Student: Păun Oana-Georgiana

Facultatea de litere, Master literatură română şi hermeneutică literară, anul II

Eminescu în oglinzile sinelui

Biografismul eminescian a fost deseori interpretat prin intermediul unei lecturi critice, capabilă
să contribuie în mod decisiv la configurarea unui mit al genialităţii tânărului poet, care în
imaginarul personal al exegeţilor, nu numai că s-a confundat cu o aşa-zisă sinteză a românilor,
dar a devenit chiar un piedestal la care trebuie să privească cu evlavie întreaga
contemporaneitate, fără a lua în considerare că Eminescu nu este o proiecţie statuară, căreia poţi
să îi aplici sintagme de tipul poet naţional sau cel mai mare poet român, ci el este în primul rând
o fiinţă vie care trăieşte printr-o decelare permanentă a personalităţii. Lui Eminescu nu îi poate fi
aplicată o judecată categorică, definitivă, deoarece fenomenul generat de existenţa sa este unul
arborescent, ce cuprinde polimorfic mai multe trepte ale sinelui, în care revelarea totală nu poate
să se producă decât ca un caz unic al fiinţei.
Din acest punct de vedere, studiul Ilinei Gregori, se opreşte fără partiprisuri asupra unui
Eminescu nu reluat sau rediscutat de pe alte poziţii, ci asupra unui Eminescu ascuns privirii
lectorilor, asupra unei enigme a personalităţii, căci moştenirea lăsată de predecesorii critici nu a
putut înregistra decât elementele de senzaţional ale vieţii marcate de genialitate, lăsând la o parte
faptul că în spatele măştii tânărului artist, s-a aflat dintotdeauna dublul său, şi anume omul. O
încercare de recuperare umanistă a imaginii poetului se vrea a fi prezentul studiu, dând un
“răspuns personal problemei „morţii/ întoarcerii autorului“, a cărui existenţă spectrală poate fi
reconstituită imaginar prin relectura, reinterpretarea şi recontextualizarea tuturor urmelor textuale
disponibile”.1 Pentru a face acest lucru, autoarea propune termenul de onirobiografie, prin care se
apropie profund de o latură, aş numi-o spirituală a lui Eminescu, autoarea plasându-se efectiv în
proximitatea spiritualităţii eminesciene, prin recursul său la empatie cu trăirea personajului,
acceptându-i şi înţelegându-i totodată destinul care l-a condus la agonie.

1
Paul Cernat, Poetul naţional şi alteritatea germană în rev. Observatorul cultural din anul 2008, nr.495
 Intâlnirea cu personajul atât de fascinant se poate produce numai în spaţiul lecturii, acolo unde
subiectivitatea proprie este acceptată în vederea reconstituirii unei perioade biografice
obnubilate, în care autoarea vede miezul central al transformării sufleteşti al lui Eminescu.
Perioada berlineză este văzută ca una nefastă în istoria personajului, însă tot ea are acea aura
reformatoare, în care Eminescu ia în posesie iniţierea sa deplină în tainele filosofiei
schopenhaueriene şi kantine, vizând ca prin aceşti doi poli să îşi poată desăvârşi educaţia sa în
spiritul adevărului.
In capitala Germaniei, Eminescu se vede pe sine mai mult decât un simplu doctorand sau un om
cu vocaţia enciclopedismului, ci ca un veritabil continuator al sistemului filosofic
schopenhauerian, prin care el spera o renaştere nu a omului metafizic, ci a omului de ştiinţă,
pasionat de cunoaşterea psihismului uman, de modul cum inconştientul şi visele se împletesc în
reţeaua inextricabilă a fiinţei. Se desprinde din această preocupare a tânărului student, vocaţia
organică pentru raportarea fiinţei la ceva mai presus de posbilităţile sale de a fi, la găsirea unei
alterităţi subterane în care eul adevărat ar sălăşui. Eminescu se aproprie de onirologia
schopenhaueriană, tocmai pentru că aceasta îi apare edificatoare pentru autenticitatea vieţii, şi
desigur, pentru înţelegerea propriilor fantasme, căci nu degeaba exclamă în marginea
reverberaţiilor lecturii din Schopenhauer : “ Fiecare din noi- un Shakespeare”2. Cu această
replică, el dă glas metaforei theatrum mundi, fiecare dintre indivizi, fiind înzestrat cu o
capacitate dramatică, punând în scenă propria existenţă nu conştient, ci în starea de reverie, când
iluzia gata conturată este întreruptă de starea de trezie, singura, de altfel, care declanşează
întrebări zadarnice: “ A fi sau a nu fi…? ”. Eminescu pare a se folosi de sugestia onirică a
teatrului pentru a se revela in oglinda unui sine ce acţionează sub impulsul unei gândiri nocturne,
aflată la intersecţia viaţă-moarte, un binom inseparabil, proiectat, de asemenea, ca o iluzie.
Cu aceste elemente ale onirologiei schopenhaueriene, autoarea dă un nou înţeles nuvelei
Sărmanul Dionis, interpretat deseori facil ca o construcţie onirică ambiguizantă, jocul suspiciunii
fiind amplificat şi de onomastica personajelor, a căror semiotică nu mai corespunde, potrivit
părerii Ilinei Gregori după standardele nuvelelor din sec. al XIX-lea. Eminescu eludează
sistematic reperele narative ale speciei pe care o cultivă, pentru că el nu are pretenţia canonizării
şi nici a perfecţiunii prin canonizare, ci doreşte ca printr-o tehnică a insolitării cunoscută de
romantici să-şi transforme opera în antifrază, ceea ce presupune o lectură au rebours marilor

2
Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu?, Ed. Art, Bucureşti, 2008, p.73.
teme care l-au consacrat pe poet. Catalogată drept fantastică, datorită demarcaţiei vis-realitate,
nuvela subzistă ca specie narativă prin aceste întreprepătrunderi în succedaneele “adevărului”,
sau ale “ marelui vis”, în rest, ceea ce remarcă autoarea, este rezultatul unui profunde cunoaşterii
psihologice ale sinelui, aflată în instanţa unui narator anonim care nu se află nicidecum pe o
treaptă superioară eroului, contemplându-l când îngăduitor, când cu amărăciune. Acestui narator
se pare că îi sunt cunoscute căile de acces în lumea textuală, căci privirea sa nu se conformează
traiectoriei de sus în jos, ca una ce deformează realitatea, ci ea merge fie simultană cu cea a
personajului, fie frontală, de aceea lui trebuie să îi fie atribuit spaţiul penumbrei. Acestei instanţe
îi sunt în acest fel accesibile două falii de manifestare, diurn-nocturn, pe care le sintetizează prin
visele eroului cărora el însuşi le găseşte răspuns în imaginariul propriu.
Ilina Gregori preconizează prin această demonstraţie riguroasă că Eminescu a preluat de la
Schopenhauer mai mult decât se credea iniţial, şi ne instaurează de-a dreptul în miezul tensionat
al fiinţei care se întrebă – înspăimântată, îngrijorată sau calmă şi recuperată din zonele
frământate – despre rosturile lui „ a fi ” ca atare, despre timp şi spaţiu, viată şi moarte, relativ şi
absolut, vremelnicie şi eternitate. Eminescu dinamitează tot ce se credea anterior despre legile
spaţiului textual, pentru că acolo el are prilejul unui spectacol grandios al sinelui, al vieţii ce
pătrunde prin reverie în posesia unui adevăr ultim, ce coincide cu un orizont al inconştientului,
ca treaptă de revelare a fiinţei infinite. Prin vis, Schopenhauer credea că se realizează acea
conexiune profundă între indivizii aflaţi dincolo de timp şi de spatiu, pe care Eminescu o
numeşte vis comun, atunci când vorbeşte despre visul lui Dionis şi al Mariei. Visul în doi devine
o modalitate coerentă de transgresiune a mecanicii fenomenului psihic, definit prin reiteraţie, o
conştiinţă supraindividuală. Tocmai din acest motiv, în nuvelă nu putem vorbi despre personaje
individuale, cât mai degrabă despre figuri care îşi atenuează voinţa, realizând „ o fisură în
carcasa ego-ului”3.
Pierderea identităţii prin această dovadă de iubire între indivizi, nu constituie un prilej de
agonie ontologică, ci mai degrabă o deschidere a conştiinţei înspre alteritate, în care fiinţa se
regăseşte şi se pierde totodată în acest mare semn al întregului. In opera sa, Eminescu caută cu
febribilitate zonele nocturne ale inviduaţiei, pentru că ele compun ca într-o reflecţie mozaicată, o
trăire complexă, cum de altfel, aspiră şi omul din spatele poetului.

3
Ilina Gregori, op.cit.,p.99.
 Personalitatea eminesciană nu poate fi înţeleasă decât dacă ea este raportată la întreagul sistem
de semnificaţii înglobat în scrierile literare, Ilina Gregori căutând în spatele tezelor pe care ea le
analizează cu atâta pertinenţă, că ceea ce rezistă de fapt, în întreaga analiză, este acea
componentă biografică caracteristică omului ieşit din comun, cu veleităţi ce depăşesc aspiraţiile-i
specifice, închis în carapacea sa.
Berlinul îi apare autoarei drept un spaţiu al unei culturii împregnate de marile efuziuni
filosofice, un spaţiu unde Eminescu este capabil să absoarbă tot ce îî poate modela structura
sufletească, dar mai ales un spaţiu unde viaţa biografică devine un sistem prin excelenţă deschis.
Eminescu capăţă prin instrumentele onirobiografiei, un nou eu, pus în lumină nu atât de erudiţia
pe care sistematic şi-o contruieşte, cât şi prin mediul ambiental berlinez, cu una dintre cele mai
liberale universităţi din Europa, cu celebrul muzeu de egiptologie al lui Lepsius care îi stârneşte
tânărului o imaginaţie vie consubstanţială cu actul visării, căci acel spaţiu reconstruit artificial
este o adâncire în prezent a istoriei. Dincolo de aceste exerciţii de imaginaţie stimulate in
praesentia, Eminescu îşi deschide orizontul înspre studiul popoarelor, în componenta lor
psihologică, tot prin intermediul lui Schopenhauer, vorbind în acest sens despre un capitol mai
puţin discutat la noi, şi anume etnopsihologia. Legată de teoria inconştientului, etnopsihologia
devine în accepţie eminesciană o cale de comunicare între popoare, dăruite cu o identitate
proprie, punând atfel, în echilibru visul în doi din nuvela Sărmanul Dionis, unde cei doi
îndragostiţi se depersonalizează în virtutea recuperării unei ordini primordiale, segregată de
cunoaşterea eu-celălalt. Etnospihologia funcţionează după acelaşi sistem al visului care pune în
abis comunicarea între popoare care au un suflet propriu, un suflet colectiv analog celui
individual.
Interesul lui Eminescu pentru popoarele care îşi regăsesc identitatea prin intermediului visului,
pentru că starea de visare este cea a mitului, acolo unde granitele temporalităţii se pierd în illo
tempore, reiese din preocuparea pentru istorie înţeleasă ca mod de organizare a unei entităţi
specifice. Starea popoarelor este legată intrinsec de vieţuirea organică, de arhaicitate şi
simplitate, de aceea, Eminescu atunci când doreşte să-şi pulverizeze eul, alege calea pierderii în
marele mormânt al naturii, adică reîntoarcecea la starea de anonimat, pentru ca întâlnirea cu
cosmosul să fie deplină. De reţinut este părerea Ioanei Em. Petrescu, conform căreia istoria ca
spaţiu compensative, este legată de imaginea Daciei arhaice care stă sub semnul gândirii mitice,
nediferenţiatoare sub raport timp-istorie, asemănătoare visului prin care popoarele îşi răspund
unul, altuia.
In acţiunea întreprinsă de autoare pentru a da un răspuns ponderii fenomenului biografic
cuprins în operă nu ca o componentă hermeneutică, adică interpretând opera prin intermediul
autorului cu mijloacele analizei feudiene, ci surprinzând mecanismul fin de răsfrângere a vieţii
unei personalităţi obsedate de o continuă căutare a sinelui obiectivat în prototipul ideal, in
archeul din Sărmanul Dionis, putem cunoaşte măcar o parte din interesul pe care Eminescu l-a
manifestat pentru Schopenhauer, interes, de asemenea, dublat de excursul critic al Ilinei Gregori
care a căutat unificarea unui creator conectat organic la mediul înconjurător, fie lumesc, fie
livresc.