DIMENSIUNILE CALITATII DE INGRIJIRE IN SANATATE

Calitatea în domeniul sănătăţii depinde atât de oameni (serviciile medicale) cât şi de sistemele şi
tehnicile existente la un moment dat (echipamente medicale, medicamente etc).
Conceptul de calitate în sănătate este unul vast şi extrem de dezbătut în momentul de faţă,
experţii în domeniu evidenţiind (Donabedian, 1980) trei dimensiuni fundamentale:
A. calitatea profesională - produsul/serviciul medical îndeplineşte toate condiţiile stabilite de
profesioniştii de top ai domeniului medical (standarde de practică);
B. satisfacţia pacientului (calitatea din punctul de vedere al clientului) - ce aşteaptă pacientul să obţină de
la un anumit serviciu medical;
C. managementul calităţii totale - cea mai eficientă şi mai productivă modalitate de utilizare a resurselor
în cadrul limitelor stabilite de autorităţi/ pacienţi (eficienţă).

A. Calitatea profesională / tehnică

Calitatea tehnică a îngrijirilor medicale este raportată la competenţa tehnică şi profesională,

respectarea protocoalelor clinice şi a ghidurilor de practică, folosirea măsurilor de control al infecţiilor,
informare şi consiliere, integrarea serviciilor de sănătate, management eficient.
Existenţa acesteia conduce la un mediu de muncă eficace şi eficient, rezultate pozitive ale tratamentului,
urmate de satisfacţia pacientului şi, nu în ultimul rând, de satisfacţia furnizorului de sănătate (medic, asistent
medical, bioinginer etc).
Gradul satisfacţiei practicianului este legat de calitatea actului medical, dar şi din condiţiile în care îşi
desfăşoară munca.
În concluzie, acesta este un factor cauzal al nivelului calităţii îngrijirilor de sănătate, deci poate fi
folosit drept criteriu de evaluare a calităţii acestora.

B. Calitatea interpersonală/percepută de pacient/client

În mod obişnuit, pacienţii nu posedă cunoştinţele necesare evaluării competenţei tehnice a

medicului (asimetrie informaţională) sau a felului în care au fost folosite măsurile de control al infecţiilor, dar
ştiu cum se simt, cum au fost trataţi şi dacă nevoile, aşteptările le-au fost îndeplinite - subiectiv. Ei se
raportează adeseori la posibilitatea de a pune întrebări, şi pot aprecia un serviciu medical ca fiind convenabil
sau nu.
Existenţa acestei dimensiuni a calităţii conduce către: comportamente pozitive din partea
pacientului (acceptarea recomandărilor, complianţă crescută la tratament, continuitatea tratamentului, scăderea
ratei abandonării tratamentului etc), imagine pozitivă a serviciului de îngrijire şi, cel mai important, satisfacţia
clientului/pacientului. Uneori, pacientul aşteaptă de la medic mai mult decât acesta poate da. Alteori, el are o
vedere rigidă şi tinde să opună rezistenţă la ceea ce el consideră drept o imixtiune în probleme personale.
Satisfacţia pacientului este un element al sănătăţii psihologice care influenţează rezultatele îngrijirilor
şi impactul lor. Un pacient satisfăcut tinde să coopereze cu medicul şi să accepte mai uşor recomandările
acestuia. Satisfacţia pacientului influenţează accesul la serviciile medicale - un client satisfăcut va reveni la
medicul respectiv sau la unitatea sanitară respectivă.
Ne putem aştepta însă ca rezultatele evaluării satisfacţiei pacientului să fie diferite de cele ale
evaluării profesioniştilor. Aceasta se întâmplă deoarece pacientul se axează în special pe relaţiile
interpersonale pe care le percepe şi le poate evalua mai uşor, deşi sunt subiective, spre deosebire de aspectele
tehnice sau de specialitate pe care le poate evalua mai greu.
 În concluzie, evaluarea satisfacţiei pacientului reprezintă felul în care personalul medical vine
în întâmpinarea valorilor şi aşteptărilor pacienţilor.

C. Managementul Calităţii Totale

Managementul Calităţii Totale (MCT) sau Total Quality Management (TQM), a treia
dimensiune a calităţii în sănătate, nu este un concept nou, dar nu a fost încă pe deplin dezvoltat în sfera
serviciilor medicale.
Prin „calitate totală" se înţelege atât calitatea serviciilor medicale cât şi calitatea sistemului de
sănătate.

Dimensiunile calităţii serviciilor medicale (A.Donabedian):

1. Eficacitatea – capacitatea de a atinge cele mai bune rezultate în îmbunătăţirea stării de sănătate prin
intermediul celor mai bune servicii medicale;
2. Eficienţa – capacitatea de a ajunge la cele mai bune rezultate în ceea ce priveşte starea de sănătate cu
costuri cât mai scăzute;
3. Optimizarea – realizarea unui echilibru între costurile îngrijirilor de sănătate şi efectele obţinute în urma
acestor îngrijiri;
4. Accesibilitatea – alinierea serviciilor de sănătate la dorinţele, nevoile şi aşteptările populaţiei;
5. Legitimitatea – acordarea serviciilor medicale în conformitate cu principiile sociale determinate de legi,
norme şi reglementări;
6. Echitatea – acordarea îngrijirilor de sănătate fiecărui membru al societăţii în funcţie de nevoi.
Calitatea sistemului de sănătate include :
– resursele umane : num ăr, tip, formare, motivare;
- infrastructura : număr, tip, standarde, acreditare;
- echipamente : specificaţii privind funcţionarea acestora, performanţele;
- organizare : coordonarea, continuitatea;
 cheltuieli : finanţare, accesibilitate;
 sistemele de informaţii .

După apariţia conceptului de calitate totală, Donabedian a descris un nou model tridimensional al calităţii -
modelul structură-proces-rezultat în acelaşi timp dând şi definiţia următoarelor componente:
„structură"- caracteristicile relativ stabile ale furnizorului de îngrijiri, ale tehnicilor, instrumentelor şi
resurselor pe care le are la dispoziţie, caracteristicile organizaţiei şi infrastructurii unde munceşte;
„proces"- un set de activităţi care au loc în cadrul stabilit şi între furnizor şi pacient; elementele proceselor de
îngrijiri de sănătate presupun calitate doar în momentul în care a fost stabilită o relaţie cu starea de sănătate
dorită.
„rezultat"- schimbarea în starea sănătăţii prezente şi viitoare a pacientului, care poate fi atribuită îngrijirilor
de sănătate acordate.

În sănătate au fost delimitate nouă caracteristici ale calităţii, ce formează baza furnizării serviciilor
medicale:
1. competenţa profesională – cunoştinţele / abilităţile / performanţa echipei medicale, ale managerilor şi
ale echipei de suport (asistent medical, bioinginer etc);
2. accesibilitatea - furnizarea serviciilor de sănătate nu este restricţionată de bariere geografice, sociale,
culturale, organizaţionale sau economice;
3. eficacitatea – procedurile şi tratamentul aplicat conduc la obţinerea rezultatelor dorite;
 4. eficienţa - acordarea îngrijirilor necesare, corespunzătoare, la costurile cele mai mici;
5.relaţiile interpersonale - comunicarea organizaţională - interacţiunea dintre furnizori, dintre furnizori
şi pacienţi (clienţi), dintre manageri, furnizori şi plătitori, precum şi între echipa de îngrijri şi comunitate;
6.continuitatea - pacientul beneficiază de un set complet de servicii de sănătate de care are nevoie, într-o
ordine bine determinată, fără întrerupere, sau repetarea procedurilor de diagnostic şi tratament;
7. siguranţă - risc minim pentru pacient de complicaţii sau efecte adverse ale tratamentului ori alte
pericole legate de furnizarea serviciilor de sănătate;
8. infrastructura fizică şi confortul - curăţenie, confort, intimitate şi alte aspecte importante pentru
pacienţi;
9. alegerea - pe cât este posibil, pacientul alege furnizorul (medicul), tipul de asigurare sau tratamentul.

INFORMAREA PACIENȚILOR
Scop
Prezenta procedură descrie modalitățile de informare a pacienților și aparținătorilor acestora, asupra
drepturilor pe care le au în calitate de pacient și asigurat, obligațiile ce le revin ca pacient al spitalului precum
și asupra serviciilor medicale oferite, tratamentul aplicat și a oricărei intervenții directe sau indirecte a
personalului angajat.
Prezenta procedură este aplicabilă la nivelul SPITAL, fiind utilizată de cei cu responsabilități în
realizarea ei.
Documente de referință
Legea 46/2003 – privind drepturile pacientului
Ord. 386/200 – norme de aplicare a Legii 46/2003
Legea 95/2006 etc.
Cine efectuează informarea pacientului
Informarea pacientului este un drept recunoscut legislativ și trebuie efectuată de către personalul
medical specializat ori de câte ori acest lucru este posibil (situația în care pacientul este conștient sau are în
preajma sa aparținători care pot înțelege informația, ajuta în procesul de consimțire dar numai atunci când
pacientul agreează participarea acestora și, în unele cazuri îi delega să ia decizii în locul lui).
Urgența medicală nu scutește medicul de informarea pacientului asupra stării sale de sănătate și a
procedurilor ce urmează a fi aplicate pentru ameliorarea acuzelor de natură medicală. Atât timp cât pacientul
poate comunica și este conștient și apt de a lua o decizie, informarea este necesar să fie realizată.
Refuzul unui pacient de participare la un act terapeutic trebuie respectat, dar în cazul în care acesta nu
reprezintă cel mai bun interes al său, el își asumă, în scris, responsabilitatea deciziei sale.
Legea drepturilor pacientului (Legea nr. 46 din 21 ianuarie 2003), prevede dreptul pacientului de a
primi informații cu privire la serviciile medicale disponibile, precum și la modul de a le utiliza, la identitatea
și statutul profesional al furnizorilor serviciilor de sănătate, la restricțiile și regulile impuse de spitalizarea într-
un centru medical.
Pacientul are, de asemenea, dreptul de a beneficia de informații cu privire la starea lui de sănătate, la
intervențiile medicale care ar ajuta la restabilirea sau îmbunătățirea stării sale de sănătate și de a fi sau nu
informat asupra afecțiunii pe care o prezintă, dacă dezvăluirea i-ar putea produce suferință. Pacientul poate
indica dacă dorește ca o altă persoană să primească informații în numele său.
Cum și când informăm pacientul ?
Pacienții au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în
conformitate cu resursele umane, financiare și materiale.
Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.
Informațiile se aduc la cunoștința pacientului într-o manieră adecvată capacității lui de înțelegere; în
cazul cetățenilor străini, aceștia au dreptul de a primi informații într-o limbă oficială sau prin intermediul unui
 traducător dacă nu cunosc o limbă oficială; de asemenea pacienții au dreptul de a-și exprima liber opiniile cu
privire la îngrijirile acordate în spital.
Această procedură cuprinde următoarele activități :
o prezentarea pe site-ul spitalului a datelor de contact, servicii furnizate, conducerea spitalului;
o informare asupra spitalului în ansamblu, serviciilor oferite, secțiilor și compartimentelor,
laboratoarelor, organizării și conducerii unității, prin înmânarea „Pliantului” de prezentare a spitalului în
momentul internării în spital.
o informare asupra Drepturilor pacientului, drepturilor și obligațiilor persoanei asigurate și
a Regulamentului intern în ceea ce privește pacientul internat în unitate. Pentru aceasta spitalul a afișat la
vedere în toate saloanele și cabinetele medicale, o Listă cu drepturile și obligațiile pacientului internat.
o Fișa de consimtământ – acest document este prezentat pacientului la internare, acesta fiind
rugat să citească și să-și dea consimtământul informat asupra intervențiilor care se vor desfășura în cursul
internării. Pacientul trebuie să își dea acordul asupra efectuării intervențiilor medicale, iar personalul medical
este obligat să explice consecințele refuzului sau opririi actelor medicale.
o Chestionar de opinie – acest document este înmânat în mod aleator pacientului în momentul
internării, fiind rugat să-și spună opinia asupra perioadei în care a fost tratat în spital în momentul externării.
Chestionarul nu este nominal și nu este obligatoriu.
În vederea aplicării acestei proceduri, directorul medical al spitalului va instrui semestrial personalul medical
asupra atribuțiilor. Fiecare instruire se va consemna într-un proces verbal.
Aceste atribuții sunt consemnate în fișa postului a personalului responabil.

Constituirea comisiei de arbitraj

Conform legislației :
o pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenție medicală asumându-și, în scris,
răspunderea pentru decizia sa; consecințele refuzului sau ale opririi actelor medicale vor fi explicate
pacientului.
o când pacientul nu își poate exprima voința, dar este necesară o intervenție medicală de urgență,
personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinței acestuia.
o în cazul în care pacientul necesită o intervenție medicală de urgență, consimțământul
reprezentantului legal nu mai este necesar.
o în cazul în care se cere consimțământul reprezentantului legal, pacientul trebuie sa fie implicat
în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înțelegere.
o consimțământul pacientul este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care
acesta este deacord.
o în cazul în care Spitalul consideră că intervenția este în interesul pacientului, iar reprezentantul
legal refuză să își dea consimțământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.
Comisia de arbitraj este constitutită din 3 medici pentru pacienții internați în spitale și din 2 medici pentru
pacienții din ambulator.

Responsabilități
Medicul curant are obligația de a informa pacientul despre diagnostic, pronostic, investigații și
tratamentul aplicat; de asemenea este obligat să prezinte alternative la solicitare și recomandări specifice.
Asistentul medical de la camera de internare are obligația de a înmâna Pliantul spitalului în momentul
internării, atât pacientului cât și aparținătorilor.
Asistentul din secție este obligat să obțină consimțământul informat al pacientului și să înmâneze Chestionarul
de opinie, pe care îi va prelua la externarea pacientului; de asemenea are obigația de a prezenta drepturile și
obligațiile pacientului.
Comsimțământul sau refuzul ingrijirilor aplicate

Malpraxisul medical se poate intampla in doua feluri:

1. Neglijenta – cand personalul medical isi incalca obligatiile prevazute de art. 655 din Legea nr.
95/2006 „In acordarea asistentei medicale/ingrijirilor de sanatate, personalul medical are obligatia aplicarii
standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practica in specialitatea respectiva, aprobate la nivel
national, sau, in lipsa acestora, a standardelor recunoscute de comunitatea medicala a specialitatii
respective” . In acest caz doctorul provoaca o vatamare corporala (sau chiar decesul) cand esueaza in
acordarea tratamentului medical la standardele general acceptate ale unu medic competent (in termeni juridici
acest etalon se numeste „superior bonus pater familias.”)

2. Lipsa consimtamantului pacientului – vatamarea corporala (sau deces) produsa de o procedura

medicala efectuata in lipsa consimtamantului pacientului astfel cum se prevede in art. 13 din Legea nr.
46/2003 „Pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris,
raspunderea pentru decizia sa; consecintele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate
pacientului.”

Consimtamantul pacientului privind efectuarea unei proceduri medicale

Orice pacient are dreptul legal sa decida ce proceduri medicale pot fi aplicate corpului sau. In doctrina
straina (franceza si canadiana) acest drept se numeste „autonomie”. Pe scurt, acest lucru inseamna ca doctorul
are nevoie de consimtamantul pacientului inainte de a va trata iar acest drept este consemnat in art. 6 si
urmatoarele ale Legii nr. 46/2003.

Ce inseamna consimtamantul pacientului?

Acest consimtamant inseamna ca doctorul poate incepe tratamentul doar daca are permisiunea
pacientului sa faca acest lucru, permisiune oferita in mod valid si numai in baza unei complete informari
facute de catre medic. Conform art. 6 din Legea nr. 46/2003 „Pacientul are dreptul de a fi informat asupra
starii sale de sanatate, a interventiilor medicale propuse, a riscurilor potentiale ale fiecarei proceduri, a
alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectutrii tratamentului si nerespectarii
recomandarilor medicale, precum si cu privire la date despre diagnostic si prognostic.”

Pacientul doreste doar sa fie vindecat

Cand merg la medic, cei mai multi dintre pacienti se gandesc doar la boala sau durerea ce ii aduce la
spital. Asa incat atunci cand doctorul le spune ca tratamentul propus le va aduce o alinare sau le va vindeca
boala, majoritatea dintre pacienti va fi de acord cu acest tratament fara sa mai puna multe intrebari.

Care sunt consecintele?

Totusi, pentru a oferi un consimtamant in deplina cunostinta de cauza ar fi bine ca pacientul sa

inteleaga consecintele ce pot fi prevazute in mod rezonabil ale aplicarii respectivului tratament sau,
dimpotriva, consecintele neacordarii respectivului consimtamint.

Ce trebuie sa spuna doctorul?

 In cadrul proceselor solutionate se accepta in mod general ca un consimtamint poate fi acordat in mod
valid doar daca doctorul a explicat într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de
specialitate (în cazul în care pacientul nu cunoaste limba i se aduc la cunostinta în limba materna ori în limba
pe care o cunoaste sau, dupa caz, se va cauta o alta forma de româna, informatiile comunicare) urmatoarele:

1. natura procedurii medicale propuse

2. existenta sau nu a altor tratamente/proceduri alternative

Cum se exprima consimtamintul?

Consimtamintul poate fi exprimat in mod expres prin cuvinte sau prin gesturi care arata in mod
neechivoc acest consimtamint. In mod uzual, doctorii ofera un formular ce urmaza a fi semnat de catre
pacient. In unele spitale am observat si o practica – nelegala – de a se semna de catre pacient formulare de
acordare a consimtamintului in alb, urmind sa fie completate de catre unitatea medicala daca si cind se impune
efectuarea vreunei proceduri medicale.

Lipsa consimtamintului atrage raspunderea penala

Desi nu exista practica judiciara publicata orice procedura medicala efectuata fara consimtamintul
pacientului (si fara a se incadra in exceptiile prevazute de lege) se constituie in elementul material al
infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor persoanei la care se poate adauga (in caz de malpraxis) si
vatamare corporala sau ucidere din culpa, dupa caz.

Dreptul la informaţia medicală

Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la:
- serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza;
- identitatea şi statutul profesional al furnizorilor de servicii de sănătate;
- regulile şi obiceiurile pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării;
- starea sa de sănătate, intervenţiile medicale propuse, riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri, alternativele
existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor
medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.
Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile
prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.
Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea
terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba română, informaţiile i se aduc la
cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de
comunicare.
Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să
fie informată în locul său.
Pacientul are dreptul de a-si da acordul cu privire la informarea rudelor şi prietenilor despre evoluţia
investigaţiilor, diagnostic şi tratament.
Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al investigaţiilor,
diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.

Dreptul la consimţământ privind intervenţia medicală

Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris,
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate
pacientului.
 Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă,
personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia.
În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului
legal nu mai este necesar.
În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în
procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere.
În cazul în care Spitalul consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal
refuză să îşi dea consimţământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.
Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici pentru
pacienţii din ambulator.
Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru:
- recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;
- participarea sa în învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică; nu pot fi folosite pentru cercetare
ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia obţinerii consimţământului de la
reprezentantul legal şi dacă cercetarea este făcută şi în interesul pacientului.
Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat în cadrul Spitalului fără consimţământul său, cu
excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei
culpe medicale.

Dileme etice în boala canceroasă

Poate mai mult decât oricare altă boală, cancerul constituie un exemplu de probleme şi dileme etice. În
cazul cancerului suntem martorii unei game largi de situaţii medicale, de la ipostaza vindecării până la cea a
îngrijirilor premergătoare decesului. Şi mai ales chinuitoarele dileme ale bolnavului, şi cel puţin în egală
măsură ale medicului, în faţa inevitabilelor aspecte ale posibilei eutanasii active sau pasive. În practica
medicală, cele două principii primordiale în îngrijirile clinice sunt cel de a face bine şi cel de a face cât mai
puţin rău. Aceasta înseamnă că trebuie găsit un echilibru acceptabil între avantajele şi dificultăţile
tratamentului. Aceste principii sunt aplicate concomitent cu cel puţin alte trei: respectul vieţii; respectul
autonomiei bolnavului; echitatea în utilizarea resurselor limitate.

Împotriva durerii

Distincţia etică şi legală între a suprima durerea şi a suprima bolnavul, este un principiu foarte clar, dar
puţin aplicabil în practică. Dacă ceea ce se cere nu este în concordanţă cu principiile, se poate crea impresia
că, suprimând durerea, se suprimă în acelaşi timp şi bolnavul. Totuşi, bolnavii au dreptul de a cere şi medicii
datoria de a administra în mod optim analgezice, pentru suprimarea durerii. Pornind de la această situaţie, un
medic nu poate fi considerat culpabil, dacă a întreprins sau supravegheat îngrijiri paleative adecvate pentru a
suprima sau diminua suferinţele unui individ, decât în sensul efectului pe care această acţiune îl poate avea
asupra speranţei de viaţă a acestuia din urmă. Unul din elementele esenţiale ale unei «morţi bune», este
suprimarea durerii - a cărei amendare constituie idealul dintotdeauna al oricărui medic - durere care domină
conştiinţa şi poate lăsa bolnavul fizic şi mintal incapabil să-şi atingă scopurile, oricare ar fi acestea, pe care şi
le-ar fi fixat înainte de a muri. Din acest punct de vedere, nu trebuie să existe nici o scuză de a te fi abţinut în
utilizarea unor metode disponibile pentru a fi eficient împotriva durerii. Dacă, ca urmare a întrebuinţării unei
doze adecvate de analgezic, se scurtează viaţa bolnavului, acest fapt nu poate fi confundat cu suprimarea vieţii
printr-un supradozaj. Dacă moartea este grăbită prin măsuri adecvate de luptă împotriva durerii, aceasta
semnifică clar că bolnavul nu a mai tolerat tratamentul necesar astfel încât viaţa să-i fi rămas suportabilă şi
demnă.

Prelungirea vieţii

Medicii şi infirmierele poartă responsabilitatea profesională şi morală de a se asigura că refuzul de

către bolnav, a măsurilor de prelungire a vieţii nu este expresia sentimentelor dominate temporar de disperare,
culpabilitate şi depresiune. La polul celălalt, păstrarea vieţii cu orice preţ nu reprezintă desigur cea mai bună
alegere, mai ales când consecinţele îngrijirii sunt pentru cel bolnav inacceptabile. Etica se bazează pe
următoarele consideraţii:

Dorinţele bolnavului. Presupunând că un bolnav este în toate facultăţile mintale se va admite în cea mai mare
măsură că dorinţa bolnavului şi nu sănătatea sa trebuie să constituie legea supremă. Uneori un bolnav poate
alege să nu fie absolvit de durere în virtutea credinţelor sale profunde, decizie ce trebuie să fie respectată,
oricât ar fi de dificil pentru familia sa sau pentru pacientul profesionist.

Principiul proporţiei. Tratamentele de prelungire a vieţii sunt contraindicate când, din aplicarea lor, rezultă
mai mult un plus de suferinţe decât avantaje. O adeziune dogmatică la principiul căruia «viaţa este sacră»
poate fi determinată şi de incapacitatea recunoaşterii faptului că medicina are limite şi, în particular, cele
determinate de resursele fizice ale unui bolnav. Din acest punct de vedere, se justifică etica medicală prin
oprirea utilizării tehnicilor care prelungesc existenţa, când aplicarea lor impune bolnavului încercări sau
suferinţe disproporţionate avantajelor estimate.

Principiul echivalenţei. Unii membri ai corpului medical consideră că este mai uşor să nu se întreprindă un
tratament, decât să se întrerupă un tratament deja început. Decizia, în fiecare caz, trebuie să aibă la bază
aceleaşi consideraţii etice. Cu alte cuvinte, oprirea unui tratament nu este diferită pe plan etic de situaţia de a
nu-l fi început.

Principiul relativităţii. Consideraţiile precedente se bazează pe principiul că viaţa nu este un bun absolut şi nici
moartea un rău absolut. Soseşte un moment, diferit în timp, în funcţie de bolnavi, unde eforturile de prelungire
a vieţii cu ajutorul mijloacelor tehnice, poate fi în opoziţie cu valorile personale cele mai înalte. În aceste
circumstanţe eforturile pentru prelungirea vieţii trebuie să facă loc altor forme de îngrijire.