SFINTELE TAINE – MIJLOACE DE MISIUNE CREȘTINĂ

I. TAINA SFÂNTULUI BOTEZ

Botezul este Sfânta Taină în care prin afundarea de trei ori în apă, în numele Sfintei
Treimi, cel ce se botează se curățește de păcatul strămoșesc și de păcatele făcute până la
Botez, născându-se la o nouă viață spirituală și devine membru tainic al Domnului.
După partea văzută, el se numește: baie sau izvor sfânt.
După partea nevăzută se numește: lumânare, taina luminii, naștere în Dumnezeu
După partea văzută și nevăzută: baie tainică, taina apei, taina renașterii

Instituirea Sfântului Botez

Botezul este instituit de însuși Mântuitorul Hristos după învierea Sa, când le spune
Apostolilor: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă și iată
Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20) și „Cel ce va crede și se va
boteza, se va mântui iar ce ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16).
Instituirea Sf\ntului Botez a fost precedată încă din Vechiul Testament. Așa citim
despre tăierea împrejur, despre potop, corabia lui Noe, trecerea prin Marea Roșie, norul care
conducea pe oameni în pustie și mai ales despre Botezul lui Ioan (Matei 3, 11). Acesta era un
botez al prefigurării, curățind omenirea pentru a-L putea primi pe Mântuitorul Hristos.
Unii protestanți confundă Botezul nostru cu Botezul lui Ioan. De la ziua Cincizecimii,
botezul înseamnă și încorporarea într-o comunitate creștină.
Partea externă a Botezului nu este apă simplă ci una sfântă și binecuvântată prin
chemarea darurilor Sfântului Duh care se pogoară peste această apă.
Prin despărțirea omului de Dumnezeu, Duhul nu a încetat a conlucra în el la nașterea
oamenilor după Adam, deoarece fără Duhul nu se poate naște nimic. Datorită păcatului
strămoșesc însă, ei s-au născut sub amprenta trupului, a ființei antecesorilor lor. Deși născuți
și din Duhul, ei sunt destul de despărțiți de Dumnezeu.
Prin întruparea Logosului, Duhul Sfânt este adus din nou dar într-un grad deplin de
comunicare cu creația. De acum, omul care se deschide lui Hristos prin credință, se poate
naște din nou prin lucrarea Duhului. Duhul Sfânt se unește cu apa la Botez, ca susținător al
vieții, dar de această dată al vieții nesupuse morții. De aici și însemnătatea cosmică a
Botezeului. Materia devine astfel mediu al Duhului creator.
Pentru ca Botezul să fie valid, Mântuitorul îi arată lui Nicodim că este nevoie și de
apă: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în împărăția lui
Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
Botezul se face prin întreita cufundare în apă, rostindu-se formula consacrată: „Se
botează robul (roaba) lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.
Astfel înțelegem că taina este săvârșită de însuși Hristos dar prin mâna slujitorului său.
Botezul mai este asemănat și cu mormântul Domnului. În epistola către Romani,
Sfântul Apostol Pavel spune ca noi am fost îngropați împreună cu Hristos, în moarte, prin
botez, pentru ca așa cum Hristos a înviat din morți să umblăm și noi spre înoirea vieții. Așadar
afundarea în apă a noului botezat simbolizeaza coborârea în mormânt a Mântuitorului Hristos
și învierea lui, biruind moartea.
Canonul 50 Apostolic afirmă necesitatea săvârșirii Botezului prin întreită afundare și
cere caterisirea celor care se vor abate de la această regulă. Botezul prin turnare sau stropire
este acceptat doar în cazuri excepționale, de urgență.

Efectele Botezului sunt:

1. Curățirea de păcatul strămoșesc și de păcatele personale săvârșite până atunci.
Prin botez se șterge și vina și pedeapsa păcatelor personale dar rămân urmările păcatului
strămășesc și anume înclinarea spre păcat. Cel botezat este chemat însă să ajungă prin progres
duhovnicesc la asemănarea cu Dumnezeu.
2. Prin botez ne naștem la o viață spirituală. Ne îngropăm împreună cu Hristos și
înviem împreună cu El la o viață spirituală nouă. Moartea nu este una de ordin fizic dar ne
ridică la viață de curăție și de fapte bune, închinată lui Dumnezeu.
3. Cel botezat devine fiu al lui Dumnezeu și membru al Trupului Său Tainic. Cel
nou botezat devine membru al bisericii, frate și soră cu toți ceilalți membrii ai Bisericii. Astfel
Botezul capătă și o valoare eclesiologică.
4. Botezul nu se repetă: „Este un Domn, o credință și un botez” (Efeseni 4, 5).
Botezul este necesar pentru mântuire. Această afirmație se bazează pe faptul că toți
oamenii sunt păcătoși și au nevoie de Botez pentru a se curăți de păcatul strămoșesc.
Mântuitorul afirmă în acest sens: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va intra
în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 15).
În ceea ce privește moartea pruncilor nebotezați, în anul 1815, Sfântul Kiril al
Constantinopolului formulează următoarea învățătură. Aceasta spune că pruncii care mor
nebotezați nu sunt chinuiți deoarece nu au păcate voluntare dar nu se pot învrednicii nici de
împărăția lui Dumnezeu deoarece nu au fost curățiți de păcatul strămoșesc, rămânând astfel
într-un loc neluminos.
Săvârșitorul tainei este episcopul sau preotul, după citatul scripturistic aflat la ev după
Matei, cap 28, versetul 19. În caz de necesitatea se poate săvârși și de diacon sau un alt
mirean, botezat. Scriptura prezintă și cazuri în care Botezul a fost făcut de diacon sau mirean.
Diaconul Filip îl botează pe Simon Magul iar Sfântul Ap Pavel este botezat în Damasc de
către un ucenic pe nume Anania care se pare că era mirean.
Primitorul botezului poate fi orice creștin nebotezat, adult sau copil. Botezul copiilor
se practica încă din vechime. Casa lui Ștefana a fost botezată cu toți ai ei, unde erau desigur și
copii (I Corinteni 1, 16). De asemenea este prezentat cazul temnicerului din Filipii care se
botează cu toți ai lui (Fapte 16, 33).
În zilele noastre se botează mai ales copii iar aici intervine rolul deosebit de important
al nașilor care devin părinți duhovnicești ai copilului, fiind datori să vegheze la buna creștere
a celor botezați.
Pe lângă acestea mai cunoaștem și alte forme de botez și anume Botezul sângelui sau
Botezul dorinței.
 TAINA MIRUNGERII

Mirungerea este Sfânta Tină prin intermediul căreia prin ungerea cu Sfântul Mir a
membrelor celui botezat și rostirea cuvintelor „Pecetea darului Duhului Sfânt”, cel botezat se
întărește sufletește și trupește.
Mirungerea este Cincizecimea spirituală a creștinului. Mărturisirea Ortodoxă spune că
așa cum Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinții Apostoli și a revărsat peste ei darurile Sale, așa
se revarsă și acum peste cel botezat, prin ungerea cu Sfântul Mir. Prin actul mirungerii se
începe arătarea lui Hristos în comportarea celui nou botezat.
Această taină a fost instituită de Mântuitorul Hristos când le-a promis ucenicilor
trimiterea Sfântului Duh: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie
cu voi în veac” (Ioan 14, 16).
În Sf Scriptură și la Sfinții Părinți, taina Mirungerii are mai multe denumiri: punerea
mâinilor, taina ungerii, pecetea Domnului etc. După Cincizecime, Apostolii împărtășeau
Duhul Sfânt celor botezați prin punerea mâinilor, practică înlocuită în timp cu ungerea cu
Sfântul Mir.
Sfântul Ciprian vorbește despre necesitatea ungerii cu Sfântul mir a celor botezați
pentru ca astfel să devină unșii lui Dumnezeu și pentru a dobândi harul lui Hristos. Sfântul
Chiril al Ierusalimului accentuază atenția acordată Sfântului Mir care, asemenea pâinii
euharistice, după chemarea Sfântului Duh, nu mai este un lucru de rând.
Teologul ortodox Al. Schmemann numește legătura dintre botez și Mir ca Taină a
inișțierii.
Mirul, simbol al bogăției darurilor Sfântului Duh, este sfințit în Joia Mare de toți
episcopii Bisericii locale, în frunte cu Patriarhul. El este compus din 35 de arome ale unor
plante bine-mirositoare. Acest Mir se aplică pe toate membrele corpului celui botezat,
arătându-se astfel ca nu doar puterile noastre actualizează darurile primite la Botez, ci ajutorul
Duhului Sfânt.
Mirul cu care este uns cel botezat se îmbibă și persistă mai mult decât apa și făptura ei,
și îi împrumută mireasma. Îmbibarea intimă înseamnă asimilarea stării de naștere a omului
nou, iar mireasma arată că Duhul îi devine atât de intim încât lucrarea și calitatea lui devin
proprii omului.
Efectele acestei Sfinte Taine sunt așadar: primirea darurilor Duhului Sfânt și întărirea
duhovnicească a omului, care se face pe drumul spiritual spre Dumnezeu.
Biserica Romano-Catolică desparte Taina Mirungerii de cea a Botezului și se numește
confirmare. Ea se face la vârsta de 7 ani, motivând că atunci omul este conștient de
importanța Botezului. Biserica Protestantă nu ii acordă prea mare importanță, socotind-o o
ceremonie cu caracter pedagogico-educativ și se numește tot confirmare.

TAINA SFINTEI POCĂINȚE

Pocăința este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele credincioșilor,
care se căiesc sincer și se mărturisesc lui Hristor înaintea preotului. Această taină are un rol
deosebit deoarece după Botez, omul, supus păcatului, acumulează greșeli personale. Această
taină este specifică numai creștinismului.
 Ea este prefigurată ca virtute și în Vechiul Testament. Adam, David, locuitorii cetății
Ninive, s-au căit înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lor.
Taina Mărturisirii poartă mai multe denumiri: pocăință, penitență, spovedanie, iertare,
dezlegare etc.
A fost instituită de Mântuitorul Hristos care le spune astfel Apostolilor Săi: „Luați
Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate, cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan
20, 20-22). Sfinții Apostoli au practticat în mod special iertarea păcatelor, după cum vedem că
atât Sfântul Apostol Pavel (Fapte 19, 18) cât și Sfântul Apostol Ioan (Ioan 1, 9) iertau păcatele
celor care veneau și se mărturiseau. Puterea dată Sfinților Apostoli și urmașilor acestora se
extinde asupra tuturor păcatelor, după cum spune însuși Domnul: „Oricâte veți lega pe
pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer”
(Matei 18,18).
Totuși în Sfânta Scriptură se vorbește și despre unele păcate care nu se pot ierta, iar
acestea sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt: „Orice păcat și orice hulă se va ierta
oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta...” (Matei 12, 31-32). Aceste păcate
reprezintă răutatea conștientă și refuzul pocăinței în modul cel mai accentuat, refuzul oricărei
legături cu Dumnezeu. Dacă se întorc însă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că și această vină
li s-a iertat celor care au crezut mai pe urmă deoarece bunătatea lui Dumnezeu este mai mare
decât răutatea lor.
Biserica protestantă nu o numește întotdeauna taină. Luther uneori o recunoaște,
alteori nu în timp ce Calvin o respinge categoric.
Partea văzută a acestei Sfinte Taine este: căința, hotărârea de a nu mai păcătui,
mărturisirea și dezlegarea.
a. Căința este regretul pentru păcatele făcute. Prin această durere a sufletului, omul se
regăsește pe sine și își dezvăluie sufletul înaintea lui Hristos. Este o condiție de bază în ceea
ce privește Taina Mărturisirii.
b. Hotărârea de a nu mai păcătui este al doilea moment al Tainei, penitentul dorind
să nu mai facă păcatele pentru care se căiește.
c. Mărtutisirea păcatelor este atât o necesitate psihologică cât și o poruncă
dumnezeiască. În general omul simte nevoia să spună necazurile și greutățile care îl apasă, pt
a se ușura, și cu atât mai mult atunci când însuși Dumnezeu ascultă. Mărturisirea trebuie sa fie
făcută pe deplin deoarece orice păcat rămas și tăinuit va roade sufletul omului precum un
vierme ce nu doarme niciodată.
d. Dezlegarea este rostită de preot prin puterea și harul primit de la Mântuitorul
Hristos: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul și cu îndurările iubirii sale de
oameni, să te ierte pe tine, fiule sau fiică duhovnicească (N), și eu nevrednicul preot și
duhovnic cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg, de toate păcatele tale, în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. De aici deducem faptul că Hristos este cel care
dezleagă, preotul fiind doar mâna prin care Dumnezeu vindecă penitentul de păcate.
Prin intermediul acestei taine se restabilește comuniunea omului cu Dumnezeu, acesta
fiind absolvit de orice pedeapsă pentru păcat și nu în ultimul rând are loc liniștirea conștiinței.
Primitorul Sfintei Taine este orice creștin ortodox, mai învârstă de 7 ani, care dorește
să se curățească de păcatele săvârșite.
 Medicamentul pe care duhovnicul îl atribuie penitentului pentru îndreptare este
canonul sau epitimia. Duhovnicul va încerca, prin comuniunea dragostei, să îl vindece pe
penitent de răni și mai ales să îl facă să nu mai repete aceste păcate.

TAINA SFINTEI EUHARISTII

Sfânta Euharistie este Taina în care, sub chipul pâinii și al vinului, se împărtășește
credincioșilor însuși Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și
spre viața de veci, înfățișându-se totodată, real și nesângeros, jertfa de pe cruce a
Mântuitorului.
Mărturisirea Ortodoxă învață despre Taina Euharistiei că este Trupul și Sângele
Domnului nostru Iisus Hristos sub chipul pâinii și al vinului. Această taină le covârșește pe
toate celelalte deoarece în această taină se descoperă și se arată credincioșilor tot harul și
bunătatea lui Dumnezeu. Ea se aduce ca jertfă pentru toți credincioșii, vii și adormiți în
nădejdea învierii și a vieții veșnice. Această taină milostivește și îndură pe Dumnezeu pentru
păcatele oamenilor și nu se va sfârși până la judecata cea de pe urmă.
Taina Sfintei Euharistii are mai multe denumiri: euharistie (gr. Mulțumire),
binecuvântare, cuminecătură, comuniune, unire, masa Domnului, pâinea Domnului, pâinea
cerească, paharul mântuirii.
Taina Euharistiei este cea mai de seamă taină și asta din 3 motive:
a. Depășește puterea de înțelegere naturală. Deși simțurile noastre nu percep, pâinea
și vinul se transformă cu adevărat în Trupul și Sângele Domnului. Această jertjă nesângeroasă
actualizează în mod real jertfa de pe cruce a Mântuitorului.
b. Prin Sf Euharistie credinciosul se unește în mod real cu Mântuitorul Hristos, în
timp ce prin celelalte taine i se dă harul lui Dumnezeu.
c. Este o jertfă nesângeroasă adusă lui Dumnezeu.

Instituirea Sfintei Taine a Euharistiei

Această Sfântă Taină a fost instituită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină, după
ce i-a pregătit din vreme pe oameni. După ce a săturat în chip minunat mulțimea de oameni,
Mântuitorul a zis: „ Eu sunt pâinea vieții, cine vine la Mine nu va flămânzi și cine crede în
mine nu va înseta niciodată...” (Ioan 6, 34). Evangheliștii sinoptici istorisesc în felul
următor această instituire: „Iar pe când mâncau ucenicii, Iisus luând pâine, a binecuvântat,
a frânt şi dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând şi
paharul şi mulţumind le-a dat, zicând: beţi dintru acesta toţi; acesta este Sângele Meu, al
Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” (Matei 26,
26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 17-20).
În epistola I către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel face și el prezentarea momentului
de instituire a Tainei Sfintei Euharistii, în capitolul 11, versetele 23-26.
Tot din Mărturisirea Ortodoxă aflăm că partea văzută a acestei taine este pâinea, făcută
din grâu curat și dospită și vinul curat de struguri, la care se adaugă puțină apă.
Biserica Romano-Catolică folosește azima sau pâinea nedospită. Temeiul dogmatic al
practicii Bisericii Ortodoxe îl constituie modul de serbare al Paștilor de către Mântuitorul
Hristos. La Cina cea de Taină, Mântuitorul nu a serbat Paştile iudaice, căci încă nu se afla în
timpul lor, ci un Paşte deosebit, deci nu s-a folosit azima, ce era un uz numai de Paştile iudaic,
ci a folosit pâinea normală. Romano-Catolicii susţin că Mântuitorul în Joia Mare, când a avut
loc Cina cea de Taină a serbat Paştile iudaice, în care timp nu se mânca fără azimă.
După textele scripturistice vechi-testamentare și după cele ale evangheliilor sinoptice
junghierea mielului pascal se făcea în seara zilei de 14 Nissan iar zilele azimilor începeau în
15 Nissan. Sfântul Evanghelist Ioan spune că cina cea de taină a avut loc cu o zi înainte de
pasti, adică în seara zilei de 13 Nissan, așadar Mântuitorul a mâncat pâine dospită, nu azimă.
Dacă ar fi fost deja Paștile, nu mai putea avea loc spălarea picioarelor deoarece de Paștii
iudeii aveau picioarele încălțate, mijlocul încins și toiag în mână, gata de călătorie. La Paștile
iudaic nu era permis să fie altceva pe masă decât mielul fript, buruieni amare și azimă,
nicidecum bolul cu vin în spre care Iuda Iscarioteanul și-a întins mâna.
Dacă vinerea în care a avut loc procesul și răstignirea ar fi fost zi de Paști, acest lucru
ar fi fost imposibil deoarece iudeii nu lucrau în aceste zile dar vedem că Simon Cirineul venea
de la munca câmpului. Așadar din toate acestea și nu numai rezultă că la Cina cea de Taină s-a
folosit pâine dospită și nu azime.
De asemenea, Sfinții Părinți ne încredințează de faptul că în Biserica primară se
folosea la fiecare Euharistie pâine dospită.
Cu privire la al doilea element, cel al vinului peste care se toarnă puțină apă, ne
aducem aminte de coasta Mântuitorului, din care a curs sânge și apă. Și acest procedeu este
amintit de Sfinții Părinți ca fiind folosit încă din Biserica primară. După Sfântul Ciprian,
amestecarea vinului cu apa simbolizează unirea poporului cu Hristos.
Prefacerea vinului si a pâinii în Trupul si Sângele Mântuitorului are loc la momentul
rostirii rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt pentru sfințirea și prefacerea elementelor
ruharistice. Această rugăciune a fost compusă și rânduită în Biserică încă de la începuturile ei.
Romano-Catolicii susțin că prefacerea are loc la rostirea cuvintelor „Luați mâncați...”I și
„Beți...” dar această teorie este falsă. Aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul ca o
chemare pestru Apostoli să se împărtășească cu Trupul și Sângele Său, care erau deja
prefăcute, „...acesta ESTE Trupul meu...”. Rugăciunea de invocare nu este o inovație adusă în
Biserică, ea bazându-se pe faptul că la Cina cea de Taină Hristos a luat pâinea și a
binecuvântat-o (Matei 26, 26), apoi a mulțumit (Luca 27, 17), făcând tot așa și cu vinul,
poruncind apoi Apostolilor spunându-le: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22,
19). Referiri la această rugăciune găsim în Liturghia Sfântului Iacom iar apoi în cele ale
Sfinților Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare.
Partea nevăzută a Sfintei Liturghii este prezenţa reală a lui Hristos, Dumezeu întrupat,
sub chipul pâinii și al vinului.
Adevărul prezenţei reale a lui Iisus Hrisos în Sfânta Euharistie este confirmată de Sfânta
Scriptură, de Sfânta Tradiţie şi de practică Bisericii încă de la începuturile ei.
Mântuitorul însuşi spune: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer..” (Ioan 6,
51) sau: „Amin, amin, grăiesc vouă: de nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea
Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi...” (Ioan 6, 53-55).
Despre prezenţa reală a Domnului în Sfânta Euharistie vorbeşte foarte clar Sfântul
Apostol Pavel, ca şi Evangheliştii: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu
este oare împărtăşirea sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângeau nu este oare
împărtăşirea cu trupului lui Hristos?” (I Corinteni 10, 16;)
Mărturisirea ortodoxă spune că însuși pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele
Mântuitorului, iar dacă ne întrebăm cu este posibil asta să ne mulțumim auzind că prin Duhul
Sfânt, așa cum a avut loc și întruparea Mântuitorului în pântecele Fecioarei Maria.
Consecințele dogmatice ale prezenței reale a lui Hristos în Euharistie sunt următoarele:
a. Domnul este prezent real în Sfânta Euharistie nu numai cu trupul şi sângele, ci cu
sufletul şi dumnezeirea Sa, adică a naturii dumnezeieşti şi a celei omeneşti unite nedespărţit în
persoana Cuvântului întrupat.
b. Domnul este prezent în Sfânta Euharistie nu numai în momentul prefacerii ci şi
după aceea, permanent, cât timp elementele euharistice există.
c. Domnul este prezent întreg în fiecare părticică a pâinii şi a vinului, căci Hristos este
unul şi Fiinţa Lui nu poate fi împărţită. Prin împărţirea de la împărtăşanie nu se împarte fiinţa
Domnului, ci numai înfăţişarea externă a elementelor euharistice.
d. Acelaşi trup şi sânge al Domnului, unul, întreg şi nedespărţit, există pretutindeni în
Biserică, în pâine şi vin, oricâte liturghii s-ar săvârşi şi în oricâte locuri.
e. Mântuitorul fiind prin prefacere, real prezent în pâinea şi vinul euharistic, în
deplinătatea fiinţei Sale, Sfintei Euharistii se cuvine aceeaşi închinare ca şi persoanei lui
Hristos.

Efectele Sfintei Euharistii

Euharistia unește în mod mistic pe credincioșii ce se împărtășesc cu Hristos, hrănindu-

i, întărindu-i și desăvârșindu-i în viața spirituală. Ea este pentru suflet asemenea hranei pentru
trup, îndumnezeind ființa umană.
Euharistia ne dă puterea de a ne preda Existența noastră lui Hristos, este arvuna vieții
veșnice. E a ne curățește de păcate și ne pregătește pentru viața de veci, dăruindu-ne nădejde
în înviere: „Cine mănâncă pâinea aceasta, viu va fi în veci” (Ioan 6, 50-51).
Săvârșitorul acestei sfinte taine este episcopul sau preotul, prin puterea primită de la
Iisus Hristos. Primitorii ei sunt toți creștinii, inclusiv copii.
Împărtășirea se face atât cu Trupul cât și cu Sângele Domnului, excepție făcând
Romano-Catolicii care împărtășesc doar cu Trupul, invocând pentru aceasta o serie de
argumente nefondate.

Sfânta Euharistie ca jertfă

Sinodul I ecumenic spune despre aceasta: „Pe Sfânta masă e aşezat Mielul lui
Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii şi e jertfit de slujitorii Domnului ca jertfă
nesângeroasă” .
Sinodul III ecumenic spune la fel: „Noi săvârşim în biserici jertfa nesângeroasă, sfântă şi
de viaţă dătătoare şi credem că trupul şi preţiosul sânge sunt însăşi trupul şi sângele
Cuvântului, care dă viaţă tuturor”.
Deoarece în Sfânta Liturghie este prezent Iisus Hristos că arhiereu, Euharistia este
prezentarea reală şi obiectivă a jertfei de pe cruce. În esenţa sa, Jertfa euharistică este aceeaşi
cu jertfă de pe cruce, jertfindu-se pe altar acelaşi Miel al lui Dumnezeu care s-a răstignit pe
cruce. Nu este altă jertfă ce se aduce în bisericile de pretutindeni, ci această jertfă, adusă odată
de arhiereul Iisus Hristos.
Ea este jertfa care ne cuprinde pe toţi virtual şi ne jertfeşte şi pe noi Tatălui şi în acelaşi
timp ne dă putere ca şi noi să ne putem jertfi.

TAINA PREOȚIEI

Hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului şi prin rugăciune, se
împărtăşeşte persoanei anume pregătite, Harul, care dă puterea de a învăţa cuvântul lui
Dumnezeu, a săvârşi Sfintele taine şi a conduce pe credincioşi la mântuire.
Prin hirotonie, Hristos vine mai aproape de oameni şi se dăruieşte lor pentru toate
nevoile spirituale din această viaţă.
 Hirotonia este condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu-şi poate îndeplini menirea fără
celelalte.
Episcopul şi preotul sunt cei prin care Hristos se prelungeşte şi transmite comunităţii
darurile dumnezeieşti.
Taina aceasta se săvârșește prin punerea mâinilor și se numește hirotonie, sfințire sau
binecuvântare preoțească.
Hirotonia a fost instituită direct de către Mântuitorul Iisus Hristos, când și-a ales cei 12
Apostoli, pe care după 3 ani de pregătire i-a trimis să propovăduiască învățătura sa tuturor
neamurilor: „Precum M-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi...” (Ioan 20, 21-23).
Puterea deplină cere li se dă este la Cincizecime, când ei primesc multe daruri
minunate şi partea specială spre a vesti mai departe învăţătura lui Hristos.
Sfinţii Apostoli la rândul lor din poruncă divină hirotonesc episcopi şi preoţi. Aşa
Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba care au propovăduit Evanghelia în Listra, Iconia şi Antiohia,
“cu rugăciuni şi cu ajunări le-au hirotonit preoţi în fiecare Biserică” (Fapte, 14, 23). A mai
hirotonit pe Tit şi pe Timotei. Lui Timotei Sfântul Pavel îi scrie: “Te îndemn să ţii aprins darul
lui Dumnezeu, cel care este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei, 1, 6).
Baza preoției este însuși Mântuitorul Iisus Hristos. Cuvântul cel întrupat s-a făcut prin
întrupare Preotul prin excelență. Hristos e unicul preot deplin, deoarece este unicul om care se
poate dărui cu un devotament absolut Tatălui. Ca preot deplin El este izvorul întregii preoții
văzute.
Harul preoției se transmite prin punerea mâinilor dar el nu își are izvorul în cel care
pune mâinile ci în Dumnezeu. Această punere a mâinilor constituie și partea văzută a acestei
Sfinte Taine.
Acest ritual a fost predicat de Sfinţii Apostoli pentru toate trei treptele ierarhice şi ei au
prescris ca şi urmaşi lor să facă la fel, cum vedem în textul de la I Timotei, 5, 22. Această
transmitere a harului în mod neîncetat se numeşte Succesiune apostolică.
Episcopii sunt ramurile care, pornind din aceeaşi tulpină apostolică, extind harul şi
conţinutul vieţii apostolice în toate ramurile care sunt preoţii, şi în toate frunzele sau roadele
care sunt credincioşii. Mai bine zis, aceeaşi sevă care este Hristos se extinde prin episcopi şi
preoţi în tot pomul Bisericii, aflându-se în mod nemijlocit în fiecare mădular al ei.
Factorul interior al acestei succesiuni este Hristos însuşi şi Duhul Sfânt iar factorul
vizibil este Biserica întreagă în prelungirea ei, păstorită de episcopi.
Prin succesiunea apostolică a episcopatului se asigură păstrarea integrală a învăţăturii
apostolice. Harisma episcopală este harisma care poartă în sine puterea de a transmite toate
harurile şi darurile ce se difuzează începând de la apostoli în tot timpul în Biserică, sau pe
Hristos însuşi şi pe Duhul Sfânt, prezenţi şi lucrători în aceste bunuri şi daruri.

Efectele Hirotoniei

Prin Hirotonie se împărtăşeşte primitorului Harul, care ajută şi îndreptăţeşte la

împlinirea atribuţiilor ce revin treptei ierarhice pentru care a fost hirotonit. Acest afect îl arată
Sfântul Apostol Pavel, când zice: “Te îndemn să ţii prin harul lui Dumnezeu, cel ce este în
tine, prin punerea mâinilor mele” (II Timotei, 1, 6).
Harul se primeşte prin punerea mâinilor când se rosteşte următoarea rugăciune:
“Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele ce lipsesc le împlineşte,
hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon în preot sau preot întru episcop. Şi ne
rugăm dar pentru el, ca să vină asupra-i Harul Sfântului Duh”.
Precum Hirotonia este una , aşa şi Harul este unul şi se împarte în mod gradat celor
trei trepte ierarhice.
Hirotonia nu se repetă.
Biserica Ortodoxă recunoaşte hirotonia din Biserica Romano-Catolică şi pe clericii
care vin la Ortodoxie, îi primeşte în treapta avută acolo. Pe păstorii protestanţi Biserica
Ortodoxă, dacă ei vor să treacă la Ortodoxie îi hirotoneşte.
Săvârşitorul Hirotoniei este Hristos în chip nevăzut, iar în chip văzut episcopul.
La hirotonia episcopului trebuie să participe cel puţin doi episcopi.
După tradiţia Bisericii Ortodoxe, nu pot fi hirotoniţi decât membrii de sex bărbătesc,
care mărturisesc credinţa ei şi vor să-şi îndeplinească faţă de Biserică îndatoririle pe care le
au în fiecare treaptă. Ei trebuie să fie integrii spiritual şi trupesc şi să aibă o pregătire
teologică adevărată.
Pentru treapta episcopală nu se pot ajunge potrivit hotărârii Sinodului V şi VI
ecumenic, decât cei neînsemnaţi sau văduvi prin decesul soţiei (deveniţi în prealabil monahi).
Pentru preoţi şi diaconi nunta după hirotonie este oprită.
Primitorul Hirotoniei este creştinul ortodox, liber, major, de sex masculin, sănătos
trupeşte şi sufleteşte şi pregătit pentru aceasta intelectual şi moral.
Femeile sunt excluse de la hirotonie.
În Biserica Oertodoxă preotul şi diaconul pot fi căsătoriţi, pe când în Biserica
Romano-Catolică este interzis.
Biserica protestantă are în cler şi femei.
Diaconiţele, ce existau în Biserica veche nu aveau hirotonie, ci numai o binecuvântare.

TAINA NUNȚII

Nunta este Taina în care un bărbat şi o femeie învoindu-se, în mod liber, să trăiască
împreună toată viaţa, pentru a naşte şi creşte copii, şi a se ajuta reciproc, primesc, prin preot,
Harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea scopului ei – mântuirea.
Această Taină este bine să se numească Taina Căsătoriei. Legătura pusă de Dumnezeu
peste cei dor reprezintă unitatea duhovnicască dintre Hristos și Biserică.
Faptul că Taina Căsătoriei este pusă după celelalte şi înainte de Taina Sfântului Maslu
este din cauză că, prin celelalte creştinul primeşte ajutorul şi harul lui Hristos iar în Taina
Căsătoriei creştinul trebuie să folosească acest ajutor în comuniunea familiei sale.
Taina aceasta ne arată că omul nu se realizează decât în comuniune.
Faptul că putem vedea pe Dumnezeu prin altul, că iubirea faţă de altul ni-l face pe
acela transparent al lui Dumnezeu, e un dar al întrupării Cuvântului. Prin aceasta Cuvântul lui
Dumnezeu ne-a dat putinţa să-l vedem prin faţa omenească, mai întâi în El însuşi, apoi în toţi
cei în care Hristos Se sălăşluieşte, sau continuă să Se întrupeze prin Taine. Părintele Stăniloaie
spune că în afară de Hristos, iubirea permanentă faţă de un om concret ar fi imposibilă.
Sfânta Taină a Căsătoriei a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos. ea este
prefigurată încă din Vechiul Testament.
 a). Dumnezeu creaând pe om, a voit creşterea oamenilor pe plan uman şi spiritual.
Aceasta se face prin legătura trainică între bărbat şi femeie, pentru aceasta Dumnezeu a creat-
o pe Eva lui Adam, cum de fapt citim: “Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi
supuneţi-l” (Facere, 1, 28).
b). Căsătoria ca legătură naturală pe viaţă între bărbat şi femeie se întemeiază pe faptul
că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Nu e decât o suferinţă,
a fi singur (P. Evdokimov).
Deoarece Dumnezeu este o comuniune de Persoane divine, şi omul are nevoie de
comuniune. Însuşi Dumnezeu “a văzut că nu e bine să fie omul singur” (Facere, 2, 18) Lui
Adam I s-a dăruit Eva nu numai ca ajutor ci ca să-l ferească pe el de singurătate.
Scoaterea Evei din Adam înseamnă că Eva a fost cuprinsă mintal în Adam şi înainte de
aducerea ei la existenţă. Ea îi este adusă ca o prteneră în dialogul pe care ei trebuie să-l aibă
cu Dumnezeu şi cu creaţia. Perechea umană din rai era o pereche conjugală. Aceasta era
căsătoria paradisiacă, avându-şi baza în natura umană sublă.
Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunde iubirii desăvârşite, e
netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, al cărui posibilităţi de satisfacere
sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană
inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.
Cei doi se iubesc pentru că se completează unul pe altul. Schiller spunea că iubirea nu
se naşte între două suflete care sună la fel, ci în care sună armonic. Bărbatul găseşte în femeie
o taină indefinită iar femeia în bărbat la fel.
a). Căsătoria, mai ales după căderea în păcat, are rolul de a pune în ordine viaţa lui.
Fără căsătorie umanitatea ar suferi din cauza dezordinii morale aşa cum spune Sfântul Apostol
Pavel: “Ca pază împotriva desfrânatelor, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie
să-şi aibă bărbatul ei” (I Corinteni, 7).
Din punct de vedere creştin, familia e chemată de Dumnezeu să depăşească aceste
motive biologice, fiindcă trupul fiecăruia dintre cei doi devine pentru celălalt , un transparent
al spiritului, capătă o adâncime spirituală… fiecare devine pentru celălalt o taină tot mai
cunoscută şi tot mai indifinibilă în acelaşi timp. Taina fiecăruia dintre noi se îmbină cu a
celuilalt într-o taină unică, căci fiecare poartă tot mai mult din celălalt în persoana sa. Prin
Taina Căsătoriei se produce o spiritualizare a legăturii dintre soţi, sădindu-se tot mai mult
creşterea responsabilităţii, a respectului unuia pentru celălalt.
Aceasta face ca fiecare să vadă în celălalt o parte a sinelui său cu toate darurile
minunate pe care Dumnezeu le-a pus în el.
Dacă le cei dinainte de Hristos căsătoria era mult inferioară, Hristos ridică legătura
dintre bărbat şi femeie la rangul de Taină, asemănându-o cu legătura dintre Hristos şi Biserică
într-o stare de jertfă a comuniunii.
Sfântul Chiril al Alexandriei scrie: “Hristos a mers şi El şi învăţăceii Săi (la nuntă), nu
ca să petrecă, ci ca să facă minune şi să sfinţească cauza naşterii omeneşti… Căci se cuvenea,
ca Cel ce avea să reînnoiască însăşi natura omului şi să pregătească Harul şi pentru cei ce
aveau să se nască mai târziu şi să le facă sfântă originea”.
Când a fost ispitit de farisei, cu privire la desfacerea căsătoriei, Mântuitorul
accentuează indisolubilitatea ei, spunând că nu e bine ca omul să despartă ceea ce a împreunat
Dumnezeu (Matei, 19, 6).
 Caracterul de Taină al Nunţii îl arată în mod direct şi Sfântul Apostol Pavel, când
spune că femeile au datoria să se supună bărbaţilor lor şi bărbaţii să-şi iubească femeile lor:
“Taina aceasta este mare, ci eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni, 5, 32).
Sfântul Ignatie spune la fel: “Se cuvine mirilor şi mireselor a se uni cu aprobarea
episcopului, ca să fie căsătoria după Domnul şi nu după poftă”.
Partea nevăzută a Tainei Nunţii constă în consimţământul mirelui şi al miresei,
concretizat în declaraţia făcută de ei în faţa preotului că se unesc de bună voie. Acolo unde
lipseşte consimţământul, preotul nu poate săvârşi Taina.
De partea nevăzută se ţin şi cuvintele pe care le rosteşte preotul când pune cununile pe
capetele celor ce se cunună. Ele sunt: “Cunună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui
Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Aceasta se repetă de trei
ori, încheindu-se cu rugăciunea: Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste
încununează-i pe dânşii”.
Taina Căsătoriei săvârşită de Biserica Romano-Catolică este considerată de Biserica
Ortodoxă iar dacă trec la Ortodoxie ea se recunoaşte, aşa cum se recunoaşte prin iconomie şi
căsătoria celor eterortodocşi. Săvârşitorul cununiei este episcopul sau preotul. Biserica
Roamno-Catolică învaţă că săvârşitorii Cununiei sunt însuşi mirii. Preotul este doar un martor
al încheierii Căsătoriei.
Primitorii sunt creştinii adulţi de ambele sexe. În cazul când mirii nu sunt ambii
ortodocşi, se cere ca pruncii să fie botezaţi în credinţa ortodoxă. Efectele căsătoriei creştine
sunt:
Dumnezeu împărtăşeşte celor ce primesc această Taină, Harul care sfinţeşte şi înalţă
legătura conjugală la rangul de icoană a unirii lui Hristos cu Biserica şi o face să fie una
indisolubilă, aşa după cum unirea lui Hristos cu Biserica e una şi indisolubilă.
Harul Cununiei ajută soţilor să-şi poată îndeplini îndatoririle căsniciei, naşterea şi
creşterea de prunci, ajutorul reciproc şi ferirea de desfrânare.
Monogamiei îi sunt opuse poligamia şi poliandria. Creştinismul admite că după
moartea soţului sau a soţiei, soţul rămas în viaţă să se poată recăsători.
Pentru slăbiciunea firii umane, Biserica Ortodoxă admite, a doua şi chiar a treia
căsătorie – dar numai ca motiv pentru neputinţa omenească. Ea nu este recomandată decât, o
singură căsătorie.
Căsătoria creştină este indisolubilă, ceea ce înseamnă că odată săvârşită, Căsătoria nu
se mai poate repeta.
Căsătoria se poate desface în cazul morţii sau a adulterului. Dacă cei ce au divorţat
vor să convieţuiască din nou nu este nevoie să se mai recăsătorească.