TEORIE LITERARA CLASA A9A

GENUL EPIC
cuprinde totalitatea operelor epice populare şi culte. Este genul literar în care
autorul îşi transmite gândurile şi ideile în mod indirect, prin intermediul
personajelor şi al acţiunii.
Denumirea vine din grecescul “epikos”, derivat din “epos”, care înseamnă
zicere, povestire.
Genul epic presupune existenţa unui intermediar între autor şi cititor, acesta fiind naratorul.

- Genul epic se caracterizează printr-o exprimare indirectă a gîndurilor, ideilor şi a

sentimentelor de către narator;
- Prezenţa celor trei elemente : - acţiune = totalitatea faptelor şi a întâmplărilor relatate,
care se constituie în momernte ale subiectului literar:
expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul
culminant şi deznodământul;
- personaje = persoanele care îndeplinesc acţiunea;
- narator = vocea delegată de autor pentru a povesti
anumite întâmplări.
- Acţiunea este delimitată în timp şi spaţiu;
- Obiectivitate, când naratorul se detaşează de faptele relatate, fiind imparţial,
neimplicat prin utilizarea persoanei a III-a;
- Subiectivitate, când naratorul este personaj, implicat prin utilizarea persoanei I;
- Prezenţa conflictului = opoziţia dintre două sau mai multe personaje, atitudini,
concepţii sau sentimente;
- Modul principal de expunere este naraţiunea, care se îmbină cu descrierea, dialogul şi
monologul. Dialogul se foloseşte pentru a prezenta cuvintele personajului, pentru a
sublinia intensitatea conflictului între personaje sau pentru a le caracteriza. Descrierea
prezintă cadrul întâmplărilor sau prezintă personajele – trăsăturile fizice şi morale;
- Existenţa unei cronologii, care influenţează desfăşurarea întâmplărilor (raportul cauză
– efect);
PERSONAJUL
1) după gradul de implicare şi locul ocupat în economia operei :
# PRINCIPAL
# SECUNDAR
# EPISODIC
# CENTRAL
# PERIFERIC
# TITULAR
2) după însuşirile evidente :
# POZITIV / NEGATIV
# EROU ( PROTAGONIST)/ ANTAGONIST
3) după gradul de evoluţie :
# LINEAR ( previzibil )
# PLAT / ROTUND ( evoluează )
#COMPLEX
4) E . M . Forster în lucrarea „Aspecte ale romanului” face distincţia dintre două tipuri
de personaje : * PLAT ( imobil ) – construit în jurul unei singure idei sau calităţi , poate fi
prezentat într-o singură frază , este definit de-a lungul întregii opere printr-o constantă ,
necunoscând o evoluţie sau o involuţie din punctul de vedere al trăsăturilor iniţiale ( static ) ;
 * ROTUND ( mobil ) – este de cele mai multe ori personajul principal al
naraţiunii , poate suferi transformări faţă de momentul iniţial , reacţiile lui sunt imprevizibile.
5) după complexitatea caracterului :
- PERSONAJ AHILEIC ( linear , previzibil , sângeros , inflexibil , îşi acceptă cu
demnitate destinul ) ;
- PERSONAJ ODISEIC ( complex , labirintic , imprevizibil , dionisiac ) .
6) în funcţie de apartenenţa la o clasă socială anumită ( asupra căreia i se pune
amprenta epocii ) sau la o categorie general umană ( indiferent de piramida socială specifică
vremii) :
-PERSONAJ TIP ( ciocoiul , micul burghez ) ;
- PERSONAJ CARACTER ( avar , demagog , arivist , slugarnic ) .

7) din punctul de vedere al importanţei în sfera relaţiilor personajelor :

- PERSONAJ –CATALIZATOR ( îndeplineşte numai o funcţie , este schematic
realizat din perspectivă psihologică , dar este fundamental pentru dezvoltarea firului narativ ,
deoarece acţionează ca un catalizator al conflictului –ex. femeia iubită de rivali , romanul
„Ion”);
- PERSONAJ-REACTIV ( implicat efectiv în acţiune , complex din punct de
vedere psihologic , ocupă o parte semnificativă în desfăşurarea conflictului –ex. Aglae ,
Stănică , Felix , romanul „Enigma Otiliei”);
- PERSONAJUL -FIGURANT ( este necesar în economia acţiunii pentru a se putea
crea universul operei literare ).
8) după felul în care acţionează :
- PERSONAJ INDIVIDUAL
- PERSONAJ COLECTIV
9) din punct de vedere naratologic :
- PERSONAJ – REFLECTOR ( purtătorul de cuvânt al autorului , acţionează ca un
liant între planurile naraţiunii , filtrează şi interpretează aspectele realităţii , poate ocupa o
poziţie centrală ( personaj principal) sau marginală ( personaj secundar , episodic) ;
- PERSONAJ- NARATOR ( narează , este în acelaşi timp şi narator şi personaj-
actor , joacă un rol esenţial în evenimentele narate , fiind de obicei protagonistul acţiunii).
10) alte tipuri de personaje :
--PERSONAJUL ALTER-EGO ( purtătorul de cuvânt al autorului în romanul
realist ; prin acest tip de personaj , autorul asigură un grad mai mare de obiectivitate
discursului);
--SUPRAPERSONAJUL ( realitate cu funcţie simbolică- un loc , un eveniment,
un obiect- care are o valoare centrală în opera literară ; determină acţiuni importante şi se află
în relaţie cu personajele principale cărora le configurează destinul –ex. hanul în „Hanul
Ancuţei”de Mihail Sadoveanu );
--PERSONAJUL EPONIM ( titular, personajul al cărui nume este ilustrat de
titlul operei literare;
--ANTIEROUL ( personajul care iese din tipologia clasică a eroului –ex.Harap-
Alb din „Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creangă);
--PERSONAJUL ABSENT ( nu apare ca prezenţă în istorie , ci doar în discurs ,
trăsăturile sale pot fi reconstituite doar ulterior prin rememorări sau evocări –ex. Nechifor
Lipan , „Baltagul”de M.Sadoveanu)
--PERSONAJUL SIMBOL ( reprezentativ pentru o anumită categorie umană ,
devenind simbolul acesteia –ex. Nechifor Lipan este simbolul oamenilor de la munte).
Sunt trei tipuri de perspectivă narativă: viziune din spate, din afară sau narațiune la persoana I
(narator personaj)

Narator omniscient
Relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, iar „vocea” pare să cunoască tot ce li se
întâmplă personajelor.

Narator obiectiv
Caracteristică realismului, relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a, dar naratorul nu
cunoaște toate detaliile.

Narator subiectiv
Când relatarea se face la persoana I, naratorul se numește narator subiectiv, acesta devenind
participant în acțiune (subiect), exprimându-și părerea cu privire la fapte, locuri sau personaje.
Acest fapt poate interveni în veridicitatea faptelor relatate, narațiunea devenind subiectivă.

Naratori multipli
Structură în care perspectiva narativă se schimbă de la un personaj la altul. Un astfel de exemplu
este seria Cântec de gheață și foc.
PERSPECTIVA NARATIVĂ (PUNCT DE VEDERE NARATORIAL/ VIZIUNE/
FOCALIZARE) – poziţia (unghiul) din care sunt prezentate evenimentele,
situaţiile, întâmplările narate; se află în relaţie de interdependenţă cu tipul
naratorului şi presupune unul dintre cele trei tipuri esenţiale de raportare a
naratorului (eu) la personaj (el); Dacă naraţiunea se face la persoana a III-a
(heterodiegetică), naratorul este omniscient (atotştiutor), omniprezent,
obiectiv, neutru, detaşat, impersonal, neimplicat, creditabil, ştie mai mult
decât ştiu personajele (N>P); viziune ,,dindărăt” (par derriere), punct de vedere
auctorial, focalizare zero
Dacă naraţiunea se face la persoana I (homodiegetică când naratorul este
martor; autodiegetică când naratorul este protagonist), naratorul este
subiectiv, implicat, necreditabil, ştie tot atât cât ştie şi personajul (N=P);
viziune ,,împreună cu” (avec), punct de vedre actorial, focalizare intern ă
Viziunea ,,dinafară” (du dehors), punct de vedre neutru, focalizare extern ă,
când naratorul ştie mai puţin decât personajele sale (N<P) în proza secolului al
XX-lea, mai rar întrebuinţată; naraţiunea este relatată de un martor care
povesteşte doar ce a putut vedea şi auzi, fără a putea cunoaşte nemijlocit
gândurile şi sentimentele personajelor principale.
NARATORUL - instanţă fictivă – instanţa tipică a textului literar; - purt ătorul de
cuvânt al poziţiei ideologice a autorului abstract, poziţie espusă de
comentariul explicit al naratorului [ideologia operei literare este aceea a
autorului abstract, dar sentinţele – materializarea ideologiei – sunt pronun ţate
de narator]; - ,,vocea” delegată de autor pentru a relata/ a povesti/ a nara
întâmplările, fiind un mediator între autor şi cititor; - se regăseşte sau poate fi
depsitat prin persoana gramaticală a verbelor şi pronumelor din discursul
narativ; - asemeni personajului este o „fiinţă de hârtie” (R. Barthes). TIPURI DE
NARATOR:
1. Din punctul de vedere al raportului narator/ diegeză:
a) Narator extradiegetic (W.C. Booth) sau narator auctorial sau autor narator
(Rousset) sau instanţă narativă anonimă (Lintvelt) sau narator-demiurg = el
care priveşte întâmplările din afară,
2
nu este implicat în diegeză, dă impresia că el a creat povestea, narează
evenimentele la persoana a III-a.
b) Narator-martor = cel care a asistat la întâmplările narate, dar nu le
influenţează; fără ele toate s-ar fi întâmplat al fel; e de obicei personaj
secundar;
c) Narator intradiegetic (W.C. Booth) sau narator-personaj sau personaj-narator
(Rousset) sau instanţă narativă numită (Lintvelt) = cel care povesteşte fiind
implicat în diegeză, este personaj. El poate povesti:
- la persoana I dacă el este eroul întâmplărilor povestite (Allan din Maitreyi)
- la persoana a III-a dacă nu este el eroul întâmplărilor povestite; se mai
numeşte şi narator secund şi apare în general în cazul operelor construite pe
tehnica „povestirii în ramă/ povestire” (Seherezada din 1001 de nopţi). Orice
narator secund poate fi în raport cu istoria narată: extradiegetic, martor,
intradiegetic.
2. Din punctul de vedere al raportului narator – inormaţie deţinut ă:
a) Narator omniscient = cel care ştie tot, are viziune de ansamblu asupra
universului ficţional (naratorul din primele pagini şi majoritar apoi din Enigma
Otiliei de G. Călinescu)
b) Narator uniscient sau narator-colportor = cel care are informa ţiile dintr-o
singură sursă, el prevalându-se de nişte voci de culise. De nişte instanţe
narative secundare, de nişte observatori – anononimi („Am auzit că...”; „Ae
spunea că...”), cunoscuţi ca eroi („I s-a întâmplat lui Păcală...”), cunoscuţi ca
emiţători („Babele şi moşnegii spuneau că...”)
3. Din punctul de vedere al raportului narator – informaţie livrat ă:
a) Narator creditabil = cel care spune tot ce ştie („Dacă afl ă St ănică, e un om
mort.” Stănică nu află. G. Călinescu)
b) Narator necreditabil = cel care nu soune tot ce ştie („Ce i-o fi spus, ce i-a
învăţaz, cum l-a descântat, nu se ştie. V. Voiculescu); această poziţie naratorul
şi-o poate asuma deliberat pentru a menţine trează atenţia cititorului, pentru a
păstra suspansul.
4. Din punctul de vedere al raportului narator – discurs:
a) Narator heterodiegetic = cel care povesteşte la persoana a III-a, nu este
personaj (naratorul din Enigma Otiliei de G. Călinescu);
b) Narator homodiegetic = cel care povesteşte la persoana I, dar este martor,
actor-martor sau ascultător (Naratorul Ienache coropcariul din Hanu Ancu ţei
de M. Sadoveanu);
c) Narator autodiegetic = cel care povesteşte la persoana I, dar este actorul,
personajul întâmplărilor narate (naratorul Ştefan Gheorghidiu din Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu; Allan din
Maitreyi de Mircea Eliade);
5. Din punctul de vedere al artificiului narativ uzitat:
a) Narator exprimat = cel care afirmă că povesteşte, care nu ascunde acest
lucru, care nu apelează la alte instanţe narative secundare. Acesta poate fi:
3
- implicat dramatizat: apare în cazul dublei perspective narative: una
contemporană (a unui jurnal) şi una ulterioară (de prelucrare a romanulu) = el
este cel care scrie şi care trăieşte în ce scrie, lui i s-a întâmplat ce scrie
(Allan din Maitreyi de Mircea Eliade);
- virtual = cel care mărturiseşte posibilitatea elabor ării unui roman – naratorul
din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade (care mărturiseşte c ă vrea
să scrie un roman);
- neimplicat = „Am să vă povestesc o istorie.”. Se observ ă naratorul din
persoana verbelor, dar nu este el eroul întâmplărilor;
b) Narator neexprimat = cel care povesteşte la persoana a III-a şi nu este
simţit de către cititor.
- Neimplicat, obiectiv = nu comite nicio abatere de la impersonalitate: „zâna
avea ochi albaştri”.
- Interesat = se abate conştient de la impersonalitate, adresându-i-se
cititorului pentru a-i face mai plăcută, mai accesibilă istoria: „zău că zâna avea
ochi albaştri.”
FUNCŢIILE NARATORULUI:
1. Funcţia narativă sau funcţia de reprezentare (adică aceea de a povesti);
2. Funcţia de control sau de regie: naratorul controlează structura textual ă
fiind capabil să citeze discursul actorilor (adică ce spun personajele) semnalat
prin semne grafice – ghilimelele, două puncte – introdus prin verbe dicendi (a
spune, a zice, a răspunde etc.) şi „sentiendi” (a simţi, a gândi, a medita) sau
poate semnala intonaţia prin indicaţii scenice.
„- Ce ţi-am spus eu ţie, sărăntocule, ai? Urla apropiindu-se mereu Vasile Baciu,
pe care liniştea lui Ion îl întărâta şi mai rău. Flăcăul primi ocara ca o lovitur ă de
cuţit. [...] Răspunse cu o voce puţin tremurătoare, dar batjocoritoare:
- Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi porunceşti?”
3. funcţia opţională de interpretare: naratorul putându-şi manifesta pozi ţia
interpretativ ideologică în raport cu ceea ce povesteşte.
„ [...] patruzeci şi şepte de trupuri zăceau pe parchet! În lupta şi trânta
aceasta, masa se răsturnase, ulcioarele se sparseră şi vinul amestecat cu
sânge făcuse o baltă pe lespezile salei [...] Era groază a privi aceast ă scen ă
sângeroasă.” „- Am putea să facem împreună duete, când îmi voi aduce vioara
de la Iaşi şi notele, am caietele lui Mazas, propuse Felix.
- Nu acum – refuză hotărât Titi – acum mă exercitez cântând lucruri uşoare şi
după ureche. Mai târziu, peste câţiva ani! (avea douăzeci şi doi de ani.).”
4
PERSONAJUL LITERAR (<fr. personage<lat. persona ‘mască de teatru’;
‘deschizătură din masca actorilor prin care se auzeau vorbele acestora’) este
elementul esenţial, factorul structurant într-o operă literar ă epică sau
dramatică, un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi
morale distincte, pusă în lumină printr-un şir de întâmplări situate într-un
anumit cadru temporal şi spaţial
erou/ figură/ actor/ actant
principal/ secundar/ episodic/ figurant (criteriu: locul ocupat în ac ţiune)
protagonist/ antagonist/ spectator/ comentator (criteriu: rolul avut în ac ţiune)
erou/ antierou
plat (unilateral, liniar, simplu, ale cărui acţiuni sunt previzibile)/ rotunde
(complexe)
realist/ romantic/ simbolic/ alegoric
istoric/ fictiv/ legendar/ fabulos/ mitic/ alegoric (criteriu: raportul cu realitatea)
excepţional/ contradictoriu în romantism; caractere în clasicism, personaje tip
care acţionează în împrejurări tipice în realism
titular (eponim)/ sugerat prin titlu
individual/ colectiv
pozitiv/ negativ (criteriu: etic)
uman (adult; copil)/ animalier
prezent/absent
feminin/masculin
static/ dinamic
personaj tragic/ personaj comic
personaj arhetipal/ tip/ atipic
personaj dilematic/ problematizant
suprapersonaj (ex. pădurea spânzuraţilor)
personaj-reflector (cel care participă sau numai asistă la evenimente, în
ipostaza unui observator care exprimă punctul de vedere al naratorului şi
comentează, de pe o poziţie relativ obiectivă, actele altor personaje)
personaj-martor
personaj-narator
răufăcător/ donator (furnizor)/ ajutor/ fata de împărat (personajul căutat) şi tat ăl
ei/ trimiţătorul/ falsul erou/ eroul în basm
FUNCŢIILE PERSONAJULUI
1. funcţia de acţiune (=erou – numai se mişcă)
Ex. Ileana, Bistriceana din Lostriţa de V. Voiculescu
2. funcţia de interpretare (=actor – se mişcă şi judecă) personajul exprimă
întotdeaunasa subiectivă faţă de evenimentele narate
Ex. Ion, Ana, Titu din Ion, de Liviu Rebreanu
3. funcţia opţională de reprezentare ca personaj-narator, ca subiect al actului
narativ (=actor – se mişcă, judecă şi povesteşte)
Ex. Allan din Maitreyi, de Mircea Eliade, Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu