nuvele (1949)
Bietul Ioanide (1953)
Scrinul negru (1965)
** Istorie şi critică literară
Viaţa lui Mihai Eminescu (1932)
Opera lui Mihai Eminescu (1934)
Viaţa lui Ion Creangă (1938)
Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
Universul poeziei (1947)
Nicolae Filimon (1959)
Gr. M. Alecsandrescu (1962)
Ion Creangă (Viaţa şi opera) (1964)
Vasile Alecsandri (1965)
** Publicistică
Cronica mizantropului, Cronica optimismului (1964)
Ulysse (1967)
** Impresii de călătorie
Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
Am fost în China nouă, 1953
** Lucrari in alte limbi
Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

2. Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu s-a nascut la Pascani pe 5 noiembrie 1880. El a
fost fiul lui Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursaki.
El intra la scoala primara în 1888 si are ca învatator pe domnul Busuioc.
Patru ani mai târziu, în 1892 autorul întra la gimnaziul "Alecu Donici"
din Falticeni.
În perioada 1893 – 1896 el are primele încercari de a scrie proza si
versuri. În toamna anului 1897 intra la "Liceul National" din Iasi. În
acelasi an apar primele sale publicatii. De-a lungul liceului el publica
primele sale povestiri sub diferite pseudonime.
În 1900 termina liceul si devine student la facultatea de drept din Bucuresti, pentru ca un an mai
târziu sa revina la Pascani, unde se casatoreste cu Ecaterina Balu.
În 1902 este încorporat în armata. Dupa terminarea acesteia, el lucreaza cu st. O. Iosif si se
stabileste la Bucuresti.
În 1904 apar primele sale patru volume: "Povestiri", "soimii", "Dureri Înabusite" si "Crâsma lui
mos Precu", iar în anul urmator el ajunge subsef de birou în Ministrul Artelor si mai editeaza si
alte volume, precum "Comoara dorobantului".
În 1906, nemultumit de viata din Bucuresti, se muta în Falticeni, unde ramâne pâna la începutul
Primului Razboi Mondial. În anul urmator, al marilor rascoale taranesti, autorul este preocupat
intens de soarta taranilor.
În 1908 apar noi volume: "O istorie de demult" si "Duduia Margareta" si în 1909 colaboreaza
din nou cu St. O. Iosif în vederea realizarii revistei "Cumpana".
În 1910 vine la conducerea Teatrului National din Iasi si mai târziu scoate volumele: "Povestiri
de sara", "Apa mortii", "Povestiri de petrecere si folos".
În 1915 apare "Neamul soimarestilor", unul din cele mai izbutite romane istorice sadoveninene.
În timpul razboiului apar volumele "Foi de toamna" si "File sângerate". Autorul îsi muta
familia la Iasi, în casa lui Kogalniceanu.
Dupa terminarea razboiului, Sadoveanu scrie volumele: "Frunze-n furtuna", "Umbre", "Sandra
Lapusneanu" si "Cocostârcul albastru".
În 1924 el colaboreaza intens la publicatia "Lumea" si în anul urmator scoate romanul "Venea o
moara pe Siret".
În 1928 ies de sub tipar: "Hanul Ancutei", "Demonul tineretii" si "Împaratia apelor".
În 1930 apar: "Departari", "Istoria Sfintilor Valaam si Ioasif de India" si "Baltagul", cea mai
puternica povestire sadoveniana.
În anii urmatori autorul publica numeroase alte volume: "Maria sa puiul padurii", "Nunta
domnitei Ruxandra", "Locul unde nu s-a întâmplat nimic", "Creanga de aur", "Viata lui stefan ce
Mare", "Noptile de sânziene", "Cele mai vechi amintiri", "Fratii Jderi" si "Pastele blajinilor".
În 1936 vine la Bucuresti si devine directorul ziarelor "Adevarul" si "Dimineata". În continuare
apar volumele: , "Cazul Eugenitei Costea", "Istorisiri de vânatoare" , "Valea Frumoasei", "Ochi
de urs", "Morminte", "Ostrovul lupilor", "Anii de ucenicie", "Caleidoscop" , "Fantazii
rasaritene", "Pauna Mica", "Mitrea Cocor" si "Nicoara Potcoava", "Aventura în lunca Dunarii".
În 1955 este sarbatorit de Academia Româna cu prilejul împlinirii vârste de 75 de ani. Iar în 1960
este din nou sarbatorit de Academia Româna cu prilejul împlinirii vârste de 80 de ani.
Iar în 1961, pe 19 octombrie, Mihail Sadoveanu moare în Bucuresti si este înmormântat în
cimitirul Bellu.

OPERA LUI MIHAIL SADOVEANU

In anul 1904 are debutul Editorial cu patru cărţi:
- Povestiri,
- Şoimii,
- Dureri înăbuşite
- Crâşma lui Moş Precu, fapt pentru care N.lorga numeşte acest an anul Sadoveanu.
Publică aproape 100 de volume, între care:
- Floare ofilita(l905),
- Apa morţilor(1911),
- Neamul Şoimareştilor (1915),
- Ţara de dincolo de negură (1926),
- Hanu Ancuţei (1928),
- Impărăţia apelor (1928),
- Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (1929),
- Baltagul (1930),
- Creanga de aur,
- Locul unde nu s-a intamplat nimic(1933),
- Fraţii Jderi (1935-1943),
- Nada Florilor( 1951).
TEME ALE OPEREI LUI MIHAIL SADOVEANU :
(Universul literar)
Mihail Sadoveanu, Ceahlăul literaturii române, cum l-a numit Geo Bogza , Ştefan cel Mare al
literaturii române cum i-a spus G.Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreţie constă în
densitatea epică şi grandoarea compoziţională.
1. Viaţa satului romanesc (tema spiritualităţii satului românesc) este principala temă a epicii
sadoveniene, întrucât ţăranul român a fost principalul meu erou, mărturisea Sadoveanu într-un
discurs ţinut la Academia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul
cu viaţă aspră ca şi meleagurile prăpăstioase pe care este sortit să trăiască (aşa cum ilustrează
prozatorul în legenda de la începutul romanului Baltagul). Puternic individualizat în literatura
romană, ţăranul lui Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice: - ţăranul, ca
păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale;
- ţăranii moldoveni sunt oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al dreptăţii şi al libertăţii,
apărători ai unor principii de viaţă fundamentale statornicite din vremi imemoriabile;
- răbdători în suferinţă, ţin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii sau
răbufnesc cu violenţă, împlinindu-şi dreptatea, menţinând nealterat sentimentul demnităţii
umane;
- universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate şi iubire pătimaşă: Fa-
te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Să nu răpeşti munca săracului (...), să
nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă lacrimi pe brazdă (La noi în Viişoara);
- înclinaţia lor către confesiune, plăcerea de a povesti întâmplări din vreme adâncă.
Opere reprezentative: Povestiri - volumul de debut; povestirile in drum spre Hârlău, Păcat
boieresc, Bordeienii din volumul Dureri înăbuşite, opere de maturitate de o reală valoare literară;
Hanu Ancuţei, în care cele nouă povestiri ilustrează o lume arhaică, povestitorii sunt ţărani care
retrăiesc întâmplări de demult,; din vreme veche'şi care au vocaţia confesiunii, plăcerea de a
istorisi întâmplări petrecute în locuri specific sadoveniene: hanul, moara, crâşma; Baltagul,
roman ce ilustrează viaţa arhaică, aspră şi plină de pericole a ţăranilor de la munte, oieri sau
tăietori de lemne, care-şi duc traiul într-un spaţiu spiritual şi fizic asemănător celui dirl Mioriţa,
conducându-sc după rânduieli nescrise, după legi şi credinţe strămoşeşti.
2. Spaţiul închis al oraşului de provincie, al târgului inert, care distruge puritatea sufletului
omenesc:
- oraşul este un spaţiu mohorât, lipsit de vitalitate, în care se petrec drame cauzate de monotonia
vieţii de provincie;
- personajele sunt slujbaşi mărunţi, meşteşugari, boieri fără vitalitate, care se mişcă într-o lume
cenuşie, strivitoare de viaţă, ce sugerează platitudine spirituală;
- oamenii oraşelor sunt victime ale tristeţii, însingurării şi suferinţei provocate de eşecul spiritual;

Opere reprezentative: romanele Floare ofilită, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Apa morţilor,
Haia Sanis. ,
3. Romanul istoric. Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric, ce ilustrează istoria
Moldovei în trei etape: secolul al XV-lea (Ştefan cel Mare), secolul al XVI-lea (Ion Vodă cel
Viteaz), secolul al XVII-lea (Ştefan Tomşa. Vasile Lupu, Duca-Vodă).
Mihail Sadoveanu reconstituie, în principal, două aspecte istorice:
- Epoca de glorie a Moldovei în care eroii sunt dominaţi de un profund sentiment patriotic, fiind
conturaţi din acumulări de calităţi şi care. prin îmbinarea elementelor clasiciste cu cele
romantice, devin personaje legendare. Ei sunt caracterizaţi de trăsături spirituale ţărăneşti, setea
pentru adevăr şi dreptate, vitejie, curaj, putere de sacrificiu, dorinţă de libertate.
Opere: Fraţii Jderi, Neamul Şoimăreştilor.
Epoca de decădere jalnică a Moldovei, în timpul domniei lui Duca-Vodă, un despot lacom,
egoist, impasibil la viaţa grea a oamenilor, necruţător şi rău, inuman, ducând o viaţa izolata din
pricina firii lui închise, necomunicative. Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă are
la baza construcţiei literare motivul străinului, care observă şi
comentează cele văzute în timpul călătoriei sale prin Moldova (Montesquieu.- Scrisori persane;
Vasile Alecsandri - Balta Albă).
. 4. Tema naturii se regăseşte la Mihail Sadoveanu în toate operele literare, nu numai în cele care
descriu în mod special zone mirifice ale plaiurilor româneşti, de aceea prozatorul a fost
supranumii poet al naturii. Trăsăturile principale ale aspectelor naturii ilustrate de, M.Sadoveanu
s-ar.putea sintetiza astfel:
- frumuseţea şi armonia peisajului naturii mirifice româneşti;
- profunda comuniune a omului cu natura, care capătă diferite ipostaze aparte în proza
sadoveninană:
-natura - loc de linişte şi reflecţie pentru om;
- natura ca stare sufletească, adică orice simţire, zbucium al sufletului uman se proiectează în
natură şi prin natură;
- natura - refugiu al echilibrului şi libertăţii depline a omului;
- natura ocrotitoare pentru om, ferindu-l de violenţele existenţiale, apărându-l de pericolele ce i-
ar putea distruge sufletul, simţirea.
Opera reprezentativă este Ţara de dincolo de negură, care ilustrează lumea mirifică, primitivă
şi poetică a Deltei Dunării. Personajele sunt oameni cu patima istorisirii, a confesiunii şi au
îndeletniciri singuratice: pescari şi vânători rămaşi etern credincioşi acestor tărâmuri. Lovinescu
spunea despre lumea oamenilor şi a necuvântătoarelor ilustrate în acest volum că este cea mai
înalta expresie a instinctului de sălbăticie.
Stilul. Cea mai uimitoare izbândă a lui Mihail Sadoveanu este aceea cu privire la limbă, spunea
George Călinescu. Stilul sadovenian are câteva particularităţi din care reiese farmecul şi vraja pe
care o degajă întreaga sa proză:
- solemnitatea este dată de epitete, comparaţii, metafore elogiative, de premărire a spiritului
ţărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice;
-arhaitatea — este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale (a se tângui
pentru a se vâita, cetăţuie pentru cetate, lunatice pentru femei nebune, lăcaş pentru mănăstire
etc.);
- muzicalitatea limbajului este ca o simfonie, o partitură intonată sub cupola lui Dumnezeu,
auzindu-se lina jeluire a doinelor, viforul strigătelor de război, larma petrecerilor cu vin şi lăutari,
vaietele noroadelor învinse, dominate de poruncile aspre ale voievodului (Zoe Dumitrescu-
Buşulenga). Timpul în care se petrec întâmplările, faptele din întreaga sa proză este un timp
mitic, un timp al credinţelor strămoşeşti, într-o lume arhaică, primitivă, foarte puternic legată de
natura înconjurătoare, un timp care se măsoară după semnele vremii, după superstiţii, după legi
strămoşeşti nescrise, dur păstrate cu sfinţenie de generaţii şi transmise cu credinţă urmaşilor
(Baltagul, Hanu Ancuţei). însuşi Sadoveanu plasează de multe ori întâmplările în vreme veche
ori în vreme adâncă.

3. Camil Petrescu
(1894-1957)
Viitorul dramaturg si romancier înzestrat s-a nascut la Bucuresti, dar a ramas orfan de ambii
parinti si a crescut la o doica din mahalaua Mosilor. Singur pe lume, micul orfan îsi întelege
drama si pune burta pe carte, la Scoala primara din Gura Oborului Vechi, apoi ca bursier intern la
Liceul Sf. Sava, unde scrie primele poezii.
Orfanul persevereaza si, în 1913, se înscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. La
concursul pentru o bursa ia media cea mai mare. Furtunosul gazetar de stânga N. D. Cocea e
modelul sau spiritual (e prototipul viitorului sau erou Gelu Ruscanu) .
În 1916, e mobilizat si pleaca pe front, unde e ranit. Însanatosit, ajunge iarasi în prima linie, dar
cade prizonier la unguri. Ambianta razboiului va intra, apoi, în celebrul roman Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de razboi. În 1918 e eliberat din lagar, revenind la Bucuresti. Scrie piesa
Jocul ielelor. Îsi ia cu brio licenta. E profesor la Timisoara. Devine director al Teatrului National
din Bucuresti, iar în 1947 membru al Academiei Române. Pâna la moarte, a primit numeroase
ordine si medalii culturale, platind si el tribut realismului socialist.
Se stinge la 14 mai 1957, la Bucuresti, masivul roman social închinat lui Balcescu Un on între
oameni ramânând neterminat. Vasta carte e considerata de I. Negoitescu: întreprindere jalnica.
Opera sa rezistenta ramâne cea realizata înainte de razboi, ca si în cazul lui Sadoveanu. E vorba
de romanele Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi, (1930) si Patul lui Procust
(1933); piesele de teatru Jocul ielelor (1918), Suflete tari (1922) s.a.
Fisa de prezentare generala a operei
lui Camil Petrescu
Camil Petrescu este un scriitor extrem de complex ce acopera din punct de vedere artistic mai
multe genuri si a carui opera aduce o directie noua in literatura romana - modernitatea - aspect
care reiese din orientarea catre cultura apuseana, in mod special cea franceza. Astfel, opera sa are
mai multe paliere intre care amintim:
a) Dramaturgie - "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Act venetian", "Mitica Popescu", "Caragiale in
vremea lui", "Balcescu";
b) Proza - romane - "Patul lui Procust", "Un om intre oameni", "Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi",
- nuvele - "Turnul de fildes"
c) Memorialistica - "Rapid-Constantinopol-Bjoram", "Note zilnice";
d) Filozofofie si estetica - "Doctrina substantei", "Teze si antiteze", "Husserl" - cu introducere in
filozofia fenomenologica;
e) Lirica - "Transcendentalia"; Versuri - "Ideea", "Ciclul mortii".

4.Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai mari scriitori interbelici din literatura română având o
contribuţie remarcabilă la dezvoltarea acesteia.
Scriitorul s-a născut în anul 1885 în judeţul Bistriţa Năsăud în familia învăţătorului Vasile
Rebreanu. A absolvit şcoala de subofiţeri şi apoi Academia Militară de la Budapesta. Rebreanu
nu este atras de cariera militară şi după o scurtă perioadă în care este funcţionar la primărie
reuşeşte să treacă graniţa şi se stabileşte la Bucureşti.
Începând cu anul 1909 devine gazetar şi colaborează la „Convorbiri critice”, „Universul literar”
şi „Ordinea”, este redactor la „Sburătorul”, după care conduce revista „România literară”. În anul
1939 este ales membru al Academiei Române iar în anul 1940 devine director al Teatrului
Naţional.
Din bogata sa operă literară amintim : nuvele şi povestiri : „Frământări” – 1912, „Răfuiala”-
1918; romane: „Ion” -1920, „Pădurea spânzuraţilor” -1922 , „Adam şi Eva” -1925, „Ciuleandra”
-1927, „Crăişorul” -1929 „Răscolala” -1932.