Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În doctrină s-a afirmat că „în raport cu starea psihofizică normală se poate constata
în care etape ale minorității și în ce condiții un minor dobândește în mod deplin
aptitudinea de a-și da seama de ceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce poate
fi și ceea ce nu poate fi permis, cu alte cuvinte că este în stare să perceapă natura și
urmările comportărilor sale. Numai atunci când capacitatea psihofizică normală a
minorului a atins acest grad de dezvoltare se poate pune problema răspunderii
penale pentru minor, fiindcă numai atunci minorul poate fi receptiv la acțiunea de
prevenție generală și specială a legii penale și are deci capacitatea de a fi subiect de
drept penal.”[1]
Potrivit art. 27 C. pen., „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită
de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a
răspunde penal”, iar în temeiul art. 113 alin. (1) C. pen., „minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani nu răspunde penal”.
În ipoteza în care un minor cu vârsta sub 14 ani a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală, procurorul, în faza de urmărire penală, va dispune clasarea, iar instanța, în
faza de judecată, va dispune achitarea.
Din faptul că acești minori, care nu răspund penal, au comis fapte prevăzute de legea
penală, ia naștere suspiciunea că sunt în pericol să devină infractori, la momentul la
care vor împlini vârsta de 14 ani, dacă se va dovedi că au acționat cu discernământ.
Potrivit art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, pentru copilul care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și care nu
răspunde penal, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția
copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una
dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) si c) din aceeași lege: plasamentul sau
supravegherea specializată.
În dispunerea uneia dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) si c), comisia pentru
protecția copilului, atunci când există acordul părinților sau al altui reprezentant
legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească, atunci când acest acord
lipsește, va ține seama de: condițiile care au favorizat săvârșirea faptei, de gradul de
pericol social al faptei, de mediul în care a crescut și a trăit copilul, de riscul săvârșirii
din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală, precum și orice alte
elemente de natură a caracteriza situația minorului.
Necesitatea existenței unui regim sancționator special pentru minori a fost resimțită
de majoritatea statelor, care astfel au renunțat la sistemul represiv, apreciind că
acesta nu era de natură să-și atingă scopul educativ și de reintegrare socială în cazul
infractorului minor, având în vedere particularitățile personalității acestuia,
caracterizată printr-o insuficientă formare și dezvoltare psiho-fizică[15]. Putem vorbi
de o tendință de depenalizare a răspunderii minorilor pentru săvârșirea de
infracțiuni și de o preeminență a funcției de educare inițială[16], întrucât
„constrângerea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept, vizând însăși
persoana umană, deci o valoare esențială, trebuie să aibă loc numai în cazurile și
condițiile prevăzute de lege”[17].
Art. 114 C. pen. prevede că regula este luarea, față de infractorul minor, a unei măsuri
educative neprivative de libertate. Instanța poate lua față de minorul care a săvârșit o
infracțiune o măsură educativă privativă de libertate în două situații.
Prima dintre acestea este situația în care minorul a mai săvârșit o infracțiune, pentru
care i s-a aplicat o măsură educativă, care fie a fost executată, fie executarea acesteia
a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat (fiind reglementat
un sistem sancționator similar recidivei postexecutorii sau postcondamnatorii,
aplicabil infractorilor majori).
În cazul în care instanța a luat printr-o sentință care a rămas definitivă o măsură
educativă neprivativă de libertate a cărei executare încă nu a început, iar minorul
săvârșește o nouă infracțiune, este discutabil dacă pentru identitate de rațiune ar fi
oportun, de lege ferenda, ca situația să fie similară celei în care executarea măsurii
educative neprivative de libertate a început, în sensul de a se putea lua față de o
măsură educativă privativă de libertate, indiferent de gravitatea noii infracțiuni.
Acestă logică a tratamentului sancționator ar fi asemănătoare cu cea a recidivei
postcondamnatorii în cazul infractorilor majori. Este însă discutabil dacă o astfel de
reglementare ar avea efectul dorit, întrucât în cazul minorilor funcția de bază a
oricărei sancțiuni este reeducarea și reintegrarea minorului în societate. Or, nu se
poate vorbi de o reeducare atât timp cât executarea măsurii educative neprivative de
libertate luate inițial nici măcar nu a început, aceasta neavând cum să-și fi îndeplinit
rolul educativ în lipsa executării.
A doua situație este cea prevăzută de art. 114 alin. (2) lit. b) C. pen., potrivit căreia
instanța poate lua o măsură educativă privativă de libertate, ab initio, atunci când
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare
ori detențiunea pe viață.
Măsurile educative în actualul Cod penal sunt divizate în două categorii: măsuri
educative privative de libertate și măsuri educative neprivative de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-
d) C. pen.: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de
săptămână și asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate sunt, în conformitate cu art. 115 alin. (1) pct.
2 lit. a)-b): internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de
detenție.
Instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre obligațiile prevăzute la
art. 121 alin. (1) lit. a)-f) C. pen., aceste obligații nesuprapunându-se stagiului de
formare civică, acesta din urmă având o substanță proprie[19].
În consecință, s-a constatat faptul că, din probele administrate în cursul urmăririi
penale, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în
mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, maximul special
prevăzut de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului în cuprinsul
actului de inculpare fiind mai mic de 7 ani închisoare, astfel că acordul de
recunoaştere a vinovăţiei, încheiat în formă scrisă, conține mențiunile prev. de art.
482 C. proc. pen.
În practica judiciară s-a conturat opinia potrivit căreia, în cazul în care minorul a
săvârșit infracțiunea în timpul în care trebuia să participe la cursurile școlare sau de
formare profesională, precum și în situația în care minorul absentează în mod
frecvent și repetat de la aceste cursuri, luarea măsurii educative a supravegherii ar fi
cea mai potrivită. La fel se poate raționa și în cazurile de abandon școlar, atunci când
reluarea cursurilor sau începerea unui nou program de formare profesională ar fi
posibile[22].
Într-o cauză, instanța a reținut că fapta inculpatul D.C.M. a smuls din mâna
persoanei vătămate R.V.A., în vârstă de 13 ani, un telefon mobil, după care a fugit
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 233
C. pen., cu aplicarea art. 113 alin. (3) din C. pen.
În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., instanța a desemnat persoana care a realizat
supravegherea și îndrumarea minorului: D.E., mama inculpatului.
Într-o altă cauză, instanța a reținut că inculpata N.A. a sustras din buzunarul părţii
vătămate H.C.A. un telefon mobil, faptă care întrunește elementele constitutive ale
infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228-229 alin. (1) lit. a), b) C. pen., cu
aplicarea art. 5 C. pen. și art. 113 și următoarele C. pen..
Faţă de cele reţinute, de persoana inculpatei, de prevederile art. 114 C. pen., în baza
art. 118 C. pen., instanţa a luat față de inculpata minoră N.A. măsura educativă
a supravegherii pe o durată de 3 luni, cu începere de la data rămânerii definitive a
hotărârii, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229
alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 113 şi urm. C. pen.
În baza art. 121 alin. (1) lit. a) C. pen., instanța a impus inculpatei ca pe durata
executării măsurii educative a supravegherii să urmeze un curs de pregătire şcolară,
având în vedere că acesta nu este școlarizată, iar un astfel de curs ar putea-o
responsabiliza și ajuta să înțeleagă consecințele săvârșirii de infracțiuni, fiind
susceptibil să faciliteze integrarea minorei în societate, având în vedere și
manifestarea dorinței acesteia de a învăța.
Într-o altă speță, din coroborarea probelor administrate, instanţa a reţinut vinovăţia
inculpatului minor în săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui autovehicul
neînmatriculat prev. de art. 223 alin. (1) Cod penal cu aplic. art. 113 Cod penal şi
conducere a unui autovehicul fără permis de conducere prev. de art. 335 alin. (1) cu
aplic. art. 113 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen..
Este discutabil însă dacă această măsură educativă își va dovedi eficiența, față de
faptul că minorul poate intra în legătură cu anturajul nepotrivit prin intermediul
internetului. Un rol important în acest sens îl au părinții, care ar trebui să exercite o
supraveghere continuă a conduitei minorului, pentru a evita ca acesta să desfășoare,
chiar de acasă, activități care ar putea compromite îndreptarea acestuia în spiritul
respectării legii.
În cazul asistării zilnice, care este cea mai severă dintre măsurile educative
neprivative de libertate, serviciul de probațiune este implicat de o manieră mai
pregnantă comparativ cu celelalte măsuri educative, acesta având obligația de a
impune atât orarul activităților minorului, cât și condițiile de desfășurare,
monitorizând programul minorului și restrângând semnificativ posibilitatea
minorului și a părințiilor acestuia de a stabili programul zilnic.
Instanța a ținut cont și de cele consemnate în referatul de evaluare, din care a reieșit
faptul că inculpatul, în vârstă de 17 ani, nu este cunoscut cu antecedente penale, nu
este consumator de droguri sau de băuturi alcoolice, locuiește împreună cu părinții,
având sprijinul material al acestora. Cu toate acestea, astfel cum a rezultat din
referatul de evaluare, minorul are doar 4 clase, nefiind școlarizat la momentul
respectiv, nu are o calificare profesională, iar părinții nu au manifestat atenția
necesară cu privire la formarea sa, nereușind să îi ofere o educație care îi insufle
valori morale, astfel că minorul a făcut parte din anturaje nepotrivite.
Instanţa, în baza art. 120 C. pen., a luat față de inculpatul D.A.V. măsura educativă a
asistării zilnice a minorului pe o durată maximă de 6 luni, conform art. 120 alin. (2)
C. pen., pentru săvârșirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193
alin. (2) C. pen cu aplicarea art. 113 şi următoarele C. pen.
În baza art. 121 C. pen., pe durata măsurii, instanța a impus inculpatului respectarea
următoarelor obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare
profesională; b) să nu depăşească limita teritorială a localităţii Bucureşti, fără
acordul serviciului de probaţiune; c) să se prezinte la serviciul de probaţiune de pe
lângă Tribunalul Bucureşti la datele fixate de acesta.
Internarea într-un centru educativ constă, astfel cum prevede art. 124 alin. (1)
și (2) C. pen., în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea
minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională
potrivit aptitudinilor acestuia, precum și programe de reintegrare școlară, pe o
durată cuprinsă între unu și trei ani, în timp ce internarea într-un centru de
detenție reprezintă măsura educativă privativă de libertate cea mai severă, potrivit
art. 125 alin. (1) și (2) C. pen., care constă în internarea minorului într-o instituție
specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va
urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de
pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, pe o perioadă
cuprinsă între 2 și 5 ani, cu excepția cazului în care legea prevede pentru infracțiunea
săvârșită pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață,
când internarea se ia pentru o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.
Potrivit art. 115 alin. (2) C. pen., „alegerea măsurii educative care urmează să fie luată
față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74”.
Instanța a reținut că faptele inculpatului minor N.F.D.M., care, fără a poseda permis
pentru nicio categorie auto, a condus un scuter, neînregistrat, pe mai multe străzi din
oraşul N., iar când a ajuns pe str. R. la marcajul pietonal din zona intersecţiei cu str.
L., a accidentat-o pe numita M.E., care a suferit vătămări corporale, după care a
părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de conducere fără permis, prevăzută de art.
335 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 113 şi următoarele din C. pen., de conducere
a unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea
art. 113 şi următoarele din C. pen., şi de părăsire a locului accidentului (art. 338 alin.
(1), din C. pen., cu aplicarea art. 113 şi următoarele din C. pen.), aflate în concurs (cu
aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) din C. pen.).
Potrivit fişei U.P.U., persoana vătămată M.E. a suferit multiple leziuni, contuzie forte
gambă şi gleznă dreaptă, însă nu a dorit să fie examinată medico-legal ori să
formuleze plângere penală prealabilă pentru vătămarea corporală suferită.
Într-o altă speță, instanța a reținut că inculpatul minor A.M. a încercat să sustragă în
mod violent lanțul de aur de la gâtul persoanei vătămate Z.P., prin smulgere, fapta sa
întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la infracțiunea de
tâlhărie, faptă prev. și ped. de art. 32 alin. (1) C. pen., rap. la art. 233 C. pen., cu
aplicarea art. 113 și urm. C. pen.
Conform prevederilor art. 128 C. pen., cauzele de atenuare au fost avute în vedere de
instanță la alegerea măsurii educative și au produs efecte între limitele prevăzute de
lege pentru fiecare măsură educativă.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanţa a ținut cont de
criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen. Astfel, în analiza
împrejurărilor și a modului de comitere a infracțiunii, instanța a reținut că inculpatul
a comis infracțiunea de tâlhărie în formă tentată, a premeditat modul de operare și a
urmărit sustragerea lanțului de aur al persoanei vătămate, în vederea vinderii
ulterioare și obținerii de foloase materiale. Totodată, după cum inculpatul însuși a
învederat în declarațiile sale, alegerea victimelor faptelor de tâlhărie s-a realizat după
criteriul vârstei mai înaintate, astfel cum s-a întâmplat și în prezenta cauză.
Având în vedere aspectele precizate anterior, instanța a apreciat că, deși art. 114 alin.
(1) C. pen. prevede că față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta
cuprinsă între 14 și 18 ani regula o reprezintă luarea unei măsuri educative
neprivative de libertate, niciuna dintre aceste măsuri nu este potrivită pentru
reeducarea efectivă a inculpatului A.M., care trebuie retras efectiv pentru un timp din
mediul în care a crescut.
În privința primului criteriu, prevăzut de art. 74 lit. a)-d) C. pen., instanța îl va aplica
în aceeași manieră în cazul infractorilor minori ca în cazul celor majori, astfel încât
măsura educativă luată să fie justă, corespunzătoare faptei săvârșite, și să satisfacă și
exigențele de reintegrare socială și de insuflare a valorilor morale indispensabile
oricărui cetățean într-un stat.
Această situație presupune faptul că, deși minorul a avut posibilitatea să-și dea
seama mai bine de consecințele negative ale faptelor sale, totuși a stăruit în
executarea lor, dând dovadă de nepăsare față de valorile morale. Pentru probarea
discernământului minorului instanța va dispune efectuarea unei expertize medico-
legale psihiatrice.
Din acest motiv, sistemul justiției pentru minori, atât la nivelul politicii penale, cât și
la nivelul individualizării în concret a sancțiunilor penale în cazul infractorilor
minori, trebuie să asigure bunăstarea minorilor[24], într-o manieră încât reacția față
de infractorii juvenili să fie corespunzătoare circumstanțelor săvârșirii infracțiunii,
ținând cont și de persoana minorului.
Una dintre cauzele cele mai importante ale infracționalității juvenile o constituie
lipsa unei pregătiri școlare și/sau profesionale, care generează imposibilitatea
întrezăririi de către minor a unei perspective de câștigare a existenței în viitor, la care
se adaugă existența unui anturaj care îl influențează să urmeze calea infracțională,
precum și lipsa unor modele în mediul socio-familial. În acest context, impunerea
obligației prevăzute de art. 121 alin. (1) lit. a) C. pen., de a urma un curs de pregătire
școlară sau formare profesională, sub atenta coordonare a serviciului de probațiune
cu privire la respectarea acestei obligații, poate corija acest aspect, pentru a-l
determina pe minor să nu mai săvârșească infracțiuni în viitor.
Sub aspectul măsurilor de siguranță, în cazul minorilor toxicomani, bolnavi psihic
sau consumatori cronici de alcool, o măsură esențială o reprezintă obligația impusă
de instanță ca minorul să urmeze un tratament medical până la însănătoșire.
Apreciez că, în cazul minorilor care sunt priviți de legislația națională și convențiile și
tratatele la care România este parte ca persoane vulnerabile, ar trebui să prevaleze
interesul acestora de a ajunge la o stare de sănătate optimă, nefiind suficientă luarea
acestei măsuri de siguranță prin care să se obțină doar o ameliorare care să înlăture
starea de pericol. Asistența medicală și psihologică este extrem de importantă pentru
delincvenții juvenili toxicomani sau bolnavi mintal, ca de altfel pentru orice altă
persoană vulnerabilă aflată într-o situație similară[28].
[1] Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura
Academiei, titlul al II- lea, capitolul al V-lea, secțiunea a IX-a, 1969, p. 221.
[2] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 56.
[3] Ibidem, pag. 57, Th. Moreau – La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue
International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale
de droit pénal, 2004, p. 156 și următ.
[4] Ch. Courtin, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit
pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004, p.
340.
[5] J. Pradel, Droit pénal comparé, 2e édition, Dalloz, 2002, p. 291.
[6] R. Zerguine, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de droit
pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal, 2004,
pag. 104.
[7] Sassi Ben Halima, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de
droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal,
2004, pag. 528.
[8] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 58,
M.J. Lubelski, A. Walczak-Zochowska- La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue
International de droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale
de droit pénal, 2004, p. 440.
[9] A.M. Rodrigues, La responsabilité pénale des mineurs en droit iranien, Revue International de
droit pénal, XVII Congres Internationale de droit pénal, Association Internationale de droit pénal,
2004, p. 461 și următ.
[10] În Franța, prin Ordonanța nr. 45/174 din 2 februarie 1945 se prevede o lipsă relativă a
răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit vârsta de 13 ani. Art. 2 din actul normativ
menționat prevede totuși că „tribunalele pentru minori pot totuși, când circumstanțele și
personalitatea delincventului o cer, să pronunțe o condamnare penală împotriva minorului care a
împlinit 13 ani.” Pentru minori este aplicabil un sistem sancționator de natură mixtă, format din
măsuri educative, pedepse și mediere-reparație.
[11] Legea organică privind răspunderea penală a minorilor (anul 2000). Prin legea menționată se
consacră principiul răspunderii penale a infractorilor minori, însă sancțiunile instituite prin lege
primesc calificarea de măsuri penale, deși natura lor este una educativă. – Versavia Brutaru,
Tratamentul penal al minorului, Editura Hamangiu, 2012, p.28.
[12] Teodor Dascăl – Minoritatea în dreptul penal român, Editura C.H. Beck, București 2011, pag. 63.
[13] Legea din 8 aprilie 1965 în Belgia, Ordonanța din 23 decembrie 1958 care consacra protecția
judiciară a minorilor în pericol, în Franța. „Pericolul” este definit în dicționarul Larousse ca o situație
în care o persoană se teme de un dezavantaj, de un rău oarecare”. Din perspectiva Codului Civil
francez, conceptul se referă la faptul că „sănătatea, siguranța sau moralitatea unui minor sau
condițiile de educație ale acestuia sunt grav compromise.”- Pierre P édron, Guide de la Protection
Judiciaire de la Jeunesse, 3 e édition, Gualino editeur, Lextenso éditions, 2012, p. 404 . Phillipe
Chaillou, magistrat francez, în cartea sa „Guide du droit de la famille et de l’enfant”, Dunod, eed. 2003,
caracterizează noțiunea de ”pericol” astfel: „judecătorul nu este judecătorul unui comportament al
părinților, ci a situației copilului”, „pericolul rezultă din combinarea mai multor factori și tribunalul
are o viziune destul de largă cu privire la noțiunea de sănătate, siguranță și moralitate” în privința
minorului. La nivel jurisprudențial, Curtea de Casație din Franța a precizat calificarea pericolului:
acesta trebuie să fie actual sau iminent.
[14] G. Antoniu (coord.), A. Vlășceanu, V. Teodorescu, C. Sima, I. Ristea, I. Vasiu, Al. Boroi, B.N.
Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, K. Guiu, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar – Explicații
preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pg. 328.
[15] Ibidem.
[16] „Raportate însă la starea biopsihică a minorilor în genere, mijloacele de constrângere juridică
penală, în principal pedepsele, apar ca fiind mai puțin potrivite pentru realizarea scopului legii în
raport cu minorii infractori -aceste mijloace de constrângere tinzând la reeducarea infractorului
major, în timp ce pentru infractorii minori ar fi necesară nu o reeducare, adică o refacere a educației
anterioare, ci o educare inițială cu mijloace adecvate”. – Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații
teoretice ale Codului penal român, vol. II, Editura All Beck, 1973, pag. 217.
[17] C. Bulai, din Comunicarea prezentată la Simpozionul Național de Criminologie București, 1982,
cu privire la orientarea politicii penale – volumul simpozionului, pp. 29-30.
[18] Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod Penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu 2014, pag. 199.
[19] Ibidem.
[20] Conform art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală: Inculpaţii minori nu pot încheia
acorduri de recunoaştere a vinovăţiei. Deși inculpatul a fost minor la data săvârșirii faptei, a încheiat
acordul de recunoaștere a vinovăției după împlinirea vârstei de 18 ani, astfel că cerința prevăzută de
lege a fost respectată.
[21] Ibidem, pag. 200.
[23] Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci – Noul Cod Penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu 2014, pag. 200.
[24] Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru
minori (cunoscut sub denumirea de Regulile de la Beijing), adoptat în anul 1985 (26 august-6
septembrie), la Milano, de către al VII-lea Congres al Organizația Națiunilor Unite pentru prevenirea
crimei și tratamentul delincvenților și aprobat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite
prin Rezoluția nr. 40/43, în cea de-a 96-a sesiune plenară din data de 29 noiembrie 1985.
[25] Ibidem n.21.
[26] Vintilă Dongoroz și colaboratorii – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II, Editura
All Beck, 1973, pag. 230.
[27] Ibidem n. 21.
[28] Cauza Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu contra României, 17 iulie
2014.
[29] Legea nr. 272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, art. 2 alin. (4).