INTRODUCERE

Prezentarea spre recunoaștere este unul din compartimentele de bază ale tacticii criminalistice.
Totodată, reprezintă și una din activitățile realizate în cadrul anchetei penale, activitate
reglementată procesual. (art.116-117 CPP.RM). Relevanța ei rezidă în faptul că aceasta constituie
un mijloc de constatare a faptelor cu semnificație probantă.
Așadar, datorită prezentării spre recunoaștere se pot obține date care vor dovedi în mod direct
sau indirect, conexiunea unei persoane anumite cu fapta ilicită concretă sau vor fi scoase la iveală
alte circumstanțe esențiale ale activității infracționale.
În ceea ce privește aspectele explicative, în legătură cu prezentarea pentru recunoaștere, în
literatura de specialitate nu există divergențe de opinii. Astfel, propunem următoarea definiție,
întrucît ilustrează vast esența prezentării spre recunoaștere.
Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate de tactică criminalistică desfășurată în
scopul identificării persoanelor, cadavrelor, obiectelor și animalelor care au legătură cu cauza,
prin intermediul anumitor persoane care le-au perceput în împrejurări determinate de săvîrșirea
unei infracțiuni sau unui alt fapt juridic, reținînd în memorie semnalmentele și caracteristicile
obiectelor de îmbrăcăminte ale acestora. [6, p. 298]
După cum reiese din definiția sus-menționată, prezentarea pentru recunoaștere operează cu
subiecți și obiecte. Subiecții recunoașterii sunt, deseori martorii, victimele și chiar învinuitul sau
inculpatul. În ceea ce privește obiectele, sunt supuse recunoașterii atît persoane, lucruri, cadavre,
animale cît și fotografii ale acestora. [3, p. 286]
Prezentul referat, are drept obiectiv evidențierea acelor momente, care se referă în exclusivitate
la prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor vii. Anume această categorie prezintă un interes
practic deosebit, nu numai datorită frecvenței, dar și a eventualelor repercusiuni negative pe care
le-ar putea genera falsele identificări.
În cadrul rereferatului respectiv, intenționez să analizez atît aspectele teoretice, cît și cele
practice care vizează prezentarea spre recunoaștere: modalitățile ei, regulile de desfășurare a
acesteia, probleme și obstacole, momentele psihologice, date statistice ș.a.

2
 1. PREZENTAREA SPRE RECUNOAȘTERE – DIMENSIUNEA
PSIHOLOGICĂ

Pentru a obține rezultatul scontat în urma realizării prezentării spre recunoaștere, organul de
urmărire penală trebuie să se conducă atît de regulile tactice propriu-zise, dar și să țină cont de
anumite legități psihologice, care țin nemijlocit de subiecții chemați să recunoască: martorii,
victimele, inculpatul, învinuitul ș.a.
Din perspectiva psihologică, recunoașterea constă în perceperea persoanei sau a obiectului
ce se prezintă și compararea acestora cu imaginile memoriale ale persoanelor și obiectelor cu
care cel chemat să recunoască a contactat anterior, în cadrul faptei infracționale, în vederea
stabilirii identității, asemănării sau deosebirii lor. [5, p. 192]
În altă ordine de idei, putem spune că în cadrul prezentării spre recunoaștere un element-cheie
îl constituie memoria subiectului recunoașterii. Orice persoană, cu o dezvoltare psiho-fiziologică
normală, este capabilă să perceapă, să rețină și să redea împrejurările la care a fost de față.
Așadar, recunoașterea, pe plan psihologic, se desfășoară în două etape distanțate în timp:
de formare a reprezentărilor mintale și de reactivare și comparare a acestora cu persoanele
sau obiectele înfățișate. [5, p. 193]
Cu toate acestea, în urma recunoașterii nu poate fi ilustrată cu strictă exactitate realitatea
obiectivă. Acest lucru poate fi explicat prin aceea că atît calitatea percepției, cît și conservarea în
memorie sunt condiționate de o serie de factori subiectivi și obiectivi.
Din rîndul factorilor obiectivi [6, p. 303], care pot altera calitatea percepției pot face parte:
 Vizibilitatea redusă – distanța; condițiile improprii de luminozitate (întuneric,
umbră, soarele care bate în față etc.)
 Audibilitatea – distanța; grosimea obiectelor (perete, gard) interpuse între martor și
eveniment; existența unor surse care pot perturba audiția (ploaie, furtună, muzică)
 Durata percepției – intervalul de timp în care este posibilă percepția, care în poate
fi mai mare sau mai mic, în funcție de timpul în care se desfășoară o acțiune. (faptele
percepute la lumina fulgerului, sau a farurilor unui autoturism în mers). Astfel, în cadrul
Facultății de Drept a Academiei MAI ”Ștefan cel Mare”, a fost organizat un experiment.
S-au creat două grupuri de persoane pentru un experiment involuntar: participanții au
perceput scena unui act huliganic înscenat cu participarea a două persoane. Primul grup a
perceput actul timp de 35-40 de secunde, al doilea – în decurs de 75-85 de secunde.
Verificarea rezultatelor oferite de participanți ne-a arătat că valoarea erorilor și lacunelor
depistate în primul grup era de 54,9%. În grupul ce a perceput scena timp de 75-85 de
secunde, cuantumul lacunelor a constituit 18,6%. [2, p. 31]
 Prezența unor elemente de asemănare – de exemplu, persoanele ce reprezintă
trăspturi comune sau sunt îmbrăcate în uniformă.
Factorii subiectivi, [6, p. 304] cei mai importanți sunt:
 Calitatea organelor de simț - orice defecțiune a acestora, cum ar fi orbirea, miopia,
surzenia ș.a. limitează capacitatea de percepție a persoanei.
 Personalitatea și gradul de instruire al individului – de asemenea joacă un rol
semnificativ, mai ales cand persoana dispune de cunoștințe într-un anumit domeniu (de
exemplu, medicul care poate recunoaște o anumită stare patologică)
 Vîrsta și inteligența persoanei – o persoană adultă, cu o anumită experiență de viață,
o să fie în stare să prezinte mai veridic, mai amănunțit anumite împrejurări, decît un minor.
 Stările afective la momentul respectiv – în special stările care prezintă un înalt grad
de intensitate au un efect inhibitor asupra procesului perceptiv (furia, atenția scăzută,
oboseala)

3
 În doctrina de specialitate, mai sunt vehiculați și alți factori care contribuie la distorsiunea
percepției umane: halucinațiile, iluziile (iluzia linguriței frînte, iluzia lui Titchner, iluzia lui
Muller-Lyer).
Un factor relevant ar putea fi considerat și așa-numitul fenomen al ”conștiinței diecționate” [2, .
29]. De exemplu, urmărind o ceartă între două persoane necunoscute, în timp ce se clarifică esența
faptei, se creează o atitudine proprie față de cei implicați.
Un factor aparte, dar care nu trebuie desconsiderat, în opinia mea, este intervalul de timp dintre
momentul percepției și cel al recunoașterii. Acesta este fundamentat pe ideea că omului îi este
caracteristic să uite anumite detalii, ceea ce face ca odată cu trecerea timpului detaliile, candva
proaspat fixate în memorie, să se denatureze.
Pe de-altă parte, avem și situația inversă, cînd persoana a depus un efort pentru a fixa cele
întîmplate în memoria sa de lungă durată. Aceasta, va reprezenta, indubitabil, un avantaj în cadrul
prezentării spre recunoaștere.
Pentru a ameliora și a reduce pe măsura posibilităților, limitările produse de factorii menționați,
trebuie respectate cu strictețe regulile tactice prevăzute pentru efectuarea prezentării pentru
recunoaștere.
În compartimentele ce urmează, vom examina regulile generale în cadrul fiecărei etape
caracteristice acestei activități, precum și regulile speciale, în funcție de modalitățile prezentării
spre recunoaștere.

4
 2. ETAPELE DESFĂȘURĂRII PREZENTĂRII SPRE
RECUNOAȘTERE
Prezentarea spre recunoaștere este o activitate complexă care este desfășurată în mai multe
etape. În cadrul fiecărei etape trebuie respectate anumite reguli tactice, prevăzute de legislația în
vigoare: Codul de Procedură Penală, regulamentele interne etc.
Așadar, în practică și în doctrină (atît cea autohtonă [5, p. 195], cea română [6, p. 310], cît și
cea rusă [7, p. 624]) sunt conturate următoarele etape de efectuare a prezentării spre recunoaștere:
pregătirea în vederea prezentării spre recunoaștere, desfășurarea prezentării propriu-zise și
fixarea rezultatelor obținute.

2.1 PREGĂTIREA ÎN VEDEREA PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTERE

Deși în literatura autohtonă nu este menționat, autorii români [6, p. 309] indică că pregătirea în
vederea prezentării spre recunoaștere începe întotdeauna cu:
1. Studierea materialului cauzei – aceasta are drept scop stabilirea a trei elemente importante:
obiectul identificării (persoanele care urmează a fi recunoscute); subiectul identificării (persoanele
care pot face identificarea, aceștia, după caz, fiind martorul, învinuitul, partea vătămată) și
condițiile în care trebuie făcută prezentarea spre recunoaștere.
2. Ascultarea prealabilă a persoanei ce urmează să recunoască – această condiție este
prevăzută expres în legislația națională, în art.116 alin.1, și anume: ”Dacă este necesar de a
prezenta o persoană spre recunoaştere martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului, organul
de urmărire penală îi audiază pe aceştia asupra circumstanţelor în care au văzut persoana, precum
şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care ar putea să o recunoască. Despre
aceasta se întocmeşte un proces-verbal.” [4]
În cadrul ascultării prealabile, organul competent trebuie să stabilească factorii subiectivi
și obiectivi. Dintre factorii obiectivi, amintim: datele privind timpul și distanța de la care s-a
efectuat observarea, și nu în ultimul rînd, modul în care a determinat aceste detalii – intuitiv sau
în baza unor instrumentare speciale (ceas, de exemplu). De asemenea, va indica condițiile
climaterice, cele de iluminare, prezența sau lipsa obstacolelor fonice sau fizice.
Subiectul recunoașterii, ulterior, urmează să fie întrebat dacă a cunoscut persoana în cauză,
cînd și în ce ocazie a contactat cu ea anterior. Dacă vor exista dubii în privința factorilor subiectivi,
adică a posibilităților perceptive și de memorare, va fi dispusă efectuarea fie a unei expertize
medico-legale, fie dubiile vor fi verificate pe cale experimentală. Se va preciza neapărat modul în
care s-a efectuat observarea și reținerea informației (spontan, involuntar sau premeditat) . [5, p.
197]
Dacă persoana chemată să recunoască este în stare să recunoască persoana asupra căreia a
dat declarații, v-a fi invitată să facă o descriere cât mai amănunțită a semnalmentelor,
caracteristicilor identificatoare.
Este important să reiterăm faptul că incapacitatea persoanei de a descrie trasăturile
individuale nu denotă incapacitatea ei de a recunoaște persoana respectivă. Întrucît, se mizează pe
faptul că atunci cînd martorul o să se aflte în contact vizual direct cu obiectul de identificat, s-ar
putea ca anumite impresii sau momente să actualizeze reprezentarea mintală și, în consecință, să
asigure recunoașterea lor. [6, p. 310] Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.
3. Asigurarea condițiilor în care se va desfășura recunoașterea – se are în vedere
determinarea în prealabil a locului, a timpului și a ambianței în care va avea loc recunoașterea.
Regula generală este că prezentarea spre recunoaștere se face la sediul organului de cercetare, dar
în condiții asemănătoare celor care au existat în momentul perceperei inițiale.
Din aceste considerente, apar situații cînd recunoașterea trebuie efectuate în alte locuri
decît cel al organului de cercetare. De exemplu, în cazul recunoașterii persoanelor după
caracteristicile funcțional-dinamice, se va alege un spațiu deschis, unde va fi posibila deplasarea.

5
Aceleași repere se vor aplica și în ceea ce privește alegerea timpului desfășurării recunoașterii. [5,
p. 198].
4. Alegerea persoanelor pentru a fi prezentate împreună cu cele care trebuie recunoscute
- Cînd se vor alege persoanele respective, se va ține cont de două categorii de caracteristici: cele
generale (rasa, vîrsta, culoarea) și cele individuale (indicate în cadrul ascultării prealabile de către
subiectul recunoașterii).

2.2 DESFĂȘURAREA PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTERE PROPRIU-ZISE

În acest sens, legea procesuală în art.116 alin.3 indică: ”Persoana care trebuie recunoscută
este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează
a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior.”
[4]
În cadrul acestei etape, toate operațiunile desfășurate pot fi, de asemenea subdivizate în
cîteva stadii:
a) Etapa introductivă – constă în efectuarea unor formalități. Toate persoanele participante
și asistente (martori asistenți, interpretul, specialistul, avocatul, colaboratorul organului de poliție
ș.a.) o să fie înștiințate despre drepturile și obligațiile care le revin conform statutului
corespunzător. În această ordine de idei, în art.116 alin.2 este prevăzut că ”dacă cel chemat spre
a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală,
prevăzută în art.313 din Codul penal, pentru refuzul de a face declaraţii, în art.312 din Codul penal,
pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi
împotriva rudelor sale apropiate.” [4]
O altă particularitate, care este absolut indispensabilă prezentării spre recunoaștere ține de
persoanele prezentate împreună cu persoana ce urmează a fi recunoscută. Așadar, codul de
procedură penală stipulează în art.116 alin.3: ”Persoana care trebuie recunoscută este prezentată
celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut,
împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior.” [4]
Așadar, persoanele din grupul respectiv trebuie să întrunească anumite trăsături de
ansamblu comune cu persoana ce urmează a fi recunoscută. Mai ales cele ce țin de vîrstă, sex,
statură, conformație, culoarea pielii, a părului, coafură, îmbrăcăminte etc.
În eventualitatea în care făptuitorul a fost deghizat în momentul săvîrșirii infracțiunii, vor
fi folosite aceleași elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăți etc.) și în cadrul prezentării
spre recunoaștere. [6, p. 311].
Persoana care urmează a fi recunoscută își alege de sine-stătător locul pe care dorește să-l
ocupe, în așa mod, o să fie înlăturate orice suspiciuni privind obiectivitatea recunoașterii.
b) Recunoașterea propriu-zisă – Cea de-a doua etapă începe cu invitarea persoanei
chemate să recunoască la un studiu pentru a stabili dacă vreuna din persoanele prezentate poate fi
identificată.
Potrivit unor surse [3, p. 289], înainte se obișnuia ca în situația în care martorul recunoștea
presupusul făptuitor, trebuia să declare acest lucru în prezența tuturor celor de față. Actualmente,
acest lucru nu se mai practică și este justificat prin aceea că în practică, s-a demonstrat că în
majoritatea cazurilor, persoanele chemate să recunoască, din frica de răzbunare sau din alte motive,
inițial declarau că nu recunoșteau pe nimeni. Ulterior, schimbîndu-și afirmațiile. În această situație
s-ar recurge la realizarea repetată a prezentării spre recunoaștere, cu același grup de persoane. [6,
p. 317]
În virtutea acestor lucruri, legislația procesual-penală în vigoare, în art.116 alin.3, prevede
o soluție în acest sens: ”Persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o
recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin
4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior.” [4] Utilajul special reprezintă un

6
vitraliu din steclă, o parte a căruia este o suprafață prelucrată, caracteristică unei oglinzi,
vizualizarea fiind posibilă doar dintr-o singură parte. [1, p. 55]
Organul competent trebuie să creeze toate condițiile necesare pentru examinarea grupului.
De exemplu, dacă persoana chemată să recunoască solicită ca persoanele din grupul prezentat să-
și schimbe poziția, acest lucru îi va fi asigurat.
Astfel, prezentarea spre recunoaștere, de obicei se face concomitent, în grup compact. Dar,
potrivit unor opinii [6, p. 311] nu este contraindicată prezentarea persoanelor în mod succesiv,
urmînd ca cel care face identificarea să precizeze a cîta în ordine este persoana văzută anterior.
În urma acestei etape pot aparea două rezultate: primul – persoana nu reușește să identifice
pe nimeni (lucru care se consemnează într-un proces verbal) sau persoana reușește să identifice pe
cineva. În cazul răspunsului pozitiv, se fotografiază întregul grup, apoi separat, cel recunoscut. [6,
p. 316]
c) Etapa detalizării - persoana care a recunoscut este chemată să-și facă declarația, unde
o să precizeze care caracteristici identificatoare l-au ajutat să realizeze identificarea. Este foarte
probabil ca persoana să semnaleze caracteristici care nu au fost menționate în cadrul ascultării
prealabile. Acest lucru este absolut normal, întrucît recunoașterea funcționează pe principiul
actualizării impresiilor anterioare. Aceste declarații vor fi consemnate într-un proces-verbal.
Din punctul de vedere al gradului de certitudine, recunoașterea poate fi:
 SIGURĂ – martorul constată o coincidență deplină a trăsăturilor definitorii
caracteristice ale persoanei percepute anterior cu cele ale persoanei ce i se prezintă spre
recunoaștere.
 IMPRECISĂ – pe fondul coincidenței unora dintre trăsăturile definitorii, se
constată și existența unor discordanțe.
 Martorul nu recunoaște persoana - atunci cînd cel ce i se înfățișează și imaginea
adevăratului făptuitor păstrată în memorie, sunt total diferite. [3, p. 289] Într-o astfel de
situație, ei i se va cere să stabilească dacă în componența grupului prezentat se află vreo
persoană asemănătoare după anumite caracteristici cu cel despre care a declarat anterior.
O altă clasificare a recunoașterii, propusă de doctrinari [2, p. 32], în funcție de mecanismul
psihologic:
Recunoașterea simultană – denumită și sintetică – este reproducerea imediată a obiectului
văzut, fiind recunoașterea de la prima vedere, în urma raportării modelului întipărit în memoria
persoanei ce recunoaște la modelul perceput.
Recunoașterea succesivă – denumită și analitică – are loc diferențiat, printr-o identificare,
verificare succesivă și comparare a semnalmentelor obiectului prezentatcu elementele modelului
existent în memorie.
d) Etapa de fixare – presupune întocmirea procesului-verbal de prezentare spre
recunoaștere. Acesta cuprinde trei părți constitutive (introductivă, descriptivă și concludentă). În
el sunt fixate date privind: data, locul, împrejurările în care s-a efectuat prezentarea spre
recunoaștere. Denumirea instituției care a dispus efectuarea prezentării; datele personale ale
participanților, inclusiv se va specifica și faptul că acestea au fost atenționate despre drepturile și
obligațiile care le revin. Nu în ultimul rînd va fi consemnat și modul în care a decurs prezentarea:
declarațiile persoanei chemate să recunoască, obiecțiile eventuale ale persoanei recunoscute ș.a.
O deosebită importanță o au și mijloacele tehnice de fixare a prezentării. Cu ajutorul
fotografiei judiciare vor fi fixate cele mai semnificative momente. În acest sens vor fi efectuate
următoarele fotografii: a persoanelor prezentate în grup (pentru a demonstra respectarea cerințelor
legale); a momentului cînd persoana va indica asupra celui identificat; [5, p. 204]
În afară de fotografia judiciară, este folosită cu frecvență și înregistrarea videomagnetică.
Aceasta constituie un avantaj mai mai mare datorită capacității de a reda sincronic și simultan
imaginea și declarațiile participanților. Din prespectivă tactică, înregistrarea video se va folosi la

7
fixarea grupului prezentat, a momentului de recunoaștere a persoanei și a declarațiilor celui ce a
făcut recunoașterea.

2.3 MODALITĂȚILE PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTERE

În literatura de specialitate sunt analizate mai multe varietăți ale prezentării spre
recunoaștere. Mai exact se are în vedere că recunoașterea propriu-zisă a persoanei este făcută după
anumite criterii (care nu sunt altceva decat caracteristici proprii ale persoanei de identificat).
Deci, deosebim recunoașterea făcută: după semnalmentele statice; după fotografie; după voce
și vorbire; după mers.

I. Recunoașterea după semnalmentele statice

Prin recunoașterea dupa semnalmentele statice se are în vedere recunoașterea după
înfățișare, care are la bază principiul percepției vizuale. Printre semnalmentele care prezintă o
deosebită pentru recunoaștere, se numără:
 Trăsăturile anatomice – constituția fizică, culoarea tenului, culoarea și natura părului,
formele anatomice ale capului, aspectul feței și dimensiunile părților sale constitutive (în special
cele ale nasului, zonei bucale). O valoare identificatoare importantă o au infirmitățile anatomice și
funcționale (cicatrice, handicap); Tot la această categorie pot fi atribuite după opinia unor autori
[5, p. 205] și deprinderile individuale, cum ar fi gesticulația, ticurile ș.a.
 Obiectele de îmbrăcăminte – se au în vedere articolele de îmbrăcăminte, specifice după
factură și model, felul și culoarea materialului din care sunt confecșionate. Tot aici pot fi atribuite
și alte obiecte purtate permanent de persoana (ceas, bijuterii, ochelari, baston) [5, p. 205]
Întrucît în compartimentele anterioare am menționat deja ordinea tactică de desfășurare a
prezentării spre recunoaștere, în cele ce urmează o să concretizez acele nuanțe care au fost omise
anterior.
Cu toate că persoana care urmează a fi identificată trebuie prezentată spre recunoaștere
avînd aspectul exterior identic (din punct de vedere al figurei și al vestimentației) cu cel din
momentul comiterii faptei, similitudinea în acest sens nu trebuie să fie întru totul asemănătoare
între indivizii prezentați, pentru a evita eventuale erori. De exemplu, dacă victima, în cadrul
ascultării prealabile declară că făptuitorul purta un palton și o căciulă, în niciun caz grupul de
persoane prezentate nu trebuie să poarte același tip de palton și căciulă. Croiala poate fi diferită.
Persoanele care vor constitui grupul în care se preconizează a fi introdusă persoana ce
urmează a fi recunoscută trebuie să fie: neutre (să nu fie cointeresante în cauză); să nu fie cunoscute
persoanei chemate să recunoască și să aibă semnalmente similare.

2.4 Recunoașterea după fotografie

Această modalitate este prevăzută de legea procesual penală: ”În cazul în care prezentarea
persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea se poate face după fotografia acesteia,
prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebesc esenţial între ele.
Toate fotografiile se anexează la dosar.” [4]
Imposibilitatea persoanei de a se prezenta spre a fi recunoscută, poate avea la bază o serie
de motive: starea de boală, persoana care urmează a fi recunoscută este fugitivă, însăși ontactul
direct dintre victimă și făptuitor este considerată inoportun etc.
În cadrul acestei modalități de recunoaștere se folosesc următoarele tipuri de fotografii:
 Fotografia de recunoaștere – exectutată în prealabil conform tuturor procedeelor
caracteristice.
 Fotografii destinate să servească ca rechizite în actele de identitate și alte documente;
 Fotografii executate de profesioniști sau de amatori – trebuie de ținut cont ca ultima
categorie, de multe ori, prezintă aspectul persoanei în formă denaturată (retușări, condiții slabe de
iluminare)

8
 Ordinea tactică de desfășurare a acestei modalități de prezentare spre recunoaștere, este
următoarea: [5, p. 212] [6, p. 317]
1. Se procură 3-5 fotografii în care să fie prezentate persoane cu fizionomii asemănătoare.
Acestea trebuie să fie egale după dimensiunile hîrtiei și a pozei celor reprezentați.
2. Între aceste fotografii se așează fotografia celui care urmează a fi recunoscut.
3. Fotografiile se lipesc pe un carton alb, se ștampilează și se numerotează, în prezența
martorilor asistenți.
4. Persoanei i se prezintă planșa cu fotografii, solicitîndu-i-se să arate dacă recunoaște vreo
persoană/și să indice numărul fotografiei în care este reprezentată persoana recunoscută. În cazul
unui răspuns afirmativ, persoana urmează să relateze împrejurările în care a cunoscut-o și
caracteristicile identificatoare pe care le-a observat,
Modul de desfășurare a prezentării spre recunoaștere urmează să fie consemnate într-un proces
verbal iar fotografiile anexate, respectiv. Fie că e vorba de o planșă cu fotografii (așa cum e
prevăzut în doctrina română) [6, p. 318], fie fotografiile urmează a fi încleiate pe formularul
procesului-verbal imediat după partea introductivă a acestuia. [5, p. 212]

2.5Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor după mers

Mersul unei persoane prezintă o serie de particularități care-l individualizează. La unicitatea lui
contribuie o serie de factori: sistemul nervos central, caracteristicile anatomice ale membrelor
inferioare. Valoare identificatoare mare au și anumite deficiențe, cum ar fi: șchiopătarea, tîrîrea
unui picior ș.a.
La această formă se recurge atunci cînd persoana declară că a perceput mersul specific al
infractorului, care la momentul respectiv era deghizat ori se deplasa astfel, încît perceperea
trăsăturilor feței era cu neputință.
Astfel, trebuie avute în vedere:
- Distanța de la care a fost percepută mișcarea;
- Lungimea aproximativă a drumului parcurs de către persoana observată;
- Direcția de deplasare (se apropia sau se depărta); [6, p. 318]
Pe lîngo respectarea regulilor tactice generale, nominalizate anterior, mai trebuiesc respectate
și o serie de reguli speciale, caracteristice anume acestei modalități: [5, p. 213]
 Pentru a preveni eventuale încercări de a deghiza mersul, persoanele din grupul prezentat
o să fie rugate să se deplaseze într-un anumit spațiu fără ca să știe că sunt observate după mers;
 Distanța pe care persoanele urmează s-o parcurgă trebuie să permită obersvarea
deprinderilor acestora de a merge.;
 Persoanele, sub pretexte bine-gîndite, urmează să fie rugate să se deplaseze de mai multe
ori, împreună sau cîte una, repede ori încet.

2.6 Prezentarea spre recunoaștere după voce și vorbire

Vocea fiecărui om este unică, iar individualitatea ei este condiționată de mai multe aspecte.
Posibilitatea identificării după voce e explicată de percepția celor trei însușiri fundamentale ale
sunetului: intensitatea, înălțimea și timbrul. [3, p. 287] Acestea reprezintă elementele principale.
În rîndul elementelor secundare relevante pentru recunoaștere, putem atribui, structura, calitatea
vrobirii, limbajul folosit.
Vocea poate fi clară, înfundată, răgușită, nazalizată, guturală, iar vorbirea la rîndul ei – rapidă,
lentă, clară, peltică, învălmășită sau bîlbîită. În procesul vorbirii, persoana poate utiliza și un limbaj
specific, după stil, modul de exprimare, de alcătuire a frazelor, terminologia (neologisme, arhaisme,
regionalisme). [5, p. 214]

9
 Prezentarea spre recunoaștere după voce și vorbire va fi aplicată în situația în care persoana
declară că a reținut vocea și vrobirea agresorului care activa cu fața mascată sau se afla în condiții
de puțină vizibilitate.
Trebuie de menționat că această modalitate, totuși comportă anumite dificultăți și neajunsuri.
Adică, în multe cazuri, cuvintele sunt pronunțate sub imperiul anumitor emoții și stări, care ar
modifica timbrul, intonația... lucru care îngreuiaza procesul de recunoaștere.
În ceea ce privește ordinea tactică de realizare a acestei modalități, pe lîngă faptul că trebuie
desfășurată în strictă conformitate cu regulile generale, menționate anterior, aceasta comportă și
anumite particularități.
Această varietate a prezentării spre recunoaștere, de regulă, se realizează în două încăperi.
În una din încăperi se vor afla, anchetatorul, martorii asistenți și persoana care urmează a fi
recunoscută, împreună cu 2-3 persoane selectate după regulile generale de completare a grupului;
iar în cealaltă – persoana chemată să recunoască. Grupul de prezentare trebuie plasat astfel încît
să nu poată fi vazute de persoana chemată să recunoască.
Persoana care conduce recunoașterea, sub un pretext bine gîndit, va proceda la o discuție asupra
unui subiect neutru, dar care, în mod necesar, ar impune participanților pronunțarea anumitor fraze
și cuvinte. Dialogul se va întreține cu fiecare persoană inclusă în grupul de recunoaștere într-o
anumită ordine, începînd cu cea din partea stîngă și terminînd cu cea din partea dreaptă. [5, p. 215]
Ulterior, dacă măsurile de securitate o permit, persoana care conduce procesul de prezentare
spre recunoaștere, va cere persoanei chemate să facă recunoașterea să declare dacă a reușit să
identifice pe cineva după voce.
Dacă răspunsul e afirmativ, ea va trece în încăperea unde se află grupul de persoane prezentate
și, în prezența lor și a martorilor va specifica particularitățile vocii și ale vorbirii după care a facut
recunoașterea. [5, p. 215]
În urma celor analizate am observat că în cadrul tuturor modalităților de prezentare spre
recunoaștere se insistă asupra faptului ca persoana chemată să recunoască să confirme răspunsul
afirmativ în prezența obiectului identificării. Evident, cu excepțiile de rigoare, atunci cînd
securitatea acestuia este periclitată. Pentru aceasta, totuși amputea găsi și o explicație practică.
Confruntarea directă dintre subiect și obiect ar putea aduce noi informații relevante anchetării
ulterioare a cazului. De exemplu, în urma confruntării directe, persoana recunoscută și-ar putea
trăda conexiunea cu fapta infracțională prin anumite mimici ale feței (involuntare).
Procesul prezentării spre recunoaștere după voce și vorbire trebuie înregistrat în întregime pe
bandă magnetică sau videomagnetică.

CONCLUZIE
Prezentarea spre recunoaștere este o activitate procesuală cărei finalitate este obținerea de date
cu semnificație probantă, utilizate ulterior la cercetarea infracțiunilor.
Așadar, datorită complexității sale și mai ales rolului decisiv pe care îl are în unele situații,
desfășurarea ei în strictă conformitate cu regulile tactice este o necesitate imperioasă.
Se pune întrebarea, dacă ar fi oportun să vorbim despre care dintre modalitățile ilustrate ar fi
mai eficientă eficientă? Răspunsul la această întrebare este unul simplu, dar totodată și unul
complex. Să nu uităm că oricare dintre varietățile prezentării spre recunoaștere nominalizate în
acest referat sunt condiționate de principiul subiectivismului. Întrucît recunoașterea se realizează

10
în totalitate în baza reflectărilor memoriale. Nu mai puțin important este și faptul că persoanele
descriu în mod diferit unele și aceleași semnalmente, caracteristici.
În acest sens, studiile arată că în cadrul investigațiilor în circa 70% din cazuri, erorile comise
de ofițerii de urmărire penală și victime au fost condiționate de particularitățile individuale ale
persoanei care a recunoscut, precum și de circumstanțele procesului de percepere și memorizare.
[2, p. 30]
În altă ordine de idei, una din sarcinile de bază ale criminalisticii este ca, în virtutea
experiențelor acumulate, să elaboreze și să perfecționeze metode și mijloace tactice cît mai
conforme necesităților curente.

BIBLIOGRAFIE
1. Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
2. E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed-a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
3. A. Cipraga, I. Iacobuţă, Criminalistica, Editura Chemarea, Iaşi, 1992.
4. C. Aioaniţoaie, I. Sandu, Tratat de criminalistică, Editura Carpaţi, Oradea, 1992.

11
 5. Л.Д. Удалова, «Влияние объективных факторов на результаты опознания», în
Криминалистика и судебная экспертиза, № 32, Киев, 1986.
6. Г.А. Пашинян, Судебная медицина. Учебник, 2001, Санкт-Петербург,1997.
7. S. Ungurean, Medicina legală, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993. 9. C. Aioaniţoaie, I. Sandu,
Tratat de criminalistică, Editura Carpaţi, Oradea, 1992.

12