Analiza Economico Financiara PDF

CUPRINS
INTRODUCERE .................................................................................................................................... 4
Unitatea de învăţare 1
Introducere în analiza economico-financiară
1.1. Introducere .................................................................................................................................. ......... 7

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 7
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................. 8
1.3.1.Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare.......................... 8
1.3.2. Specificul analizei economico-financiare........................................................................... 9
1.3.3. Factorii în analiza economico-financiară ........................................................................... 9
1.3.4. Tipurile de analize economico-financiare........................................................................... 11
1.3.5. Analiza financiară pe bază de bilanţ.................................................................................. 11
1.3.6. Indicatorii financiari............................................................................................... ........... 14
1.4. Îndrumar pentru autoverificare ........................................................................................................ 15
Analiza performanţelor firmei
2.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 18

2.3.1. Analiza financiară pe baza contului de profit şi pierdere.................................................... 19
2.3.2. Analiza realizată pe baza tabloului soldurilor intermediare de gestiune ............................ 20
2.4. Îndrumar pentru autoverificare ....................................................................................................... .. 21
Metodologia analizei economice. Procedee de analiză calitativă
3.1. Introducere ............................................................................................................................. ............. 24

3.3.1. Clasificarea procedeelor de analiză economico- financiară................................................ 25
3.3.2. Procedeul comparaţiei ....................................................................................................... 27
3.3.3. Procedeul corelaţiilor dintre indicatorii economico-financiari .......................................... 28
3.3.4. Procedeul modelării sau gruparea corelativă a factorilor .................................................. 29
3.3.5. Procedeul descompunerii fenomenelor economice pe factori............................................ 31
3.4. Îndrumar pentru autoverificare ....................................................................................................... . 33
Procedee de analiză factorială (cantitativă) I
4.1. Introducere ......................................................................................................................... .................. 36

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................... 36
4.3.1. Procedeul substituirilor în lanţ............................................................................................ 37
4.3.2. Procedeul indicilor................................................................................................... ........... 39
4.4. Îndrumar pentru autoverificare ......................................................................................................... 41
Procedee de analiză factorială (cantitativă) II
5.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 43

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ...................... ........................................................... 43
5.3.1. Procedeul balanţier.............................................................................................................. 44
5.3.2. Procedeul balanţier relativ.................................................................................................. 44
Analiza factorială a activelor imobilizate
6.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 47

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare................................................................................... 47
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................ 48
6.3.1. Analiza dinamicii activelor imobilizate................................................. 48
6.3.2. Analiza structurii activelor imobilizate............................................................................... 50
6.3.3. Analiza stării activelor imobilizate..................................................................................... 51
6.3.2. Analiza eficienţei utilizării activelor imobilizate................................................................ 51
Analiza activelor circulante
7.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 57

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................... ............................................................ 57
7.3.1. Analiza structurii activelor circulante................................................................................. 58
7.3.2. Analiza stocurilor................................................................................................................ 59
7.3.3. Analiza eficienţei utilizării stocurilor................................................................................. 64
7.3.4. Analiza vitezei de rotaţie a activelor circulante.................................................................. 64

7.3.5. Analiza gradului de valorificare a materiilor prime şi materialelor.................................... 66
Analiza potenţialului uman al firmei
8.1 Introducere ............................................................................................................................................ 69

8.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................... ............................................................. 69
8.3 Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................. 70
8.3.1. Analiza cantitativă privind forţa de muncă......................................................................... 70
8.3.2. Analiza productivităţii muncii............................................................................................ 74
Analiza cheltuielilor efectuate de firmă
9.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 79

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 79
9.3.1. Tipologia cheltuielilor............................................................................................... .......... 81
9.3.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor............................................................................ 87
9.3.3. Analiza cheltuielilor pe tipuri de activităţi desfăşurate de firmă........................................ 88
9.3.4. Analiza cheltuielilor de circulaţie....................................................................................... 89
9.3.5. Analiza costurilor de producţie........................................................................................... 89
9.3.6. Analiza principalelor tipuri de cheltuieli ale entităţii economice....................................... 90
9.4. Îndrumar pentru autoverificare ....................................................................................................... . 91
2
Analiza cifrei de afaceri
10.1. Introducere ......................................................................................................................................... 94

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ................................................................................ 95
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................................ 96
10.3.1. Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri................................................................. 96
10.3.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri................................................................................. 97
10.3.3. Analiza cifrei de afaceri pe stadii ale ciclului de viaţă al produselor............................... 98
10.3.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitate de producţie şi cu cererea.................. 98
10.3.5. Analiza ritmicităţii şi sezonalităţii cifrei de afaceri.......................................................... 99
10.3.6. Analiza calităţii activităţii/ produselor.............................................................................. 100
10.3.7. Determinarea cifrei de afaceri minime în condiţii restrictive........................................... 102
10.4. Îndrumar pentru autoverificare ....................................................................................................... 107
Analiza profitabilităţii activităţii
11.1 Introducere .......................................................................................................................................... 111

11.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................... ........................................................... 111
11.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................ 112
11.3.1. Analiza profitabilităţii evaluate în mărime absolută......................................................... 112
11.3.2. Analiza ratelor de profitabilitate 115
Analiza rentabilităţii activităţii
12.1 Introducere ............................................................................................................ .............................. 117

12.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................... ........................................................... 117
12.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................ 118
12.3.1. Rata de rentabilitate economică.......................................................................................... 118
12.3.2. Rata de rentabilitate financiară........................................................................................... 120
12.3.3. Pârghia de exploatare................................................................................................ .......... 121
3
INTRODUCERE
Disciplina Analiza economico-financiară este înscrisă în planul de învăţământ în

cadrul disciplinelor de specialitate, datorită faptului că este un instrument de management
financiar care solicită şi necesită cunoştinţe dobândite anterior, cum sunt cele de contabilitate,
finanţe, statistică economică.
Evoluţia economiei şi a entităţilor economice este strâns legată de cunoaşterea
fenomenelor şi proceselor economice în conţinutul, structura şi dinamica acestora, de
decodarea valenţelor informaţionale ale informaţiilor financiar-contabile. Scopul propus este
acela de a utiliza un ansamblu de procedee care să asigure conţinut, unitate şi coerenţă
sistemului de indicatori economico-financiari.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
activitatea de analiză economică şi financiară. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte
legate de particularităţile disciplinei în ansamblul disciplinelor aplicative din domeniul
economic. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi modul în care utilizarea
metodelor calitative şi cantitative de analiză asigură cunoaşterea modului de evaluare a
factorilor şi rezultatelor din activitatea microeconomică.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul
disciplinelor economice;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul economic;
 definirea/nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de analiză economico-
financiară;
 capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii economice și
financiare a entităților economice.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii economice în analiza
economico-financiară;
 realizarea de conexiuni între indicatorii economico-financiari;
 argumentarea unor enunţuri în faţa utilizatorilor de informaţii financiar-contabile;
 capacitatea de organizare şi planificare a activităţi concrete economice, în contextul
constrângerilor naturale, umane şi financiare care vizează activitatea oricărei entităţi
economice;
 capactitatea de analiză şi sinteză în procesul de luare a deciziilor pe termen scurt sau
lung.
4
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 relaţionări între elementele ce caracterizează activitatea de analiză economică şi
financiară;
 descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii
curente a firmelor;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul financiar;
 capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula în activităţi financiare.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific/cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/promovarea
unui sistem de valori culturale, morale şi civice/valorificarea optimă şi creativă a propriului
potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea
inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane/instituţii cu
responsabilităţi similare/participarea la propria dezvoltare profesională )
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
întrebările utilizatorilor de date şi informaţii financiar-contabile;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina analiza economico-
financiară;
 acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament etc. conform
uzanţelor în vigoare;
 capacitatea de a avea un comportament etic în faţa participanţilor la viaţa firmei;
 capacitatea de a aprecia diversitatea instrumentelor de analiză economico-financiară;
 abilitatea de a colabora cu specialişti din domeniul economic şi din alte domenii de
activitate.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat sub formă de teste de autoevaluare, studii de caz sau aplicaţii, necesare
întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat.
În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale,
metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi
vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Activităţile tutoriale se vor desfăşura după următorul plan tematic, conform programului
fiecărei grupe:
1. Analiza economico- financiară, instrument al managementului financiar. (1 oră)
2. Indicatorii financiari - conţinut, determinare, interpretare. (1 oră)
3. Procedeele de analiză factorială. (1 oră).
5
Structura cursului
Cursul este compus din 12 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Introducere în analiza economico-financiară (2 ore)

Unitatea de învăţare 2. Analiza performanţelor firmei (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Metodologia analizei economice. Procedee de analiză
calitativă (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Procedee de analiză factorială (cantitativă) I (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Procedee de analiză factorială (cantitativă) II (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Analiza factorială a activelor imobilizate (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Analiza activelor circulante (2 ore)
Unitatea de învăţare 8. Analiza potenţialului uman al firmei (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Analiza cheltuielilor efectuate de firmă (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Analiza cifrei de afaceri (2 ore)
Unitatea de învăţare 11. Analiza profitabilităţii activităţii (2 ore)
Unitatea de învăţare 12. Analiza rentabilităţii activităţii (2 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea

vor avea următoarele subiecte:
1. Sistemul indicatorilor financiari ai firmei . (2 ore)
2. Procedee de analiză cantitativă aplicabile relaţiilor de produs de factori, raport şi
complexe. (3 ore)
3. Procedee de analiză factorială pentru relaţiile aditive şi substractive. (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
1. C. FLOREA, Anliza economico- financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Risoprint,

Cluj Napoca, 2012
2. C. FLOREA, R. BUZGĂU, Analiză economico-financiară. Caiet de lucrări practice,
Cluj Napoca, 2016
3. P. BREZEANU (coord), Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003
4. P. HALPERN, J.F. WESTON, E.F. BRIGHAM, Finanţe manageriale. Modelul
canadian, Editura Economică, Bucureşti, 1998
5. M. NICULESCU, Diagnostic financiar, Ed. Economică, Bucureşti, 2003
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de aplicaţii propuse pentru rezolvare
şi subiecte tip grilă, ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la
temele de control ale studentului.
6
Introducere în analiza economico-financiară
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1.Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare
1.3.2. Specificul analizei economico-financiare
1.3.3. Factorii în analiza economico-financiară
1.3.4. Tipurile de analize economico-financiare
1.3.5. Analiza financiară pe bază de bilanţ
1.3.6. Indicatorii financiari
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
Analiza economico-financiară este o componentă a

activităţii de cercetare a domeniului economic. De aceea, analiza
economico-financiară are strânse legături cu alte discipline
economice, cum ar fi: economia politică, economia întreprinderii,
contabilitatea, statistica economică, finanţele, managementul,
marketingul etc.
Punctul de plecare în activitatea teoretică şi practică de
analiză, trebuie să-l constituie abordarea noţiunilor
microeconomiei.
Obiectivele unităţii de învăţare:
– Cunoașterea noţiunilor de microeconomie, contabilitate,

statistică, finanţe, management etc utilizate în analiza economico-
financiară;
– definirea termenilor de fenomen, factor, relaţie de
condiţionare;
– cunoașterea caracteristicilor analizei economico-financiare;
– cunoașterea modului de cuantificare şi interpretare a
indicatorilor financiari.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum: fenomen

economico- financiar, factor sau cauză de influenţă, relaţie
deterministă de calcul;
– studenţii vor putea să calculeze şi să interpreteze valoarea
7
unor indicatori exprimaţi în mărimi absolute sau în mărimi
relative;
– studenţii vor putea să descrie specificul unei entităţi
economice.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Introducere în analiza economico-
financiară , timpul alocat este de 2 ore.
1.3.1.Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei

economico-financiare
Firma există şi funcţionează într-un mediu economico-

social, financiar, monetar, fiscal, comercial, tehnologic, cultural
etc. care îi influenţează activitatea şi rezultatele.
Analiza mediului presupune studiul tendinţelor şi factorilor
care îl influenţează şi a impactului acestora asupra vieţii
întreprinderii. Aprecierea poziţiei firmei în cadrul acestui mediu
are la bază surse din interiorul acesteia, iar pentru aprecierea
contextului extern se folosesc o serie de surse din afara firmei:
publicaţii care prezintă situaţia economică şi financiară a
concurenţilor, presa de specialitate, studiile de marketing etc.
Ca metodă de cercetare prin descompunere a unui obiect,
fenomen sau proces în elementele sale componente şi de studiu a
fiecărei componente în parte, analiza se utilizează într-o
multitudine de domenii de activitate.
Ne referim aici la analiza literară, gramaticală, chimică,
informatică, contabilă, matematică, numerică, combinatori,
didactică, medicală, sociologică, biologică, biochimică,
conformaţională, analiza imaginii, armonică, spectrală,
granulometrică, la psihanaliză etc.
Cadrul conceptual–metodologic al analizei economico-
financiare a apărut cu două secole în urmă, odată cu începutul
revoluţiei industriale şi a cunoscut o îmbogăţire până în prezent.
După părerea noastră, analiza economică şi financiară este o
metodă de cercetare ştiinţifică a domeniului economic care, printr-
o metodologie proprie (utilizând metoda analizei calitative şi
metoda analizei cantitative), evidenţiază efortul depus de firmă
pentru realizarea obiectului său/obiectelor sale de activitate,
precum şi efectele sau rezultatele activității desfăşurate, precum şi
starea financiară a firmei.
8
1.3.2. Specificul analizei economico-financiare
Analiza economico-financiară studiază fenomenele

economice din multiple puncte de vedere, operând cu metode şi
tehnici proprii sau comune cu alte ştiinţe. Global, toate acestea
privesc latura calitativă şi latura cantitativă a analizei economico-
financiare.
Metodele analizei calitative se bazează în bună parte pe
abstracţia ştiinţifică şi au ca obiect stabilirea elementelor, factorilor
şi cauzelor care influenţează un fenomen, a relaţiilor de
condiţionare dintre factori şi fenomen sau chiar dintre elemente şi
factorii înşişi.
Produsul analizei cantitative îl reprezintă modelul
fenomenului economic studiat.
Procesul de modelare urmăreşte obţinerea unor modele
utile mai ales când nu este posibilă realizarea unor experimente de
laborator, pentru evaluarea fenomenului sau procesului luat în
considerare, a performanţelor acestuia, precum şi pentru analiza
variaţiilor lui comportamentale.
Orice model are o structură formată dintr-un set de
presupuneri/ipoteze pe baza cărora se pot deduce logic anumite
concluzii, folosind, eventual, unele definiţii.
Obţinerea concluziilor pe baza presupunerilor dintr-un
model se face printr-un proces deductiv, ţinînd cont de
aspectele relevante ale adevărului empiric al presupunerilor.
Analiza cantitativă are rolul de a cuantifica ansamblul
relaţiilor cauză-efect printr-un câmp larg de aplicaţii ale unor
modele statistico-matematice.
Cele două tipuri de analiză se intercondiţionează reciproc:
analiza calitativă, prin modelarea fenomenelor şi proceselor
economice, permite cuantificarea elementelor şi factorilor de
influenţă asupra acestora; prin exprimarea cifrică a elementelor şi
factorilor se verifică practic corespondenţa dintre model şi realitate.
1.3.3. Factorii în analiza economico-financiară
În actul de conducere, studiul factorilor explică starea

obiectivului luat în considerare, tendinţele în modificarea acestuia
şi dă posibilitatea modificării în direcţia dorită a stării iniţiale. În
general, factorii nu acţionează singular, ci alcătuiesc un tot unitar
şi corelat. Identificarea lor necesită cunoaşterea precisă a căii de
realizare a obiectivului, a legăturilor cauzale dintre aceşti factori şi
fenomenul luat în calcul.
Pentru a înţelege mai bine esenţa factorilor care intervin într-
un proces de analiză este util să se procedeze la clasificarea
acestora, după criterii diverse:
9
1. După natura (conţinutul) factorilor avem: factori tehnici,
tehnologici, organizatorici, demografici, sociali, politici,
naturali, economici etc.
2. După caracterul lor avem: factori cantitativi, factori de
structură şi factori calitativi.
Dacă din punct de vedere al calculelor matematice nu are
importanţă ordinea factorilor, în analiza fenomenului studiat este
necesară separarea factorilor în cantitativi şi calitativi, deoarece
factorii calitativi reprezintă căile principale de dezvoltare a
fenomenelor economice. Prin cunoaşterea factorilor calitativi se
identifică, evaluează şi verifică rezervele interne de dezvoltare a
fenomenelor economice.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai factorilor
calitativi.
Caracteristicile factorilor cantitativi sunt:
- în general, se exprimă în alte unităţi de măsură faţă de
factorii calitativi;
- sunt factori extensivi, limitaţi fizic în efortul firmelor
de maximizare/minimizare a variaţiei fenomenelor.
Factorii de structură intervin când factorii cantitativi se
referă la măsuri agregate (compuse din mai multe elemente).
Exemplu: în cazul profitului (P) exprimat prin relaţia:
P   q (p  c ) , în care:
– q = cantităţile vândute;
– p = preţul de vânzare;
– c = costul unitar,
factorul calitativ este profitul unitar (p – c), factorul de structură
este dat de ponderea vânzărilor pe un produs în total vânzări, iar
factorul cantitativ este volumul fizic al producţiei (q).
Factorii calitativi constituie însuşiri esenţiale legate de
natura internă a fenomenului economic studiat. Caracteristicile
factorilor calitativi sunt:
– au aceeaşi natură cu fenomenul studiat;
– se exprimă în aceeaşi unitate de măsură cu fenomenul
studiat, de regulă;
– sunt factori intensivi (au cea mai mare importanţă
economică în dezvoltarea fenomenului studiat), iar
teoretic şi practic sunt nelimitaţi.
3. După modul în care acţionează există: factori primari (cu
acţiune directă) şi factori derivaţi (cu acţiune indirectă).
4. După gradul de sintetizare, există: factori simpli (care nu pot fi
descompuşi) şi, factori complecşi (care pot fi supuşi procesului
de dezagregare).
5. În funcţie de efortul propriu al firmei se disting: factori
dependenţi de efortul propriu, care îşi au originea în efortul
firmei de economisire a resurselor materiale şi umane de care
dispune şi factori independenţi de efortul propriu.
6. După provenienţa lor, întâlnim: factori interni (endogeni) (care
10
izvorăsc din interiorul firmei) şi factori externi (exogeni) (care
îşi au originea în mediul exterior firmei).
7. În funcţie de sensul influenţei lor asupra fenomenului
economic întâlnim: factori pozitivi, negativi sau indiferenţi.
8. După stadiul circuitului economic, există: factori specifici
aprovizionării, producţiei sau desfacerii.
9. După intensitatea acţiunii lor, avem: factori dominanţi (care
influenţează cu peste 80% fenomenul studiat) şi factori
secundari (care influenţează fenomenul economic cu până la
20%).
10. După posibilităţile de previziune, întâlnim: factori cerţi
(previzibili, determinabili) şi factori incerţi (aleatori,
nondeterminabili).
Prezentarea tipologiei factorilor care influenţează
fenomenele economice nu epuizează studiul factorilor. De
aceea, analiştii economici, în efortul lor de a creşte gradul de
înţelegere asupra proceselor şi fenomenelor economice,
apelează la o serie de instrumente specifice: metode, tehnici şi
procedee de analiză economică şi financiară.
1.3.4. Tipurile de analize economico-financiare

Ca activitate desfăşurată în scopul cunoaşterii modului de
utilizare a resurselor de care dispune o entitate economică, analiza
îmbracă forma analizei financiare, a analizei economice şi se
sintetizează în analiza economico- financiară.
Analiza financiară are rolul de cuantificare şi interpretare a
valorii unor indicatori care caracterizează aspecte legate de
relaţiile firmei cu exteriorul: creditori, parteneri de afaceri, stat etc.
Analiza economică este activitatea de cercetare obiectivă
(cantitativă şi calitativă) bazată pe descompunerea în elementele
componente ale proceselor şi fenomenelor economice, a factorilor
de influenţă, în scopul cunoaşterii ştiinţifice a întregii activităţi
economice.
1.3.5. Analiza financiară pe bază de bilanţ
În prezent, informaţiile necesare în analiza

financiară sunt cuprinse în situaţiile financiare. Facem precizarea
că în conformitate cu Ordinul 1802 din 2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale
individuale şi situațiile financiare anuale consolidate, situaţiile
financiare anuale trebuie să cuprindă:
a) bilanţul;
b) contul de profit şi pierdere;
c) politici contabile şi note explicative;
d) situaţia modificărilor capitalului propriu;
e) situaţia fluxurilor de trezorerie;
Analiza bilanţului se realizează printr-un sistem de rate de
11
structură a activului şi pasivului acestuia.
Structura bilanţului şi simbolurile folosite în formule sunt:

A. Active imobilizate AI
B. Active circulante AC
C. Cheltuieli în avans ChA
D. Datorii pe termen scurt DTS
E. Active circulante nete/ Datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii pe termen mediu şi lung DTL
H. Provizioane P
I. Venituri în avans Vav
J. Capitaluri poprii CP.
Prin urmare, actvele totale TA = AI+ AC+ CA
Pasivele totale = DS+ DTL+P+Vav+CP
Datorii (D) = DTS+DTL
Ratele de structură de activ presupun determinarea ponderilor
pe care le deţin diferitele grupe şi subgrupe de active în totalul
bilanţului sau în totalul grupei din care fac parte, după relaţiile
prezentate în tabelele următoare:
%
MODEL DE MODEL DE
RATE DE STRUCTURĂ
CALCUL 1 CALCUL 2
AI
Rata activelor imobilizate R AI   100
TA
Rata imobilizărilor IN IN
R IN   100 R IN   100
necorporale IN TA AI
Rata imobilizărilor IC IC
R IC   100 R IC   100
corporale IC TA AI
IF
R IF   100
TA
Rata imobilizărilor R IF 
IF
 100
financiare IF AI
AC
R AC   100
Rata activelor circulante TA
S S
Rata stocurilor S RS   100 R S   100
TA AC
C C
Rata creanţelor C RC   100 R C   100
TA AC
ITS ITS
Rata investiţiilor pe termen R ITS   100 R ITS   100
scurt ITS TA AC
12
CCB CCB
Rata casei şi a conturilor la R CCB   100 R CCB   100
bănci CCB TA AC
ChA
R ChA   100
Rata cheltuielilor în avans TA
Prin aceste rate se evaluează dimensiunea firmei, precum şi

domeniul său de activitate.
Ratele de structură de pasiv sunt prezentate în următorul
tabel:
RATE DE STRUCTURĂ MODEL DE CALCUL

TA
Solvabilitatea generală SG 
D
CP
Solvabilitatea patrimonială Sp 
TP
Autonomia financiară
globală CP
AFG 
1 TP
valori optime ≥
3
Autonomia financiară la
termen I CP
AFT I 
1 Cperm
valori optime ≥
2
Autonomia financiară la CP
termen II AFT II 
valori optime ≥ 1 DTL
Autonomia financiară la DTL

AFT III 
termen III TP
Rata îndatorării globale

D
2 RG 
valori optime ≤ CP
3
Rata îndatorării la termen DTL

RT 
valori optime ≤ 1 CP
Solvabilitatea firmei exprimă capacitatea acesteia de a-şi plăti

datoriile totale pe seama tuturor activelor pe care le deţine.
Autonomia financiară este capacitatea firmei de a utiliza
resurse proprii în finanţarea activităţii totale sau a celei de
investiţii pe perioadă mai mare de un an.
Îndatorarea exprimă măsura în care se folosesc resurse de la
terţi în desfăşurarea activităţii.
Pentru ratele de structură de pasiv, practica a impus anumite valori
optime (prezentate în tabel).
13
1.3.6. Indicatorii financiari
Instrumentele utilizate de analiza financiară sunt o serie

de indicatori financiari.
Aceştia formează un veritabil instrumentar financiar care
trebuie să permită firmei efectuarea unei analize financiare
corespunzătoare şi formularea unei strategii competitive.
Indicatorii financiari care pot fi utilizaţi sunt numeroşi, iar
conţinutul acestora depinde şi de calitatea utilizatorilor lor.
În teoria şi practica financiară se întâlnesc indicatori
exprimaţi în mărimi absolute (mărimea capitalurilor firmei,
valoarea rezultatelor obţinute, indicatorii echilibrului financiar) şi
în mărimi relative.
Aceştia din urmă se prezintă sub forma unor rate.
În general, prin rată se înţelege un raport între două mărimi
comparabile logico-economic.
Acest raport se poate exprima, la rândul lui, în procente, în
coeficienţi sau prin mărimi ale vitezei de rotaţie (număr de rotaţii
pe an sau durată în zile pentru o rotaţie).
Paentru evaluarea echilibrului financiar, indicatorii sunt:
Fond de rulment brut FRB = AC
FRN  Cperm  AI
Fond de rulment net sau
FRN  AC  DTS
Fond de rulment propriu FRP  CP  AI
FRS  FRN  FRP
Fond de rulment străin
sau
DTLM
Nevoia de fond de rulment NFRN  (AC  Atrez) 
net  (DTS  P trez)
TN  FRN  NFRN
Trezoreria netă sau
TN  Atrez  Ptrez
Situaţia netă SN  TA  D
Cperm
Rata finanţării stabile RFS 
AI
FRN
Rata finanţării imobilizărilor RFI 
AI
DTS
Rata finanţării ciclice RFC 
AC
FRN
Rata finanţării globale RFG 
NFRN
14
 Cperm reprezintă capitalurile permanente, adică suma
capitalurilor proprii şi a datoriilor peste un an.
 Atrez şi Prez se referă la activele şi pasivele de trezorerie,
adică la lichidităţi şi la creditele bancare pe termen scurt.
 Etimologia cuvântului "analiză",

 Sensul general al termenului,
 Conceptul de "analiză economică şi financiară"
 descompunere a unui fenomen/proces economic în elemente
componente
 stabilirea factorilor de influenţă
 determinarea relaţiilor de cauzalitate,
 Specificul analizei economico-financiare:
 latura calitativă
 latura cantitativă
 modelul de analiză = modelul economico-matematic = formula de calcul.
Metodele analizei calitative sunt:
1. diviziunea şi descompunerea rezultatelor
2. comparaţia
3. stabilirea relaţiilor de cauzalitate
4. modelarea.
Procesul de analiză economico-financiară = etapele procesului de analiză:
1. determinarea obiectului analizei
2. determinarea elementelor şi factorilor = cauzelor unui fenomen/proces economico-
financiar,
3. stabilirea corelaţiilor dintre fenomen şi factori,
4. cuantificarea influenţei diferitelor elemente,
5. stabilirea concluziilor şi aprecierilor,
6. elaborarea măsurilor de îmbunătăţire a activităţii.
Concepte şi termeni de reţinut:

 Analiza economică;
 Analiza financiară;
 Fenomen economic;
 Factor de influenţă asupra unui fenomen economic;
 Rate de structură de activ;
 Solvabilitate,
 Autonomie financiară;
 Îndatorare;
 Echilibru financiar,
 Indicatori de echilibru financiar.
15
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Cum se caracterizează poziţia financiară a firmei ?
2. Care sunt valorile considerate optime pentru indicatorii financiari ?
3. Ce indicatori aţi utiliza în caracterizarea unei entităţi cunoscute?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Analiza economico- financiară este:

a) o disciplină tehnică;
b) o disciplină matematico- economică;
c) un ansamblu de metode de analiză factorială;
d) un ansamblu de metode, concepte şi instrumente de tratare a informaţiilor interne
şi externe ale firmei.
2. Metodele analizei calitative nu sunt:

a) modelarea;
b) descompunerea pe fracţii;
c) metode de analiză factorială;
d) metode de stabilire a factorilor şi a cauzelor care influenţează un fenomen, a
relaţiilor de intercondiţionare dintre fenomen şi factori.
3. Factorii de influenţă asupra fenomenelor economico- financiare pot fi definiţi

ca fiind:
a) elemente care determină apariţia unui proces;
b) condiţii care determină apariţia unei acţiuni;
16
c) elemente care influenţează activitatea economico-financiară;
d) elemente care determină apariţia unui fenomen, proces sau a unei acţiuni.
4. După provenienţa lor, factorii de influenţă asupra fenomenelor sau

proceselor economice sunt:
a) dependenţi sau independenţi de efortul propriu;
b) interni sau externi;
c) economici sau financiari;
d) primari sau secundari.
5. În cazul relaţiilor funcţionale nu se aplică:

a) procedeul balanţier;
b) procedeul balanţier relativ;
c) procedeul corelaţiei;
d) procedeul descompunerii pe fracţii.
6. Pentru un model complex se pot aplica următoarele procedee:

a) teoretico-matematic, al indicilor, al substituirilor în lanţ;
b) al determinării izolate a influenţei factorilor, aplicativ-economic, o combinaţie de
procedee (pentru analiza factorială în mărimi relative);
c) al indicilor şi al substituirilor în lanţ;
d) balanţier.
Bibliografie obligatorie
1. C. FLOREA, Analiza economico- financiară. Teorie şi studii de caz, Editura

Risoprint, Cluj Napoca, 2012
Cluj Napoca, 2016
canadian, Editura Economică, Bucureşti, 1998
4. **** OMFP 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile
financiare anuale individuale şi situațiile financiare anuale consolidate.
17
Analiza performanţelor firmei
2.1. Introducere
2.3.1. Analiza financiară pe baza contului de profit şi pierdere
2.3.2. Analiza realizată pe baza tabloului soldurilor intermediare de gestiune
2.1. Introducere
Performanţele firmei se referă la fluxurile de rezultate care sunt
consecinţa fluxurilor corespunzătoare de venituri şi de
cheltuieli, grupate în Contul de profit şi pierdere după natura
lor: din exploatare, financiare .

– cunoașterea noţiunilor de venituri, cheltuieli şi rezultat;

– delimitarea fluxurilor de venituri, cheltuieli şi rezultate
după natura acestora;
– stabilirea de corelaţii între venituri, cheltuieli şi
rezultate;
– cunoașterea modului de regrupare şi determinare a
marjelor de acumulare.
– studenţii vor putea să definească termeni precum

venit, cheltuială sau rezultat,
– studenţii vor putea să calculeze şi să interpreteze
valoarea unor indicatori exprimaţi în mărimi absolute
care cuantifică aceste fluxuri pentru o perioadă de
gestiune dată,
– studenţii vor putea să identifice aspectele favorabile
sau nefavorabile în formarea rezultatelor exerciţiului
financiar luat în analiză, comparat cu perioada
corespunzătoare a anului sau anilor precedenţi.
18
Pentru unitatea de învățare Analiza performanţelor firmei,
timpul alocat este de 2 ore.
2.3.1. Analiza financiară pe baza contului de profit şi

pierdere
Contul de profit şi pierdere oferă prin conţinutul şi structura sa

modalitatea de cuantificare a unor indicatori valorici
semnificativi:
1. Venituri din exploatare, a căror pondere se regăseşte în
cifra de afaceri,
2. Cifra de afaceri, ca sumă a veniturilor din activitatea de
bază a firmei,
3. Producţia vîndută, prin care se cuantifică un ansamblu
de venituri din exploatare rezultate din vânzarea
produselor finite, a semifabricatelor, a produselor
reziduale, din servicii prestate, din studii şi cercetări,
din redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, din activităţi
diverse, toate diminuate pe seama reducerilor
comerciale acordate,
4. Producţia stocată, adică variaţia stocurilor de produse
fabricate,
5. Producţia imobilizată, ca sumă a veniturilor din
producţia proprie de active imobilizate,
6. Cheltuieli de exploatare, urmărite după felul acestora:
materiale, din afară, de personal, cu serviciile de la
terţi, cu ajustările din deprecieri reversibile sau
ireversibile,
7. Rezultatul curent, prin care se însumează rezultatul din
exploatare cu cel financiar,
8. Rezultatul brut al exerciţiului,
9. Rezultatul net al perioadei.
19
2.3.2. Analiza realizată pe baza tabloului soldurilor
intermediare de gestiune
În ceea ce priveşte marjele de acumulare, modalitatea lor

de calcul are în vedere următoarele:
MODEL
INDICATORI
DE CALCUL
Marja comercială MC = Vmf - Cmf
Venituri din vânzarea
Vmf
mărfurilor
Cheltuieli privind mărfurile Cmf
Producţia exerciţiului Pe = Pv +/-∆S + Pi
Producţia vândută Pv
Producţia stocată ∆S
Producţia imobilizată Pi
Valoarea adăugată Va = MC + Pe - Ci
Ci = Cmp + Acm + Ach +
Consumuri intermediare
Cpe
Cheltuieli materii prime şi
Cmp
materiale consumabile
Alte cheltuieli materiale Acm
Alte cheltuieli din afară Ach
Cheltuieli privind prestaţiile
Cpe
externe
Excedentul/deficitul brut EBE/DBE =
de exploatare Va + Subv – Chp - Chait
Subvenţii de exploatare Subv
Cheltuieli cu personalul Chp
Cheltuieli cu alte impozite,
Chait
taxe şi vărsăminte asimilate
RE =
Rezultatul din explotare EBE/DBE + Aven – Avai
– Avac – Chddac - Ap
Alte venituri din exploatare Aven
Ajustarea valorii activelor
Avai
imobilizate
Ajustarea valorii activelor
Avac
circulante
Cheltuieli cu despăgubiri,
Chddac
donaţii şi activele cedate
Ajustări privind
Ap
provizioanele
Prin calculul soldurilor intermediare de gestiune
determinăm rezultatul din exploatare într-un alt mod decât cel
din contul de profit şi pierderepunând în evidenţă o serie de
indicatori semnificativi:
20
1. marja comercială, adică adaosul aferent
mărfurilor vîndute, de a cărui mărime depinde
acoperirea cheltuielilor de circulaţie: chirii sau
amortismente, salarii, energie etc.,
2. producţia exerciţiului, prin care se cuantifică un
ansamblu de venituri semnificative: producţia
vândută, producţia stocată şi producţia
imobilizată,
3. valoarea adăugată, indicator care exprimă în ce
mai bună modalitate contribuţia firmei la
crearea de bogăţie şi care reprezintă sursa de
remunerare a participanţilor direcţi şi indirecţi la
viaţa firmei (salariaţi, creditori, stat, entitatea
însăşi, proprietari de capital).
În cadrul Tabloului Soldurilor intermediare de gestiune,
valoarea adăugată a fost calculată cu ajutorul metodei
substractive. Însă, valoarea adăugată mai poate fi calculată şi
cu ajutorul metodei aditive
4. excedentul sau deficitul din exploatare, indicator
de evaluare a rentabilităţii în mărimi absolute, prin care se
evidenţiază capacitatea potenţială a firmei de autofinanţare a
investiţiilor.

Structura contului de profit şi pierdere este reglementată de legislaţia contabilă şi este
utilă în activitatea de analiză financiară a rezultatelor obţinute.
Marjele de rezultate se determină prin deducerea cheltuielilor din veniturile
corespunzătoare, iar valorile pozitive presupun obţinerea de profit, pe când valorile negative
se concretizează în pierderi.
Restructurarea veniturilor şi cheltuielilor de exploatare permite cuantificare şi apoi
interpretarea unor indicatori de marjă, determinaţi în cascadă şi care au rolul de a evidenţia
analitic modul de formare a rezultatului exploatării.

 venituri,
 cheltuieli,
 rezultate din exploatare, financiare, curente, brute, nete,
 marja comercială,
 producţia exerciţiului,
 valoarea nou creată.

1. Cum se formează rezultatul net al exerciţiului ?
2. Care este corelaţia care trebuie să se respecte între venituri şi cheltuieli ?
3. Cum se explică ratele de structură ale valorii adăugate ?
21
1. În contul de profit şi pierderi se regăsesc următoarele date:

lei
NR. DENUMIRE INDICATORI 2016 2017
CRT.
1. Veniturile din vânzarea mărfurilor 500.000 550.000
2. Producţia vândută 1.000.000 950.000
3. Costul mărfurilor vândute 400.000 425.000
4. Cheltuielile cu materiile prime 500.000 475.000
5. Cheltuielile cu lucrările şi serviciile de 40.000 50.000
la terţi
Valoarea adăugată se modifică de la...la....

a) 560.000 lei … 540.000 lei;
b) 550.000 lei … 560.000 lei
c) 560.000 lei …550.000 lei;
d) 540.000 lei … 560.000 lei.
2. Ratele de remunerare ale valorii adăugate se obţin raportând la suma valorii

adăugate:
1) cheltuielile cu salariile;
2) cheltuiala cu impozitul pe profit;
3) cheltuielile cu asigurările şi protecţia socială;
4) cheltuiala cu amortizarea activelor imobilizate;
5) dividendele;
6) partea din profitul net repartizată pentru investiţii (dezvoltare);
7) T.V.A.;
8) subvenţiile privind cifra de afaceri netă.
Combinaţia corectă este:
a) 1+(2+3+7)+(4+6)-5;
b) 1+(2+3-8)+5+(4+6);
c) 1+(2+3-7)+5+(4+6);
22
d) 1+(2+3+7)+(4+6)+5.
3. Potrivit tabloului soldurilor intermediare de gestiune, excedentul brut de

exploatare este egal cu:
a) valoarea adăugată + subvenţiile de exploatare – impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate – cheltuieli de personal;
b) producţia exerciţiului – impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – cheltuieli de
personal;
c) cifra de afaceri netă - impozite, taxe şi vărsăminte asimilate – cheltuieli de
personal;
d) valoarea adăugată + subvenţii de exploatare + impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate + cheltuieli de personal.
4. În raport cu rezultatul din exploatare, excedentul brut de exploatare este egal

cu:
a) rezultatul exploatării – alte venituri din exploatare + cheltuieli de exploatare cu
amortizări şi provizioane + alte cheltuieli de exploatare;
b) rezultatul exploatării – alte venituri din exploatare + alte cheltuieli de exploatare;
c) rezultatul exploatării + alte venituri din exploatare;
d) rezultatul exploatării + venituri financiare – cheltuieli financiare.
5. Producţia exerciţiului depinde de:

a) veniturile din vânzarea de mărfuri, producţia stocată şi producţia imobilizată;
b) valoarea adăugată şi consumurile provenite de la terţi;
c) producţia vândută, variaţia producţiei stocate, producţia imobilizată;
d) vânzările de mărfuri, producţia exerciţiului şi producţia imobilizată.
6. Valoarea adăugată este influenţată favorabil de:

a) creşterea producţiei exerciţiului şi a marjei comerciale şi diminuarea consumurilor
intermediare;
b) creşterea valorii adăugate nete şi a veniturilor din vânzarea de mărfuri;
c) diminuarea amortizărilor de exploatare;
d) încasarea de subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete.
Cluj Napoca, 2016
23
canadian, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
Metodologia analizei economice. Procedee de analiză calitativă
3.1. Introducere
3.3.1. Clasificarea procedeelor de analiză economico- financiară
3.3.2. Procedeul comparaţiei
3.3.3. Procedeul corelaţiilor dintre indicatorii economico-financiari
3.3.4. Procedeul modelării sau gruparea corelativă a factorilor
3.3.5. Procedeul descompunerii fenomenelor economice pe factori
3.1. Introducere
În cercetarea obiectului său, a componentelor acestuia şi
a funcţionalităţii sale, analiza economico-financiară foloseşte
o metodologie proprie (un ansamblu de metode, procedee şi
tehnici specifice).
Noţiunea de metodă provine din limba latină, de la
cuvântul “methodus” (cale, mod de cercetare).
Metoda sau tehnica este o sumă de procedee folosite
în cercetarea obiectului unei ştiinţe.
Procedeul constă în modul sistematic de a efectua o
lucrare, pentru a atinge obiectivele propuse.

– cunoaşterea metodei analizei economico-financiare;
– înţeelegerea procedeelor de analiză calitativă ca şi
conţinut şi mod de utilizare;
– cunoaşterea modalităţilor de evaluare comparativă a
activităţii firmei;
– posibilitatea efectuării de comparaţii şi corelaţii între
difeiţi indicatori;
– determinarea de modele de analiză, adică a relaţiilor de
cauzalitate dintre fenomen şi factorii de influenţă asupra
acestuia.

– studenţii vor putea să definească activitatea de analiză
calitativă;
– studenţii vor putea să diferenţieze analiza calitativă de
analiza cantitativă;
24
– studenţii vor putea să deducă modele sau formule de
analiză;
– studenţii vor putea să identifice corelaţii între
principalii indicatori.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Metodologia analizei economice.

Procedee de analiză calitativă , timpul alocat este de 2 ore.
3.3.1. Clasificarea procedeelor de analiză economico-

financiară
Ţinând seama de complexitatea fenomenelor,

procedeelor, rezultatelor economico-financiare cercetate,
analiza economico-financiară utilizează o gamă largă de
procedee.
În acest context este utilă clasificarea procedeelor
utilizate de analiza economico-financiară după o serie de
criterii:
1. După apartenenţa lor, se folosesc:

1.1. procedee comune mai multor discipline ştiinţifice:
– procedeul corelaţiei;
– procedeul dispersional;
– procedeul determinării izolate a influenţei
factorilor;
– calculul matriceal;
– procedeul indicilor;
– procedeul logaritmării indicilor;
– procedeul analizei regresionale;
– procedeul funcţiilor de producţie etc.
1.2. procedee specifice analizei economico-financiare:
– procedeul modelării economico-matematice;
– procedeul descompunerii fenomenelor pe factori
de influenţă;
– procedeul substituirilor înlănţuite;
– procedeul coeficienţilor de repartiţie;
– procedeul balanţier;
25
– procedeul comparaţiei etc.
2. După tipul relaţiilor cauzale la care se aplică, avem:

2.1. procedee aplicabile în cazul relaţiilor funcţionale,
deterministe, certe, rigide:
– procedeul modelării economico-matematice;
– procedeul determinării izolate a infuenţei
factorilor;
– procedeul substituirilor înlănţuite;
– procedeul calculului matriceal;
– procedeul balanţier;
– procedeul indicilor;
– procedeul logaritmării indicilor.
2.2. procedee aplicabile în cazul relaţiilor statistice,
incerte:
– procedeul calculului dispersional;
– procedeul analizei regresionale;
– procedeul funcţiilor de producţie etc.
3. După scopul urmărit şi etapele analizei economico-

financiare, procedeele folosite se grupează în:
3.1. procedee pentru aprecierea de ansamblu a situaţiei
agenţilor economici:
– procedeul comparaţiei;
– procedeul punctajelor;
– procedeul aprecierii comparative multicriteriale;
– indicatorul sintetic;
– procedeul distanţei;
– corelaţiile dintre indicatorii economico-financiari;
– procedeul valorilor dominante şi dominate.
3.2. procedee pentru analiza factorială a rezultatelor
economico-financiare:
3.2.1. procedee de selectare a factorilor esenţiali:
– procedeul modelării economico-
matematice;
– procedeul descompunerii fenomenelor pe
fracţii;
– procedeul calculului dispersional.
3.2.2. procedee de evaluare a influenţei
factorilor:
– procedeul determinării izolate a influenţei
factorilor;
– procedeul substituirilor în lanţ;
– procedeul calculului matricial;
– procedeul bilanţier;
– procedeul analizei regresionale etc.
26
3.3.2. Procedeul comparaţiei
Comparaţia ca procedeu al analizei economico-

financiare reprezintă o metodă calitativă de analiză.
Orice rezultat economic sau orice indicator nu se
apreciază ca o mărime în serie, ci în raport cu anumite criterii.
Pentru comparaţia economică sunt importante două
precizări:
1. baza de comparaţie poate fi: bugetul, realizările
concutenților, realizările din perioadele trecute etc.
2. trebuie să se ţină seama de rata inflaţiei pentru a
face comparabili doi indicatori valorici (de
exemplu:cifra de afaceri, profitul, costurile etc.).
Pentru a se asigura concluzii eficiente în
analiza economico-financiară se impune o comparaţie
obiectivă, corectă. Pentru a se realiza o asemenea
comparaţie, trebuie îndeplinite o serie de condiţii:
– asigurarea unui conţinut omogen al rezultatelor
economice comparate;
– exprimarea variabilelor în unităţi de măsură
comparabile;
– utilizarea unor procedee unitare de stabilire a
indicatorilor;
– alegerea unei baze de comparaţie în concordanţă
cu scopul urmărit, fundamentată ştiinţific,
actualizată.
Se foloseşte o gamă largă de comparaţii:
1. După baza de comparaţie utilizată, întâlnim:
– comparaţii în timp;
– comparaţii în spaţiu;
– comparaţii spaţio-temporale (mixte);
– comparaţii speciale.
Comparaţiile în timp folosesc ca bază bugetul sau
rezultatele din perioadele trecute. Ele urmăresc:
– evidenţierea sporurilor, ritmurilor de dezvoltare a
fenomenelor şi de aici se pot desprinde anumite
legităţi economice;
– aprecierea tendinţei de evoluţie în viitor a
fenomenelor economice.
Comparaţiile în spaţiu utilizează ca bază de
comparaţie:
– rezultatele unor unităţi cu profil asemănător din
ţară sau străinătate;
– rezultatele medii pe ramură sau sector;
– rezultatele firmelor cu profil asemănător cotate la
bursă.
Comparaţiile mixte utilizează simultan două baze de
27
comparaţie: atât temporale, cât şi spaţiale.
Comparaţiile cu caracter special folosesc ca bază de

comparaţie:
– diferite variante ale structurii producţiei sau
tehnologice ori de reducere a costurilor;
– modele matematice de simulare ori modele cu
performanţe ridicate din practica economică.
2. După conţinutul economic al fenomenelor, proceselor sau

rezultatelor economice, comparaţiile privesc:
– volumul producţiei;
– factorii de producţie;
– costul producţiei;
– rezultatele activităţii.
3. După forma de exprimare a rezultatului comparaţiilor,
întâlnim:
– comparaţii exprimate sub forma modificărilor
absolute (∆R), unde:
– R  R1  R 0
– comparaţii exprimate în mărimi relative (∆R),
R1
unde: %R  IR  100   100  100 ,
R0
unde:
– R1, R0 = nivelul fenomenului la momentele 1 şi 0.
Rezultatul comparaţiilor arată cu câte unităţi s-a
modificat fenomenul (în cazul ∆R), respectiv cu cât la sută a
crescut sau a scăzut acesta (pentru situaţia %R).
3.3.3. Procedeul corelaţiilor dintre indicatorii

economico-financiari
Pentru aprecierea activităţii unei firme se operează cu o gamă

largă de indicatori:
1. ai potenţialului tehnico-economic, cum ar fi:
– indicatorii capacităţii de producţie/comercializare;
– indicatorii imobilizărilor;
– indicatorii privind activele circulante;
– indicatorii potenţialului uman.
2. ai potenţialului financiar, de exemplu:
– capitalurile firmei;
– fondul de rulment net;
– trezoreria etc.
3. ai rezultatelor economico-financiare:
– cifra de afaceri;
– producţia exerciţiului;
– rezultatul din exploatare, financiar, brut,
impozabil, net;
28
4. ai eficienţei utilizării potenţialului tehnic, economic şi
financiar:
– rata de eficienţă a mijloacelor fixe;
– rata de eficienţă a activelor circulante;
– viteza de rotaţie a activelor circulante;
– productivitatea muncii;
– ratele rentabilităţii.
Între asemenea indicatori se stabilesc corelaţii care
reflectă modificări în activitatea economică şi financiară a
firmei:
Spre exemplu:
a. Dacă indicele valorii adăugate este mai mare decât
indicele producţiei exerciţiului, rezultă o reducere
a consumurilor intermediare;
b. Dacă indicele productivităţii muncii este mai mic
decât indicele salariului mediu, a avut loc o
creştere a salariilor în condiţia în care
producţia/vânzările nu au crescut;
c. Un fond de rulment net pozitiv sau o rată a
capitalului permanent faţă de activele imobilizate
supraunitară indică existenţa unei surse de
acoperire a activelor circulante;
d. Dacă rata capitalului propriu faţă de cel permanent
este subunitară, firma este îndatorată pe termen
mediu sau lung;
e. Dacă indicele cifrei de afaceri este mai mic decât
indicele cheltuielilor aferente cifrei de afaceri,
rezultă reducerea rezultatului din exploatare etc.
3.3.4. Procedeul modelării sau gruparea corelativă a

factorilor
Modelul economico-matematic permite evidenţierea

factorilor de influenţă a fenomenului studiat şi cauzele finale
ale acestuia.
Aplicarea concretă a principiilor modelării
economico-matematice, o exemplificăm prin elaborarea unui
model a fondului anual de salarii pentru personalul direct
productiv.
Prin definiţie, fondul anual de salarii reprezintă suma
totală a salariilor cuvenite personalului direct productiv în
funcţie de cantitatea şi calitatea muncii depuse într-o perioadă
de timp (un an).
29
Urmărind modul de formare a fondului anual de salarii
constatăm:
– pentru munca prestată într-o oră, unei persoane i
se cuvine un salariu mediu orar;
– prestând 8 ore de muncă pe zi, salariul mediu
zilnic se obţine prin însumarea celor 8 salarii
medii orare;
– prestând un număr determinat de luni pe an şi zile
pe lună, salariul anual se obţine ca produs între
numărul de luni lucrate şi salariul mediu lunar;
– însumând salariile anuale medii ale tuturor
lucrătorilor direct productivi, se obţine fondul
anual de salarii.
Modelul economico-matematic al fondului anual de
salarii (F) va fi exprimat sub formă de produs:
F  s h  N h  N z  N l  N , unde:
– s h = salariul mediu orar;
– N h = numărul mediu de ore lucrate de o persoană
pe zi;
– N z = numărul mediu de zile lucrate de o persoană
pe lună;
– N l = numărul mediu de luni lucrate de o persoană
pe an;
– N = numărul mediu anual al personalului direct
productiv.
Cu ajutorul modelului economico-matematic
se determină ordinea de intercondiţionare a factorilor
de influenţă.
Pornind de la acest aspect se disting două cazuri:
– cazul general-matematic, care în model nu ţine
seama de ordinea de intercondiţionare a factorilor;
– cazul specific-economic, când ordinea de inter-
condiţionare (de analiză) este determinată de
conţinutul şi intercondiţionarea dintre factori şi
fenomenele economice.
Ţinând cont şi de gruparea factorilor în
cantitativi şi calitativi, modelul de analiză a fondului
anual de salarii va fi:
F  N  N l  N z  N h  s h , unde:
– N, N l , N z , N h = factori cantitativi;
– s h = factorul calitativ (cu acelaşi conţinut ca
fenomenul analizat şi care se exprimă în aceeaşi
unitate de măsură).
30
Existenţa obiectivă a ordinii de intercondiţionare se
bazează pe proprietăţile de asociativitate şi comutativitate ale
factorilor unui produs.
Dacă schimbăm ordinea factorilor, valoarea
produsului nu se schimbă (din punct de vedere mathematic,
algebric).
Dacă se păstrează ordinea de analiză, iar factorii
simpli se transformă în factori complecşi, valoarea produsului
şi sensul economic al factorilor nu dispare.
Invers, nerespectarea ordinii de analiză, duce la
dispariţia conţinutului economic, deşi matematic rezultatul
obţinut nu se schimbă. Astfel spus, în analiză fiecare factor
trebuie să exprime un conţinut economic, pentru ca şi
rezultatul să aibă semnificaţie economică.
De exemplu, cunoscând că:

F  N  N l  N z  N h  sh  F  N z  sz ,
   
Nz sz
unde:
– N z = numărul total de om-zile lucrate de întreg
personalul într-un an;
– s z = salariul mediu zilnic (pentru întreg
personalul).
Din cinci factori simpli de influenţă s-a ajuns
la doi factori complecşi: numărul mediu de om-zile
lucrate pe an şi salariul mediu zilnic.
Schimbând ordinea de analiză poate rezulta modelul:
F  N  N z  s h   N l  N h   A  B , unde:
 
A B
– valoarea matematică a produsului este
neschimbată, dar,
– factorii A şi B nu au semnificaţie economică şi nu
pot fi utilizaţi în analiză.
3.3.5. Procedeul descompunerii fenomenelor economice pe

factori
Se aplică în cazul modelelor de tip funcţional, în care
relaţiile dintre factori sunt de produs sau de raport, uneori
chiar de sumă, dacă din modelul determinist nu reies toţi
factorii care influenţează fenomenul economic.
Procedeul este simplu din punct de vedere matematic,
permiţând formarea unui lanţ de fracţii, fiecare fracţie
reprezentând un factor de influenţă.
Procedeul constă în descompunerea fenomenului
economic analizat în mai multe fracţii, astfel încât numitorul
fracţiei precedente să fie numărătorul fracţiei următoare sau
31
numărătorul fracţiei precedente să fie numitorul fracţiei
următoare.
Excepţie de la această regulă fac prima şi ultima

fracţie.
De exemplu, pornim de la următorul model de analiză
a fondului anual de salarii (F):
F  N  s a , unde:
– N = numărul mediu anual al personalului;
– s a = salariul mediu anual.
Din acest model nu rezultă toţi factorii de influenţă a
salariului mediu anual ( s a ); în prima variantă avem:
F F F F F
sa    a  r  t
N Fa Fr Ft N , unde:
a b c d
– Fa = fondul de salarii în acord;
– Fr = fondul de salarii în regie;
– Ft = fondul de salarii tarifar;
– N = numărul mediu al personalului.
Factorii de influenţă asupra salariului mediu anual
sunt:
– a = raportul dintre fondul total de salarii şi fondul
de salarii în acord;
– b = raportul dintre fondul de salarii în acord şi cel
în regie;
– c = raportul dintre fondul de salarii în regie şi cel
tarifar;
– d = raportul dintre fondul de salarii tarifar şi
numărul mediu al personalului.
În varianta a doua, şirul fracţiilor este următorul:
F N N F F
sa   z  h  t 
N N Nz Nh F t , unde:
a b c d
– N z, h = numărul mediu de zile sau de ore lucrate de
o persoană pe an.
În acest caz factorii de influenţă sunt:
– a = numărul mediu de zile lucrate de o persoană pe
an;
– b = numărul mediu de ore lucrate de o persoană
într-o zi;
– c = tariful mediu orar;
– d = raportul dintre fondul anual de salarii şi cel
tarifar.
În situaţia în care modelul fenomenului
economic nu se prezintă sub formă de fracţie, prin
artificii de calcul elementar avem posibilitatea
transformării lui în fracţii.
32
Spre exemplu:
E   ei , unde:
– E = economiile totale din reducerea costului
producţiei;
– ei = economiile pe unitatea de produs “i” din
reducerea costului.
E  Q
 ei  Q  ei , unde:
Q
ei = economia medie pe unitatea de produs.
o metoda methodus (lb. latină)- cale, mod de cercetare,

o tehnica = metoda,
o procedeul = modul sistematic de efectuare a unei lucrări pentru a atinge obiectivele
propuse,
o clasificarea procedeelor de analiză economico-financiară, după criterii diferite, care
răspund diferitelor interese în analiză sau puncte de vedere cercetate,
o comparaţia este o metodă calitativă de analiză:
- criterii de apreciere
- precizări semnificative
- condiţii de aplicare corectă,
o folosirea corectă a procedeului modelării,
o dezvoltarea nivelului informativ al modelului prin aplicarea de artificii matematice,
o reguli de respectat.
Concepte şi termeni de reţinut

 Metoda
 Procedeul
 Comparaţia
 Corelaţii între indicatori
 Gruparea corelativă a factorilor
 Procedeul descompunerii pe fracţii.

1. Care este rolul procedeelor de analiză calitativă ?
2. Care este puterea informaţională a unui model economico- matematic ?
3. Cum se aplică procedeul modelării şi al descompunerii pe fracţii pentru analiza
cheltuielilor unitare, determinate în raport de suma cheltuielilor totale şi de cantitatea
de produse obţinută. Consideraţi ca factor de influenţă şi cifra de afaceri.
33
1. Procedeul modelării economico-matematice (gruparea corelativă a factorilor)

permite:
a) stabilirea factorilor de structură care influenţează fenomenul analizat;
b) evidenţierea factorilor de aceeaşi natură cu fenomenul;
c) evidenţierea factorilor exogeni;
d) evidenţierea tuturor factorilor de influenţă asupra fenomenului de analizat.
2. Veniturile din exploatare au crescut cu 15%, numărul de personal s-a redus

cu 10%, iar cheltuielile cu salariile au crescut cu 17%. Semnificaţii:
a) s-a redus productivitatea muncii şi cheltuielile cu salariile la 1 leu venituri;
b) s-a redus productivitatea muncii şi cheltuielile medii cu personalul;
c) a crescut productivitatea muncii, cheltuielile medii cu salariile şi cheltuielile cu
personalul la 1 leu venituri din exploatare;
d) a crescut productivitatea muncii şi s-au diminuat cheltuielile medii cu salariile.
3. Factorii de influenţă asupra eficienţei mijloacelor fixe determinată în raport de

producţia fizică şi valoarea adăugată medie sunt, în ordinea de analiză:
a) producţia fabricată şi valoarea mijloacelor fixe;
b) producţia fabricată, valoarea adăugată medie şi valoarea mijloacelor fixe;
c) producţia fabricată la un leu mijloace fixe şi valoarea adăugată medie;
d) valoarea adăugată la un leu producţie fabricată şi producţia fabricată la un leu
mijloace fixe.
4. Dacă se analizează eficienţa utilizării activelor imobilizate în raport cu cifra de

afaceri şi compoziţia tehnologică, factorii de influenţă sunt:
a) producţia exerciţiului, cifra de afaceri la un leu producţie a exerciţiului şi valoarea
activelor imobilizate;
b) viteza de rotaţie a activelor imobilizate şi compoziţia tehnologică a capitalului;
34
c) cifra de afaceri la un leu imobilizări corporale active şi compoziţia tehnologică a
capitalului;
d) compoziţia tehnologică a capitalului şi viteza de rotaţie a imobilizărilor corporale
active.
Cluj Napoca, 2016
35
Procedee de analiză factorială (cantitativă) I
4.1. Introducere
4.3.1. Procedeul substituirilor în lanţ
4.3.2. Procedeul indicilor
4.1. Introducere
Procedeele cele mai utilizate în analiza factorială prin
care se determină modificarea în mărimi absolute şi relative a
unor fenomene determinate prin relaţii matematice de produs şi
raport sunt procedeul substituirilor în lanţ şi procedeul
indicilor.
Caracteristic acestora este selectarea de la început a
ordinii de substituire a factorilor după o regulă convenţională.

– cunoaşterea tipurilor de modele de analiză factorială
desprinse din aplicarea analizei calitative,
– cunoaşterea regulilor de aplicare a procedeului
substituirilor în lanţ,
indicilor,
– corelarea rezultatelor obţinute prin cele două procedee.

– studenţii vor putea să diferenţieze analiza factorială a
modelelor de produs, raport şi complexe,
– studenţii vor aplica reguli concrete de în aplicarea
paşilor analizei factoriale,
– studenţii vor putea evalua comparativ în mărimi
absolute şi relative dinamica şi mecanismul de
modificare a fenomenelor analizate.
36
Pentru unitatea de învăţare Procedee de analiză factorială

(cantitativă) , timpul alocat este de 2 ore.
4.3.1. Procedeul substituirilor în lanţ
Acest procedeu se foloseşte în cazul relaţiilor funcţionale

de produs, raport şi complexe.
Aplicarea procedeului implică respectarea a
trei reguli:
1. aşezarea factorilor în ordinea condiţionării lor
economice, ceea ce înseamnă că se substituie mai
întâi factorul cantitativ, apoi cel de structură şi la
sfârşit factorul calitativ;
2. substituirile se fac succesiv;
3. un factor substituit se menţine ca atare ( adică la
nivelul 1) în operaţiile ulterioare.
Exemple generale:
1. Pentru o relaţie de produs a doi factori
unde a este factorul cantitativ
Etape ale analizei factoriale:
– determinarea abaterii totale ∆R:
∆R = R1 – R0 = a1 × b1 – a0 × b0
– calculul influenţei factorului cantitativ ∆R (a):
∆R (a) = a1 × b0 – a0 × b0
– calculul influenţei factorului calitativ ∆R (b):
∆R (b) = a1 × b1 – a1 × b0
– relaţia de verificare este:
∆R = ∆R (a) + ∆R (b).
2. Pentru o relaţie de produs a n factori cu a
factor cantitativ:
Etape de analiză factorială:
– calculul abaterii totale ∆R:
∆R = a1 × b1 × ... × n1 – a0 × b0 × ... × n0
– determinarea influenţei factorului cantitativ ∆R
(a):
∆R (a) = a1 × b0 × ... × n0 – a0 × b0 × c0 × ... × n0
– determinarea influenţei factorului b ∆R (b):
∆R(b) = a1 × b1 × ... × n0 – a1 × b0 × ... × n0
37
.......................................................................................
.......
– determinarea influenţei factorului n ∆R (n):
∆R (n) = a1 × b1 × ... × n1 – a1 × b1 × ... × n0
- relaţia de verificare va fi:

∆R = ∆R (a) + ∆R (b) + ... + ∆R (n).
3. Daca relaţia deterministă se exprimă sub

formă de raport putem avea două variante:
3.1. când factorul cantitativ se află la numărător;
3.2. când factorul cantitativ se află la numitor.
În situaţia 3.1., etapele analizei factoriale sunt:
– calculul abaterii totale ∆R:
a1 a
R  R1  R 0   0
b1 b0
– calculul influenţei factorului cantitativ a ∆R (a):
a1 a
R (a )   0
b0 b0
– calculul influenţei factorului calitativ ∆R (b):
a1 a
R (b ) 
 1
b1 b0
– evident, R  R(a )  R(b ) .
În situaţia 3.2., etapele analizei vor fi:
– calculul influenţei factorului cantitativ b ∆R (b):
a0 a
R (b )   0
b1 b0
– determinarea influenţei factorului calitativ ∆R (a):
a1 a
R (a ) 
 0
b1 b1
– relaţia de verificare va fi: R  R(a )  R(b ) .
Observaţie:
Ordinea de substituire a factorilor în cazul
procedeului aplicativ-economic este convenţională. În
majoritatea lucrărilor de analiză economică se pleacă de la
ipoteza că dezvoltarea, modificarea fenomenelor se produce,
în primul rând datorită modificărilor cantitative (a acţiunii
factorilor cantitativi) şi apoi datorită factorilor calitativi
(acţiunii factorilor calitativi).
În activitatea practică se utilizează acest procedeu
datorită simplităţii aplicării lui indiferent de forma legăturii
dintre fenomenul economic şi factorii de influenţă asupra
acestuia.
38
4.3.2. Procedeul indicilor
Permite evaluarea în mărimi relative a influenţei

factorilor în cazul relaţiilor funcţionale de produs şi raport
în condiţiile în care indicele factorului substituit rămâne în
continuare în această stare (vezi procedeul substituirilor în
lanţ).
Exemple::
1. În cazul relaţiilor de produs a doi factori

Deoarece:
R1
iR   100
R0
a1
ia   100
a0
b1
ib   100
b0
rezultă:
a1 b i  ib
iR   1  100  a
a0 b0 100
Etape în analiza factorială:

– determinarea abaterii relative a fenomenului:
i i
% R  iR  100  a b  100
100
– calculul influenţei factorului cantitativ a:
a1 b a b
0
0 R (a )   0  100  0  0  100  i a  100
a0 b0 a0 b0
– calculul influenţei factorului calitativ b:
a1 b a b i  ib
0
0 R (b )   1  100  1  0  100  a  ia
a0 b0 a0 b0 100
– verificare:
0
0 R  0
0 R(a )  0
0 R(b ) .
2. În cazul relaţiilor de produs a trei factori

Etape în analiza factorială:
– determinarea abaterii totale:
i i i
%R  iR  100  a b 2 c  100
100
39
– calculul influenţei factorului cantitativ a:
a1 b c a b c
0
0 R (a )   0  0  100  0  0  0  100 
a0 b0 c0 a0 b0 c0
 i a  100
– calculul influenţei factorului calitativ b:

a1 b c a b c
0
0 R (b )   1  0  100  1  0  0  100 
a0 b0 c0 a0 b0 c0
ia  ib
  ia
100
– calculul influenţei factorului c:

a1 b c a b c
0
0 R (c )   1  1  100  1  1  0  100 
a0 b0 c0 a0 b0 c0
ia  ib  ic ia  ib
 2

100 100
– verificare:
0
0 R  0
0 R(a )  0
0 R(b )  0
0 R(c) .
3. În cazul relaţiilor de raport

Dacă a este factorul cantitativ, etapele de analiză vor
fi:
a1
a i  100
% R  iR  100  0  100  100  a  100
b1 ib
b0
– calculul influenţei factorului a:
a1 a0
a a
0
0 R (a )  0  100  0  100  i a  100
b0 b0
b0 b0
– calculul influenţei factorului b:
a1 a1
a a i  100
0
0 R (b )  0  100  0  100  a  ia
b1 b0 ib
b0 b0
– verificare:
0
0 R  0
0 R(a )  0
0 R(b ) .
Dacă b este factorul cantitativ, se vor parcurge
următoarele etape:
40
i a  100
R 0
0  i R  100   100
ib
– calculul influenţei factorului b:
a0 a0
a a 100 2
0
0 R (b )  0  100  0  100   100
b1 b0 ib
b0 b0
– calculul influenţei factorului a:
a1 a0
a a i  100 100 2
0
0 R (a )  0  100  0  100  a 
b1 b1 ib ib
b0 b0
– verificare:
0
0 R  0
0 R(a )  0
0 R(b ) .
Procedeele aplicabile pentru relaţiile de produs, raport sau combinaţii ale acestora, în
determinarea şi explicarea abaterilor în mărimi absolute şi relative au la bază reguli obligatorii
de urmat. Acestea se bazează pe ideea că în stabilirea ordinii de analiză factorială s-a ţinut
cont de ideea repartizării influenţelor comune ale factorilor către factorul calitativ.
În lucrările de specialitate sunt propuse şi alte procedee de analiză factorială, prin care
se determină influenţa parţială sau izolată a fiecărui factor, precum şi o serie de influenţe
comune pentru doi sau mai mulţi factori de influenţă.
Indiferent de procedeul ales, sensul de modificare a fenomenului şi influenţele
factorilor sunt similare.
Rezultă din aplicarea acestor procedee că dacă relaţia dintre fenomen şi factori este de
produs, influenţa acestora se manifestă în directă proporţionalitate, la fel ca şi pentru factorul
aflat la numărător în formulele de raport. Factorul de la numitorul unei fracţii are influenţă
invers proporţională asupra fenomenului.
 factori cantitativi, de structură şi calitativi,
 ordinea de analiză,
 verificarea relaţiei de adevăr,
 legătura de directă/inversă proporţionalitate dintre fenomen şi factori.
1. Cum se explică necesitatea aplicării ordinii de analiză ?
2. Care este consecinţa aplicării acestei reguli ?
3. Cum se aplică procedeele studiate asupra relaţiilor complexe ?
41
1. Procedeul indicilor se foloseşte:

a) în analiza economică, deoarece reflectă influenţa tuturor factorilor asupra
fenomenului;
b) în analiza financiară deoarece reflectă influenţa tuturor factorilor asupra
fenomenului;
c) în cazul unor fenomene evidenţiate prin relaţii de sumă şi diferenţă;
d) în cazul legăturilor de tip determinist sub formă de produs sau raport.
2. Prin procedeul substituirilor în lanţ, influenţa numărului de ore lucrate pe zi

(h) în fondul de timp de lucru (Tz) este determinată după formula:
a) ΔTz h   N 0  ΔZ  h 1 unde: - N = numărul mediu
b) ΔTz h   N1  Z1  h de muncitori
c) ΔTz h   N1  ΔZ  Δh - Z = numărul mediu
d) ΔTz h   N 0  Z 0  Δh de zile lucrate pe an.
Cluj Napoca, 2016
42
Procedee de analiză factorială (cantitativă) II
5.1. Introducere
5.3.1. Procedeul balanţier
5.3.2. Procedeul balanţier relativ
5.1. Introducere
Pentru analiza factorială aplicabilă relaţiilor deterministe
de tip aditiv sau substractiv se aplică procedeul balanţier sau
procedeul balanţier relativ, în raport de modalitatea de
cuantificare a dinamicii fenomenului: în mărimi absolute sau
relative.
– cunoaşterea unor modele de tip sumă sau diferenţă;

balanţier;
balanţier relativ.
– studenţii vor putea să definească aplice regulile

specifice în analiza factorială a diferitelor modele sau
indicatori economico-financiari;
– studenţii vor putea să diferențieze regulile de aplicat
între procedeele de stabilire a abaterilor absolute;
– studenţii vor putea să diferențieze regulile de aplicat
între procedeele de stabilire a abaterilor relative.
43
Pentru unitatea de învăţare Procedee de analiză factorială
(cantitativă), timpul alocat este de 2 ore.

5.3.1. Procedeul balanţier
Se utilizează în cazul relaţiilor funcţionale de sumă şi
diferenţă şi nu are în vedere ordinea de intercondiţionare.
Un exemplu al balanţei îl constituie relaţia:
R=a+b–c
Aplicarea metodei balanţiere presupune:
– calculul abaterii totale:
∆R = R1 – R0 = (a1 + b1 - c1) – (a0 + b0 – c0)
– calculul influenţei factorului a ∆R(a):
∆R(a) = (a1 + b0 – c0) – (a0 + b0 – c0) = ∆a
– calculul influenţei factorului b ∆R(b):
∆R(b) = (a1 + b1 – c0) – (a1 + b0 – c0) = ∆b
– calculul influenţei factorului c ∆R(c):
∆R(c) = (a1 + b1 – c1) – (a1 + b1 – c0) = – ∆c.
5.3.2. Procedeul balanţier relativ
Acest procedeu permite evaluarea influenţei relative a

factorilor în cazul relaţiilor de sumă şi diferenţă.
Influenţa relativă a fiecărui factor se determină ca
raport între influenţa absolută a factorului luat în considerare
şi nivelul de bază al fenomenului.
Modelul folosit este comun cu procedeul anterior
studiat.
Etape:
– calculul abaterii totale:
R1
0
0 R   100  100  i R  100
R0
44
– determinarea influenţei factorului a:
a
0
0 R (a )   100
R0
– idem pentru factorii b şi c:
b
0
0 R (b )   100
R0
c
0
0 R (c )    100
R0
– verificare:
0
0 R  0
0 R(a )  0
0 R(b )  0
0 R(c) .

Procedeele aplicabile relaţiilor de sumă şi diferenţă nu solicită respectarea ordinii de
analiză.
În cazul procedeului balanţier, aşa cum rezultă din etapele de aplicare, un factor deja
substituit se menţine la momentul 1 în toate etapele următoare.

 modele aditive şi substractive,
 procedeul balanţier,
 procedeul balanţier relativ.
1. Daţi exemple de modele de analiză pentru care se pot aplica procedeele balanţiere.
2. Care este corelaţia dintre rezultatele obţinute prin procedeul balanţier şi procedeul
balanţier relativ ?
1. Modificarea absolută a stocului iniţial cu + 15.000 u.m., a aprovizionărilor cu

– 10.000 u.m. şi a desfacerilor cu + 5.000 u.m., determină modificarea stocului final cu:
a) + 5.000 u.m.;
b) – 5.000 u.m.;
c) -10.000 u.m.;
d) 0 u.m..
45
2. În anul de bază, valoarea stocului final a fost de 200.000 u.m. Indicele stocului
iniţial = 90. Indicele vânzărilor = 75. Indicele aprovizionărilor = 70.
În aceste condiţii, indicele stocului final va fi de:
a) 130;
b) 125;
c) nu se poate determina;
d) 135.
Cluj Napoca, 2016
46
Analiza factorială a activelor imobilizate
6.1. Introducere
6.3.1.Analiza dinamicii activelor imobilizate
6.3.2. Analiza structurii activelor imobilizate
6.3.3. Analiza stării activelor imobilizate
6.3.4. Analiza eficienţei utilizării activelor imobilizate
6.1. Introducere
Orice firmă investeşte în active cu folosinţă de peste un an,
ceea ce presupune, pe de o parte, imobilizări de resurse, iar pe
de altă parte nevoia de utilizare eficientă a acestora.
– cunoaşterea termenilor utilizaţi în analiza activelor

imobilizate;
– definirea termenilor de structură şi stare a activelor
imobilizate;
– cunoașterea caracteristicilor de evaluare a eficienţei
– aplicarea procedeelor de analiză factorială a activelor
imobilizate.
– studenţii vor putea să definească termeni precum activ

imobilizat, stare a activelor imobilizate, compoziţie
tehnologică;
– studenţii vor putea să determine modele de analiză
calitativă a ctivelor imobilizate;
– studenţii vor putea să cuantifice dinamica activelor
imobilizate pentru situaţii concrete.
47
Pentru unitatea de învățare Analiza factorială a activelor

imobilizate, timpul alocat este de 2 ore.
Activele imobilizate sunt acele bunuri şi valori care

îndeplinesc următoarele condiţii:
 sunt deţinute pentru a fi utilizate în producţia proprie de
bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate
terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;
 sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un
an;
 au o valoare mai mare decât limita prevăzută prin
reglementările legale în vigoare (în cazul activelor
corporale).
Valoarea activelor imobilizate se recuperează prin
amortizare.
Deprecierile reversibile se înregistrează sub forma
ajustărilor pentru depreciere.
Ca urmare a deprecierii activele imobilizate sunt
înscrise în bilanţul contabil la valoarea contabilă (valoare netă
adică valoarea brută - amortisment – ajustările pentru
depreciere).
Activul imobilizat cuprinde:
 imobilizările necorporale (numite şi
intangibile sau imateriale);
 imobilizările corporale;
 imobilizările financiare.
6.3.1. Analiza dinamicii activelor imobilizate
Pentru aprecierea dinamicii activelor imobilizate

prezintă interes valoarea de intrare şi valoarea medie anuală a
acestora şi nu valoarea rămasă (care este neconcludentă fiind
influenţată de sistemul de amortizare utilizat).
48
Valoarea de intrare este reprezentată de:
 costul de achiziţie (pentru activele fixe procurate cu titlu
oneros);
 costul de producţie (pentru activele fixe construite sau
produse de firmă);
 valoarea justă (pentru activele fixe procurate cu titlu
gratuit);
 valoarea de aport (pentru activele intrate cu ocazia
asocierii);
 valoarea din reevaluare determinată pe baza unor evaluări
făcute de evaluatori autorizaţi.
Valoarea medie anuală ( A ) se calculează după

relaţiile:
A1 A 12
 A 2  ...  A 11 
A  2 2 , unde:
11
– A1,2, ..., 12 = valoarea activelor fixe din luna 1, 2, ...,
12.
A I  f A E  nf
A  A0  AI  AE  A0   ,
12 12
unde:
– A0 = valoarea activelor imobilizate în funcţiune la
începutul anului;
– AI = valoarea medie a activelor fixe intrate;
– AE = valoarea medie a activelor fixe ieşite;
– f, nf = numărul de luni de (ne)funcţionare.
Analiza dinamicii activelor fixe se realizează pe

baza indicatorilor:
I. Modificarea absolută a activelor imobilizate
A  A1  A0
Sau
a i  a i1  a i 0 , unde:
– A1,0 = valoarea activelor imobilizate la momentul
1 şi 0;
– ai1,0 = valoarea activelor imobilizate din grupa “i”
la momentul 1 şi 0.
II. Modificarea relativă a activelor imobilizate (rata de
modificare a activelor imobilizate)
0
0 A  iA  100
49
0
0 a i  ia i  100 , unde:
– iA, iai = indicele de modificare a activelor fixe

(din grupa ‘i”).
Regulă generală : dinamica activelor imobilizate să
fie corelată cu efectele pe care le produce, reflectate de
indicatori precum cifra de afaceri, producţia exerciţiului,
profitul brut, valoarea adăugată etc.
În sfera comerţului şi turismului, activele imobilizate
se pot exprima şi în unităţi fizice ale capacităţilor
disponibile:
– număr de subunităţi cu profil de turism şi comerţ;
– număr de locuri – serviciu;
– număr de camere;
– suprafaţa comercială.
Şi în sfera producţiei se utilizează indicatori
exprimaţi în unităţi fizice:
– parcul inventar (numărul de maşini, utilaje existente în
firmă);
– parcul instalat (numărul de maşini şi utilaje în funcţiune
din cele existente);
– fondul de timp calendaristic ,fondul de timp disponibil ;
– capacitatea de producţie pentru un utilaj ;
– capacitatea de producţie totală .
6.3.2. Analiza structurii activelor imobilizate
Structura activelor imobilizate este analizată prin

următorii indicatori:
I. Coeficientul de structură
– arată locul fiecărei categorii de active fixe în total :
Af i
k s  , unde:
Af
– Af(i) = activele fixe (din categoria “i”)
II. Coeficientul imobilizărilor corporale active (numit şi

compoziţia tehnologică a capitalului fix)
→ are rolul de a orienta efortul investiţional către
categoriile de active imobilizate care participă nemijlocit la
obţinerea de produse, lucrări sau servicii :
Aa
k a  , unde:
At
– Aa = imobilizări corporale active;
– At = imobilizări corporale totale.
Starea activelor imobilizate se apreciază prin
indicatorii:
I. Coeficientul de uzură
A
ku  , unde:
At
50
– A = amortizările cumulate;
– At = active imobilizate totale medii.
6.3.3. Analiza stării activelor imobilizate
Evoluţia acestui coeficient exprimă:

 îmbătrânirea mijloacelor fixe
(iku > 1) ;
 menţinerea stării mijloacelor fixe (iku  1);
 întinerirea mijloacelor fixe
(iku < 1) .
II. Gradul de reînnoire a activelor fixe
Ainvest
Gr  , unde:
A
– Ainvest = valoarea activelor imobilizate noi intrate
prin investi]ii;
– A = valoarea medie anuală a activelor imobilizate.
Pentru ca firma să îşi menţină randamentul activelor
fixe ar trebui ca gradul de reînnoire să se situeze la nivelul
coeficientului de uzură.
6.3.4. Analiza eficienţei utilizării activelor fixe
- model general:
E , unde:
 100
A
– E = indicatorul de efecte (producţia fabricată = Pf,
producţia exerciţiului = Pe, cifra de afaceri = CA,
profitul brut = Pb etc.);
– A = valoarea activelor imobilizate.
Cel mai cunoscut model este :

CA
 100 , unde:
A
– CA, = cifra de afaceri
– A = valoarea activelor imobilizate.
51
Exemplu :
Denumire
Indici
indicatori
Cifra de afaceri 882000
i CA   100  126 0 0
700000
Imobilizări corporale 42000
iA   100  120 0 0
35000
Cifra de afaceri la 21000
i CA / 1000   1000  105 0
1000 lei imobilizări 20000
0
corporale
Interpretare:
- creşterea indicatorului de eficienţă este dată de majorarea
cifrei de afaceri faţă de cea a imobilizărilor corporale
Alte modele :
a b c d e f
     
Ac A Aa CA P
Ae     
P Ae Ac A Aa CA  1000
 1000 
A A
unde:
– Ae = activele pentru exploatare (total activ);
– Ac = activele circulante;
– Aa = valoarea medie a imobilizărilor corporale
active;
– CA = cifra de afaceri;
– P = profitul din exploatare;
– b = ponderea activelor circulante în total active;
– c = valoarea imobilizărilor corporale pentru un leu
active circulante;
– d = compoziţia tehnologică;
– e = cifra de afaceri obţinută pentru un leu
imobilizări corporale active;
– f = profitul la un leu cifră de afaceri.
52
a b c d
   
Cpropriu CA P
Cperm   
P Cperm Cpropriu CA
 1000   1000
A A
unde:
– Cperm = capitalul permanent al firmei;
– Cpropriu = capitalul propriu;
– b = ponderea capitalului propriu în capitalul
permanent;
– c = cifra de afaceri la un leu capital propriu;
– d = profitul din exploatare la un leu cifră de
afaceri.
Utilizarea eficientă a mijloacelor fixe este reflectată şi
prin indicatorul “Grad de înzestrare tehnică (GI):
A , unde:
GI 
N
– A = valoarea activelor imobilizate;

– N = numărul mediu de salariaţi.
OBESRVAŢIE: se consideră eficientă activitatea
desfăşurată în condiţiile în care indicele înzestrării tehnice
este devansat de indicele productivităţii muncii.

În analiza activelor imobilizate se utilizează diferite procedee, astfel încât să se poată
evalua cantitativ şi calitativ nivelul investiţiilor efectuate pe termen lung şi rezultatele care se
pot obţine cu ajutorul acestora.
Pentru analiza în evoluţie a activelor imobilizate, se determină nivelul mediu al
acestora, iar rezultatul comparaţiilor interfirme este dependent de regimul de amortizare
utilizat. Pentru a se elimina orice neconcordanţă rezultată din politica de amortizare şi de
constituire a ajustărilor de valoare, se impune utilizarea ca bază de comparare a valorii brute
a acestor active.

 activ imobilizat,
 dinamica activelor imobilizate,
 indicatorii de structură ai activelor imobilizate,
 starea activelor imobilizate,
 eficienţa utilizării activelor imobilizate.

1. Care sunt sursele de date în analiza activelor imobilizate?
2. Cum se evaluează evoluţia în timp a activelor imobilizate?
3. Ce exprimă structura activelor imobilizate?
4. Care este modul de evaluare a stării activelor imobilizate?
5. Cum se cuantifică eficienţa utilizării activelor imobilizate?
53
1. Analiza utilizării extensive a mijloacelor fixe se referă la:

a) analiza timpului de lucru al muncitorilor direct productivi;
b) analiza timpului de lucru al utilajelor;
c) eficienţa utilizării mijloacelor fixe;
d) reducerea pierderilor tehnologice.
2. Indicele cifrei de afaceri = 140. Indicele valorii medii a activelor imobilizate

= 100. Aceasta semnifică:
a) creşterea vitezei de rotaţie a activelor imobilizate, scăderea eficienţei utilizării
b) creşterea eficienţei activelor imobilizate şi a necesarului relativ de active
imobilizate;
c) creşterea eficienţiei utilizării activelor imobilizate şi reducerea necasarului
relativ de astfel de active;
d) creşterea eficienţei utilizării activelor imobilizate, accelerarea vitezei de rotaţie a
acestora şi diminuarea necesarului relativ de active imobilizate.
3. Indicele gradului de înzestrare tehnică=101. Indicele productivităţii

muncii=105.
Semnificaţii:
a) a scăzut eficienţa utilizării activelor corporale;
54
b) a crescut eficienţa utilizării activelor corporale;
c) modificarea numărului de personal a condus la creşterea productivităţii muncii şi
la reducerea gradului de înzestrare tehnică;
d) reducerea numărului de angajaţi a determinat creşterea gradului de înzestrare
tehnică şi a productivităţii muncii.
4. Indicele valorii medii a activelor imobilizate = 80. Indicele activelor

imobilizate la 1000 lei cifră de afaceri = 200.
Aceasta semnifică:
a) creşterea cifrei de afaceri cu 40;
b) creşterea profitului cu 40;
c) reducerea eficienţei activelor imobilizate;
d) reducerea cifrei de afaceri la 40.
5. Indicele numărului mediu de salariaţi = 100. Indicele activelor corporale =

200. Indicele cifrei de afaceri = 150.
Semnificaţii:
a) gradul de înzestrare tehnică s-a modificat cu 200, iar productivitatea muncii cu
150;
b) gradul de înzestrare tehnică a crescut cu 100, în timp ce productivitatea muncii
a crescut cu 50;
c) a scăzut eficienţa utilizării activelor corporale;
d) creşterea volumului datoriilor a condus, în aceeaşi măsură, la creşterea
productivităţii muncii.
6. Valoarea medie anuală a activelor imobilizate ( A ) se determină pe baza

informaţiilor din balanţele de verificare lunare după următorul model:
A1 A
 A 2  ....  A 11  12
a) A  2 2 ;
12
A  A 2  ....  A12
b) A  1 ;
12
A1 A
 A 2  ....  A 11  12
c) A  2 2 ;
11
d) A  A 0  A I  A E .
unde: - A1,2,….,12 = valoarea activelor imobilizate din
luna 1,2,….,12;
- A 0 = valoarea medie a activelor în funcţiune
la începutul anului;
- A I = valoarea medie a activelor achiziţionate;
- A E = valoarea medie a activelor ieşite din
funcţiune.
7. Coeficientul de uzură a mijloacelor fixe se calculează ca:

a) raport între valoarea mijloacelor fixe active şi valoarea totală a mijloacelor fixe;
b) raport între valoarea amortizării mijloacelor fixe şi valoarea de inventar a acestora;
c) raport între valoarea amortizarii mijloacelor fixe şi investiţiile puse în funcţiune;
d) raport între valoarea mijloacelor fixe active şi valoarea medie a acestora.
55
8. Coeficientul imobilizărilor corporale active (a compoziţiei tehnologice a
capitalului):
a) exprimă starea corespunzătoare a activelor imobilizate;
b) are rolul de a orienta efortul investiţional al firmei către categoriile de imobilizări
corporale care participă nemijlocit la obţinerea de produse, lucrări sau servicii;
c) arată o înrăutăţire a compoziţiei tehnologice a capitalului;
d) arată locul activelor corporale în total imobilizări.
9. Dacă se analizează eficienţa utilizării activelor imobilizate în raport cu cifra de

afaceri şi compoziţia tehnologică, factorii de influenţă sunt:
e) producţia exerciţiului, cifra de afaceri la un leu producţie a exerciţiului şi valoarea
f) viteza de rotaţie a activelor imobilizate şi compoziţia tehnologică a capitalului;
g) cifra de afaceri la un leu imobilizări corporale active şi compoziţia tehnologică a
capitalului;
h) compoziţia tehnologică a capitalului şi viteza de rotaţie a imobilizărilor corporale
active.
Cluj Napoca, 2016
56
Analiza activelor circulante
7.1. Introducere
7.3.1. Analiza structurii activelor circulante
7.3.2. Analiza stocurilor
7.3.3. Analiza eficienţei utilizării stocurilor
7.3.4. Analiza gestiunii stocurilor
7.3.5. Analiza vitezei de rotaţie a activelor circulante
7.3.6. Analiza gradului de valorificare a materiilor prime şi materialelor
7.1. Introducere
Analiza activelor circulante este deosebit de importantă în
cadrul activităţii de caracterizare economică şi financiară a
firmei, deoarece o mare parte din resursele firmei se derulează
prin astfel de active, iar eficienţa cu care se desfăşoară
activitatea depinde de modul de gestionare raţională a acestora.
– definirea noţiunii de active circulante;

– evaluarea activelor circulante în contabilitate;
– stabilirea structurii activelor circulante;
– structura stocurilor gestionate de entităţile economice.
– studenţii vor putea să definească termeni precum activ

circulant, stoc, creanţă;
– studenţii vor putea să diferențieze activele circulante
de activele imobilizate;
– studenţii vor putea să stabilească modele de analiză
calitativă a activelor circulante;
– studenţii vor putea să identifice factorii direcţi şi
indirecţi în analiza activelor circulante.
57
Pentru unitatea de învățare Analiza activelor circulante.,
Definire: activele circulante reprezintă bunuri şi valori care:

 sunt achiziţionate sau produse pentru consum propriu sau
în scopul comercializării şi se aşteaptă a fi realizate în
termen de 12 luni de la data bilanţului;
 sunt reprezentate de creanţe aferente ciclului de
exploatare;
 sunt reprezentate de numerar sau echivalente de numerar a
căror utilizare nu este restricţionată.
7.3.1. Analiza structurii activelor circulante

- reflectă investiţiile făcute de firmă în diferitele
componente ale acestora:
 Stocuri;
 Creanţe;
 Disponibilităţi.
Activele circulante se evaluează la:
– preţ de achiziţie;
– cost de producţie;
– stocurile de mărfuri se pot evalua şi la preţ cu
ridicata sau la preţ cu amănuntul;
– în bilanţ, activele circulante se evaluează la
valoarea netă (valoarea de intrare –ajustări de
valoare).
Cea mai importantă grupă a activelor circulante o
reprezintă stocurile de materii prime, materiale şi mărfuri care
asigură ritmicitatea producţiei şi a vânzărilor.
Stocurile de valori materiale se evaluează la intrare la:
– cost de achiziţie (preţ de facturare + cheltuieli de
transport – aprovizionare);
– preţ standard (prestabilit);
– preţ de facturare;
– cost de producţie.
58
7.3.2. Analiza stocurilor. Analiza stocului
final
(Sf)- model:
S f  S i  A  D(M ) , unde:
– Sf = stocul final;
– A = aprovizionări;
– D = desfaceri;
– M = consumul productiv de elemente stocabile.
Metodele de evaluare la ieşire sunt

 metoda identificării specifice;
 CMP (a costului mediu ponderat)
 FIFO (primul intrat-primul ieșit)
 LIFO (ultimul intrat-primul ieșit).
Importanţa evaluării la ieşire a stocurilor rezultă din
influenţa pe care o are mărimea costurilor cu stocurile asupra
marjei brute (pentru exemplificare, vezi studiul următor).
Pentru a ilustra metodele de evaluare la ieşire a
stocurilor, vom utiliza următoarele date pentru luna L:
- stoc iniţial:100 buc * 1.000 lei/buc.
- în data de 2: intrare 500 buc * 1. 100 lei/buc
- în data de 7: ieşire 500 buc.
- în data de 15: intrare 700 buc* 1.150 lei/buc
- în data de 25: ieşire 700 buc
- în data de 30: intare 500 buc * 1.250 lei/buc.
1. Metoda identificării specifice
Se aplică în general pentru operaţiile care implică
articole de valoare mare şi care pot fi uşor identificate
(delimitate între ele).
Să presupunem că în stocul final 100 unităţi provin din
data de 2L şi 500 unităţi de la ultima achiziţie.
Etape:
– evaluarea stocului final:
100 × 1100 + 500 × 1.250 = 735.000 u.m.
– determinarea costului vânzărilor (ieşirilor):
2.080.000 – 735.000 = 1.345.000 u.m.
2. Metoda CMP
Presupune determinarea costului mediu ponderat
pe unitate prin împărţirea costului total al bunurilor
achiziţionate (stoc iniţial + intrări) la cantitatea de bunuri
achiziţionată. Această metodă are ca efect anularea efectelor
modificărilor de preţuri, dar este criticată considerându-se că
pentru deciziile privind reluarea activităţii şi determinarea
profitului mai relevante sunt preţurile recente.
59
Etape:
– calculul costului mediu unitar:
2 .080 .000
 1 .155 ,56 u.m./buc.
1 .800
600  1.155 ,56  693 .336 u.m.
– costul bunurilor ieşite:
2.080.000 – 693.336 = 1.386.664 u.m.
3. Metoda FIFO
Pleacă de la ipoteza că primelor vânzări li se
atribuie costul primelor cumpărări, deci stocul final este
evaluat la valorile ultimelor cumpărări.
În perioade inflaţioniste, aplicarea acestei metode
conduce la subevaluarea cheltuielilor ca urmare a
supraevaluării stocurilor finale.
Etape de aplicare:
– determinarea componenţei stocului final:
100 unităţi achiziţionate în 15L
500 unităţi achiziţionate în 30L
600 unităţi;
- evaluarea stocului final:
100  1 . 150  500  1 . 250  740 . 000
u.m.
– determinarea costului bunurilor vândute:
2.080.000 – 740.000 = 1.340.000 u.m.
4. Metoda LIFO
Ipoteza de pornire este aceea de evaluare a
stocului la cel mai vechi preţ şi de includere în costul
vânzărilor a costului celor mai recente cumpărări.
În perioade inflaţioniste aplicarea acestei metode
conduce la supraevaluarea cheltuielilor datorită subevaluării
stocurilor finale.
Etape:
– determinarea componenţei stocului final:
100 unităţi din Si
500 unităţi din 2L
600 unităţi
100  1 . 000  500  1 . 100  650 . 000
u.m.
– calculul costului ieşirilor:
2.080.000 – 650.000 = 1.430.000 u.m.
60
Având în vedere că luna luată în calcul a fost o lună
de creştere a preţurilor, cea mai mare marjă brută s-ar obţine
prin aplicarea metodei FIFO şi cea mai mică prin aplicarea
metodei LIFO.
Aplicând metoda CMP s-ar obţine o marjă brută
intermediară.
În mod evident, aplicarea uneia sau alteia dintre
aceste metode este mai semnificativă ca efecte în perioade de
menţinere a tendinţei pieţei de aprovizionare.
Modificarea volumului stocurilor se datorează unor
cauze cum ar fi:
– neritmicitatea aprovizionării şi consumului de
valori materiale;
– formarea stocului sezonier;
– deţinerea de stocuri lent sau greu vandabile;
– devansarea intrărilor de ieşirile de materiale sau
invers.
Analiza stocului mediu

Noţiunea de “stoc mediu” se referă la cantitatea sau
valoarea stocului de valori materiale care asigură
continuitatea activităţii.
Desfăşurarea în bune condiţii a activităţii unei firme
presupune existenţa în circuitul de exploatare a unui stoc de
valori materiale.
Noţiunea de “stoc mediu” se referă la cantitatea sau
valoarea stocului de valori materiale care asigură
continuitatea activităţii.
Folosind cei doi factori ai formării stocului de
materii prime şi materiale, adică consumul mediu zilnic
(cmz) şi timpul de stocare (t), dimensionarea stocurilor de
materii prime şi materiale utilizează formula:
N
St 
360
  t i , unde:
– N = necesarul anual de materii prime şi materiale;
– N/360 = consumul mediu zilnic;
– ti = timpul de formare a stocului. Se consideră
următoarea structură a timpului pentru stocuri:
ti = t + tsig + tcd + tct + tti + ts , în care:
– t = timpul pentru stocul curent (dintre două
aprovizionări succesive), calculat astfel:
t 
 qi  t i , unde:
 qi
– qi = cantităţile aprovizionate;
61
– ti = intervalul de timp dintre două aprovizionări.
Observaţie: Datele se preiau din contractele de aprovizionare
şi din fişele de magazie.
– tsig = timpul pentru stocul de siguranţă, determinat
după formula:
t sig 
 q ai  t ai , unde:
 q ai
– qai = cantităţile aprovizionate cu termene
întârziate;
– tai = numărul de zile de întârziere în aprovizionare;
– tcd = timpul necesar condiţionării în vederea
introducerii în circuitul productiv a unor materii
prime şi materiale;
– tct = timpul pentru stocul în curs de transport
(dependent de capacitatea mijloacelor de transport
care fac deplasarea dintre furnizor şi beneficiar);
– tti = timpul necesar pentru transport intern (de la
magazia centrală a firmei către subunităţi);
– ts = timpul pentru stocul sezonier (de la

aprovizionarea cu materii prime fabricate sau
produse sezoniere).
În cazul stocurilor de producţie în curs de
fabricaţie (Spcf) factorii de influenţă sunt:
 valoarea producţiei exprimată în cost de uzină
(Qcu);
 durata ciclului de fabricaţie (tz);
 ritmul de creştere a cheltuielilor exprimat în
coeficient (K).
Q cu
S pcf   tz  K
360
Pentru producţia discontinuă (la care
comenzile se succed) K = 1. Dacă producţia este
continuă (în cazul producţiei de serie), coeficientul K
are valori subunitare.
Deoarece calculul stocurilor prin metoda de
elemente este cunoscut de la disciplina de finanţe ale
firmei/gestiune financiară, nu vom insista asupra
acestor aspecte.
După terminarea ciclului de producţie şi până
la momentul expedierii efective a produselor către
beneficiari, în depozite se formează stocuri de produse
finite (Spf), determinate astfel:
S pf  q mz  t d , unde:
– qmz = producţia medie zilnică fabricată;
– td = timpul de depozitare până la livrare.
62
Valoric, stocul de elemente materiale (ST) se
va calcula după relaţiile:
– pentru un singur element material (STi)
S Ti  S i  p i , unde:
– Si = stocul din valoarea materială “i”;
– pi = preţul de aprovizionare (costul de producţie
pentru elementul “i”).
– pentru toate elementele materiale (ST)
n
ST   Si  pi
i 1
Determinarea mărimii stocului mediu

pentru valorile materiale ale unei firme se poate
realiza şi cu ajutorul mediei cronologice de momente.
În cazul în care se iau în calcul valori
lunare stocul mediu se poate determina după formula:
n 1
 Si
i 1
S  n 1
, unde:
 hi
i 1
y i  y i 1   h i
– Si  
2
(y 1  y 2 )  h 1 (y 2  y 3 )  h 2 (y  y n )  h n 1
  ...  n 1
 2 2 2 
h 1  h 2  ...  h n 1
h1 h  h2 h
y1   y2  1  ...  y n  n 1
 2 2 2 , în
h 1  h 2  ...  h n 1
care:
– yi,i+1 = valoarea stocului la momentele “i”
şi “i+1” cu i  1, n  1 .
Dacă sunt disponibile datele din două
bilanţuri succesive (de la începutul şi sfârşitul unui
exerciţiu financiar), stocul mediu se poate calcula şi
ca medie aritmetică simplă.
– hi = lungimea intervalului dintre momentele ti şi tei.
Dacă intervalele dintre momente sunt egale (h1
= h2 = ... = hn-1 = h), stocul mediu se va calcula după
relaţia:
63
h 2h h
y1   y2   ...  y n 
S  2 2 2 
( n  1)  h
y1 yn
 y 2  ...  y n 1 
 2 2
n 1
7.3.3. Analiza eficienţei utilizării stocurilor
În analiza eficienţei stocurilor se utilizează

indicatori asemănători cu cazul activelor fixe:
E
 1000 , unde:
S
– E = indicatorul de efecte;
– S = valoarea stocului mediu.
Alte modele :
CA Pe CA
CA | S   
S S Pe
  , unde:
a b
– Pe = producţia exerciţiului;
– a,b = factori de influenţă;
– a = producţia exerciţiului la un leu stoc mediu;
– b = cifra de afaceri obţinută la un leu producţie a
exerciţiului.
– modelul care priveşte profitul la 1000 lei stocuri:
P P CA P
P / 1000   1000  e    1000
S S Pe CA
  
a b c
unde:
– a,b = identici cu cei de la modelul anterior;
– c = profitul obţinut la 1000 lei cifră de afaceri.
7.3.4. Analiza vitezei de rotaţie a activelor

circulante
Indicatorul viteza de rotaţie a activelor circulante

îmbracă două forme:
 numărul de rotaţii dintr-o perioadă (viteza de rotaţie în
coeficient);
 durata în zile a unei rotaţii.
64
Numărul de rotaţii (Vk) se determină după
formula:
(C)CA
Vk  , unde:
AC
– C = costul bunurilor vândute sau costul de
producţie (se utilizează în eneral pentru producţia
neterminată şi produsele finite);
– AC = activele circulante.
Pentru a calcula numărul de rotaţii pe fiecare
element al activelor circulante se vor utiliza
formulele:
– pentru calculul vitezei de rotaţie a stocurilor:
C
Vk stocuri  , unde:
S(...)
– S(...) = stocul mediu (de materii prime şi
materiale, produse finite, mărfuri etc.).
– pentru calculul vitezei de rotaţie a creanţelor (a numărului
de rotaţii pe an pentru creanţe):
CA
Vkcrean ]e 
creante
Durata în zile a unei rotaţii (Vz) se calculează

după modelul general:
T
Vz  , unde:
Vc
– T = 360 zile.
Deci,
– durata în zile a unei rotaţii a activelor circulante va fi de:
T  AC
Vz 
(C)CA
– numărul de zile de rotaţie a stocurilor se va determina
după formula:
T  S
Vz stocuri 
C
ACCELERARE ÎNCETINIRE
creşte Vc se reduce Vc
se reduce Vz creşte Vz
65
7.3.5. Analiza gradului de valorificare a materiilor
prime şi materialelor
Indicator:
Pf (CA )
GV  , unde:
Mmp  Mm
– Pf, CA = producţia fabricată sau cifra de afaceri;

– Mmp = consumul de materii prime;
– Mm = consumul de materiale.
Analiza activelor circulante se realizează în raport cu scopul propus: aprecierea

cantitativă sau calitativă a acestora .
Activele circulante sunt investiţii pe termen scurt care trebuie să asigure plata datoriilor
curente şi, prin aceasta, starea de sănătate financiară a firmei.

 Active circulante,
 Stocuri,
 Creanţe,
 Lichidităţi,
 Gestiunea stocurilor,
 Metodele de evaluare la ieşirea din gestiune a stocurilor,
 Eficienţa utilizării activelor circulante.
66
1. La o firmă se cunosc următoarele date:
lei
Nr. INDICATORI SIMBOL - an1 - -an 0 -
crt.
1. Stoc iniţial Si 120.000 100.000
2. Cumpărări C 170.000 160.000
3. Vânzări V 160.000 140.000
4. Stoc final Sf ? 120.000
Modificarea stocului final pe seama vânzărilor este de:

a) – 20.000 lei;
b) + 20.000 lei;
c) – 10.000 lei;
d) + 10.000 lei.
2. Creşterea activelor circulante cu 10% şi a celor imobilizate cu 8%în condiţiile

în care indicele cifrei de afaceri este 105%, semnifică:
a) accelerarea vitezei de rotaţie a activelor imobilizate şi a activelor circulante;
b) încetinirea vitezei de rotaţie a activelor circulante;
c) încetinirea vitezei de rotaţie a activelor imobilizate;
d) încetinirea vitezei de rotaţie a activelor în ritmuri diferite.
3. Veniturile din exploatare au crescut cu 15%, numărul de personal s-a redus

cu 10%, iar cheltuielile cu salariile au crescut cu 17%. Semnificaţii:
a) s-a redus productivitatea muncii şi cheltuielile cu salariile la 1 leu venituri;
b) s-a redus productivitatea muncii şi cheltuielile medii cu personalul;
c) a crescut productivitatea muncii, cheltuielile medii cu salariile şi cheltuielile cu
personalul la 1 leu venituri din exploatare;
d) a crescut productivitatea muncii şi s-au diminuat cheltuielile medii cu salariile.
stoc mediu  360

4. Relaţia , evidenţiază:
cifra de afaceri
a) numărul de rotaţii efectuate de stocul mediu pe an;
b) numărul mediu de zile de rotaţie a stocurilor care asigură realizarea cifrei de
afaceri;
c) eficienţa utilizării stocurilor;
d) intervalul mediu (în zile) în care trebuie să se vândă stocurile sezoniere.
5. Dacă indicele cifrei de afaceri = 150% şi indicele stocului mediu = 75%,

rezultă:
a) încetinirea vitezei de rotaţie cu 50 rotaţii pe an;
b) accelerarea vitezei de rotaţie cu 200%;
c) încetinirea vitezei de rotaţie cu 50 zile;
modificarea numărului de rotaţii pe an la 200%.
67
Cluj Napoca, 2016
68
Analiza potenţialului uman al firmei
8.1. Introducere
8.3.1. Analiza cantitativă privind forţa de muncă
8.3.2. Analiza productivităţii muncii
8.1. Introducere
Funcţionarea oricărei firme este de neconceput fără factorul

uman.
De aceea, în analiza economică se urmăreşte:
A. asigurarea cantitativă cu forţă de muncă;
B. eficienţa utilizării forţei de muncă.
– definirea noţiunilor utilizate în analiza forţei de muncă;

– cunoaşterea surselor de date privind analiza
potenţialului uman;
– cunoaşterea caracteristicilor modalităţilor de evaluare
cantitativă şi calitativă a potenţialului uman;
– stabilirea de modele de analiză factorială a forţei de
muncă.
– studenţii vor putea să definească noţiuni legate de

analiza potenţialului uman, cum ar fi: timp de lucru,
număr de salariaţi, productivitatea muncii;
– studenţii vor putea să evalueze productivitatea muncii
pe diferite nivele;
– studenţii vor putea să stabilească corelaţii între
indicatorii care exprimă potenţialul uman şi alţi
indicatori de efort sau de efecte.
69
Pentru unitatea de învăţare Analiza potenţialului uman., timpul
alocat este de 2 ore.

8.3.1.. Analiza cantitativă privind forţa de muncă
Dimensiunea cantitativă se referă la următoarele

aspecte:
– dinamica personalului, pe total şi pe categorii;
– circulaţia şi fluctuaţia personalului;
– utilizarea timpului de muncă;
– gradul de conflictualitate dintre salariaţi şi
conducerea firmei.
 Dinamica personalului se urmăreşte prin indicatorii:

– număr mediu de salariaţi, care se determină ca medie
aritmetică simplă rezultată din însumarea efectivelor
zilnice de salariaţi din luna respectivă, exclusiv zilele
de repaus săptămânal şi sărbători legale, raportat la
numărul total de zile lucrătoare din lună,
– număr mediu de colaboratori angajaţi pe bază de
convenţie civilă (se determină ca medie aritmetică
simplă);
– număr mediu de personal (salariaţi şi
colaboratori).
Modele de analiză:
n n
N  N1  N 0   Ni 1   Ni 0 , unde:
i 1 i 1
– N = numărul total de personal (scriptic = 1; din

baza de comparaţie = 0);
– i = structura personalului (salariaţi şi colaboratori;
pe categorii de activităţi: direct, indirect,
productive sau generale; pe meserii; pe categorii
de vârstă sau vechime; în funcţie de sex).
Dinamica personalului (N) se urmăreşte în
corelaţie cu evoluţia cifrei de afaceri (CA) şi a
productivităţii muncii (W), existând mai multe situaţii
posibile pornind de la modelul:
70
iN  iW
iQ 
100
Situaţii posibile:
1) dacă iN = 100, atunci iQ = iW
 în situaţia în care firma este asigurată cu personal la
nivelul planificat (al anului precedent), întreaga
modificare a producţiei se datorează modificării
productivităţii muncii;
2) dacă iN > 100, iar iW > 100 şi iW > iN, atunci iQ > 100
 firma este asigurată cu personal peste plan, iar
creşterea producţiei se datorează în cea mai mare
măsură creşterii productivităţii muncii;
3) dacă iN > 100, iar iW > 100 şi iW < iN, atunci iQ < 100 sau
iQ > 100
 firma este asigurată cu personal peste plan, iar
modificarea producţiei se datorează influenţei ambilor
factori;
4) dacă iN < 100, iar iW > 100, atunci iQ < 100 sau iQ > 100
 în primul caz, creşterea productivităţii muncii nu a
compensat reducerea numărului de angajaţi, ceea ce a
condus la diminuarea producţiei;
 în al doilea caz, firma a fost asigurată cu personal sub
nivelul planificat, iar producţia s-a majorat pe seama
creşterii productivităţii muncii.
Dacă se urmăreşte corelativ dinamica
personalului cu productivitatea muncii, se poate
calcula indicatorul “economia (depăşirea) relativă de
personal”, după modelul:
E(D )  N1  N 0  iQ(CA )
O altă corelaţie care trebuie respectată este:
1) iCA  iFs  i N , unde:
– iFs = indicele fondului de salarii realizat.
2) Eficienţa utilizării resurselor umane se face şi
prin corelaţia: i W / iFs . Evident, situaţia
favorabilă pentru firmă este aceea în care:
i W  iFs .
În ceea ce priveşte structura personalului se

urmăreşte:
– creşterea ponderii lucrătorilor direct productivi în
raport cu cei auxiliari;
– un raport corespunzător între personalul de
specialitate şi numărul de muncitori;
– creşterea nivelului de calificare, apreciată prin
71
coeficientul mediu al calificării (k c) :
kc 
 ni  ki , unde:
 ni
– ni = numărul de muncitori de calificarea “i”;
– ki = punctajul acordat clasei de calificare “i”.
Dacă k c1  k c 0 , rezultă o creştere a nivelului
de calificare a personalului.
– creşterea nivelului de instruire, considerând
următoarele trepte:
– superior;
– postliceal de specialitate sau tehnic de maiştri;
– liceal;
– profesional, complementar sau de ucenici;
– gimnazial;
– primar sau fără şcoală absolvită. Modelul de
determinare a nivelului mediu de calificare este:
ki 
 ni  pi , unde:
 ni
– ni = numărul de persoane cu nivelul de instruire
“i”;
– pi = punctajul acordat nivelului “i” de instruire.
Circulaţia şi fluctuaţia personalului se urmăresc
cu ajutorul indicatorilor:
– coeficientul intrărilor de personal (kI):
I
kI  ( 1) , unde:
N
– I = intrările de persoane angajate (angajările de
personal);
– N = numărul mediu de angajaţi.
– coeficientul ieşirilor de personal (kE):
E
kE  ( 1) , unde:
N
– E = ieşirile de personal, din cauze diferite
(transferuri, pensionări, demisii, desfacerea
contractelor de muncă şi de prestări servicii.
– coeficientul mişcărilor totale (kM):
I  E
kM 
N
– coeficientul de fluctuaţie (kF):
ES
kF  ( 1) , unde:
N
72
 ES = ieşiri din cauze subiective (din propria
iniţiativă a angajaţilor sau din concedieri ca
urmare a nerespectării disciplinei în muncă).
– coeficientul stabilităţii (ks):
Nv
ks  ( 1) , unde:
N
– Nv = numărul de persoane cu vechime în muncă.
 La nivel microeconomic, analiza utilizării timpului de

muncă se realizează pe baza următoarelor informaţii:
– fondul de timp calendaristic (Tc);
– fondul de timp corespunzător sărbătorilor legale,
zilelor de repaus săptămânal şi concediilor de odihnă
(TSRC);
– fondul de timp maxim disponibil (Tc – TSRC).
Indicatorii utilizării fondului de timp de lucru
maxim disponibil sunt:
– durata medie a zilei de lucru (dz):
Th
dz  , unde:
Tz
 Th = numărul total de om-ore lucrate într-o
anumită perioadă;1
 Tz = numărul total de om-zile lucrate într-o
anumită perioadă;
 durata medie a lunii de lucru (dl):
Tz
dl  , unde:
Ns
– Ns = numărul mediu de salariaţi din luna
respectivă;
– gradul de utilizare a zilei de lucru (gz):
ds
gz   100 , unde:
dz
– dz = durata legală a zilei de lucru;
– gradul de utilizare a lunii de lucru (gl):
dl
gl   100 , unde:
dll
– dll = durata legală a lunii de lucru.
Comparând aceşti indicatori cu cei realizaţi în
perioada precedentă, rezultă rezerve de timp pe seama
utilizării depline a timpului de lucru, care valorificate
se constituie în rezerve de producţie:
– rezerve în utilizarea zilei de lucru, exprimate în
om-zile (∆dz);
– rezerve în utilizarea lunii de lucru, exprimate în
73
om-zile (∆dl);
– rezerve totale de timp, exprimate în om-ore,
obţinute pe seama utilizării integrale a zilei şi a
lunii de lucru (∆dt).
Th 1 Tz 1 Th 0 Tz 0 Th 1 Th 0
dt  dt 1  dt 0      
Tz 1 Ns 1 Tz 0 Ns 0 Ns 1 Ns 0
Sporul de producţie posibil de realizat:
Q  dt  W h0 , unde:
– Wh 0 = productivitatea medie orară.
Gradul de conflictualitate se apreciază prin
două grupe de indicatori:
– indicatori privind conflictualitatea colectivă:
– numărul de greve;
– numărul de zile de grevă;
– numărul de grevişti.
– indicatori care cuantifică consecinţele acţiunilor
protestatare asupra indicatorilor de performanţă:
productivitatea muncii, cifra de afaceri, rezultatul din
exploatare etc.
8.3.2. Eficienţa utilizării forţei de muncă

Eficienţa utilizării forţei de muncă se exprimă prin
indicatorii productivităţii muncii.
Prin definiţie, productivitatea muncii reprezintă
capacitatea potenţialului uman de a crea, într-un anumit
interval de timp, un volum determinat de bunuri sau de
servicii.
Cuantificarea productivităţii muncii (W) se poate face
direct – prin raportarea rezultatelor de producţie la timpul de
muncă (forţa de muncă) utilizat(ă)
Q
W  , unde:
T
– Q = cantitatea de produse, bunuri sau servicii
obţinute;
– T = timpul necesar pentru realizarea acestora.
sau indirect – prin raportul dintre consumul de
timp şi rezultatele de producţie.
T
W  , unde:
Q
– T, Q au aceeaşi semnificaţie ca în
formula anterioară.
Pentru calculul productivităţii muncii în
unităţi valorice se pot folosi ca indicatori de rezultate:
producţia exerciţiului (Pe), cifra de afaceri (CA),
valoarea adăugată (Va).
74
Astfel, modelele de calcul a
productivităţii muncii vor fi:
Pe(CA )(Va )
Wa  , unde:
Ns
– Wa = productivitatea medie anuală;
– Pe, CA sau Va = indicatorii de rezultate obţinuţi în
cursul unui exerciţiu financiar;
– Ns = numărul mediu de salariaţi.
Pe(CA )(Va )
Wz  , unde:
Tz
– Wz = productivitatea medie zilnică;
– indicatorii de rezultate se exprimă în valori anuale;
– Tz = numărul total de om-zile lucrate într-o
anumită perioadă (un an).
Pe(CA )(Va )
Wh  , unde:
Th
– Wh = productivitatea medie orară;
– Th = numărul total de om-ore lucrate într-o
anumită perioadă (de regulă un an).
Pentru a stabili şi alţi factori de influenţă
asupra productivităţii muncii, aplicând procedeul
descompunerii pe fracţii, se pot determina şi alte
modele de calcul a indicatorului luat în analiză:
CA CA Fs
Wa   
Ns Fs Ns
  , unde:
a b
– Ns = numărul mediu de salariaţi;
– Fs = fondul anual de salarii;
– a = cifra de afaceri obţinută la un leu fond de
salarii;
– b = salariul mediu al unui angajat (S) .
CA Tz Th CA
Wa      Nz  Nh  Wh ,
Ns Ns Tz Th
unde:

– Ns = numărul mediu de salariaţi;
– Tz = numărul total de om-zile lucrate într-o
anumită perioadă;
– Th = numărul total de om-ore lucrate într-o
75
anumită perioadă;
– Nz = numărul mediu de zile lucrate de un angajat
într-un interval de timp dat;
– Nh = numărul mediu de ore lucrate pe zi de un
angajat;
– Wh = productivitatea medie orară.
Dacă în cadrul firmei se determină
productivitatea muncii pe activităţi, productivitatea
medie anuală (Wa ) va fi:
Wa 
 gi  Wai
, unde:
100
– gi = structura personalului pe activităţi;
– Wai = productivitatea medie anuală pentru
activitatea “i”.

Analiza pe plan cantitativ şi calitativ a forţei de muncă este deosebit de importantă
pentru fiecare entitate economică şi se poate realiza prin multiple modele de analiză, care au
rolul de a pune în lumină factorii de care depinde obţinerea de bune rezultate în firmă pe
seama factorului uman.

 număr de salariaţi,
 timp de lucru,
 eficienţa utilizării forţei de muncă.

1. Care este structura fondului de timp de muncă?
2. Care sunt formele productivităţii muncii şi ce legături există între ele?
3. Cu ce alţi indicatori economici se stabilesc corelaţii?
76
1. Indicele numărului mediu de salariaţi = 100%. Indicele activelor corporale =

200%. Indicele cifrei de afaceri = 150%.
Semnificaţii:
e) gradul de înzestrare tehnică s-a modificat cu 200%, iar productivitatea muncii cu
150%;
f) gradul de înzestrare tehnică a crescut cu 100%, în timp ce productivitatea muncii
a crescut cu 50%;
g) a scăzut eficienţa utilizării activelor corporale;
h) creşterea volumului datoriilor a condus, în aceeaşi măsură, la creşterea
productivităţii muncii.
2. La o firmă, în perioada de bază, numărul de muncitori a fost de 100 persoane.

Se prevede o creştere a acestuia pentru perioada viitoare cu 10% şi un indice al cifrei de
afaceri de 125%. În aceste condiţii, va avea loc:
a) o depăşire absolută a numărului de muncitori cu 10 persoane;
b) o economie absolută de 15 muncitori;
c) o depăşire absolută şi relativă cu 10 persoane, respectiv 15 persoane;
d) o depăşire absolută a numărului de muncitori cu 10 persoane şi o economie
relativă de 15 persoane.
3. Dacă indicele cifrei de afaceri este 90%, indicele numărului de personal este
82%, atunci:
a) productivitatea muncii creşte pe seama modificării cifrei de afaceri;
b) productivitatea muncii scade, fiind influenţată în acest sens atât de cifra de afaceri,
cât şi de numărul de personal;
c) productivitatea muncii scade pe seama scăderii cifrei de afaceri;
d) sporul de productivitate este determinat de reducerea accelerată a numărului de
personal faţă de reducerea cifrei de afaceri.
4. Dacă indicele cifrei de afaceri = 132% şi indicele productivităţii muncii este de

110%, dinamica numărului mediu de angajaţi este următoarea:
a) numărul de salariaţi s-a redus cu 20%;
b) creşterea productivităţii muncii a condus la scăderea numărului de angajaţi;
c) numărul de angajaţi a crescut cu 20%;
d) nu au avut loc mişcări de personal.
5. Indicele cifrei de afaceri este 110%, al productivităţii anuale este 112%, iar al
productivităţii zilnice este 111%. Aceasta semnifică:
a) creşterea numărului de personal şi a zilelor lucrate de o persoană;
b) creşterea numărului mediu de zile lucrate şi reducerea numărului de personal;
c) reducerea numărului de angajaţi şi a zilelor lucrate de o persoană;
d) creşterea numărului de angajaţi.
6. Dacă indicele numărului de zile lucrate pe an este 95%, indicele numărului de

ore lucrate pe zi este 100% şi indicele productivităţii muncii orare este 107%, atunci
influenţa numărului de zile lucrate pe an asupra productivităţii anuale a muncii este de:
a) - 5%;
b) 5%;
77
c) 0;
d) nu se poate determina.
Cluj Napoca, 2016
78
Analiza cheltuielilor efectuate de firmă
91.1. Introducere
9.3.1. Tipologia cheltuielilor
9.3.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor
9.3.3. Analiza cheltuielilor pe tipuri de activităţi desfăşurate de firmă
9.3.4. Analiza cheltuielilor de circulaţie
9.3.5. Analiza costurilor de producţie
9.3.6. Analiza principalelor tipuri de cheltuieli ale entităţii economice
9.1. Introducere
Printre factorii care exprimă efortul depus de firmă în realizarea
activităţii se situează pe plan central arsenalul de indcatori legaţi de
cheltuielile acesteia.
– cunoaşterea noţiunii de cheltuială, în raport de cea de plată

sau cost;
– cunoaşterea tipologiei cheltuielilor firmei;
– determinarea de modele de analiză a cheltuielilor în raport
de tipologia acestora.

cheltuială, plată, cost de producţie sau de desfacere;
– studenţii vor putea să stabilească modalităţi de structurare a
acheltuielilor;
– studenţii vor putea să modeleze fenomene legate de
cheltuieli;
– studenţii vor putea să identifice factori de reducere a
cheltuielilor firmei.
79
Pentru unitatea de învăţare Analiza cheltuielilor efectuate de firmă

Cheltuielile reprezintă valori plătite sau de plătit pentru:
– consumuri de stocuri, lucrări executate şi servicii
prestate de care beneficiază unitatea;
– cheltuieli cu personalul;
– executarea unor obligaţii legale sau contractuale;
– pierderi (reduceri ale beneficiilor economice);
– amortizări şi provizioane constituite.
Într-o accepţiune generală, costul reprezintă o sumă a
cheltuielilor cu factorii de producţie consumaţi, în vederea
realizării unei activităţi sau unui produs, într-o perioadă de
gestiune dată.
În ceea ce priveşte delimitarea cheltuieli/costuri se
disting următoarele categorii de cheltuieli:
– incorporabile în costuri;
– neincorporabile;
– supletive.
Cheltuieli incorporabile în costuri sunt cheltuielile
financiare care pot fi, la rândul lor:
– integral incorporabile (în sumă identică cu cele
înregistrate în contabilitatea financiară);
– cheltuieli calculate (diferă ca valoare faţă de cele din
contabilitatea financiară în funcţie de o serie de criterii,
cum ar fi:
– cheltuielile de folosinţă – acele cheltuieli care se
substituie cheltuielilor cu amortizările din
contabilitatea financiară şi care se calculează în
funcţie de valoarea actuală a imobilizărilor
corporale, de durata probabilă de viaţă. De aici
rezultă diferenţe în plus sau minus faţă de
amortismentul calculat în funcţie de normele
legale;
– cheltuielile substituibile provizioanelor pentru
riscuri şi cheltuieli înregistrate în contabilitatea
financiară;
– cheltuielile anticipate.
Cheltuielile neincorporabile sunt înregistrate ca atare (în
conturile de cheltuieli) în contabilitatea financiară, dar se exclud în
contabilitatea de gestiune, deoarece nu au o legătură directă cu
80
activitatea de exploatare. Exemple: cheltuielile cu amortizarea
cheltuielilor de constituire, cheltuielile cu provizioanele
reglementate, cheltuiala cu impozitul pe profit.
Cheltuielile supletive reprezintă cheltuielile incorporate în
costuri deşi ele nu figurează în contabilitatea financiară din raţiuni
juridice şi fiscale. Este vorba despre remuneraţia capitalurilor
proprii, remuneraţia întreprinzătorului individual.
Aceste “retratări” ale cheltuielilor reprezintă o etapă
indispensabilă pentru a obţine costul de producţie care să exprime
condiţiile normale de exploatare a întreprinderii.
9.3.1. Tipologia cheltuielilor
În analiza cheltuielilor prezintă interes şi tipologia acestora.
I. Cheltuielile întreprinderii care formează costul
producţiei se grupează în contabilitatea financiară pe trei paliere:
– cheltuieli de exploatare;
– cheltuieli financiare.
Criteriul folosit deci de legislaţia contabilă românească este
natura şi conţinutul economic al cheltuielilor.
Cheltuielile firmei se încadrează în:
a) Cheltuieli de exploatare, care cuprind:
– cheltuieli privind consumurile de materii prime şi
materialele consumabile; costul de achiziţie al
obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al
materialelor nestocate, trecute direct asupra
cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate;
valoarea animalelor şi păsărilor; costul mărfurilor
vândute şi al ambalajelor;
– cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi;
redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii; prime de
asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii
executate de terţi (colaboratori); comisioane şi onorarii;
cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul
de bunuri şi personal; deplasări, detaşări şi transferări;
cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii; servicii
bancare şi altele);
– cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi
protecţia socială şi alte cheltuieli cu personalul,
suportate de persoana juridică);
– alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe şi
debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi penalităţi;
donaţii şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind
activele cedate şi alte operaţii de capital etc.).
b) Cheltuieli financiare, care cuprind: pierderi din creanţe legate

de participaţii; cheltuieli privind investiţiile financiare cedate;
diferenţe nefavorabile de curs valutar; dobânzi privind
exerciţiul financiar în curs; sconturile acordate clienţilor;
pierderi din creanţe de natură financiară şi altele.
Cheltuielile cu amortizările şi provizioanele, precum şi
cheltuielile cu impozitul pe profit şi alte impozite, calculate
81
potrivit legii, se evidenţiază distinct, în funcţie de natura lor.
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii Contabilităţii
din România, cheltuielile sunt delimitate şi înregistrate sub aspect
real (mişcare de bunuri şi servicii) şi nu sub aspect monetar
(mişcare monetară).
Un asemenea demers conduce la considerarea fiecărui
exerciţiu ca un tot independent înregistrând cheltuielile pe măsura
angajării lor. Se practică deci o “contabilitate de angajamente” sau
“accrual accounting”.
Respectarea principiului specializării exerciţiilor impune
aplicarea de diverse tehnici de evidenţă a cheltuielilor:
– conturile de regularizări şi asimilate;
– conturile de stocuri pentru cumpărări neconsumate;
– amortismentele ca mecanisme de etalare pe o perioadă
de viaţă a valorii anumitor bunuri şi de măsurare a
consumului acestor bunuri pe mai multe exerciţii ca
urmare a uzurii;
– contabilizarea unor evenimente posterioare închiderii
exerciţiului dar anterioare închiderii conturilor, în toate
cazurile în care evenimentele au legătură directă cu
rezultatele exerciţiului încheiat;
– evidenţierea unor evenimente posterioare închiderii
conturilor şi care nu au legătură de cauzalitate cu
rezultatul exerciţiului încheiat.
II. În funcţie de comportamentul lor faţă de evoluţia
volumului fizic al producţiei, se disting:
– cheltuieli variabile;
– cheltuieli fixe (convenţional – constante).
Această grupare are sens şi prezintă importanţă.
Cheltuielile variabile cuprind acele cheltuieli care
îşi modifică volumul în mod corespunzător şi în acelaşi
sens cu modificarea volumului fizic al producţiei. Aşa
sunt:
– consumul de materii prime, materiale de bază, energie
electrică, abur, apă etc;
– consumul pentru necesităţi tehnologice;
– cheltuielile cu salarii pentru lucrătorii direct productivi
etc.
Expresia matematică a cheltuielilor variabile (Ch.v.)
constituie o funcţie (f) a volumului producţiei (Q) de
forma:
Ch.v. = f(Q) – pentru cheltuielile variabile totale;
ch.v. = f(Q) / Q – pentru cheltuielile variabile unitare.
Cheltuielile fixe se caracterizează prin aceea că mărimea
lor rămâne relativ neschimbată sau se schimbă în proporţii
nesemnificative, în cazul creşterii sau diminuării volumului
producţiei. În această grupă se pot include:
– cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor (calculate în
sistem liniar);
– cheltuielile cu chiriile plătite;
82
– salariile personalului retribuit în regie;
– consumurile de furnituri de birou;
– sume plătite pentru abonamente, cărţi, reviste;
– primele de asigurare.
Mărimea cheltuielilor fixe depinde în mare măsură
de factorul timp, motiv pentru care exprimarea matematică
a acestora este:
Ch.f. = f (t)
Pentru exprimarea cifrică a comportamentului cheltuielilor
faţă de volumul producţiei care le-a ocazionat se utilizează indicele
de variabilitate a cheltuielilor, calculat astfel:
Ch1  Ch 0 Ch1
 100  100  100
Ch 0 Ch 0
Iv   , unde:
Q1  Q 0 Q1
 100  100  100
Q0 Q0
 Ch = nivelul cheltuielilor;
 Q = volumul fizic al producţiei;
 0 = perioada precedentă (de bază);
 1 = perioada curentă.
Aşadar indicele de variabilitate se calculează ca raport între
modificarea procentuală a cheltuielilor în cauză şi modificarea
procentuală a volumului fizic al producţiei.
Indicele de variabilitate arată cu cât se modifică nivelul
cheltuielilor la o creştere a volumului producţiei cu 1%.
Exprimarea indicelui de variabilitate de maniera arătată
prezintă inconvenientul că intervalul de variaţie este deschis la
ambele capete (prin absurd am putea afirma că el ar putea varia de
la +∆ la –∆).
Totodată, indicele de variabilitate al unei cheltuieli oarecare nu
rămâne în permanenţă acelaşi; acesta se modifică în timp sub
influenţa unor factori:
– volumul fizic al producţiei;
– durata perioadei de analiză a cheltuielilor;
– caracterul cheltuielilor analizate.
Totuşi prin indicele de variabilitate se poate explica
caracterul cheltuielilor variabile:
1. la Iv =1, vorbim despre cheltuieli variabile proporţionale –
respectiv acele cheltuieli de producţie şi desfacere care se
modifică în acelaşi sens şi cu aceeaşi proporţie faţă de volumul
fizic al producţiei. Exemple:
– consumul de materii prime şi materiale direct
productive;
– consumul de ambalaje de producţie;
– salariul muncitorilor direct productivi etc.
Din cele arătate s-ar putea trage concluzia că pentru
un anumit produs se utilizează întotdeauna aceeaşi
cantitate de materie primă, care se poate obţine la acelaşi
83
preţ, iar prelucrarea ocazionează permanent aceleaşi
cheltuieli de manoperă şi că, deci, orice majorare sau
diminuare a volumului producţiei determină o comportare
proporţională a unor asemenea consumuri.
Practic însă, cheltuielile sunt supuse acţiunii a două
categorii de factori:
 pe de o parte, există factori care determină reducerea
consumurilor specifice:
– promovarea unui regim raţional de economii;
– reproiectarea produselor;
– reducerea cheltuielilor de aprovizionare;
– înlocuirea unor materii prime scumpe cu altele mai
ieftine;
– creşterea productivităţii muncii.
 pe de altă parte, o serie de factori duc la creşterea cheltuielilor:
– creşterea preţurilor de cumpărare pentru materii prime
şi materiale;
– majorarea salariilor şi asimilatelor acestora;
– creşterea tarifelor de transport.
Acţionând la anumite intervale de timp, aceşti
factori întrerup brusc proporţionalitatea cheltuielilor de
producţie şi determină evoluţia acestora pe o altă treaptă;
în aceste condiţii cheltuielile de producţie proporţionale
evoluează în salturi ascendente sau descendente.
2. pentru Iv >1, respectiv pentru cheltuieli care cresc mai repede
decât creşte volumul producţiei, vorbim despre cheltuieli
variabile progresive (supraproporţionale).
Aceste cheltuieli (progresive) au diferite cauze:
– scăderea productivităţii muncii;
– micşorarea randamentului unor utilaje şi instalaţii;
– creşterea tarifului de salarizare a personalului unităţii,
fără o creştere corespunzătoare a productivităţii muncii;
– utilizarea în fabricaţie a unor materii prime şi materiale
mai scumpe.
3. dacă Iv <1, vorbim despre cheltuieli variabile degresive
(subproporţionale).
Aceste cheltuieli se caracterizează prin faptul că la o
creştere a volumului producţiei prezintă o tendinţă de creştere, dar
într-o mai mică proporţie. Un astfel de comportament faţă de
volumul producţiei se regăseşte la:
– unele cheltuieli de întreţinere a spaţiului de producţie;
– consumurile de materiale auxiliare;
– cheltuielile cu remunerarea personalului auxiliar.
În desfăşurarea activităţii sale întreprinderea cunoaşte
şi alte două tipuri de cheltuieli corelate cu evoluţia producţiei:
– cheltuieli de producţie regresive;
– cheltuieli de producţie flexibile.
Cheltuielile de producţie regresive sunt acele cheltuieli
care, într-o perioadă de timp, scad semnificativ, în ipoteza că,
odată declanşat procesul de producţie se desfăşoară normal şi
84
volumul fizic al producţiei obţinute rămâne relativ constant.
Asemenea cheltuieli se întâlnesc în cazul unor instalaţii şi utilaje a
căror funcţionare are loc “la cald”, la punerea în funcţiune, după ce
o perioadă s-au aflat în “revizie la rece”.
În asemenea cazuri (furnale, oţelării electrice, centrale
electrice de termoficare) la punerea în funcţiune a agregatelor au
loc consumuri foarte mari de combustibil tehnologic după care
consumul are tendinţa să descrească. Evident, că privite pe o
perioadă de timp îndelungat, aceste cheltuieli rămân în esenţă
cheltuieli variabile.
Cheltuielile flexibile sunt acele cheltuieli care, variabile
fiind, evoluează alternativ după o perioadă în care se comportă
proporţional cu volumul producţiei, apare o altă etapă când
evoluează degresiv, apoi regresiv ş.a.m.d.
În timp ce cheltuielile variabile sunt determinate de
producţie, cheltuielile fixe sunt determinate de capacităţile de
producţie prin simpla lor existenţă. Deci aceste cheltuieli au I v
= 0.
În această categorie de cheltuieli în afara cheltuielilor
fixe propriu-zise se includ şi cheltuielile relativ-fixe, care
manifestă totuşi o anume sensibilitate faţă de modificarea
volumului fizic al producţiei:
– salariile personalului administrativ şi de conducere;
– cheltuielile cu protecţia mediului înconjurător;
– cheltuielile cu furniturile de birou;
– alte cheltuieli administrative etc.
Dependenţa dintre costuri şi producţie nu este strict liniară
de aceea se ia în considerare un domeniu de relevanţă2 în care
această dependenţă poate fi considerată rezonabil de liniară.
Stabilirea domeniului de relevanţă are o semnificaţie specială
pentru calculul costurilor fixe, deoarece acestea încep să varieze
neliniar dacă volumul producţiei creşte sau scade foarte mult
ieşind din interval. Deci costurile sunt fixe doar într-un domeniu
limitat al valorilor volumului de activitate. În afara acestuia,
costurile evoluează în trepte.
De aceea se utilizează uneori clasificarea costurilor fixe în:
– costuri angajate respectiv acele costuri care nu pot fi
nici eliminate şi nici reduse fără a produce un efect
major asupra profitului sau obiectivelor firmei.
Costurile angajate ale unei firme rămân constante chiar
dacă operaţiunile sale se reduc. De exemplu, chiria
clădirilor rămâne constantă, indiferent de volumul
activităţii. Costurile angajate sunt costuri pe termen
lung, legate de strategia de ansamblu a firmei şi ca
atare, ele trebuie luate în considerare pe orizont larg de
timp;
– costurile controlabile, care sunt stabilite pe termen
scurt sau mediu. Ele pot fi reduse fără a crea dereglări
85
majore şi imediate profitului sau obiectivelor firmei.
Exemple:
– cheltuielile privind cercetarea şi dezvoltarea;
– cheltuielile de publicitate şi de promovare a produselor;
– pregătirea şi perfecţionarea personalului.
O reducere permanentă a acestora poate fi în detrimentul
performanţelor firmei pe termen lung, dar pe termen scurt vor avea
aceleaşi efecte ca vânzarea clădirilor sau utilajelor.
Deosebirea dintre costurile angajate şi cele controlabile
poate fi imprecisă. Distincţia dintre ele depinde de frecvenţa cu
care conducerea doreşte să le revizuiască, ceea ce se întâmplă des
în perioadele de recesiune.
Sporirea impactului automatizării a făcut ca firmele să pună
accent tot mai mare pe operaţiunile de capitalizare, pe seama
reducerii celor cu manopera, ceea ce a mărit importanţa
tratamentului costurilor fixe. La tot mai multe firme costurile devin
tot mai fixe, lăsând tot mai puţină flexibilitate conducerii ceea ce
face ca deciziile privind costurile să fie tot mai importante, datorită
posibilităţii de a avea un orizont temporal mai întins.
III. În funcţie de purtătorul de cost distingem:
a) costuri directe care sunt identificabile şi măsurate în
momentul efectuării lor pe fiecare produs sau serviciu. În
această categorie intră cheltuielile cu materiile prime,
materialele şi manopera directă;
b) costuri indirecte respectiv costuri comune mai multor produse
sau producţiei în ansamblul său. Datorită eterogenităţii lor se
evidenţiază în mod indirect în unitatea de produs, iar
cuantumul lor unitar se obţine prin calcule contabile specifice,
respectiv cu ajutorul unor chei de repartiţie specifice fiecărui
produs.
IV. În funcţie de structura consumului de factori de
producţie putem vorbi de:
a) costuri materiale (cu munca trecută) - care includ cheltuielile
cu materii prime, materialele, combustibilul, energia,
amortizarea capitalului fix;
b) costuri salariale care cuprind cheltuielile cu forţa de muncă,
respectiv cheltuielile cu salariile şi cele asimilate salariilor (de
exemplu: indemnizaţiile de delegare-detaşare-transferare a
personalului).
Fără a exagera importanţa separării costurilor în
“materiale” şi “munca vie”, analiza economică şi financiară nu se
poate dispersa de o astfel de clasificare a costurilor, întrucât
aceasta permite calculul unor indicatori utilizaţi mai departe în
calculele macroeconomice (cum ar fi contribuţia unităţii la venitul
naţional).
V. În structura activităţilor desfăşurate de societăţile cu
profil de comerţ şi turism întâlnim:
a) cheltuieli de cazare;
b) cheltuieli de transport;
86
c) cheltuieli de alimentaţie publică;
d) cheltuieli de desfacere;
e) cheltuieli de circulaţie.
Activitatea de analiză a cheltuielilor vizează următoarele
aspecte:
– analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor;
– analiza cheltuielilor la nivelul firmei;
– analiza cheltuielilor pe feluri de activităţi;
– analiza de ansamblu a costului producţiei.
9.3.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor

În analiza dinamicii şi structurii cheltuielilor, punctul de
referinţă îl constituie natura cheltuielilor reflectată în contul de
profit şi pierdere, urmărindu-se, într-un interval de timp, evoluţia
cheltuielilor şi identificarea acelor cheltuieli care prin dimensiunea
lor, influenţează în mai mare măsură rezultatele activităţii.
Pentru a realiza venituri, respectiv profit, firma trebuie să
efectueze cheltuieli (există o corelaţie între venituri şi cheltuieli).
Sursa informaţională care stă la baza analizei de ansamblu
a cheltuielilor este contul de profit şi pierdere.
În mod similar cu gruparea cheltuielilor, sumele încasate
sau de încasat în decursul exerciţiului financiar (veniturile) se
disting pe trei paliere:
 venituri din activitatea curentă;
 venituri financiare.
Pentru analiza dinamicii cheltuielilor aferente veniturilor, a
factorilor de influenţă asupra acestora şi a identificării rezervelor
de creştere a profitabilităţii se foloseşte indicatorul “cheltuieli la
1000 lei venituri” (C/1000):
C / 1000 
 Chi  1000   gi  ci / 1000 , unde:
 Vi 100
–  Chi ,  Vi = suma totală a cheltuielilor şi
veniturilor;
– i = grupa de cheltuieli şi venituri (după criteriul naturii
lor);
– gi = structura veniturilor firmei;
– ci/1000 = cheltuieli din grupa “i” la 1000 lei venituri
din grupa “i”.
În ansamblul cheltuielilor firmei, cea mai mare pondere o
deţin cheltuielile de exploatare, ca urmare a faptului că se găsesc
în legătură directă cu obiectul de activitate al firmei.
În analiza cheltuielilor de exploatare se urmăreşte dinamica
şi structura acestora, precum şi nivelul lor la 1000 lei venituri din
exploatare.
Analiza cheltuielilor se va realiza pe fiecare cheltuială în
parte, în vederea identificării rezervelor de reducere a acestora.
87
Pentru a analiza cheltuielile efectuate la nivelul firmei se porneşte
de la criteriile de clasificare a acestora, respectiv nivelul cifrei de
afaceri
Indicatorii folosiţi sunt:
– cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri (C/1000):
C / 1000 
C
 1000 
 gi  ci / 1000 , unde:
CA 100
– C = suma totală a cheltuielilor dintr-o perioadă de timp;
– CA = cifra de afaceri din perioada de timp considerată;
– gi = structura cifrei de afaceri pe produse, lucrări sau
activităţi de tipul “i”;
– ci/1000 = cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri pentru
tipul “i” (produs, lucrare, activitate).
– cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri (considerată ca volum al
vânzărilor de bunuri, produse sau servicii:
n
CA   qi  pi , unde:
i 1
– qi = cantitatea de produse, bunuri sau servicii vândute;
– pi = preţul de vânzare al acestora sau tariful acestora,
exclusiv TVA.
C / 1000 
 qi  ci
 1000 , unde:
 qi  pi
 ci = costul fiecărui produs sau serviciu “i”;
Analizând cheltuielile prin acest model, factorii de
influenţă vor fi:
 structura valorică a producţiei vândute qi /  qi  ;
 raportul cost-preţ.
9.3.3. Analiza cheltuielilor pe activităţi desfășurate de firmă
La societăţile cu profil de turism şi comerţ, cheltuielile se

pot urmări pe feluri de activităţi:
– de cazare:
– de alimentaţie publică;
– de comerţ.
Indicatorii de analiză a cheltuielilor specifice activităţii de
cazare sunt:
– cheltuieli de cazare la 1000 lei încasări din cazare
(Cz/1000), calculate după modelul:
Ccz Lz  c z
Cz / 1000   1000   1000 , unde:
%cz Lz  ^ z
– Ccz, Îcz = cheltuielile sau încasările din cazare;
– Lz = număr de locuri – zile de cazare;
– cz = costul mediu pentru un loc-zi de cazare;
– ^ z = încasarea medie pe loc-zi de cazare.
88
9.3.4. Analiza cheltuielilor de circulaţie
Analiza cheltuielilor de circulaţie se urmăreşte cu

ajutorul indicatorului cheltuieli medii de circulaţie ( ch circ ):
Chcirc
ch circ   100 , unde:
D
– Chcirc = suma cheltuielilor de circulaţie3;
– D = volumul desfacerilor.
Analiza cheltuielilor de circulaţie se poate adânci şi
pe activităţi, utilizând modelul:
r ch 
 gi  rchi / 1000
, unde:
100
– r ch = rata medie a cheltuielilor de circulaţie la 1000 lei
cifră de afaceri;
– gi = structura cifrei de afaceri;
– rchi/1000 = rata cheltuielilor de circulaţie la 1000 lei
cifră de afaceri pe activităţi.
9.3.5. Analiza costurilor de producţie
Analiza cheltuielilor aferente activităţii industriale se

realizează cu ajutorul indicatorului “cost de producţie”.
Costul de producţie este un indicator sintetic care exprimă
eficienţa consumurilor de resurse, calitatea producţiei, calitatea
resurselor folosite pentru obţinerea producţiei.
Costul de producţie este determinat prin adăugarea la
costul de achiziţie al materiilor prime şi consumabilelor utilizate, a
costurilor înregistrate de întreprindere, care sunt direct atribuite
producerii acelui bun. În plus, costul de producţie mai cuprinde:
– o pondere rezonabilă din costurile înregistrate de
întreprindere care sunt numai indirect atribuite
producerii acelui bun, dar numai în măsura în care ele
se referă la perioada de producţie;
– în cazul activelor cu ciclu lung de producşie, dobânda
la capitalul împrumutat pentru finanţarea producerii
acelui bun, în măsura în care aceasta se acumulează în
raport de perioada de producţie.
Un activ cu ciclu lung de producţie este un activ
care necesită o perioadă substanţială de timp pentru a fi
gata pentru utilizare sau vânzare, cum sunt stocurile ce
necesită o perioadă substanţială de timp pentru a fi aduse la
stadiul de a fi vandabile: navele, aeronavele etc. Investiţiile
şi stocurile ce se produc în cantităţi mari, în mod repetat,
într-o perioadă scurtă de timp sau ciclu de producţie
normal, nu sunt active cu ciclu lung de producţie. Activele
89
care pot fi utilizate sau vândute în momentul în care au fost
achiziţionate nu sunt active cu ciclu lung de producţie.
În cazul activelor circulante, costurile de distribuţie
nu pot fi incluse în costurile de producţie.
9.3.6. Analiza cheltuielilor pe tipuri de cheltuieli ale entității

economice
Pornind de la tipologia cheltuielilor, analiza acestora se
poate adânci pe feluri de cheltuieli.
Cheltuielile materiale deţin, în general, o pondere
importantă în totalul cheltuielilor şi de aceea, în analiză se
urmăresc aspecte legate de:
– dinamica cheltuielilor materiale în raport cu volumul
producţiei sau al vânzărilor. Situaţia favorabilă pentru firmă
este aceea în care:
(i Q sau i CA )  i Cm , unde:
– iQ = indicele producţiei;
– iCA = indicele cifrei de afaceri;
– iCm = indicele cheltuielilor materiale.
– evoluţia cheltuielilor materiale în structura lor în raport
cu cifra de afaceri.
Pentru analiza factorială a cheltuielilor materiale se
utilizează indicatorul “Cheltuieli materiale la 1000 lei cifră
de afaceri”:
Cm (M  Mr )  E  Am  A
Cm / 1000   1000   1000
CA CA
unde:
– M = cheltuielile cu materiile prime şi materialele
consumabile;
– Mr = cheltuielile cu materialele recuperabile;
– E = cheltuielile cu energia şi apa;
– Am = alte cheltuieli materiale (cu obiectele de inventar,
cu lucrări de la terţi, cu ambalajele achiziţionate etc.);
A = cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor.
90
Analiza cheltuielilor firmei este o activitate care permite descoperirea de rezerve de
îmbunătăţire a activităţii şi poate utiliza un instrumentar larg de modele de analiză calitativă.

 cheltuieli
 cheltuieli materiale şi umane
 cheltuieli variabile şi fixe
 cheltuieli directe şi indirecte
 cheltuieli de producţie, de circulaţie, aferente serviciilor prestate.

1. Care este modalitatea de recunoaştere, evaluare şi analiză a cheltuielilor materiale ale
firmei?
2. Care sunt factorii de care depind cheltuielile cu personalul?
3. Cum se stabileşte un model de analiză a cheltuielilor în mărimi relative?
4. Care sunt factorii de care depind cheltuielile cu dobânzile bancare?
5. Ce modalităţi de reducere a cheltuielilor puteţi propune?
1. Cheltuielile cu dobânzile depind de:
a) volumul creditului şi rata inflaţiei;
b) volumul creditului şi rata dobânzii;
c) volumul creditului, rata dobânzii, perioada de creditare;
d) creditul comercial, rata dobânzii, perioada de creditare.
2. Analizând cheltuielile aferente veniturilor, s-a determinat o influenţă a

structurii veniturilor de + 200 lei la 1000 lei şi a cheltuielilor la 1000 lei venituri pe tipuri
de activităţi de + 200 lei la 1000 lei. Aceasta semnifică:
a) creşterea cheltuielilor aferente veniturilor cu 200‰;
b) diminuarea cheltuielilor aferente veniturilor cu 200‰;
c) înregistrarea de profit din activitatea firmei;
d) creşterea cheltuielilor aferente veniturilor cu 400‰.
91
3. Pentru a se fabrica un lot de produse finite s-au folosit 500 m.c. materii prime
achiziţionate cu 1.000 lei/m.c.. Nivelul previzionat al acestora a fost de 450 m.c., la
preţul de 900 lei/m.c.. Modelul de analiză a cheltuielilor cu materiile prime este: C mp = q
 a,
unde:- q = cantitatea de materii prime consumată;
- a = preţul de aprovizionare unitar.
Pe baza procedeului substituirilor în lanţ, rezultă o modificare a cheltuielilor cu
+ 95.000 lei, care se explică prin influenţa:
a) cantităţii consumate cu +50.000 lei şi a preţului de aprovizionare cu +44.000 lei;
b) cantităţii consumate cu +45.000 lei, a preţului de aprovizionare cu +50.000 lei;
c) cantităţii aprovizionate cu +11,11% şi a preţului de aprovizionare cu +12,35%;

d) cantităţii achiziţionate şi consumate cu +10% şi a preţului de aprovizionare cu
+13,46%.
4. Modelul de analiză a eficienţei cheltuielilor cu dobânzile bancare este:

10  k  d 10  V z  k  d
a) D / 1000   ;
Vk T
k d V k d
b) D / 1000   z ;
10  V k 10  T
k d V k d
c) D / 1000   z ;
Vk T
k d V k d
d) D / 1000   k .
Vz T
unde: - D/1000 = dobânzi la 1000 lei cifră de afaceri;
- k = cota de finanţare a activelor circulante din credite bancare;
- d = rata medie a dobânzii;
- Vz = viteza de rotaţie în zile a activelor circulante;
- T = numărul de zile din an.
5. Eficienţa cheltuielilor fixe depinde de suma cheltuielilor variabile, stabilită prin

modelul:
ΔCV
a)   1000 ;
V1
ΔCV
b)  1000 ;
V1
CV 0  R 0
c)  1000 ;
V0
CV 0  R 0
d) 1000   1000 , unde:
V1
- CV – cheltuieli variabile totale;
- R – rezultatul activităţii;
- V – veniturile totale.
92
6. Cum se apreciază situaţia unei firme la care în anul precedent cheltuielile cu
salariile au fost de 200.000 U.M., iar în anul curent acestea au crescut cu 10%, în timp ce
producţia a crescut cu 15%?
a) se realizează o economie relativă de 10.000 U.M.;
b) se realizează o economie relativă de –10.000 U.M.;
c) se realizează o depăşire relativă de 10.000 U.M.;
d) se realizează o depăşire relativă de –10.000 U.M..
Cluj Napoca, 2016
93
Analiza cifrei de afaceri
10.1. Introducere
10.3.1. Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri
10.3.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri
10.3.3. Analiza cifrei de afaceri pe stadii ale ciclului de viaţă al produselor
10.3.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitate de producţie şi cu cererea
10.3.5. Analiza ritmicităţii şi sezonalităţii cifrei de afaceri
10.3.6. Analiza calităţii activităţii/ produselor
10.3.7. Determinarea cifrei de afaceri minime în condiţii restrictive
10.1. Introducere
Între agenţii economici se manifestă în permanenţă relaţii de

schimb, astfel încât activitatea oricărei firme trebuie plasată în
context economic, financiar şi social.
Schimbul implică două mişcări în sens invers:
– una de transfer de bunuri şi servicii (flux real);
– una de transfer de monedă (flux financiar).
Desfăşurându-şi activitatea, fiecare firmă oferă pe
piaţă o cantitate de bunuri şi servicii. Totalitatea acestora,
prezentate pieţei la un moment dat, se numeşte oferta
producătorului sau prestatorului.
Dimensionarea activităţii economice se realizează
printr-o serie de indicatori de volum, de a căror mărime
depind şi alţi indicatori economici (cheltuielile firmei,
rezultatele activităţii, profitul acesteia, situaţia financiară de
ansamblu). Aceşti indicatori de volum dau expresia valorică a
procesului de producţie şi comercializare. Prin proces de
producţie sau comercializare, vom înţelege totalitatea
proceselor de utilizare a factorilor materiali, umani, financiari
şi naturali pentru obţinerea de produse, executarea de lucrări
sau prestarea de servicii.
Aceşti indicatori exprimă valoric producţia/vânzările
firmei şi sunt:
– producţia fizică;
– producţia fabricată;
– producţia vândută;
– cifra de afaceri.
Cifra de afaceri este expresia volumului activităţii de bază a
unei firme, adică însumează venituri din activitatea de
producţie cu venituri din activitatea de comercializare.
CA = Pv + Vv + Vs, unde:
– Pv = producţia vândută (venituri din vânzarea
94
produselor finite, a semifabricatelor, a produselor
reziduale, din lucrări executate şi servicii prestate,
din studii şi cercetări, din redevenţe, locaţii de
gestiune şi chirii, din activităţi diverse:
comisioane, servicii prestate în interesul
personalului, punerea la dispoziţia terţilor a
personalului unităţii, din valorificarea ambalajelor,
alte venituri realizate din relaţii cu terţii).
– Vv = venituri din vânzarea mărfurilor;
– Vs = venituri din subvenţii de exploatare aferente
cifrei de afaceri nete.
Potrivit normelor contabile în vigoare, cifra de afaceri
include valoarea mărfurilor sau a lucrărilor şi serviciilor la preţ de
facturare.
Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri urmăreşte
evoluţia acesteia pe total şi în funcţie de elementele sale
componente, precum şi eventualele schimbări structurale.
Scopul analizei cifrei de afaceri este:
– identificarea tipurilor de venituri din activitatea de
bază a firmei;
– evoluţia acestora în timp şi tendinţele lor viitoare;
– luarea în considerare a unor oportunităţi de afaceri,
astfel încât să se valorifice corespunzător
potenţialul material şi uman al firmei, precum şi
cele ale cererii manifestate pe piaţă.
– cunoaşterea conţinutului noţiunii de cifră de afaceri;

– definirea termenilor de venituri, venituri din exploatare;
– cunoaşterea caracteristicilor de evaluare a cifrei de
afaceri;
– stabilirea de modele de analiză a cifrei de afaceri;
– stabilirea de corelaţii între cifra de afaceri şi alţi
indicatori economici şi financiari.
– studenţii vor putea să definească termeni precum cifră

de afaceri, parg de rentabilitate, eficienţă a activelor,
calitate a produselor şi serviciilor;
– studenţii vor stabili modele de analiză a cifrei de
afaceri.
95
Pentru unitatea de învăţare Analiza cifrei de afaceri,
10.3.1.Analiza dinamicii şi structurii cifrei de afaceri

Urmăreşte :
– identificarea tipurilor de venituri din activitatea de
bază a firmei;
– evoluţia acestora în timp şi tendinţele lor viitoare;
– luarea în considerare a unor oportunităţi de afaceri,
astfel încât să se valorifice corespunzător
potenţialul material şi uman al firmei, precum şi
cele ale cererii manifestate pe piaţă.
Dinamica cifrei de afaceri - indicatori:
– modificarea absolută a cifrei de afaceri (△CA);
– abaterea relativă a cifrei de afaceri (△CA); –
indicele cifrei de afaceri (iCA).
! - abaterile se
pot calcula în
valori curente
sau - în valori
comparabile.
. cifra de afaceri reală –determinată în funcţie de
indicele de inflaţie (indicele preţurilor de consum). Exemplu :
La o societate comercială la 31 decembrie N, cifra de afaceri
a fost de 750.000 lei.
La sfârşitul exerciţiului financiar următor, cifra de afaceri a
fost de 850.000 lei.
Pentru anul respectiv indicele de inflaţie a fost de 130,3%
→
1
– CA0 =
850.000 –
750.000 =
= +100.000
lei
(13,33%).
96
În preţuri reale,
CA1
△CA r = 97.659,25 lei (-13,0200).
Interpretare: cifra de afaceri a crescut în preţuri
curente cu 100.000 lei, respectiv cu 13,33%.
În realitate, având în vedere indicele inflaţiei, cifra de
afaceri s-a diminuat cu 13,02%, adică cu 97.659,25 lei.
10.3.2. Analiza factorială a cifrei de afaceri

Principalii factori de influenţă sunt:
– cantitatea de produse vândute;
– preţul de vânzare al unui produs;
– numărul de turişti;
– numărul de locuri de servire;
– numărul de cumpărători; – durata sejurului;
– încasările medii zilnice etc.
Modelele statistico-matematice sunt:
CA = q *p , unde:
– q = cantitatea de produse vândute; – p = preţul unitar
de vânzare.
CA
CA Ae *
= , unde:
Ae
– Ae = activele
din exploatare din exploatare (imobilizate şi
– CA/Ae = cifra de afaceri la un leu active din
exploatare.
Ac Ai Aia CA
CA = Ae * * * *
Ae Ac Ai Aia
unde:
– Ae = active din exploatare;

– Ac/Ae = activele circulante la un leu active din
exploatare (ponderea activelor Ae
circulante În total
active exprimată în
coeficienţi);
97
– Ai/Ac = raportul active imobilizate - active circulante;
Aia
– Aia/Ai = compoziţia tehnologică a capitalului;
– CA/Aia = viteza de rotaţie a imobilizărilor corporale
active.
10.3.3. Analiza cifrei de afaceri pe stadii ale ciclului de

viaţă al produselor
Cifra de afaceri este influenţată de etapele ciclului de

viaţă al produselor:
– în faza de pregătire a producţiei, cifra de afaceri este nulă
sau foarte scăzută;
– în faza de lansare şi de ascensiune, rata creşterii cifrei de
afaceri este accentuată;
– în faza de maturitate, cifra de afaceri este ridicată;
– în faza de declin, cifra de afaceri se reduce la rândul ei.
Analiza cifrei de afaceri din acest punct de vedere
urmăreşte asigurarea unei concordanţe între posibilităţile de
producţie (comercializare) şi cererea solvabilă de pe piaţă şi,
pe această bază, fundamentarea previziunilor privind
perioadele viitoare.
10.3.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea

de producţie şi cu cererea
Capacitatea de producţie (comercializare) este dată

de volumul de producţie (vânzări) posibil a se obţine în
condiţiile utilizării depline a utilajelor, forţei de muncă şi a
timpului disponibil.
Indicatorii folosiţi sunt:
a) gradul de utilizare a capacităţii de producţie (GUC):
productia fabricata(vanzarile de marfuri)

GUC   100
capacitatea de productie(comercializare)
– dacă GUC < 100, rezultă existenţa unor rezerve de
creştere a producţiei (vânzărilor) fără investiţii
suplimentare;
b) gradul de satisfacere a cererii (GSC):
cerereaestimata
GSC   100
CA
– dacă GSC > 100, rezultă că piaţa are posibilitatea
de a absorbi produsele firmei;
98
c) gradul de valorificare a producţiei (mărfurilor) (GU):
CA
GU   100
productia fabricata ( stocul de marfuri)
– dacă GU > 100, va avea loc o reducere a
stocurilor.
10.3.5. Analiza ritmicităţii şi sezonalităţii cifrei de afaceri
Prin ritmicitate se înţelege realizarea cifrei de

afaceri în parametri stabiliţi, nu numai pe întregul an, ci şi pe
perioade mai scurte de timp: trimestre, luni, decade,
săptămâni, zile.
Criteriile de apreciere a ritmicităţii sunt:
1. ponderea vânzărilor pe subdiviziuni de timp;
2. indicii vânzărilor pe subdiviziuni de timp;
3. coeficientul mediu al ritmicităţii ( k r ) (calculat în
acelaşi mod ca şi coeficienţii de structură ai cifrei
de afaceri.
Sezonalitatea este o caracteristică de bază a
activităţii comerciale şi depinde de o serie de factori, cum ar
fi:
– condiţiile climaterice;
– specificul producţiei unor bunuri de consum;
– tradiţii şi obiceiuri etc.
Măsurarea sezonalităţii se realizează printr-o serie de
coeficienţi:
CA
ks  , unde:
CA
– CA = cifra de afaceri medie pe subdiviziuni de
timp;
– CA = cifra de afaceri medie pe an.
Cu cât valoarea acestui coeficient se îndepărtează de

1, cu atât caracterul sezonier al fenomenului este mai
pronunţat şi invers, cu cât se apropie de 1, cu atât
sezonalitatea se atenuează.
G 
n   g 2i 1
, unde:
n 1
– G = coeficientul de concentrare sezonieră;
– n = numărul de termeni ai seriei;
– gi = ponderea cifrei de afaceri pe subdiviziuni de
timp în cifra de afaceri anuală.
Cu cât valoarea acestui coeficient se apropie de 0, cu
atât cifra de afaceri se distribuie mai uniform în timp.
Apropierea de 1 arată o concentrare a vânzărilor pe
anumite perioade ale anului.
99
Sezonalitatea antrenează o serie de consecinţe
economice şi sociale:
– eficienţa utilizării resurselor materiale şi umane;
– creşterea ratelor de rentabilitate în perioada
sezonieră;
– creşterea mai rapidă a cheltuielilor decât veniturile
în extrasezon etc.
Calitatea exprimă gradul în care un produs sau un serviciu
satisface exigenţele clienţilor din punct de vedere al
caracteristicilor:
– tehnice (randament, viteză de lucru, durabilitate
etc.);
– psihosenzoriale (determinate din punct de vedere
estetic, ergonomic, organoleptic etc.);
– economice (preţ, randament etc.);
– socio-economice (ca efecte asupra medicului, a
sănătăţii oamenilor).
10.3.6. Analiza calităţii / produselor

Calitatea activităţii de turism se analizează pe baza
indicatorului calitatea prestaţiilor (cp).
Cuantificare:
nr
cp  ( 1) , unde:
Npt
– nr = numărul reclamaţiilor sau al turiştilor care
depun reclamaţii;
– Npt = numărul total al prestaţiilor turistice sau al
turiştilor.
vr
cp  ( 1) , unde:
CA
– vr = valoarea prestaţiilor reclamate;
– CA = valoarea totală a prestaţiilor.
Calitatea mărfurilor comercializate se apreciază pe
baza următorilor indicatori:
– suma cheltuielilor ocazionate de remedierea
mărfurilor în perioada de garanţie;
– valoarea mărfurilor returnate de cumpărători din
motive de calitate;
– ponderea mărfurilor returnate în total realizări;
– numărul de reclamaţii din motive de calitate;
– valoarea medie a stocurilor de mărfuri lent sau
greu vandabile din cauza calităţii
necorespunzătoare;
– valoarea reducerilor de preţuri la mărfurile de
calitate necorespunzătoare;
– punctajul total al caracteristicilor produsului “X”:
100
Pt   i ij  p ij , unde:
( i )( j )
– iij = indicele caracteristicii “i” la produsul “j”;

– pij = punctajul acordat caracteristicii “i” la
produsul “j”.
Pentru aprecierea calităţii produselor pe bază de
punctaje, se parcurg următoarele etape:
a) stabilirea listei însuşirilor calitative ale produsului
(ale caracteristicilor);
b) definirea ordinii de importanţă a fiecărei însuşiri;
c) aprecierea fiecărei însuşiri cu un anumit număr de
puncte;
d) calculul punctajului total.
– coeficientul mediu al calităţii unui produs:
kc 
 qi  ki 
 gi  ki
, unde:
 qi 100
– qi = cantitatea de produse din clasa de calitate “i”;
– ki = clasa de calitate “i”;
– gi = ponderea produselor de calitate “i” în total.
Principalele criterii de grupare a produselor pe
clase de calitate sunt reflectate de normele interne sau
uzual folosite care reglementează parametrii de calitate a
unui produs (serviciu).
– preţul mediu de vânzare pentru un produs:
p 
 qi  pi 
 gi  pi
, unde:
 qi 100
– qi = cantitatea de produse din clasa de calitate “i”;
– gi = ponderea produselor de calitate “i” în total;
– pi = preţul de vânzare pentru clasa “i”.
– coeficientul mediu al calităţii pentru produse echivalente
(k ce) (în cazul unui produs clasificabil pe clase):
k ce 
 qi  kei 
 gi  kei
, unde:
 qi 100
– qi = cantitatea de produse din clasa “i”;
– gi = ponderea produselor din grupa “i” în total;
– kei = coeficienţii de echivalenţă ai produselor.
Dacă se urmăreşte compararea nivelului calităţii
pentru o clasă de produse comparabile, se utilizează
indicatorii:
– valoarea produselor de calitate superioară în total;
– coeficientul mediu global al calităţii
– k gc 
 gi  k ci
, unde:
100
– gi = ponderea produsului “i” în total;
– kci = coeficientul mediu al calităţii produsului “i”.
În legătură cu calitatea produselor şi serviciilor
101
producţiei, se calculează următorii indicatori:
– gradul de înnoire (al produselor şi serviciilor) (Gn):
n
Gn  , unde:
N
– n = numărul de produse (servicii) noi şi
reproiectate;
– N = numărul total de produse (servicii).
– ponderea produselor noi şi reproiectate în total:
vn
Gn  , unde:
CA
– vn = valoarea produselor noi şi reproiectate;
– CA = cifra de afaceri.
10.3.7. Determinarea cifrei de afaceri minime în condiţii

restrictive
Pentru fiecare firmă este important să se determine

producţia pentru care se obţin rezultatele scontate. În acest
scop, decizia financiară se bazează pe corelaţia care se
manifestă între volumul de activitate şi cheltuielile fixe şi
variabile ale activităţii.
Această corelaţie se exprimă cu ajutorul următorilor
indicatori:
1. punctul de echilibru (pragul de rentabilitate);
2. factorul de acoperire;
3. intervalul de siguranţă (marja de siguranţă);
4. coeficientul de siguranţă dinamic;
5. coeficientul pârghiei de exploatare.
Analiza pragului de rentabilitate (analiza cost-volum-
profit) pe baza indicatorilor mai sus enumeraţi porneşte de la
ipoteza “intervalului relevant”. Intervalul relevant reprezintă
acel interval de producţie în care se anticipează că firma va
lucra în viitor şi care este echivalentul capacităţii normale de
producţie. În acest interval, preţul unitar de vânzare al
produselor şi cheltuielile variabile unitare se consideră
constante. În afara acestui interval, deoarece toate cheltuielile
devin variabile (vezi ipoteza variaţiei în scară a cheltuielilor
fixe), această modalitate de calcul nu mai oferă un suport real
pentru decizii optime.
1. Calculul şi analiza pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate “0” (punctul de echilibru,
punctul critic, punctul mort) corespunde acelei cantităţi de
produse vândute la care firma nu realizează nici profit, nici
pierdere. Rezultă deci că la acel nivel al producţiei şi
vânzărilor, cheltuielile sunt integral acoperite cu venituri.
Orice cantitate vândută peste acest nivel va genera profit, iar
în situaţia inversă, datorită faptului că nu se pot acoperi
102
integral cheltuielile fixe, firma va înregistra pierderi.
Punctul de echilibru se poate determina prin mai
multe procedee, dintre care vom utiliza procedeul:
 aritmetic;
 al marjei de contribuţie.
I. Procedeul aritmetic
Cazul nr. 1
Pentru stabilirea pragului de rentabilitate 0 la nivelul
unui produs sau al unei firme cu producţie omogenă se
utilizează relaţiile:
P  V  C  q  p  (q  cv  CF)  q(p  cv )  CF ,
unde:
– V = suma veniturilor;
– C = suma cheltuielilor;
– q = cantitatea de produse fabricată şi vândută;
– p = preţul de vânzare unitar;
– cv = cheltuielile variabile unitare;
– CF = suma cheltuielilor fixe.
Pragul de rentabilitate 0 (punctul mort) (qm) se
stabileşte pentru un profit nul astfel:
CF
qm  , unde:
p  cv
– p = preţul de vânzare unitar;
Rezultă de aici că un prag de rentabilitate scăzut se
realizează atunci când:
– cheltuielile fixe se reduc;
– diferenţa dintre preţul unitar şi cheltuielile
variabile se majorează.
În situaţia unor produse omogene, este necesar să se
parcurgă următoarele etape:
1) determinarea preţului mediu de vânzare al unui produs
(p ) :
p 
 qi  pi 
 gi  pi
, unde:
 qi 100
– qi = cantitatea de produse fabricată din grupa “i”;
– pi = preţul unitar de vânzare al produselor din
grupa “i”;
– gi = structura producţiei.
2) stabilirea cheltuielilor variabile unitare (cv ) :
cv 
 qi  cvi 
 gi  cvi
, unde:
 qi 100
– qi = cantitatea de produse fabricată din grupa “i”;
103
– gi = structura producţiei;
– cvi = cheltuielile variabile pentru grupa “i”.
3) calculul producţiei de fabricat şi comercializat  qm 
după modelul:
CF
 qm 
p  cv
, unde:
– p = preţul mediu unitar de vânzare;

– cv = cheltuielile medii unitare.
4) determinarea cantităţilor pe produse (qim):
qim 
gi   qm , unde:
100
– gm = au aceleaşi semnificaţii ca în modelele
anterior utilizate.
5) stabilirea nivelului valoric al producţiei pe total şi pe
fiecare produs în parte:
CAm   qm   p
CAm   qim  pi
CAi  qim  pi , unde:
– simbolurile folosite au semnificaţie identică celor
din etapele precedente.
Cazul nr. 2
În situaţia în care sortimentaţia este diversificată,
determinarea pragului de rentabilitate “0” presupune calculul
valoric al acestuia (CAm):
CF
CAm  , unde:
1 
 q  cv
CA
– CF = suma cheltuielilor fixe;
–  q  cv = suma cheltuielilor variabile;
– CA = cifra de afaceri obţinută în condiţii normale;
–  q  cv = ponderea cheltuielilor variabile în
CA
cifra de afaceri.
Cazul nr. 3
Pragul de rentabilitate se poate determina şi ca dată
aproximativă la care se va atinge, dată fiind previziunea
vânzărilor până la sfârşitul exerciţiului financiar, după relaţia:
qm (CAm )  12
, unde:
q (CA ) previziona t
– qm(CAm) = pragul de rentabilitate “0” (cantitativ
şi valoric);
– q(CA) previzionat = producţia estimată pentru
104
exerciţiul financiar în cauză.
Cazul nr. 4
În stabilirea nivelului minim al vânzărilor se poate
pleca şi de la nivelul previzionat (stabilit în adunarea generală
a asociaţilor/acţionarilor) al dividendelor.
Etape de lucru:
1) stabilirea sumei totale a dividendelor de plătit (D):
D  Cs  d , unde:
– Cs = capitalul social;
– d = rata dividendelor (rata rentabilităţii financiare).
2) dacă din profitul net o parte se reţine la dispoziţia firmei
(cf), atunci suma totală a profitului (Pn) va fi de:
Pn  D  Pn  cf
Rezultă că:
D
Pn 
1  cf
 indicatorii au aceleaşi semnificaţii ca în modelele
din etapele precedente.
3) Cunoscând suma profitului net (Pn) şi a impozitului pe
dividende (i), se poate determina volumul profitului brut
total (Pb):
Pn
Pb 
1 i
4) Stabilirea cifrei de afaceri impune cunoaşterea ratei marjei
nete (brute), determinată după modelele:
Pn
rmn   100 ,
CA
respectiv
Pb
rmb   100 , unde:
CA
– Pn = profitul net;
– Pb = profitul brut;
– CA = cifra de afaceri.
Prin urmare, cifra de afaceri de realizat va fi de:
Pn
CA   100 ,
rmn
sau
Pb
CA   100
rmb
105
Pragul de rentabilitate “x”
În varianta în care firma urmăreşte să stabilească
nivelul producţiei (vânzărilor pentru care să-şi acopere
integral cheltuielile şi să realizeze şi un profit scontat – pragul
de rentabilitate “x”), se va determina pragul de rentabilitate x,
după modelele:
CF  P
qx 
p  cv
CF  P
 qx 
p  cv
CF  P
CAx  ,
1 
 q  cv
CA
unde simbolurile indicatorilor au fost păstrate de la modelele
de mai sus.
Analiza pragului de rentabilitate se poate realiza şi cu ajutorul
marjei de contribuţie (marja asupra cheltuielilor variabile).
Marja contribuţiei totale (Mct) este egală cu
vânzările minus cheltuielile variabile.
Pe unitatea de produs, dacă preţul de vânzare şi
cheltuielile variabile sunt constante, marja contribuţiei unitare
(mc) este aceeaşi. Fiecare unitate de produs vândută va genera
o marjă a contribuţiei. Când se obţine o contribuţie totală
suficientă pentru a se acoperi cheltuielile fixe, se atinge
pragul de rentabilitate “0” (qm).
CF
qm  , unde:
mc
– CF = cheltuielile fixe;
– mc = marja contribuţiei pe produs.
Rezultă că procedeul marjei de contribuţie este o
reformulare a celui privind pragul de rentabilitate
determinat prin procedeul aritmetic.
La fel, pragul de rentabilitate “x” (qx) se stabileşte
astfel:
CF  Px
qx  , unde:
mc
– CF = cheltuielile fixe;
– Px = profitul ţintă (estimat);
– mc = marja contribuţiei.
Factorul de acoperire (Fa) este un indicator care exprimă
raportul dintre marja asupra cheltuielilor variabile şi preţul
unitar de vânzare/cifra de afaceri. Modelele de analiză a
factorului de acoperire sunt:
p  cv
Fa   100 , unde:
p
106
– p = preţul unitar de vânzare;
CA  Ch var
Fa   100 , unde:
CA
– Chvar = suma cheltuielilor variabile;
CF
Fa   100
qm  p
Factorul de acoperire este un indicator complementar
marjei asupra cheltuielilor variabile, de unde rezultă că
exprimă rata marjei contribuţiei.
Calculul şi analiza factorului de acoperire va conduce
la următoarele concluzii:
– dacă o firmă vinde o gamă de produse caracterizate prin
marje asupra contribuţiei diferite, produsul care generează
cel mai mare profit va fi şi produsul care suportă o parte
mai mare din cheltuielile fixe ale firmei;
– valoarea acestui indicator oferă suport în deciziile privind
sortimentaţia firmei, astfel încât să fie orientate vânzările
spre acele produse cu o mai mare rentabilitate, în vederea
înregistrării unui profit mai mare.

Analiza cifrei de afaceri a unei rirme se poate desfăşura pe planuri multiple, în raport de
nevoile de informare solicitate şi presupune folosirea de modele variate şi de instrumente de
lucru care au la bază instrumente matematice.

 cifra de afaceri netă
 factorii de influenţă asupra cifrei de afaceri
 stadiile ciclului de viaţă al produselor
 indicatorii care exprimă capacitate de producţie/ ofertă
 ritmicitatea vînzărilor
 sezonalitatea cifrei de afaceri
 calitatea şi evaluare ei prin cifra de afaceri
 pragul de rentabilitate şi indicatorii conecşi

1. Care este semnificaţia utilizării cifrei de afaceri în evaluarea dimensiunii firmei?
2. Ce modele de analiză factorială a cifrei de afaceri se pot aplica la nivelul firmelor
cunoscute şi care sursa de date utilizată?
107
1. În anul precedent cifra de afaceri a fost de 200.000 u.m., iar activele circulante
de 25.000 lei. Se prevede o accelerare a vitezei de rotaţie cu 2 rotaţii pe an. Dacă se
estimează un volum al cifrei de afaceri pentru anul următor de 225.000 lei, activele
circulante vor însuma:
a) 37.500 lei;
b) 22.500 lei;
c) 28.125 lei;
d) 33.333,33 lei.
2. Dacă indicele cifrei de afaceri  100Î, iar indicele stocului mediu  100Î,
rezultă:
a) creşterea numărului de rotaţii pe an efectuate de stocuri, majorarea eficienţei
utilizării stocurilor şi diminuarea necesarului relativ de stocuri pentru realizarea
cifrei de afaceri;
b) creşterea numărului de zile pentru o rotaţie a stocurilor;
c) diminuarea eficienţei utilizării stocurilor şi a numărului de zile pentru o rotaţie
înregistrată de stocuri;
d) reducerea consumurilor materiale.
3. Mărimea creanţelor comerciale depinde de doi factori direcţi: cifra de afaceri

medie zilnică şi durata medie de încasare. Din următoarea situaţie: vânzări lunare 12
mii lei, perioada medie de încasare a clienţilor 5 zile, rezultă un sold al contului clienţi
de:
a) 6.000 lei;
b) 4.000 lei;
c) 2.000 lei;
d) 3.000 lei.
108
4. Pragul de rentabilitate 0 creşte dacă:
a) indicele preţului unitar devansează indicele cheltuielilor variabile unitare;
b) cheltuielile variabile cresc într-un ritm mai accentuat decât cheltuielile fixe;
c) indicele preţului unitar devansează indicele cheltuielilor fixe;
d) diferenţa dintre preţul unitar şi cheltuielile variabile se diminuează.
5. La o firmă cheltuielile fixe sunt de 100.000 lei şi se estimează creşterea lor cu

15Î. Marja asupra cheltuielilor variabile este de 50 lei/unitate de produs. În aceste
condiţii, punctul critic se modifică de la……..la……:
a) 2.300 la 2.000 unităţi de produs;
b) 2.000 la 1.818 unităţi de produs;
c) 2.000 la 2.300 unităţi de produs;
d) 2.300 la 1.818 unităţi de produs.
6. Factorul de acoperire (Fa) se determină după modelul:

p  cv
a) Fa   100 ;
p
CF  Px
b) Fa   100 ;
qm  p
CA  CV
c) Fa   100 ;
CA
CF  CV
d) Fa   100 .
CA
unde: - p = preţul unitar;
- cv = cheltuielile variabile unitare;
- CF = suma cheltuielilor fixe;
- Px = profitul estimat;
- qm = pragul de rentabilitate o;
- CV = suma cheltuielilor variabile.
7. Marja de siguranţă (intervalul de siguranţă) exprimă:

a) rentabilitatea afacerii;
b) flexibilitatea afacerii;
c) capacitatea firmei de a rezista concurenţei de pe piaţă;
d) data aproximativă la care se va atinge pragul de rentabilitate.
8. Cifra de afaceri este de 50.000 lei, iar cheltuielile aferente se ridică la 40.000
lei, din care cheltuieli cu personalul 15.000 lei. Dacă cheltuielile cu personalul cresc cu
10% pentru a se realiza acelaşi profit, cifra de afaceri trebuie să crească cu:
a) 3,5%;
b) 3%;
c) 4,5%;
d) 5%.
109
Cluj Napoca, 2016
110
Analiza profitabilităţii activităţii
11.1. Introducere
1.3.1.Analiza profitaboilităţii evaluate în mărimi absolute
1.3.2. Analiza ratelor de profitabilitate
11.1. Introducere
Desfăşurararea unei activităţi economice pe baza

continuă impune obţinerea de rezultate favorabile din
activitate, respectiv de profit.
– cunoașterea noţiunii de profitabilitate;

– definirea termenilor de profit şi elemente generatoare
de profit;
– cunoașterea caracteristicilor de cuantificare a
indicatorilor de profitabilitate.

profit, profitabilitate;
– studenţii vor putea să diferențieze profitabilitatea de
rentabilitate;
– studenţii vor putea să evalueze modul de determinare
a indicatorilor de profitabilitate;
– studenţii vor putea să identifice acei parametri care
influenţează asupra ratelor de profitabilitate.
111
Pentru unitatea de învățare Analiza profitabilităţii

activităţii

11.3.1. Indicatorii de profitabilitate evaluate în mărime
absolută
Indicatori de profitabilitate – exprimă eficienţa

întreprinderii la realizarea de profit din resursele disponibile:
– Rentabilitatea capitalului angajat – reprezintă profitul
pe care îl obţine întreprinderea din banii investiţi în
afacere:
Profitul inaintea platii dobanziisi impozitului pe profit

Capitalul angajat
– Marja brută din vânzări:
Profitul brut din vanzari
 100
Cifra de afaceri
11.3.1. Analiza profitabilităţii în sumă absolută

Ca indicator absolut al profitabilităţii, rezultatul
financiar pozitiv (profitul) este o consecinţă a unei afaceri,
dar şi o premisă pentru noi afaceri (investiţii).
Sursa informaţională pentru analiza profitabilităţii este
contul de profit şi pierdere.
Modelele de analiză a profitului/pierderii sunt:
RE  VE  CE , unde:
– RE = rezultatul din exploatare;
– VE = veniturile din exploatare;
– CE = cheltuielile de exploatare.
RF  VF  CF , unde:
– RF = rezultatul financiar;
– VF = veniturile financiare;
– CF = cheltuielile financiare.
RC  RE  RF , unde:
– RC = rezultatul curent.
112
Rb  RE  RF  Rextr , unde:
– Rb = rezultatul brut al activităţii. Rn  Rb  Ip ,
unde:
– Rn = rezultatul net;
– Ip = cheltuiala cu impozitul pe profit/venit.
În analiza profitabilităţii se pot utiliza şi marjele. De
exemplu:
A. pentru o firmă cu profil de comerţ, rezultatul se poate
determina astfel:
1. Venituri din vânzarea mărfurilor
2. Costul mărfurilor vândute
3. Marja comercială (3 = 1 – 2)
4. Cheltuieli de desfacere
5. Marja asupra cheltuielilor de exploatare (5 = 3 – 4)
6. Alte venituri din exploatare
7. Rezultatul din exploatare (7 = 5 + 6)
B. dacă se pot departaja cheltuielile în variabile şi fixe,

directe sau indirecte, se vor parcurge următorii paşi:
1. Venituri totale
2. Cheltuieli variabile (directe)
3. Marja brută (asupra cheltuielilor
variabile/directe) (3 = 1 – 2)
4. Cheltuieli fixe (indirecte)
5. Impozitul pe profit/venit
6. Rezultatul net (6 = 3 – 4 – 5)
C. schema generală pentru determinarea rezultatului

exerciţiului pe bază de marje este:
1. Venituri totale
2. Cheltuieli pentru exploatare
3. Marja asupra cheltuielilor din exploatare (3 = 1 – 2)
4. Cheltuieli financiare
5. Marja asupra cheltuielilor totale (5 = 3 – 4)
6. Impozitul pe profit/venit
7. Rezultatul net (7 = 5 – 6)
Analiza factorială a rezultatului activităţii se poate

realiza şi pe baza următoarelor modele:
RE   qi  (pi  ci ) , unde:
– qi = cantitatea de produse vândută;
– pi = preţul produsului “i”;
– ci = costul unitar al produsului “i”.
RE   qi  (pi  cvi )  CF , unde:
– cvi = cheltuieli variabile unitare;
113
RE  N  W  (p  c ) , unde:
– N = numărul de angajaţi;
– W = productivitatea medie pe angajat;
– p = preţul mediu de vânzare;
– c = costul mediu pe produs.
 CE 
RE  VE  1   , unde:
 VE 
– VE = venituri din exploatare;
– CE = cheltuieli de exploatare.
CA RE
RE  N   , unde:
N CA
– N = numărul de angajaţi;
CA
– = productivitatea medie a muncii;
N
RE
– = rezultatul din exploatare la un leu cifră de
CA
afaceri.
CA RE
RE  AC   , unde:
AC CA
– AC = activele circulante;
CA
– = viteza de rotaţie a activelor circulante.
AC
Pentru a se adânci analiza, se urmăreşte
rezultatul din exploatare pe feluri de activităţi:
a) din activitatea de cazare (REz):
REz   Lz i  (^z i  c z i ) , unde:
– Lzi = numărul de locuri-zile pentru unitatea “i”;
– ^z i = încasarea medie zilnică pentru unitatea “i”;
– c z i = costurile medii zilnice pentru unitatea “i”.
REz  N  (^t  c t )  N  d  (^z  c z ) , unde:

– N = numărul de turişti;
– ^t = încasarea medie pe turist;
– ct = costul mediu pe turist;
– d = durata medie a sejurului.
REz  C  G  (iz  c z) , unde:
– C = capacitatea de cazare;
– G = gradul de utilizare a capacităţii.
b) din activitatea de comerţ (REc):
REc  C  (i c  c c) , unde:
– C = numărul de clienţi;
– ^c = încasarea medie pe client;
– cc = costul mediu pe client.
114
Vv  rr exp l
REc  , unde:
100
– Vv = veniturile din vânzarea mărfurilor;
– rrexpl = rata rezultatului din exploatare.
Vv  (a  ch circ )
REc  , unde:
100
– a = cota medie de adaos comercial;
– ch circ = cota medie a cheltuielilor de circulaţie.
11.3.2. Analiza ratelor de profitabilitate

Un indicator de profitabilitate este:
MARJA BRUTADIN VANZ ARI 
Profitul brut din vanzari
  100
Cifra de afaceri
(se mai numeşte şi rata de profitabilitate a vânzărilor sau
marja profitului brut).
Alţi indicatori privesc rezultatul pe acţiune şi se
determină, pentru acţiunile de bază prin raportarea profitului
sau pierderii nete aferente exerciţiului la media ponderată a
acţiunilor comune în circulaţie în exerciţiul respectiv.

Profitabilitatea şi ratele de profitabilitate pun în evidenţă capacitatea firmei de a obţine
rezultate favorabile din activitatea desfăşurată şi au ca factori de influenţă: veniturile,
cheltuielile, valoarea activelor etc.

 profit
 profitabilitate
 rate de profitabilitate.
115
1. Care este sensul noţiunii de profitabilitate ?

2. Cum se cuantifică indicatorii de profitabilitate ?
3. Stabiliti un indicator de profitabilitate prin procedeul descompunerii pe fracţii.
1. Rezultatul net, ca sold intermediar de gestiune, se determină cu ajutorul

modelului:
a) rezultat curent – cheltuieli financiare – impozitul pe profit;
b) rezultat curent – impozitul pe profit;
c) rezultat curent – impozitul pe profit;
d) rezultat curent + venituri financiare – cheltuieli financiare – impozit pe profit.
2. În mărimi relative, profitabilitatea se exprimă şi prin:

a) rata marjei brute;
b) excedentul brut de exploatare;
c) profitul brut la 1 leu active imobilizate;
d) profitul net la 1 leu stocuri.

Cluj Napoca, 2016
116
Analiza rentabilităţii activităţii
12.1. Introducere
12.3.1. Rata de rentabilitate economică
12.3.2. Rata de rentabilitate financiară
12.3.3. Pârghia de exploatare
12.1. Introducere
Determinarea ratelor de rentabilitate este necesară pentru
a evalua măsura în care prin capitalurile investite se asigură
rezultate favorabile.
– cunoașterea noţiunilor de rentabilitate,

– determinarea în mărimi absolute a rentabilităţii,
– cuantificarea şi interpretarea ratelor de rentabilitate.
– studenţii vor putea să caracterizeze rentabilitatea

firmei;
– studenţii vor putea să diferențieze ratele de
rentabilitate de cele de profitabilitate;
– studenţii vor putea să determine ratele de rentabilitate;
– studenţii vor putea să identifice factorii de influenţă
direcţi şi indirecţi asupra ratelor de rentabilitate.
117
Pentru unitatea de învăţare Analiza rentabilităţii activităţii
12.3.1. Rata de rentabilitate economică
Rata de rentabilitate economică (rrec) măsoară gradul de

valorificare a capitalului investit; rezultatele economice
realizate din activitatea de producţie şi comercializare
obţinute independent de politica fiscală şi de finanţare.
Modul de calcul este:
Profit brut
rrec 
Capital permanent
Rata de rentabilitate economică trebuie să asigure

remunerarea capitalului investit la nivelul ratei medii a
dobânzii bancare precum şi riscul asumat de investitorii şi
creditorii firmei.
Rata rentabilităţii financiare (rrfc) reprezintă
capacitatea firmelor de a degaja profit net pe seama
capitalurilor proprii; exprimă rata de remunerare a
acţionarilor sau randamentul capitalurilor proprii.
Mărimea acestei rate este influenţată de modalităţile
de calcul a amortizărilor şi provizioanelor, de structura
financiară a firmei, adică de situaţia îndatorării acesteia şi de
politica fiscală a veniturilor deductibile şi a cheltuielilor
(ne)deductibile inclusiv.
Rata de rentabilitate financiară trebuie să fie
superioară ratei medii a dobânzii, pentru a face acţiunile
firmei mai atractive.
Modelul de calcul este:
Profit net
rrfc 
Capital propriu
Punctul critic al rentabilităţii reprezintă acel nivel al

vânzărilor la care sunt acoperite integral cheltuielile din
venituri iar profitul este nul:
118
PRAGUL CRITIC AL RENTABILIT ATII 
Cheltuieli fixe totale

Cheltuieli variabile totale
1
Cheltuieli fixe totale  Cheltuieli variabile totale
Dacă se urmăreşte să se determine acel prag al
vânzărilor pentru care să se realizeze un profit minim se poate
calcula:
Rentabilitatea capitalului angajat reprezintă profitul
obţinut de firmă din banii investiţi în afacere. Modul de calcul
este:
Profitulinaintea platii dobanzii si impozitului pe profit

Capitalul angajat
unde prin capital angajat se înţelege capitalul propriu şi
datoriile pe termen lung. În opinia noastră, capitalul angajat
corespunde capitalurilor permanente, deoarece se poate
determina şi ca diferenţă între activele totale şi datoriile
curente.
Alte modele de analiză care evidenţiază o serie de
factori de influenţă asupra ratelor de rentabilitate sunt:
Pb CA Pb
rrec    , unde:
Cperm Cperm CA
– Pb = profitul brut;
– Cperm = capitalurile permanente;
CA
– = viteza de rotaţie a capitalurilor
Cperm
permanente;
Pb
– = marja brută din vânzări.
CA
Pn CA Pn
rrfc    , unde:
Cproprii Cproprii CA
– Pn = profitul net;
– Cproprii = capitalurile proprii;
CA
– = viteza de rotaţie a capitalurilor
Cproprii
proprii;
Pn
– = marja netă din vânzări (profitul net obţinut
CA
la un leu cifră de afaceri).
119
12.3.2. Rata de rentabilitate financiară
Factorii de influenţă asupra rentabilităţii financiare sunt:

– rata rentabilităţii economice;
– diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata
dobânzii;
– structura financiară a firmei (raportul dintre datorii
şi capitalurile proprii);
– cota impozitului pe profit.
Se constată că o valoare a ratei de rentabilitate
economică superioară ratei dobânzii poate conduce, în
condiţii de îndatorare, la creşterea ratei de remunerare a
capitalurilor proprii.
În literatura de specialitate se întâlneşte o modalitate de calcul

a ratei de rentabilitate economică (rrec*) în raport cu
capitalurile totale (privite ca sumă a activelor imobilizate şi
circulante, respectiv a capitalurilor proprii şi datoriilor totale).
Pr ofit brut
rrec * 
Capitaluri totale
În aceste condiţii, între rata rentabilităţii economice şi
rata rentabilităţii financiare, există următoarea relaţie:
 D 
rrfc  rrec * (rrec * d )   (1  i ) , unde:
 Cp 
– d = rata dobânzii la datoriile contractate, privită ca
medie ponderată reprezentând costul datoriilor
totale;
– D = datorii totale;
– Cp = capitalurile proprii;
– i = cota de impozit pe profit.
Demonstraţie:
Pn
Dacă rrfc  , unde:
Cp
– Pn = profitul net.
În ipoteza noastră, profitul brut (Pb) se referă
la rezultatul brut din activitatea de exploatare. Se ştie
că:
Pn  (Pb  d  D )(1  i ) , unde:
D = cheltuielile – d * financiare cu dobânda.
Pn rrec * (Cp  D )  d  D
rrfc   100  (1  i ) 
Cp Cp
 D 
 rrec * (rrec * d )   (1  i )
 Cp 
Concluzii:
– la o firmă neîndatorată, rata rentabilităţii
financiare este inferioară ratei rentabilităţii
120
economice;
– dacă rata rentabilităţii economice este egală cu rata
dobânzii la datoriile contractate, rentabilitatea
financiară nu este influenţată de structura
financiară a firmei;
– cu cât raportul datorii/capitaluri proprii este mai
mare, în condiţiile în care rata dobânzii este
inferioară ratei rentabilităţii economice, se
constată o creştere a ratei rentabilităţii financiare.
Altfel spus, în aceste condiţii capitalurile proprii
sunt remunerate cu valori mai mari. Rezultă astfel
“efectul de levier” al îndatorării;
– în situaţia în care rentabilitatea economică se
dovedeşte inferioară costului datoriei, are loc în
mod evident, o diminuare a rentabilităţii
financiare. În acest caz se manifestă “efectul de
bumerang” al îndatorării.
12.3.3. Pârghia de exploatare
Riscul de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se

adapta la timp şi la cel mai mic cost la variaţia mediului şi
reflectă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de
exploatare.
Această volatilitate (elasticitate) se măsoară cu
ajutorul indicatorului coeficient al pârghiei de exploatare
(CPE) determinat după relaţiile prezentate la “Analiza cifrei
de afaceri”.
Riscul comercial este cu atât mai ridicat cu cât
cheltuielile fixe ale firmei sunt mai mari.
Coeficientul pârghiei de exploatare este un coeficient
de elasticitate care variază în raport cu nivelul activităţii.
Interpretare: dacă, pornind de la un nivel dat al
producţiei (vânzărilor), o întreprindere îşi majorează
rezultatul din exploatare cu 50%, în condiţiile în care
producţia (vânzările) creşte (cresc) cu 20%, coeficientul
pârghiei de exploatare va fi de:
50 0
CPE  0
 2,5
20 0
0
Altfel spus, la o modificare a volumului activităţii cu

1%, rezultatul din exploatare se va modifica cu 2,5%. Cu cât
CPE este mai mare, cu atât riscul comercial este mai ridicat.
121
Ratele de rentabilitate exprimă capacitatea firmei de a obţine profit pe seama capitalurilor pe
care le utilizează şi âmbracă două forme clasice: rata de rentabilitate economică şi financiară.

 rentabilitatea firmei
 rentabilitatea activităţii
 rentabilitatea capitalurilor firmei
 rata de rentabilitate economică
 rata de rentabilitate financiară
 coeficientul pârghiei de exploatare.

1. Care este esenţa noţiunii de rentabilitate ?
2. Cum se determină rentabilitatea în mărimi absolute ?
3. Cum se determină rentabilitatea în mărimi relative ?
4. Care este corelaţia dintre rata dobânzii, rentabilitatea economică şi rentabilitatea
financiară ?
1. Factorii de influenţă asupra ratei de rentabilitate economică sunt:

1) cifra de afaceri;
2) capitalul total al firmei;
3) profitul brut;
4) viteza de rotaţie a capitalurilor permanente;
5) marja brută din vânzări;
6) marja netă din vânzări.
Combinaţia corectă este:
a) 1+2+3+5;
b) 2+3;
c) 2+3+5;
d) 3+4+5.
122
2. Factorii de influenţă asupra ratei de rentabilitate financiară sunt profitul net
şi capitalurile proprii. Pentru analiza ratei rentabilităţii financiare se cunosc
următoarele date:
lei
NR. DENUMIRE INDICATORI PREVĂZUT REALIZAT
CRT.
1. Capitaluri proprii 100.000 155.500
2. Profit net 10.000 12.000
Ştiind că 90 din capitalurile proprii sunt deţinute de capitalul social, influenţa
acestuia asupra fenomenului analizat va fi de:
a) - 3;
b) - 3,57;
c) + 3,57;
d) 3.
3. La o societate se cunosc următoarele date:

- mii lei -
Nr.
Indicator 2016 2017
crt.
1. Capitaluri totale 500 800
2. Capitaluri proprii 200 450
3. Rezultat brut +100 +150
4. Rezultat net +60 +90
Pe baza datelor de mai sus, modificarea ratei de rentabilitate economică (rrec) şi
financiară (rrfc) va fi de:
a) – 1,25 şi 50;
b) 1,25 şi 10;
c) – 1,25 şi – 10;
d) 11,25 şi - 100.
4. Factorii de influenţă asupra ratei rentabilităţii financiare sunt:

a) profitul net şi capitalul permanent;
b) profitul net şi capitalurile totale ale firmei;
c) rate rentabilităţii economice; diferenţa dintre aceasta şi rata dobânzii; raportul
datorii/capitaluri proprii şi cota impozitului pe profit/venit;
d) rata rentabilităţii economice şi diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata
dobânzii; rata îndatorării.
5. O societate comercială are capitaluri totale de 50.000 lei, din care 30
capitaluri proprii şi 70 capitaluri împrumutate la care rata dobânzii este de 10. Rata
de rentabilitate economică este de 20. În condiţii de impozitare nule, nivelul ratei de
rentabilitate financiară va fi:
a) 3,33;
b) 43,33;
c) 32,50;
d) 42,68.
123
Cluj Napoca, 2016
124

Analiza Economico Financiara PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiza Economico Financiara PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1.1. Introducere .................................................................................................................................. ......... 7

2.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 18

3.1. Introducere ............................................................................................................................. ............. 24

4.1. Introducere ......................................................................................................................... .................. 36

5.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 43

6.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 47

7.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 57

7.3.4. Analiza vitezei de rotaţie a activelor circulante.................................................................. 64

8.1 Introducere ............................................................................................................................................ 69

9.1. Introducere ............................................................................................................ ............................... 79

10.1. Introducere ......................................................................................................................................... 94

11.1 Introducere .......................................................................................................................................... 111

12.1 Introducere ............................................................................................................ .............................. 117

Disciplina Analiza economico-financiară este înscrisă în planul de învăţământ în

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

Cursul este compus din 12 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Introducere în analiza economico-financiară (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea

1. C. FLOREA, Anliza economico- financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Risoprint,

Analiza economico-financiară este o componentă a

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Cunoașterea noţiunilor de microeconomie, contabilitate,

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum: fenomen

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Introducere în analiza economico-

financiară , timpul alocat este de 2 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1.Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei

Firma există şi funcţionează într-un mediu economico-

Analiza economico-financiară studiază fenomenele

În actul de conducere, studiul factorilor explică starea

1.3.4. Tipurile de analize economico-financiare

1.3.5. Analiza financiară pe bază de bilanţ

În prezent, informaţiile necesare în analiza

Structura bilanţului şi simbolurile folosite în formule sunt:

Prin aceste rate se evaluează dimensiunea firmei, precum şi

RATE DE STRUCTURĂ MODEL DE CALCUL

Autonomia financiară la DTL

Rata îndatorării globale

Rata îndatorării la termen DTL

Solvabilitatea firmei exprimă capacitatea acesteia de a-şi plăti

Instrumentele utilizate de analiza financiară sunt o serie

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

 Etimologia cuvântului "analiză",

Concepte şi termeni de reţinut:

1. Analiza economico- financiară este:

2. Metodele analizei calitative nu sunt:

3. Factorii de influenţă asupra fenomenelor economico- financiare pot fi definiţi

4. După provenienţa lor, factorii de influenţă asupra fenomenelor sau

5. În cazul relaţiilor funcţionale nu se aplică:

6. Pentru un model complex se pot aplica următoarele procedee:

1. C. FLOREA, Analiza economico- financiară. Teorie şi studii de caz, Editura

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

– cunoașterea noţiunilor de venituri, cheltuieli şi rezultat;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum

Pentru unitatea de învățare Analiza performanţelor firmei,