Optimizarea celulelor/modulelor fotovoltaice

Energia solară constitue cea mai importantă și certă resursă de energie regenerabilă dintre
toate resursele regenerabile exploatate de om la ora actuală, putând chiar afirmă că este o resursă
inepuizabilă de energie, dat fiind orizontul extrem de îndepărtat de viață al soarelui. Având în
vedere perspectiva din ce în ce mai îngrijorătoare a diminuării continue a rezervelor de
combustibili fosili ale Terrei ce reprezintă în continuare principala sursă de energie în viață de zi
cu zi a societății umane (rezervele aflate în exploatare, deci cele cunoscute până în prezent, se
estimează a fi epuizate într-un interval de timp de ordinul zecilor de ani), energia solară tinde să
devină o preocupare majoră a omenirii, chiar și în situația în care costurile de valorificare
energetică a radiației solare sunt deocamdată foarte ridicate (mai ales în cazul valorificării
energiei solare prin procedeul fotovoltaic).
Teoria (sau legea) constructală este o teorie în fizică ce privește evoluția designului aparent,
adică configurații, modele și geometrie, în natură. Evoluția designului natural și teoria
constructală unesc toate sistemele, însuflețite și neînsuflețite. Pentru a evolua, sistemul trebuie să
aibă libertatea de a se transforma.
Teoria constructală a fost definită de Adrian Bejan în anul 1996 după cum urmează: "Pentru ca
un sistem de dimensiuni finite să persiste în timp (să trăiască), el trebuie să evolueze astfel încât
să ofere un acces mai ușor la curenții impuși care trec prin el.
Teoria constructală a fost concepută pentru a descrie tendința naturală a sistemelor de flux (de
exemplu: râuri, arbori și ramuri, și formele construite) pentru a genera și a dezvolta structuri care
cresc accesul la flux.
“Constructal” este un cuvânt inventat de Adrian Bejan, de la verbul latin construere (a
construi), pentru a desemna, din punctul de vedere al teoriei, forme optimizate în mod natural în
timp, precum bazinele hidrografice și arborii, dar și formele ingenioase care rezultă dintr-un
proces evolutiv de maximizare a accesului la flux în timp.
Teoria constructivă a fost propusă ca un rezumat al tuturor fenomenelor de generare și evoluție
a designului în natură, bio și non-bio. Teoria constructivă reprezintă trei pași spre a face
"designul în natură" un concept și un domeniu bazat pe lege în știință:
1. Viața este flux: toate sistemele de flux cu libertatea de a transforma sunt sisteme
vii, însuflețite și neînsuflețite.
2. Generarea și evoluția designului este un fenomen al fizicii.
3. Proiectele au tendința universală de a evolua, în timp, într-o anumită direcție.
Teoria constructivă este propusă ca un prim principiu al explicării în fizică pentru tot ce
înseamnă proiect și evoluție în natură. Aceasta susține că forma și structura apar liber pentru a
facilita curgerea. Proiectele care apar și evoluează în natură reflectă această tendință: permit
entităților să curgă mai ușor, astfel încât, în mod măsurabil, curgerea să fie mai la distanță și mai
rapidă pe unitate de energie utilă consumată. Șuvoaiele, de exemplu, se adună și se mișcă
împreună, generând pârâuri, râuri și bazine hidrografice puternice, deoarece acest design le
permite să se miște mai ușor.
Teoria constructală acoperă fenomene naturale de organizare, cum ar fi fluxuri arborecente,
tuburi și articulații, legi de scalare etc. Urmele de fulgerare străbat cerul generează o structură
arborescentă deoarece acesta este o modalitate optimă pentru transferul de electricitate dintr-o
zonă (norul) până la un punct (o clopotniță a bisericii sau alt nor). Sistemele circulatorii și
nervoase biologice generează o structură asemănătoare copacilor, deoarece și ele transferă
curenți dintr-un punct într-o zonă și dintr-o zonă într-un punct.
Deși structurile arborescente sunt un design des întâlnit în natură, acestea sunt doar o
manifestare a legii constructale. Într-un exemplu simplu, buștenii ce plutesc pe un lac sau
sloiurile de gheață pe mare se orientează perpendicular pe vânt, ceea ce mărește transferul
mișcării de la masa de aer în mișcare către volumul de apă. Un exemplu ceva mai complex este
reprezentat de dezvoltarea animalelor care au evoluat pentru a muta masele într-un mod mai
eficient (pentru a acoperi mai multă distanță pe unitate de energie utilă).
Aceste manifestări includ "caracteristicile" aparente dimensional ale organelor, forma oaselor,
ritmul respirației plămânilor și bătăile inimii, cozile, picioarele pentru alergat și aripile pentru
zbor. Teoria constructivă proclamă că toate aceste modele au apărut - și lucrează împreună -
pentru a permite animalelor, precum picăturile de ploaie ce se unesc într-un bazin hidrografic, să
se deplaseze mai ușor în mediu. Deoarece ființele umane nu sunt rupte de restul naturii, evoluția
lor este guvernată, de asemenea, de teoria constructivă.
Teoria constructală definește direcția temporală a tuturor fenomenelor evolutive. Aceasta
presupune că proiectele ar trebui să evolueze în timp, pentru a obține o configurare mai bună,
pentru a oferi un acces mai bun fluxurilor care curg prin ele. Se definesc în fizică termeni ce
înseamnă să fie "mai bun", mai "potrivit", să "supraviețuiască" și să fii eficient. Nu toate
modificările sunt îmbunătățiri, dar cele care se potrivesc sunt cele care îmbunătățesc măsurabil
fluxul.
Proiectarea constructală are loc la fiecare scară. Fiecare componentă a unui sistem de flux
evolutiv - fiecare pârâu, fiecare copac și fiecare drum - dobândesc un design care evoluează
pentru a facilita accesul la flux. Pe măsură ce aceste elemente se reunesc în structuri mai mari și
mai largi (în bazine hidrografice, păduri și rețele de transport în evoluție), ierarhia apare astfel
încât componentele și canalele multidimensionale să lucreze împreună pentru ca totul să curgă
mai ușor. Acest lucru se observă în forma și structura rețelelor neuronale din creier, a alveolelor
din plămân, în mărimea și distribuția vegetației în pădure sau a așezărilor umane pe hartă.
La nivel de ansamblu, toate fluxurile care se unesc și se transformă pe cel mai mare sistem care ne
înconjoară, Pământul însuși, evoluează pentru a spori fluxul global. De exemplu, copacii și alte forme de
vegetație care mișcă umezeala de la sol în aer, sunt componente ale sistemului global mai larg, ce include
pădurile, bazinele hidrografice și fenomenele meteorologice, care au tendința de a echilibra toată
umiditatea de pe Pământ. Teoria constructală afirmă că fiecare sistem flux este destinat să rămână
imperfect. Direcția de evoluție a proiectului este de a distribui imperfecțiunile sistemului, astfel încât
fluxul să fie mai ușor în "întregimea" sa (de exemplu: bazinul hidrografic, corpul animal, vehiculul
uman).
 Evoluția nu se termină niciodată. Stările de optimitate (minim, maxim, optim, static, final,
destin) au doar aplicabilitate locală, limitată. Teoria constructală le acoperă pentru că este vorba
despre direcția în timp a tuturor fenomenelor de evoluție.
Legea constructală este o lege a fizicii - legea generării și a evoluției unui proiect în natură.
Fenomenul natural nu constă în eliminarea, ci distribuția tot mai bună în timp a imperfecțiunii.
Distribuția imperfecțiunii generează geometria (forma, structura) sistemului. Astăzi, optimizarea
multor sisteme care apar în inginerie, cum ar fi canalele conductive (nervuri și inserții puternic
conductive) sau canalele convective sunt inspirate de teoria constructivă.
Spre exemplu, în fluxurile punct-arie sau punct-volum, teoria constructală prezice arhitecturile
ramurilor, astfel încât fluxurile să prezinte cel puțin două regimuri: unul foarte rezistiv și unul cu
rezistivitate redusă. Tendința constructală se manifestă la fiecare scară.
Aplicație Ce curge Canale/ramificații: Spații interstițiale:
Rezistență scăzută Rezistență crescută
Pachete în electronică Căldură Inserții de înaltă Substrat de
conductivitate (lame, conductivitate scăzută
ace)
Traficul urban Oamenii Trafic auto stradal cu Mersul pe stradă în
rezistență redusă structuri urbane
Bazinele râurilor Apa Pârâuri și râuri cu curgeri Darcy prin
rezistență redusă medii poroase
Plămâni Aer Căi de respirație cu difuzie în țesuturile
rezistență redusă, alveolelor
pasaje bronșice

Sistemul circulator Sânge Vase de sânge cu difuzia în țesuturile

rezistență redusă, capilare
capilare, arterele, vene
Fig. 1. Unele domenii de aplicare

Teoria constructală stă la baza unei teorii unificatoare a evoluției. Acesta susține că
fenomenele, atât cele neînsuflețite și cele însuflețite, generează configurații în evoluție pentru a
se mișca mai ușor. De asemenea, teoria constructală oferă definiția fizică a vieții, a ceea ce
înseamnă să fii viu. Ea afirmă că viața înseamnă flux și transformarea liberă a designului. Dacă
fluxurile se opresc, sistemul moare (ajunge în echilibru termodinamic cu mediul său). Teoria
constructală este legea fizică a vieții, a designului și a evoluției.

Design natural cu teoria constructală. Principiile fundamentale dau formele naturale

Cea mai fierbinte frontieră în ştiinţă este astăzi stimulată de designul observabil în natură :
auto-organizarea, auto-optimizarea, regulile de design ale animalului, şi multe alte
relaţii de scalare în geofizică , biofizică , dinamică socială , şi evoluţia tehnologiei.
Designul în natură a furnizat întotdeauna imagini de referinţă şi deosebit de stimulative
pentru cercetarea știinţifică . Designul în natură este captivant, util, şi puţin înţ eles.
„Design”, în acest articol, înseamnă configuraţii discernabile, imagini, paternuri, ritmuri, şi
motive pe care le vedem şi auzim în jurul nostru. Acesta este înţelesul original al
cuvântului ( disegno = desen, reliefare, în italiană ) şi este universal şi unificator. Întreaga
natură , de la râuri la plămâni, curge în paternuri şi ritmuri. Produce rea designurilor
visibile şi auditive este un fenomen natural, care nu trebuie confundat cu activitatea umană
reprezentată de verbul „to design” (a proiecta). Ştiinţa este căutarea principiului care
surprinde fenomenul natural. Ştiinţa nu este căutarea designerului. Ingineria este ştiinţa
dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice pentru scopuri de utilitate practică . Aceasta este o
observaţie cheie, deoarece diversificarea modernă a ştiinţei şi educaţiei a produs
impresia că ştiinţa şi ingineria sunt diferite, atât de diferite încât „inginerii” doar
implementează ideile generate de „oamenii de ştiinţă ”. Nu este adevărat, aş a cum
numele Carnot, Gibbs, şi Prandtl mărturisesc. Aceşti uriaşi au fost ingineri prin instruire
(ingineri mecanici, în terminologia modernă), totuşi contribuţiile lor în fizică au fost atât de
mari, încât secole mai târziu ei sunt consideraţi fizicieni, nu ingineri. Studentul în inginerie
trebuie să ştie că toţi suntem oameni de ştiinţă , sau oameni de ştiinţă cu alte nume:
geometri, designeri, şi căutători de forme. Configuraţia unui proces sau dispozitiv de
utilitate este esenţială performanţei sale. Abordarea uzuală a configurării curgerilor de
fluide şi a componentelor solide într-un întreg funcţional este realizată prin intuiţie,
talent şi prin încercări. Imaginile apar în minte şi apoi ele sunt încercate în practică.
Acestă abodare este atât de comună încât nu o punem la îndoială, iar cei mai mulţi
dintre noi o identifică cu activitatea de design.

Fig. 2. Viitorul constructal

Alternativa acestei abordări este aceea de a „vedea” configuraţiile utile, deoarece

principiul care explică apariţia lor este cunoscut. De exemplu, ştim că cel mai uşor
mod de curgere între un punct (sursă , puţ) şi un număr infinit de puncte (suprafaţă ,
volum) este curgerea dendritică, într-un pattern arborescent. Nu oricare arbore, ci arbore
cu un anumit desen, cu anumite dimensiuni corespunzătoare, număr de canale,
ierarhie, prezentare, şi complexitate finită. Această alternativă este utilizarea designului ca o
activitate ştiinţifică . Designul, ca o paradigmă a ştiinţei, se răspândeşte rapid. Împreună
cu colegii din mai multe universităţi din întreaga lume, l-am dezvoltat într-un curs nou de design
şi o carte ( Design with Constructal Theory , Wiley, 2008). Teoria constructală este
perspectiva că generarea designului (configuraţie, ritm) în natură este un fenomen universal,
exprimat de o lege a fizicii cunoscută ca legea constructală , formulată de Adrian Bejan
în 1996: „Pentru ca un sistem de curgere de dimensiuni finite să persiste în timp (să trăiască )
el trebuie să evolueze astfel încât să ofere acces din ce în ce mai mare curenţilor care îl
străbat”. În termeni constructali, tot ce curge şi continuă să curgă este asemănător unui
sistem ”viu”, similar cu bazinele râurilor şi cu migraţiile animalelor. Această perspectivă
este în acord aceea a lui Leonardo da Vinci, care a scris, „ Mişcarea este cauza oricărei
vieţi ”. Legea constructală este despre direcţie şi timp. Să ne imaginăm evoluţia unui bazin
de râu sub ploaie persistentă . Canalele se amplifică şi se rearanjează în peisaj într-un
arbore din ce în ce mai bine conturat. Urmărirea emergenţei acestui arbore este
asemănătoare vizionării unui film. Legea constructală este despre direcţia în care
pelicula filmului rulează. Configuraţiile de curgere existente sunt înlocuite de configuraţii
de curgere, global, mai simple. Evoluţia structurii dendritice este spre curgere mai uşoară ,
nu spre complexitate maximă , sau cea mai mare suprafaţă de contact cu cel mai puţin material.
Plămânul, de exemplu, nu este ramificat în treceri pentru aer din ce în ce mai mici doar
pentru a maximiza contactul suprafaţă-aer. Da, o suprafaţă de contact mare este
necesară , deoarece opune o rezistenţă mai mică transferului de masă (O2 şi CO2). În mod
egal este necesară o reţea de distribuţie cu rezistenţă minimă de la punct (gură) la volum
(torace) şi înapoi.
Legea constructală asigură o acoperire largă „designabilităţii” oriunde, de la inginerie
la geofizică şi biologie. Pentru a-i aprecia generalitatea, să ne imaginăm formarea unui bazin
de drenare al unui râu. Legea constructală indică configuraţii cu rezistenţă globală la
curgere, din ce în ce mai mică , în timp. Acest fapt este realizat prin echilibrarea tuturor
rezistenţelor interne la curgere, de la alunecarea de-a lungul pantelor colinelor, la curenţii din
canale. Rezistenţele care sunt depăşite de curgeri reprezintă pierderi termodinamice, sau
ireversibilităţi. Rezistenţele nu pot fi eliminate. Aria secţiunii transversale a unei conducte prin
care curge un fluid, sau suprafaţa de transfer de căldură într-un schimbător de căldură trebuie
să fie finită, nu infinită. Pierderile datorate rezistenţelor pot fi reduse prin distribuirea
rezistențelor în spaţiul disponibil, astfel încât efectul lor global să fie minim. Acest
proces de distribuire este fenomenul de emergenţă al configuraţiei. În cazul bazinului
râului, acest proces este realizat atunci când rezistenţa la alunecare la vale, pe panta colinei,
este egală cu rezistenţa la curgere în lungul canalelor. Designul emergent este complet analog
plămânului: în bazinul de râu, rolul alveolei (curgere prin difuzie) este jucat de pantele
colinelor, iar rolul celor mai mici pârâiaşe este jucat de cele mai mici treceri pentru aer. Cel
mai preţios produs al acestui mod de gândire este configuraţia: bazinul râului, plămânul,
arborele canalelor de răcire într-un package electronic, patternul traficului urban, şi aşa
mai departe. Configuraţia este marea necunoscut ă în acest design. Legea constructală
atrage atenţia aspra ei şi ghideaz gândirea noastră în direcţia descoperirii ei.
 Ideea centrală este că designul (configuraţie, patern, ritm) poate fi dedus determinist,
dintr-un principiu al fizicii. Pe această cale, descoperim configuraţiile mai bune,
semnificaţia fizică a „mai bun”, şi prezicem imaginile care sunt găsite (sau vor fi
găsite) în natură . Direcţia acestei rute este exact opus ă mimetismului naturii
(biomimetica), adică opusă copierii care nu este predictibilă . Legea constructală dă
studentului strategia pentru cum trebuie urmărit şi descoperit designul – configuraţiile
sau patternurile – în spaţiu şi timp. Teoria constructală împinge gândirea designului
mai aproape de ştiinţă şi mai departe de artă. Înlătură pereţii dintre inginerie şi
ştiinţele naturale. Deoarece fenomenul generator de configuraţie al „designului” are
principii ştiinţifice care devin cunoscute acum, este posibil să se afle unde sunt de aşteptat
oportunităţi de a descoperi configuraţii noi, mai eficiente. Cum să se urmărească
aceste descoperiri cu mai puţin efort şi timp (adică cu strategie) este meritul principal
al legii constructale şi învăţării generării designului ca subiect ştiinţific.

Bibiliografie
http://www.agir.ro/buletine/663.pdf
https://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_constructal%C4%83