2.

Definiţi şi exemplificaţi poziţia naratorului în romanul de tip realist-obiectiv

Romanul obiectiv, doric aşa cum îl numeşte N. Manolescu în Arca lui Noe, este o operă epică amplă,
propunându-şi să descrie realitatea în toată complexitatea sa, filtrată prin perspectiva unui narator obiectiv
omniscent. Numit si heterodiegetic, naratorul obiectiv, este instanta care relatează la persoana a III-a o istorie
despre personaje, prezente într-un univers străin de el însuși. Figurile sunt tipuri umane, prezentate în mediul
social din care fac parte, având un traseu existenţial previzibil. Acest tip de roman zugrăvește o lume
omogenă și rațională, în care regulile societății sunt cele care ghidează viața individului.
În ceea ce priveşte geneza, romanul doric are ca punct de plecare lumea reală a cărei iluzie îşi propune
să o menţină pe tot parcursul operei. Este o lume omogenă, coerentă şi verosimilă, care oglindeşte realitatea.
Spre exemplu, procesul de cristalizare al romanului Ion este evidenţiat de către autorul însuşi, în articolul
Mărturisiri (1943). Rebreanu face referire la câteva scene la care fusese martor şi care au constituit punctele de
reper pentru viitoarea operă: un ţăran ,pe care l-a văzut sărutându-şi pământul „ca pe o ibovnică“, un alt ţăran,
bogat, văduv, care şi-a bătut fata, fiindcă rămăsese însărcinată cu un consătean sărac și o discuţie cu un tânăr,
Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă.“ Nu în
ultimul rând, detaliile spaţiale din roman le reiau pe cele reale, ale copilăriei autorului.
Acest tip de roman presupune o structură narativă perfect echilibrată, cu planuri clar delimitate,
iar ca mod de expunere predominant - narațiunea. Astfel, materia epică a operei lui Rebreanu se împarte
în două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii, care constituie cele două dimensiuni fundamentale ale
personajului principal: dorinţa de a avea pământ, adică de a fi important în comunitate şi dorinţa de a se împlini
prin iubire. Primul volum are şase capitole, iar cel de-al doilea şapte, titlurile acestora sintetizând conţinutul
fiecăruia: Începutul, Copilul, Zvârcolirea, Sfârşitul etc.
Incipitul este clasic (descriptiv, enunțiativ), ca in majoritatea romanelor obiective și generează impresia
de veridicitate . In viziunea rebreniană, romanul este un corp sferoid, iar această idee este susţinută şi de
simetria dintre incipit şi final. Descrierea drumului este cea care deschide şi închide romanul și este, in viziunea
lui N. Manolescu , “o metaforă a romanescului” . Cititorul este purtat în primele pagini peste Someş, traversând
satul Jidoviţa, dând buzna „în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.“ Intrarea în ficţiune se realizează lent,
prin acomodarea cu spaţiul în care se vor petrece evenimentele. Descrierea prin detalii semnificative are valoare
anticipativă: Râpele-Dracului, Cişmeaua-Mortului sau Hristosul “cu fata spalacita de ploi” de la intrarea în sat
avertizează cititorul că a intrat într-o lume desacralizată, ameninţată constant de moarte şi de necuratl. Finalul
este întotdeauna închis, în cazul acesta reluând descrierea iniţială, însă detaliile apar în ordine inversă, întrucât
drumul părăseşte satul, semn că lectorul se desparte de lumea fictivă: „satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic
nu s-ar fi schimbat (…) Drumul trece prin Jidoviţa (…) şi se pierde în şoseaua cea mare şi fără de început.“
De asemenea , in proza obiectiva prioritare sunt faptele concrete, nu psihologismul preferat in proza
subiectiva, proustiană. Acţiunea romanului “Ion” este dipusă pe două planuri, care se derulează paralel, dar
se şi intersectează, constituind imagini ale aceleiaşi lumi, asamblându-se într-o realitate complexă care dă
senzaţia viziunii totale, de unde şi impresia de monografie a satului transilvănean. Interesat de construirea unei
lumi credibile, romancierul obiectiv surprinde atât planul ţărănimii, reprezentat de Ion, cât şi pe cel al
intelectualităţii rurale, constitutite în jurul familiei Herdelea. Prima secvenţă este tipică pentru romanul
obiectiv: o scenă colectivă la care „sunt chemate“ toate personajele importante ale operei, prefigurându-se
relaţiile dintre ele. Hora, eveniment important în lumea rurală, are şi valenţe simbolice, ea fiind „o horă a
soartei“ (N. Manolescu, op.cit.). Afirmaţia lui Vasile Baciu: „o fată am şi eu şi nu-mi place fata pe care o
am“, apoi bătaia dintre Ion şi George, de la cârciumă sunt elementele ce schiţează importantele conflicte. În
centrul acţiunii se află figura lui Ion, care, stăpânit de o obsesivă dorinţă de a avea pământ, îşi vede visurile
relaizate prin apropierea faţă de Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre bogătanii satului. Pentru a-şi atinge
scopul, Ion îşi reprimă iubirea faţă de Florica, o fată frumoasă dar săracă, şi îşi urmează cu tenacitate palnul,
lăsând-o însărcinată pe Ana şi forţându-l pe Vasile să-l accepte drept ginere.
În realizarea personajelor, „naratorul se află pe o poziţie îndepărtată şi excentrică. (…) Eroul nu e liber, e
manipulat. I se interzic hazardul, accidentalul, excepţia, în fond singularitatea. (…) E o victimă a fatalităţii.“ (N.
Manolescu) Această supunere a personajului faţă de destin este pusă în evidenţă prin „semnele“ care i se fac la
tot pasul. Bătaia dintre Ion şi Geroge nu pare să fie decât o repetiţie a crimei din finalul romanului, moartea lui
Avrum privită atent de către Ana este o anticipare a morţii femeii, destinul Anei, compătimit de Laura, va fi
repetat, în liniile sale generale, de către Laura etc. Dintre toate personajele romanului, cel mai important, dar şi
mai controversat din perspectiva criticii, este evident Ion, personajul eponim , care , din cauza dorinței sale
obsesive de a avea pamânt , destinul îi ofera ceea ce merită : pierderea moralității , destrămarea relațiilor din
societate (cearta cu Vasile Baciu si cu George Bulbuc) , pierderea copilului si a Anei, imposibilitatea trairii
iubirii adevarate cu Forica si , in final , viața .
Conchizând , proza obiectiva se concentrează supra oglindirii realității in planul ficțional prin perspectiva
unui narator omniscient, impersonal , a cărui implicare in operă este minimală , acesta dorind sa reflecte planul
real in cuvinte, fără a fi alterat de psihologism si subiectivitate.