CELULA EUCARIOTA

Celula este unitatea structurala, functionala si genetica a tuturor organismelor vii.

Studiul morfologiei (aspectul extern), anatomiei (structura) si fiziologiei (functia) celulelor este realizat de catre
citologie.
Celulele pot exista singure (organisme unicelulare, gameti, etc) sau grupate in tesuturi, organe, organisme
pluricelulare.
Dimensiuni: majoritatea celulelor sunt microscopice (dimensiuni medii de 20-30 microni dar exista si
celule cu dimensiuni si mai mari. Ex: celula musculara striata poate avea lungime de 1mm-12cm, axonul
neuronului poate depasi in lungime un metru, etc.
Forma initiala a celulelor este sferica, spcifica celulei-ou (zigotului) celulele rezultate prin diviziuni
succesive isi adapteaza forma functiei pe care o indeplinesc.
Ex: celulele musculare netede devin fusiforme, cele striate devin cilindrice, neuronul capata forma stelata de
cele mai multe ori, vasele coducatoare se alungesc si capata forma de tuburi, etc
Etapele diferenţierii celulare;
- diferenţierea citologică/histologică - proces biologic complex realizat în interiorul celulelor care duc la
specializarea lor pentru îndeplinirea unei anumite funcţii
- diferenţierea organică/ontogenetică - se referă la formarea individului cu toate organele sale de la zigot la
ţesuturi embrionare şi de la ţes. embrionare la ţes. definitive
- diferenţierea cenologică - care se referă la grupe de plante/fitocenoze
- diferenţierea evolutivă - care se referă la variaţiile suferite de grupuri de plante de-a lungul timpului şi care are
în centru însuşi evoluţionismul
Structura: celulele cu structura tipica au membrana (plasmalema), citoplasma, si nucleu.
Membrana (plasmalema) este o membrană biologică, simplă, unitară, având grosimea medie de 7,5 nm–
este alcătuită din:
două straturi fosfolipidice – de 3,5 nm
dispuse cu grupările hidrofile (radicalii fosforici) spre exterior (mediul intercelular în care se află lichid
interstiţial) si interior (mediu intracelular = citoplasma)
grupările hidrofobe (acizii graşi) în mijloc
proteine (extrinseci, intrinseci, transmembranare) – 2 pături de 2 nm fiecare
colesterol
glucide (ataşate de lipide = glicolipide sau proteinelor = glicoproteine)
Plasmalema este considerată un edificiu (mozaic) fluid, traversat de proteine globulare.
Funcţii:
-
functie mecanica si de aparare, asigurand integritatea celulei
-
barieră semipermeabilă ce permite selectarea schimburilor între celulă şi mediul extern
-
functia de comunicare controlata intre cele doua compartimente celulare (intracelular si extracelular) prin
anumite mecanisme
-
transport selectiv de substante (ioni, micromolecule, apa), care asigura o compozitie a mediului intracellular
diferita de cea a mediului extracelular.
-
asigură recunoaşterea moleculelor informaţionale şi transmiterea mesajelor în interiorul celulelor
-
are rol esenţial în biogeneza peretelui celular
Sisteme de transport transmembranar
Functia de permeabilitate a membranei celulare asigura transportul selectiv de substante intre celula si mediul
extracelular, cu pastrarea concentratiei normale de substante intracelulare (homeostazia)
In functie de marimea particulelor transportate, exista doua categorii de transport transmembranar:
a. microtransport – particule mici (ioni, micromolecule, apa)
b. macrotransport – particule mari, inchise in vezicule mambranare, procesul fiind denumit si endocitoza;
daca particulele sunt picaturi de lichid, procesul se numeste pinocitoza, iar daca particulele sunt solide,
fenomenul este numit fagocitoza.

1
Endocitoza = absorbţia pe suprafaţa celulei a macromoleculelor dizolvate în apă (pinocitoza) sau a anumitor
particole (fagocitoza). O porţiune din plasmalemă se invaginează, se umple cu picături de apă , se despreinde de
suprafaţa celulei, rezultând o pinocită (endocită) ce se detaşează si acum se numeşte fagocită (liberă in
hialoplasmă)
Microtransportul cuprinde doua tipuri de transport, in functie de mecanismele energetice caracteristice:
pasiv si activ.
Transportul pasiv apare datorita diferentelor naturale care exista intre concentratiile diferitilor ioni din
compartimentul intracelular (citoplasma) cat si intre concentratia intracelulara si cea extracelulara a aceluiasi
ion, mentinute datorita proprietatii de permeabilitate selectiva a membranei celulare.
Astfel, in compartimentul intracelular exista o concentratie ridicata de K+ si anioni organici (A-)
(proteine, aminoacizi, alti acizi organici) si o concentratie scazuta de Na + si Cl-, iar in compartimentul
extracelular exista o concentratie inalta de Na+ si Cl- si scazuta de K+.
Membrana celulara determina deci existenta unui gradient electrochimic (diferenta de concentratie si sarcina
electrica) intre fata externa si interna, cu doua consecinte principale: transportul pasiv de ioni si potentialul de
repaus al membranei (incarcarea electrica membranara)
Transportul ionic pasiv este reprezentat de tendinta de egalizare a concentatiilor ionice dintre cele doua
compartimente celulare, prin fluxuri transmembranare continui, in sensul gradientului de concentratie, fara
consum de energie.
Procesul are loc pana la egalizarea concentratiilor din cele doua compartimente, fiind deci generator de
entropie. Daca ar exista numai transport pasiv, ar surveni moartea celulei, exista insa si un transport activ,
comepnsator care se opune acestui proces.
Exista diferite tipuri de transport pasiv:
-
difuzia simpla ( prin bistratul lipidic membranar sau prin canalele ionice)
-
difuzia facilitata (mediata prin transportori)
-
osmoza (transportul de solvent prin membrana spre compartimentul cu particule nedifuzabile, pana la
egalizarea concentratiilor).
La nivelul membranei celulare au loc doua fluxuri ionice pasive:
-
un influx de sodiu (Na+ tinde sa patrunda in celula in sensul gradientului, pana la egalizarea concentratiilor) si
-
un eflux de potasiu (K+ tinde sa iasa din celula)
Un astfel de transport pasiv are loc, in cea mai mare parte prin difuzie simpla, prin structuri proteice
membranare, numite canale ionice, care pot fi selective (canalele de Na+ si K+) ori neselective.

Transportul activ se opune efectului entropic al transportului pasiv.

Transportul activ se realizeaza cu consum de energie, avand loc contra gradientului electrochimic, prin
pompareda substantelor cu ajutorul unor structuri moelculare din membrana, cu proprietati enzimatice, numite
pompe ionice. Acest tip de transport determina mentinerea unei diferente de concentratie ionica (gradient) intre
compartimentul intracelular si cel extracelular, fiind deci un proces antientropic.
Energia necesara pentru transportul activ rezulta din scindarea enzimatica a moleculelor de ATP care
reprezinta rezervorul chimic de energie celulara.
Exista 2 tipuri de transport activ: primar si secundar.
A. Transportul activ primar este asigurat de asa-numitele pompe ionice care „pompeaza” ionii prin membrana,
contra gradientului lor de concentratie.
Ezista mai multe tipuri de pompe ionice, dintre care cea mai conoscuta este pompa de Na+ si K+. Aceasta este
alcatuita din doua perechi de subunitati proteice (α si β) din structura membranei, care prezinta proprietati
enzimatice, fiind o ATP-aza activata de Na+ pa fata interna a membranei si de K+ pe fata externa (Na+ - K+ -
ATP-aza)
Aceasta ATP-aza dependenta de Na+ si K+ scindeaza moleculele de ATP celular, eliberand energia cu care
pompeaza activ spre exteriorul celulei Na+ intrat pasiv in celula si spre interior K+ iesit pasiv din celula.
Raportul ionic de transport este de 3Na + pompati spre exterior la 2K+ pompati spre interior, pentru fiecare mol
de ATP hidrolizat, care furnizeaza energia (E) necesara transportului.

2
Activitatea pompei de Na+ si K+ poate fi inhibata de ouabaina, care este un glicozid cardiac cu efecte
membranotrope specifice.
Alte tipuri de pompe ionice:
-
Ca2+ - ATP – aza din reticulul sarcoplasmic din celulele musculare
-
Mg2+ - ATP – aza din membranele mitocondriilor
-
H+ - ATP – aza din membrana celulelor mucoasei gastrice
-
H+ - ATP – aza (pompa de protoni) din membrana interna mitocondriala si „membrana purpurie” a unor
bacterii
-
pompe de anioni din mucoasa gastrica, intesinala, branhii.
B. Transportul activ secundar (cuplat) este transportul activ al unei substante cuplat cu transportul altei
substante (de exemplu un ion) in sensul gradientului electrochimic. Exista doua tipuri de transport activ
secundar:
a. simport cand ambele substante sunt transportate in acelasi sens prin membrana (de ex. Na +/glucoza – in
celulele tubului urinar; Na+/aminoacizi – in celulele intestinului subtire); se numeste si cotransport.
b. antiport cand cele doua substante sunt transportate in sensuri opuse (de ex: Na +/Ca2+ - in celulele musculare
cardiace, sau celulele fotoreceptoare); se mai numeste cotransport.
Transportul unei singure substante este numit uniport.

Citoplasma (citosolul) este alcătuită dintr-o parte nestructurată (hialoplasma) şi o parte structurată =
organitele (structuri permanente) şi incluziuni (structuri temporare)
A. HIALOPLASMA este o mixtură de soluţii şi sisteme coloidale (faza de dispersie este apa, iar faza dispersată
este reprezentată de micelele organice)
Hialoplasma se poate afla fie in stare fluidă (sol), fie semilichidă (gel) funcţie de intensitatea proceselor
metabolice care au loc în diferite compartimente celulare sau datorită frecării dintre aceste substanţe
mactromoleculare în stare coloidă sau legăturilor ce persistă între ele.
Hialoplasma are o anumită rigiditate (mai ales la periferie), care variază în cursul diviziunii celulare. Este
influenţată de presiune, anestezice, asistându-se atunci la transformări reversibile gel→sol şi sol→gel (fenomen
numit tixotropie)
In hialoplasmă se află si poliribozomi liberi – particule ribonucleoproteice implicate in proteinosinteză.
Proteinele rezultate alcătuiesc matrixul citoplasmei, microtubuli, microfilamente, membranele diferitelor
organite. Aceste membrane interne, microtubulii şi microfilamentele funcţionează ca un citoschelet care
menţine forma celulară.
Compozitia chimică:
-80% apă , care prin structura sa cu un pol pozitiv (H +) şi unul negativ (HO-), se comport[ ca un dipol, care
determină atracţia sau respingerea altor molecule, ceea ce îi conferă proprietatea de cel mai răspândit solvent
din lumea vie.
- compuşi organici (glucide, lipide, proteine -75% din materia organică a celulei)
- compuşi minerali, fie în stare de săruri disociate în ionii lor ăn apa citoplasemei, fie legaţi chimic de
moleculele organice (ca de ex fosforul în acidul fosforic al acizilor nucleici)
Citoplasma vie este caracterizată prin mobilitate (cicloză). Aceasta este de două feluri:
a) cicloza de rotaţie - când celula are o vacuolă mare, centrală, citoplasma fiind parietală; are loc intotdeauna
în acelaşi sens, antrenând în mişcare organitele din ea.
b) cicloza de circulaţie – când vacuola este traversată de cordoane citoplasmatice; are loc în sensuri diferite
de-a lungul trabeculelor.
Viteza de deplasare a citoplasmei variază foarte mult în aceeaşi celulă (în medie 50 μm/sec), fiind mai mare la
celulele tinere. Cicloza este influenţată de diverşi factori (lumina, temperatura, variaţii osmotice) care pot fi
suspendaţi temporar prin acţiunea anestezicelor (eter, cloroform, frig). Prin cicloză, deplasarea organitelor
celulare favorizează schimburile de materie şi energie în interiorul celulei, transporturile de metaboliţi sau de
produşi ai catabolismului, reînnoirea constituientilor celulari.
Proprietaţile fizice: nedifuzabilă, vâscoasă şi mai mult sau mai puţin rigidă, poate coagula, este imbibată cu apă
(hidrogel)
3
Funcţii:
-
sediul diferitelor căi şi lanţuri ale metabolismului (sinteza zaharozei, ac graşi, proteinelor) şi locul unde se află
diferite organite

B. ORGANITELE CELULARE
-
în cazul celulei animale pot fi prezente în toate celulele şi se numesc comune: reticolul endoplasmic (RE),
ribozomii, lizozomii, aparatul Golgi, mitocondriile, centrozomii, şi specifice anumitor celule: miofibrilele din
celulele musculare sau neurofibrilele si corpusculii Nissl din neuroni
-
în cazul celulei vegetale, organitelor din celula animală li se adaugă peretele celular, plastidele, vacuolele şi
lipseşte centrozomul

Reticulul endoplasmic este un sistem complex de sacule, vezicule şi canalicule fin ramificate si
anastomozate, cu diametrul de la 5 la 200 nm.
- face legătura între membrana nucleului şi membrana celulară
- rol principal transportul substanţelor.
- este limitat de o membrana simplă de 7,5 nm asemănătoare cu plasmalema.
- suprafaţa totălă a componentelor sale o depăşeşte pe cea a plasmalemei
- poate fi neted sau rugos (cu ribozomi pe suprafaţă)
a) RER are o structură lamelară – este format din lamele fine (cisterne, sacule sau cavităţi aplatizate) dispuse
adesea într’un fel de foiţe (pânze) paralele, ale caror membrane sunt tapisate de ribizomi (prinşi de membrană
prin subunitatea lor mare)
Dispoziţia şi numărul lamelelor depinde de tipul de celulă şi de importanţa activităţii sale. Când RER e
dezvoltat, lamelele sunt ordonate şi paralele, iar în celulele mai puţin active, lamelele sunt mai puţine si
dispersate mai mult sau mai puţin în masa citoplasmei
Mici regiuni membranare ale RER sunt pe alocuri lipsite de ribozomi. Ele stau la baza formării veziculelor de
tranziţie limitate de membrană netedă. Aceste vezicule asigură transportul intracelular a constituienţilor
membranari sau ai proteinelor din interiorul saculelor spre alte destinaţii (ap Golgi, lizozomi). Aceste regiuni
impreună cu veziculele de tranziţie constituie RE de tranziţie
b) REN are o structură tubulară – este format dintr-un labirint de tubuli sau canalicule fine, cu diametrul de
30-60 nm, ramificate şi anastomozate ce este infiltrat în toată citoplasma. Faţa externă a membranelor sale este
lipsită de ribozomi.
REN are proprietatea de a stabili contacte strânse cu mitocondriile, peroxizomii şi depozitele de glicogen.
Funcţii:
-
intervine în formarea membranei nucleare
-
intervine în transmiterea excitaţiilor
-
prin dilatările sale, participă la formarea vacuolelor
-
prin diferite evaginări poate sta la originea altor organite: mitocondrii, dictiozomi, proplastide
RER are rol în sinteza citomembranelor şi proteinelor (şi glicoproteinelor)
REN în sinteza lipidelor şi detoxifierea celulei
-
are rol de colector, transportor şi distrinuitor de diferite substanţe (venite din mediul extracelular şi
intracelular)
-
asigură transportul enzimelor şi substanţelor necesare elaborării peretelui celular

Ribozomii sau granulele lui Palade sunt lipsiţi de membrană proprie, sunt alcătuiţi din ARN şi proteine
(nucleoproteine), pot exista liberi în citoplasmă , ataşaţi de membrana RE sau de membrana externă a nucleului
şi au rol în sinteza proteinelor specifice unui anumit tip de celulă. Această sinteză se face pe baza informaţiei
genetice din ADN-ul nuclear, care este copiată (transcripţie) de către ARN mesager. Acesta migrează prin porii
nucleului în citoplasmă până la nivelul ribozomilor, unde are loc procesul de asamblare a aminoacizilor conform
programului genetic, proces numit translaţie.

4
Ribozomii (grupaţi in polizomi sunt constituiţi din două unităţi caracterizate de constanta de sedimentare
(unitatea Sveberg) La eucariote ribozomul de 80 S se disociază într-o subunitate grea de 60 S (40 proteine
diferite şi 2 molecule de ARNr) şi una uşoară de 40 S (30 proteine diferite şi o moleculă de ARNr)

Lizozomii au aspectul unor vezicule şi conţin enzime hidrolitice implicate în procesele de degradare (digestie)
celulară = heterofagie. Eliberarea lor brutală în citoplasmă ar antrena moartea celulei.
Au rol în hrănirea celulei dar mai ales protecţia acesteia împotriva acţiunii nocive a unor substanţe toxice sau
agenţi patogeni. Ei pot digera mici porţiuni din celulă, izolate în prealabil de restul citoplasmei printr-o
membrană simplă.

Mitocondriile apar ca nişte granule, bastonaşe sau chiar filamente flexuroase. Se formează prin bipartiţia sau
inmugurirea mitocondriilor deja existente, prin evaginări ale RE sau prin fragmentarea membranei nucleare.
Numărul lor variază de la câteva sute la câteva mii/ celulă. La microspcop, mitocondria este ca o granulă
limitată la exterior de o membrană dublă, ce delimitează un spaţiu intern numit stromă sau matrix.
a) Membrana dublă groasă de 25 nm, este formată din două membrane simple de 7,5 nm, separate de un spaţiu
intermembranar clar, de 10 nm.
- Membrana externă este netedă prevăzută cu pori, permeabilă pt aproape toate moleculele mici
- Membrana internă se invaginează în stromă, formând creste (mitocondriale) sau tubuli dispuşi perpendicular
pe suprafaţa organitului. Această membrană este impermeabilă pentru toate moleculele şi necesită obligatoriu
participarea transportorilor activi.
Membranele mitocondriei sunt asimetrice , adică proteinele de pe cele două feţe sunt diferite ca stuctură şi
funcţie.
Feţele interne ale crestelor mitocondriale sunt tapisate de sfere de 9 nm diametru, susţinute de un pedicel,
numite mai întâi oxizomi, apoi particule elementare (104 – 105 / mitocondrie) Fiecare particulă elementară este
formată din asamblarea de proteine responsabile de sinteza ATP-ului.
b) Stroma sau matrixul este un gel ce conţine 50% proteine , mitoribozomi, , ADN mitocondrial – liniar sau
dublu helicoidal
Funcţii:
-
mb externă are transportori de electroni
-
spaţiul intermembranar are enzime care realizează reacţia ATP+AMP→ 2ADP
-
mb internă realizează transportul de e- ai lanţului respirator. La nivelul cristelor sale se află enzimele implicate
în procesele de respiraţie celulară (enzime oxidoreducătoare). Aceste enzime catalizează reacţiile de oxidare
aerobă (ciclul Krebs), prin care substanţele organice sunt descompuse complet în apă, CO 2 şi energie stocată în
ATP.
-
În stromă se derulează reacţiile de dehiodrogenare producătoare de energie (β-oxidarea şi ciclul Krebs)
La nivelul mitocondriilor sunt degradate substanţele (fenomen de oxidare al respiraţiei: catabolismul)şi se
formează ATP.Această sinteză conferă mitocondriei un rol de centrală energetică. Este motivul pentru care
mitocondriile sunt localizate în apropierea structurilor celulare consumatoare de energie (în lungul miofibrilelor
responsabile de mişcare la animale, în celulele anexe, responsabile de energia necesară circulaţiei sevei
elaborate în tuburile ciuruite la plante)
Mitocondriile au aparat genetic propriu: ADN, ARN, ribozomi, care asigură autodivizibilitatea şi sinteza
proteinelor (enzime respiratorii) independent de activitatea celulară.

Aparatul Golgi este situat în apropierea nucleului şi cuprinde două elemente: dictiozomul şi veziculele
golgiene.
a) Dictiozomul este format din 4-6 sacule aplatizate umflate la capete, dispuse în teanc, limitate de o
membrană simplă, unitară, de 7,5 nm
b) Veziculele golgiene rezultă din înmugurirea periferică a saculelor, de care apoi se detaşează
Ap Golgi ia naştere fie de la membrana nucleului, fie din veziculele de tranziţie emise de RER. Aceste vezicule
se asamblează şi formează primasaculă a dictiozomului (faţa de formare-cis).

5
Treptat se formează noi sacule, împingându-le pe primele la cealaltă extremitate a teancului (faţa de maturare-
trans)
Funcţii:
-
intervine în formarea fragmoplastului şi a lamelei mediane a celulei în cursul citocinezei
-
la plante şi fungi e impluicat în biogeneza peretelui celular. Veziculele golgiene se grupează în lomazomi,
localizaţi între plasmalemă şi peretele celular (ulterior,aceştia se intergrează în peretele celular)
-
mb veziculelor golgiene intervine în reînoirea plasmalemei
-
la plantele carnivore secretă enzime digestive
-
are rol in eleborarea produşilor de secreţie şi este foarte abundent în celulele secretoare.

Centrozomul este format din doi centrioli dispuşi perpendicular unul faţă de altul şi din centrosferă. Are rol
în formarea fusului de diviziune şi lipseşte în celulele care nu au nucleu sau care nu se mai divid: hematia
adultă, trombocitul, neuronul, ovulul, spermatozoidul, etc.
Centriolul este format din 9 triplete de microtubuli periferici. Tripletele sunt formate din câte 3 tuburi strâns
asociaţi între ei. Fiecare tubul are un “perete” format din 13 microfilamente proteice cu diametrul de 4,5 nm.
Legătura între triplete este realizată de un lanţ dens, liniar, format dintr-o proteină numită nexină.

Nucleul are de obicei forma celulei (sferic, neticular sau ovoid), majoritatea celulelor fiind uninucleate. Există
şi celule anucleate (articolele tuburilor ciuruite, hematia adultă), binucleate (hepatocitul) sau polinucleate
(celula musculară striată, osteoclastul)
Nucleul este alcătuit din:
-
membrană dublă (anvelopă) care separă nucleul de citoplasmă;
-
unul sau câţiva nucleoli sferici sau ovoizi;
-
cromatina, substanţă cu aspect variabil, dispersată în
-
nucleoplasmă (sucul nuclear), substanţă fundamentală, optic omogenă
Anvelopa nucleară cuprinde două membrane simple (fiecare având grosimea de 7,5 nm), separate de
un spaţiu perinuclear clar (gros de 10-100 μm). Membrana nucleară prezintă pori ce ocupă cam 25% din
suprafaţa sa. Aceştia reprezintă deschideri ce pun în contact direct hialoplasma şi nucleoplasma (40-80pori/µm2)
Porii au in acelasi timp o structura granulara si fibrilara, prezentand:
-
un inel cu 8 particule sau granule sferice (cu diamentrul de 20 nm) dispuse pe fiecare fata a porului;
-
o granula centrala (gradientul porului) cu diametrul de 25 nm, situata in centrul porului, fiind de natura
ribonucleoproteica;
-
o „diafragma” – substanta amorfa de jur imprejurul porului, inclinata spre centrul deschiderii;
-
un material fibrilar de cromatina, cu diametrul de 5 nm, care reuneste granulele (externe, interne si centrala)
intre ele.
Porii joacă un rol central în schimburile care au loc între hialoplasma şi nucleoplasma.

Membrana externă pune în contact direct spaţiul perinuclear cu cavităţile RE (de fapt, membrana
nucleară este o porţiune specialitzată a RE)
Membrana internă este dublată la animale pe faţa internp de o pătură groasă (60nm) de proteine, numită
lamina fibroasă.
Nucleoidul reprezintă o formaţiune globulară, sferică sauovală, foarte refrigerentă, cu diametrul de 1-5
μm şi nu are membrană proprie. Nucleolul prezintă o porţiune filamentoasă, reticulată (nucleonemă),ca un
burete cu cromatină perinucleolară şi intranucleolară.
De fapt, nucleonema arată două zone diferite ca structură:
- zona fibrilară – numeroase filamente de ADN şi mii de fibrile dispuse perpendicular pe axa acestora,
constituind molecule de ARN în curs de sinteză;
- zona granulară – ribonucleotide asemănătoare ribiozomilor localizaţi în citoplasmă de-a lungul RE
Compoziţie chimică: - proteine (90% din greutatea uscată)
- complexe enzimatice necesare sintezei de ARN
6
 - histone (proteine bazice legate de ADN)
- proteine ribozomale
- ARN (5-8%), în special ARNr localizat în zona fibrilară.
Rol: sinteza ribozomilor.
Sinteza de ARNr se face excusiv la nivelul nucleolonemei. La acest nivel ARNr se asociază cu proteine
provenind din citoplasmă prin pori , pentru a forma preribozomi. Aceştia suferă apoi diverse modificări la
nivelul zonei granulare (faza de maturare) rezultând cele două subunităţi ale ribozomului, care migrează separat
prin pori în citoplasmă, unde se recombină.
Cromatina formează de fapt cromozomii , care nu sunt condensaţi pentru a putea fi observaţi
individual decât n timpul diviziunii celulare.
În interfază (perioada dintre două diviziuni succesive) aceştia sunt puternic despiralizaţi şi dau aspectul reticulat
(de reţea) spcific nucleului.
Cromatina - este un complex biochimic format din 96% nucleoproteine cu ADN.
- conţine de asemenea holoproteine şi fosfolipide.
Nucleoproteina cu ADN se prezintă sub forma unui colier de nucleozomi, formaţi fiecare din două x patru
histone (H2A, H2B, H3, şi H4)inşirate pe o moleculă de ADN.
Cromatina ar fi un stadiu de organizare mai ridicat decat al nucleoproteinei cu ADN. Nucleozomii s-ar inrula
după o superelice cu diametrul de 25-30nm şi un pas de 10nm. Întregul edificeiu este stabilizat de histona H 1 şi
ionii de calciu. În timpul diviziunii celulare cromatina suferă condensări, spiraşizări suplimentare, care conduc
la forma completă pe care o prezintă cromozomul.
Cromatina apare sub formă - dispersată (eucromatină sau cromatină activă)
- condensată (heterocromatină sau cromatină inactivă dpdv genetic)
Cromatina condensată constituie cromocentrii şi se subdivide în cromatină
- constitutivă (permanent condensată de la naştere până la sfârşitul vieţii – cromozomul Y) şi
- facultativă (care suferă modificări de-a lungul dezvoltării individuale – unul din cromozomii X de la femela
este inactiv şi apare în nucleul interfazic intens colorat corpusculul Barr sau cromatina sexuală nefuncţional
dpdv genetic)
După repatiţia cromatinei în nucleu, acesta poate fi:
- de tip reticulat sau filamentos (predomină eucromatina) sau
- de tip areticulat sau eucromocentric (cromatina localizată mai ales la nivelul cromocentrilor , cu valoare de
procromozomi când numărul lor este egal cu numărul cromozomic diploid al speciei)
Cromatina se prinde de membrana nucleară la nivelul porilor din ea.
Cromozomii sunt formaţi din ADN şi proteine specifice (histone şi nonhistone). Putem afirma despre
cromozomi ca sunt macromolecule nucleoproteice. Moleculele de ADN conţin sub formă codificată biochimic
(ordinea codonilor) informaţia genetică , pe baza căreia se desfăşoară toate procesele de sinteză celulară, adică
toate reacţoiile metabolice. Aceste reacţii caracterizează celula vie şi-i conferă toate particularităţile structurale
şi funcţionale.
Nucleoplasma: substanţa fundamentală, fluidă şi omogenă, care umple restul cavităţii nucleare.
Ea conţine mai ales proteine (inclusiv echipamentul enzimatic necesar sintezei de ADN şi ARN, nucleotide
libere şi ATP), apă şi fosfolipide.
Funcţiile nucleului: - controlează funcţionarea şi morfologia celulei
- are rol în procesele erefitare (multiplicare, diferenţiere, cancerizarea celulelor)
- controlul sintezei proteinelor citoplasmei

Peretele celular este un înveliş caracteristic algelor, fungilor şi plantelor. Este definit ca un exoschelet, având
rol important în determinarea şi menţinerea formei celulare. Structura scheletică microfibrilară a peretelui
celular este formată din celulză (la alge şi plante) şi chitină (la ciuperci).
Celule tinere, rezultate în urma diviziunii, sunt mai întâi separate una de alta printr-un perete fin de
natură pectică, numit lamelă mediană. Apoi citoplasma celulelor alăturate sintetizează rapid câte o peliculă
subţire de celuloză, care se depune pe lamela mediană. Ansamblul acestui triplu perete de natură pecto-

7
celulozică se numeşte perete primar. Datorită presiunii vacuolare, în timpul creşterii celulei peretele primar,
extensibil, se intinde considerabil.
Ruptura este evitată, deoarece citoplasma sintetizează noi molecule de celuloză şi pectină, care se
încorporează în peretele existent datorită veziculelor golgiene (fenomen numit intususcepţiune). În cursul
întinderii, plasticitatea peretelui este fevorizată de un hormon numit auxină.
Când celula a atins talia definitivă, citoplasma elaborează totdeauna noi molecule de celuloză, care se
depun succesiv pe fiecare faţă a peretelui primar (fenomen numit apoziţie). Aceste pături succesive apar
alternativ întunecate şi strălucitoare, ca urmare a diferenţelor de hidratare. Ansamblul acestor pături constituie
peretele secundar. Grosimea sa este foarte variabilă şi poate cghiar umple aproape în totalitate cavitatea
celulară.
Stuctura
a) Lamela mediană este formată ăn principal din pectină şi este lipsită de celuloză.
Este izotropă şi omogenă; uneori se suberifică sau se lignifică.
b) Peretele primar este anizotrop, în matrixul său amorf (format din apă, hemiceluloză, pectină, proteine,
lipide) fiind inglobată structura microfibrilară de celuloză, având cristalele orientate mai cu seama transversal
pe axa longitudinală a celulei; textura peretelui este reticulată.
c) Peretele secundar este de asemenea anizotrop, dar conţine mai multă celuloză; în plus, are şi substanţe de
încrustaţie: cutină, suberină, ceară, lignină, mucilagii, săruri, răşini.
Ca structură este heterogen, fiecare din cele 3 straturi ale sale (S1, S2, S3) având o structură proprie (situaţie
vizibilă la vasele de lemn şi la fibrele de sclerenchim)
S1 (extern) - ocupă 5-11% din perete,
- este fomat din 4-6 lamele de microfibrile celulozice
- are structură aparent reticulată
S2 (mediu) – ocupă 74-84% din perete
- are 30-150 lamele foarte apropiate
- microfibrilele de celuloza au dispoziţie helicoidală, deci textura este paralelă
S3 (extern) – 2-3 lamele de microfibrile celulozice
- textura este reticulată
Peretele primar este plastic, extensibil şi deci permite alungirea organelor, peretele secundar este elastic, dar nu
plastic (el se formează când celulele , deci şi organele, au încetat să mai crească)
Pereţii celulari prezintă pori cu denumirea de punctuaţiuni, prin care trec cordoane plasmatice numite
plasmodesme care asigură conexiunea funcţională a celulelor ce alcătuiesc un ţesut.
Modificări chimice secundare ale peretelui
a) Lignificarea – impregnarea pereţilor celulozici cu lignină (de natură polifenolică)
- lignina înconjoară micriofibrilele de celuloză, umple spaţiile dintre ele şi măreşte duritatea,
rezistenţa mecanică şi chimică a peretelui, micşorându-i flexibilitatea.
- proces ireversibil întâlnit la vasele de lemn şi elementelor de sclerenchim
b) Suberificarea – impregnarea pereţilor celulozici cu suberină (de natură lipidică)
- are loc alternativ, prin apoziţie: paturi de suberină cu pături celulozice.
- peretele devine impermeabil pentru lichide şi gaze şi nu mai au loc schimburi între celule şi
mediul extern, conducând la moarte
- împiedică pierderea apei, este izolator termic, protejează scoarţa şi cilindrul central al
oganelor axiale de atacul paraziţilor şi al dăunătorilor.
c) Cutinizarea – impregnarea şi acoperirea peretelui extern al celulelor epidermice cu cutină (lipidică)
- este secretată de citoplasmă , iese la suprafaţa epidermei şi în contact cu aerul de oxidează
solidificându-se şi formează o pătură continuă (cuticula) pe celulele epidermice, peri, celule
stomatice (fiind discontinuă la nivelul ostiolei)
- diminuează schimbul de apă dintre celulă şi mediul extern, protejează planta împotriva
radiaţiilor ultaviolete.

8
d) Cerificarea – impregnarea şi acoperirea peretelui extern , cutinizat , al celulelor epidermice cu ceară (de
natură lipidică)
- ceara este secretată de citoplasmă, iese la suprafaţă şi se solidifică, în amestec cu cuticula
formează plachete sau granule
- reduce permeabilitatea , îndeosebi transpiraţia, măreşte rezistenţa la secetă şi la atacul paraziţilor
vagetali
e) Mineralizarea - impregnarea pereţilor cu diferite săruri minerale sau organice
- minerale: dioxid de siliciu, carbonat de calciu, oxalat de calciu, fosfat de calciu
- măreşte duritatea şi rigiditatea peretelui, care devine mai rezistent la presiune, torsiune,
acţiunea agenşilor chimici, a dăunătorilor şi paraziţilor
f) Gelificarea – îmbibarea cu apă a compuşilor pectici din lamela mediană, hidroliza lor şi transformarea într-o
masă gelatinoasă, rezultând astfel mucilagiişi gume.
- poate fi indus de organisme parazite
g) Lichefierea – urmează gelificării
- dizolvarea şi dispariţia peretelui
ex: dispariţia pereţilor trasversali între articulele traheilor, pereţilor ăn placile tuburilor ciuruite

Plastidele sunt organite specifice algelor şi plantelor.

Din punct de vedere funcţional sunt de două tipuri: fotosintetizatoare = cloroplaste, rodoplaste, feoplaste şi
nefotosintetizatoare = cromoplaste şi leucoplaste.
a. Plastidele fotosintetizatoare
La nivelul lor are loc procesul de fotosinteză deoarece conţin pigmenşi asimilatori.
- la algele verzi şi la plante predomină clorifila (cloroplaste – cromatofori)
- la algele roşii predomina ficoeritrina şi ficiocianina (rodoplaste)
- la algele brune predomină fucoxantina (feoplaste)
Cloraoplastele sunt mici granule lenticulare de 3-10 μm în diametru şi 1-4μm grosime, numărul lor în celulele
plantelor fiind de 50/celulă.
La alge, au dimensiuni mai mari, formă diferită şi sunt mai puţine (adesea 1-2 într-o celulă) fiind numite
cromatofori.
Cloroplastele sunt alcătuite dintr-uun înveliş, stromă şi sitemul tilacoidal.
Învelişul este reprezentat de o membrană dublă, ce închide stoma incoloră. Fiecare din cele două
membrane simple are grosimea de 7,5 nm, între ele aflându-se un spaţiu clar de 10 nm.
Membrana externă este netedă. Membrana internă emite creste, din care unele se prelungesc în lamele
stromatice , dispunse paralel cu axa mare a organitului (contrar crestelor mitocondriale). Între lamelele
stromatice (stromotilacoizi) se formează pe alocuri, un anumit număr de saci mici aplatizaţi, numiţi saculi
granari (granatilacoizi) dispuşi în tencuri (de la 2 până la 60 într-un teanc). Aceştia provin fin dilatări ale
lamelelor stromatice, care se etalează paralel cu aceste lamele şi care se detaşează. Amsablul format din saculele
granare şi porţiunile de lamele stromatice care le mărginesc cinstrituie aşsa-numitul granum, vizibil la
microscopul fotonic.
Zonele granare sunt separate şi legate prin zonele intergranare.
Stoma este incoloră, având aceeaşi structură ca cea a hialoplasmei. Este denatură proteică, conţinând
picături de lipide şi câteva granule de amionş acestea se formează la sfarşitul zilei, dar sunt hidrolizate în cursul
nopţii în glucoză, care migrează în plantă. În stromă s-au evidenţiat ribozomi, ARN, ADN.
Membranele tilacoidale au structură lipoproteică, dar se deosebesc de celelalte citomembraneprin
prezenţa pigmenţilor asimilatori organizaţi in fotosinteme.
Un fotosistem este un set de molecule pigmentare, strict ordonate, care acţionează asemenea unei antene
captând şi dirijând energia fotonilor spre o singură moleculă de clorofilă, clorofila a, care va participa direct la
procesul de fotosinteză.
Datorită aparatului genetic propriu, plastidele sunt autodivizibile şi-şi pot sintetiza singure proteinele
necesare.
9
 Conform teoriei endosimbiozelor succesive, mitocondriile şi platidele derivă din celule procariote, care
au dezvoltat relaţii puternice cu celulele eucariote.
b. Plastide nefotosintetizatoare
Cromoplastele sutn plastide galbene, portocalii şi roşii, care conţin în stoma lor incoloră pigmenţi
catrotenoizi (xantofila, carotenul şi licopenul). Aceţti pigmenţi se prezointă sub formă de granule, picături,
tubuli sau cristale (ace, tablete)Ele provin din cloroplaste mdifficate pe măsură ce organele plantei evoluează.
Aceste plastide sunt prezente în petalele de flori, în fructele carnoase, frunzele de toamnă şi mai rar în organele
vegetative (rădăcina de morcov)
Indirect ele asigură răspândirea unor fructe şi seminţe, precum şi polenizarea deoarece atrag insectele şi păsările
prin culorile pe care le dau. Prin hidroliza (care are loc în mod natural în ficatul rumegătoarelor), carotenul se
transformă în vitamina A; el constituie deci provitamina A.
Leucoplastele sunt plastide incolore, în care se depozitează diferite substanţe. În funcţie de substanţele
conţinute, au denumiri specifice: amiloplaste (cu amidon), oleiplaste (cu uleiuri vegetale), proteinoplaste (cu
proteine)

Vacuolele formează vacuomul celular.

Sunt vezicule delimitate de o membrană simplă (lipoproteica) numită tonoplast , care conţin o soluţie apoasă
numită suc vacuolar. Ele nu efectuează transformări metabolice şi iau naştere din diviziunea celor existente sau
din dilatări locale ale membranelor RE.
În celulele tinere meristematice , din apexul radicular şi caulinar, vacuolele sunt numeroase ,dar mici, granulare,
cu conţinut foarte dens şi foarte colorabil. Treptat, pe măsura derulării procesului de diferenţiere celulară,
numărul vacuolelor scade, dimensiunile lor cresc, devenind filamentoase. Apoi se umflă şi fuzionează, având un
conţinut mai puţin dens şi mai puţin colorabil. În celulele adulte , diferenţiate, există adesea o sigură vacuolă
centrală, foarte mare, care impinge citoplasma şi nucleul lângă peretele celular.
Sucul vacuolar conţine:
-
apă (preponderentă)
-
compuşi organici: oze, oligozide, acizi aminici, acizi organici, polipeptide, proteine, glicoproteine, mucilagii,
polizaharide
-
ioni minerali: Mg2+, K+, Na+, Ca2+, Cl-, NO3-
Conţinutul vacuolar este o soluţie de compoziţie complexă, a cărei natură chimică şi concentraţie sunt foarte
variabile în funcţie de specie, tip celular şi stare fiziologică.
Compuşii încorporaţi în vacuole pot fi grupaţi în două categorii: unii sunt intermediari ai activităţiide bază a
“metabolismului primar” al celulelor, alţii sunt rezultatul căilor biosintetice mai specializate , care constituie
“metabolismul secundar”
a) Compusii metabolismului primar :
-
acizii carboxilici (răspunzatori de pH-ul sucului vacuolar) :ac, citric, izocitric, malic, tartaric, ascorbic,
malonic, oxalic (ultimii doi sunt foarte toxici şi inhibitori de enzime, transferul lor în vacuolă fiind un prodeu de
eliminare şi detoxifiere)
-
glucide : zaharoze, inuline, fructozane
-
acizi aminici şi proteine (puţini in celulele adulte)
b) Compuşii metabolismului secundar
-
cumarină compus fenolic volatil foarte răspândit la plante cu efecte toxice asupra celulelor vii; perturbă
diviziunea celulară şi creşterea, inhibă amilazele si interfaze, dă mirosul caracteristic fânului cosit
-
compuşi cianogenetici: acidul cianhidric inhibitor al respiraţiei deoarece blochează citocrom + oxidazele şi
transferurile de electroni
-
pigmenţii flavonoizi : antocianii şi flavonoli in vacuolele celulelor epidermice, în fructe, flori, frunzele de
toamnă . Antocianii dau culorile bleu-violet şi roşu , iar flavonolii şi flavonele dau culoarea galbenă
-
taninuri denaturează proteinele, dau astringenţa unor fructe cărnoase
-
alcaloizii : substanţe ciclice azotate, cu proprietăţi farmacodinamice
La sfarsitul evoluţiei lor vacuolele se transformă în corpusculi solizi, corpii proteici şi granulele de aleuronă.

10
Funcţii: principala rezervă de apă a plantei, acumulează substanţe de rezervă (zaharoză, săruri minerale) sau de
deşeu, contribuie la creşterea celulară . Au rol în menţinerea homeostaziei celulare şi protecţia celulei.
Hidratarea şi umflarea vacuolei exercită o presiune asupra peretelui celular extensibil şi elastic, care se
întinde. În celulele care au dobândit deja talia definitivă, persistenţa unei presiuni vacuolare interne provoacă o
întindere suplimentară a pereţilor celulari elastici şi atunci se numeşte turgescenţă (şi implică fenomee
osmotice); aceasta asigură celulei, ţesuturilor, plantei întregi, o anumită rigiditate. Pierderea acesteia corespunde
plasmolizei.

Incluziunile celulare conţin substanţe aflate temporar în celulă: glicogen, amidon, lipide, pigmenţi, oxalaţi,
etc.
a) Granule de amidon În timpul trasformării unui lecucoplast în amiloplast, amidonul apare ca o granulă mai
refrigerentă în centrul plastidei, undei substanţa fundamentală s-a rerefiat. Granula de amidon creşte prin pătrui
succesive dispuse în jurul unui punct central numit hil (centric sau excentric; simplu sau ramificat). În jurul lui
se disting striuri concentrice, alternând:
- unele clare (corespunzatoare zonelor puternic hidratate, bogate în amiloză, depuse ziua)
- altele întunecate (corespunzând păturilor mai dense, bogate în amilopectină, mai puţin hidratate, depuse
noaptea)
Amidonul se poate forma şi în citoplasmă (extraplastidial) prin polimerizarea hexozelor.
Amidonul poate fi evidenţiat prin iod, care colorează amiloza în albastru deschis şi amilopectina în albastru
violet deschis.
b) Granule de aleuronă Anumite vacuole se deshidrateză (în cursul maturizării seminţelor) şi se reduc la o
granulă proteică solidă. Granula de aleuronă este formată din:
- o masă proteică, fundamentală omogenă care conţine sulf şi acid fosforic;
- un cristaloid proteic;
- unul sau mai multi globoizi formaţi din fitat de calciu şi magneziu.
Granulele pot fi simple (când au numai substanţă proteică) şi compuse (cand au şi cristaloid şi globoid)
c) Cristale minerale şi organice. Cristalele minerale provin din săruri ale acizilor minerali, depuse în vacuolă:
- sulfat de cupru, clorură de sodiu, diferite ioduri
- cristale organice: oxalat de calciu
Acidul oxalic sintetizat în timpul fotosintezei este toxic pentru plantă şi depozitat în vacuolă; el devine inofensiv
prin neutralizare cu calciu. Oxalatul de calciu poate fi sub formă de nisip, cristale simple şi macle, cristale
aciculare-rafide, sau ursini.
d) Sferocristale de inulină Inulina este un polizaharid ce se află în stare de soluţie coloidală în vacuolă.
Alcoolul etilic absolut sau de 90% , dar şi glicerolul determină ieşirea inulinei din vacuolă şi precipitarea
acesteia sub formă de sferocristale, care se dizolva adesea in contact cu pereţii deoarece structura celulelor este
atunci profund alterată.

11