Răsplătirea răului cu bine

Radu era un copil zburdalnic și nu avea mai mult de zece ani. Într-o zi de iarnă s-a întors de la joacă
foarte supărat. Se certase cu prietenii și era roșu de mânie. Când s-a întors acasă, câinele său, Ursu, i-a
ieșit bucuros în întâmpinare cu chef de joacă. Băiatul l-a lovit cu piciorul și a strigat la el, „Lasă-mă în
pace!”, dar nu s-a oprit aici, dădea cât putea de tare, deși Ursu se așezase umil pe labe și parcă cerea
îndurare. Obosit, a luat câinele de lanț și a ieșit cu el pe uliță. Când a văzut că acesta dădea vesel din
coadă, Radu s-a mâniat și mai mult și a început să-l lovească mai puternic decât înainte. Câinele îl privea
tot mai speriat, neînțelegându-i deloc purtarea. Curând au ajuns la râul care curgea înainte de marginea
satului, iar băiatului i-a venit alt gând urât, să-l arunce pe Ursu în apă, dar acesta știa să înoate și nu s-a
înecat, ci a revenit la mal. „Lasă că îți arăt eu!”, a zis copilul și l-a aruncat din nou în apă. Înghețat,
câinele nu a mai revenit la stăpânul său. Obosit, Radu s-a întors acasă. A trecut o zi, au trecut două, dar
câinele nu a mai venit. Toți se gândeau că murise. Copilului îi părea rău că se purtase așa urât și îi era dor
de câinele său. A trecut un an de la această întâmplare și era din nou iarnă și copiii au mers la săniuș pe
deal, lângă pădurea de stejar. De multe ori iarna, acolo veneau lupii, dar copiii voiau să demonstreze că
nu le este teamă de nimic. Din vârful dealului și-au dat drumul pe derdeluș, ultimul rămăsese Radu, care
își pierduse o mănușă în zăpadă.

Deodată a auzit un urlet de fiară sălbatică și a înghețat de spaimă. „Ajutor! Ajutor! Lupul!”, dar nimeni
nu-l auzea. Alergând, s-a împiedicat și a căzut în zăpadă. A închis ochii și aștepta din clipă în clipă ca fiara
să se năpustească asupra lui. Ca prin vis, a văzut aproape de el o încăierare de animale, o luptă pe viață
și pe moarte. Un câine mare, alb, se năpustise asupra lupului și-l trântise în zăpadă. Radu l-a recunoscut
pe Ursu, câinele pe ca îl bătuse și îl alungase de acasă cu un an înainte. După ce s-a mai liniștit, copilul s-
a depărtat în fugă de acel loc privind în jur să-l găsească pe Ursu, dar nu l-a văzut și a crezut că fusese
mâncat de fiară. Ajungând la prietenii săi, le-a povestit prin ce trecuse și a început să plângă după
câinele său cel credincios. „Lasă Radu, bine că nu ai pățit tu ceva!...”, spuneau prietenii. Au plecat spre
casă îngândurați și tăcuți, numai Radu suspina din când în când: „Ursu m-a salvat și a murit în locul
meu.” Deodată, în spate au auzit un zgomot, iar când și-au întors privirile, l-au văzut pe Ursu care venea
șchiopătând spre ei. Într-o clipă, Radu a ajuns la el și l-a îmbrățișat, cerându-i iertare și promițându-i că îi
va fi de acum încolo un prieten adevărat. Radu a învățat multe din această întâmplare. În primul rând,
nu a mai făcut rău niciodată, apoi a învățat de la Ursu să ierte și să răsplătească altora răul cu bine. Nici
tu, copile drag, să nu lași acest câine să te întreacă în bunătate!