Cehia (în cehă Česko, pronunție cehă: Pronunție audio /ˈt tʃɛsko/), oficial Republica Cehă (în cehă

Česká republika, pronunțat [ˈtʃɛskaː ˈrɛpuˌblɪka] ( ascultă)) este o țară fără ieșire la mare, aflată în
Europa Centrală. Ea se învecinează cu Polonia la nord, cu Germania la vest, cu Austria la sud și cu
Slovacia la est. Capitala sa și cel mai mare oraș, având 1,3 milioane de locuitori, este Praga.

Este o democrație reprezentativă parlamentară și pluralistă, membră a Uniunii Europene, a

NATO, a OECD, a OSCE, a Consiliului Europei și a Grupului de la Visegrád.

Statul ceh, denumit în trecut Boemia, s-a format la sfârșitul secolului al IX-lea ca un mic ducat în
jurul Pragăi, la acea vreme aflată sub dominația puternicului Imperiu al Moraviei Mari (care a
ajuns la întinderea teritorială maximă în timpul domniei lui Svatopluk I din Casa Mojmír). După
căderea imperiului, în 907, centrul de putere s-a transferat dinspre Moravia către Boemia, sub
dinastia Přemyslidă. În timpul domniei ducilor și regilor Přemyslizi, și a urmașilor lor,
Luxemburgii, țara a ajuns la întinderea maximă (secolul al XIII-lea–al XIV-lea). Viața în țară a fost
grav afectată de Războaiele Husite, în timpul cărora a fost pusă sub embargou economic, și de
cruciadele din toată Europa. După bătălia de la Mohács din 1526, Coroana Boemiei a fost treptat
integrată în monarhia Habsburgică, drept una dintre cele trei părți principale ale sale, alături de
Arhiducatul Austriei și de Regatul Ungariei. Răscoala din Boemia (1618–1620) a dus la o
centralizare accentuată a monarhiei și la recatolicizarea și germanizarea forțată. În timpul
reformelor radicale din secolul al XVIII-lea, Coroana Boemă a fost de facto abolită (1749). În
secolul al XIX-lea, țara cehă a devenit motorul industrial al monarhiei și apoi centrul Republicii
Cehoslovacia formată în 1918, în urma prăbușirii Imperiului Austro-Ungar după Primul Război
Mondial.

După Acordul de la München, anexarea Transolzei de către Polonia și ocuparea Cehoslovaciei de

către Germania, urmată de deziluzia față de reacția Occidentului și de recunoștință pentru
eliberarea a mare parte a Cehoslovaciei de către Armata Roșie, Partidul Comunist din
Cehoslovacia a obținut majoritatea la alegerile din 1946. Prin lovitura de stat din 1948,
Cehoslovacia a devenit stat comunist. În 1968, nemulțumirea crescândă față de regimul
comunist a culminat cu o tentativă de reformare a regimului. Evenimentele, denumite Primăvara
de la Praga, au luat sfârșit cu invadarea țării de către trupele țărilor din Pactul de la Varșovia
(exceptând România); trupele străine au rămas în țară până la Revoluția de Catifea din 1989,
când regimul comunist s-a prăbușit. La 1 ianuarie 1993, Cehoslovacia s-a separat pe cale pașnică
în cele două state constituente, Republica Cehă și Slovacia.

Republica Cehă este primul fost membru al CAER care a obținut statut de țară dezvoltată de la
Banca Mondială.[3] Ea are cel mai ridicat indice al dezvoltării umane din Europa Centrală și de
Est,[4] fiind o țară cu „dezvoltare umană foarte ridicată”. Ea este pe locul al treilea în lista celor
mai pașnice țări din Europa și cea mai democratică și sănătoasă (în termenii mortalității infantile)
din regiune.

Cuprins

1 Etimologie

2 Istoria

2.1 Preistorie

2.2 Boemia

2.3 Cehoslovacia

2.4 Revoluția de Catifea și independența

3 Politică

3.1 Relațiile externe

3.2 Armata

3.3 Diviziuni administrative

4 Geografie

4.1 Clima

5 Economie

5.1 Infrastructura de transport

5.2 Telecomunicații

5.3 Știință

5.4 Turism

6 Demografie

6.1 Religia

7 Cultură
7.1 Muzică

7.2 Literatura

7.3 Bucătăria

7.4 Sport

7.5 Patrimoniu mondial

8 Note

9 Legături externe

Etimologie

Denumirea tradițională de „Boemia” provine din latinescul „Boiohaemum”, care înseamnă „țara
boilor". Numele actual provine de la endonimul ceh Čechy, cu scrierea arhaică Cžechy, similară
celei poloneze.[5]

De-a lungul istoriei Cehia a a fost divizată în mai multe țări, și anume Boemia propriu-zisă (Čechy)
în vest, Moravia (Morava) în sud-est, și Silezia Cehă (Slezsko; cea mai mică parte, de sud-est, a
Sileziei istorice, din care cea mai mare parte este astăzi în Polonia) în nord-est. Cunoscută oficial
drept „Coroana Regatului Boemiei” după secolul al XIV-lea, s-au utilizat mai multe alte denumiri
ale țării, inclusiv „Pământurile Coroanei Boeme”, „Țara Boemă”, „Coroana Boemă”, „Pământurile
Coroanei Sfântului Wenceslas” etc. La obținerea independenței după dizolvarea Imperiului
Austro-Ungar în 1918, s-a utilizat denumirea de Cehoslovacia pentru a reflecta uniunea
popoarelor ceh și slovac în noua țară.

După dizolvarea Cehoslovaciei, la sfârșitul anului 1992, partea cehă a primit denumirea oficială
de „Republica Cehă” și, după recomandarea Ministerului de Externe ceh, denumirea alternativă
scurtă de Cehia (în cehă Česko ˈtʃɛskɔ) de utilizat în afara documentelor oficiale și în afara
denumirilor de instituții guvernamentale.

Istoria

Articol principal: Istoria Cehiei.

Preistorie
Moravia Mare în timpul domniei lui Svatopluk I

Arheologii au descoperit în zonă dovezi ale unor așezări preistorice, datând din neolitic. În
antichitate, începând cu secolul al III-lea î.e.n., celții, Boii și ulterior în secolul I, triburile
germanice ale marcomanilor și quazilor s-au stabilit aici. În Perioada Migrațiilor, în preajma
secolului al V-lea, multe triburi germanice s-au deplasat către vest și sud din Europa Centrală.

Wenceslaus al II-lea, rege al Boemiei și Poloniei

Slavii din zona Mării Negre și a Carpaților s-au stabilit, apoi, aici (mișcare ce a fost stimulată și de
migrația masivă din Siberia și Europa de Est: hunii, avarii, bulgarii și maghiarii) și au asimilat
triburile germanice și celtice rămase. În secolul al VI-lea, ei s-au deplasat către sud în Boemia,
Moravia și, parțial, în Austria de astăzi. Pe parcursul secolului al VII-lea, negustorul franc Samo,
susținător al slavilor ce luptau contra stăpânilor lor avari, a devenit conducător al primului stat
slav cunoscut din Europa Centrală. Principatul Moraviei a apărut în secolul al VIII-lea și a atins
maxima întindere în secolul al IX-lea, când a frânat influența francilor și a câștigat protecția Papei.

Boemia

Přemysl Ottokar al II-lea, (c. 1233–1278), rege al Boemiei și domnitor al Austriei, Stiriei,
Carinthiei și Carniolei

Statul boem sau ceh a apărut pe la sfârșitul secolului al IX-lea, când a fost unificat de dinastia
Přemyslidă. Fiind singurul regat din cadrul Sfântului Imperiu Roman, Regatul Boemiei a fost o
putere regională importantă în Evul Mediu. El a făcut parte din Imperiu între 1002 și 1806, cu
excepția anilor 1440–1526. În 1212, regele Přemysl Otakar I, purtător al titlului de „rege” din
1198, a obținut de la împărat Bula de Aur din Sicilia (edict oficial), prin care se confirma titlul
regal pentru Otakar și pentru descendenții săi, iar Ducatul Boemiei a fost ridicat la rang de regat.
Imigrația germană a avut loc în zonele periferice boeme în secolul al XIII-lea. Germanii au
populat orașe și districte miniere și, în unele cazuri, au împins coloniile germane înspre interiorul
zonelor cehești. În 1235, puternica armată mongolă a lansat o invazie a Europei. După bătălia de
la Legnica, mongolii au înaintat în Moravia, dar au fost învinși de către regele boem într-o bătălie
la Olomouc și s-au îndreptat apoi spre Ungaria.[6]

Regele Přemysl Otakar al II-lea a primit porecla de „regele de fier și aur” datorită bogăției sale și
a forței militare. El a cucerit Austria, Stiria, Carinthia și Carniola, extinzând teritoriul Boemiei
până la Marea Adriatică. El a murit în bătălia de pe câmpia Moraviei în 1278 într-un război cu
rivalul său, regele Rudolph I al Germaniei.[7] Fiul lui Ottokar, Wenceslaus al II-lea a primit în 1300
coroana polonă pentru el însuși și coroana maghiară pentru fiul său. El a construit un vast
imperiu ce se întindea de la Dunăre până la Marea Baltică. În 1306, ultimul rege din linia
Přemyslizilor a fost ucis în circumstanțe misterioase în Olomouc pe când se odihnea. După o
serie de războaie dinastice, casa de Luxemburg a obținut tronul Boemiei.[8]

Carol al IV-lea, 1316–78, al unsprezecelea rege al Boemiei

Secolul al XIV-lea, și mai ales domnia regelui de origine cehă Carol al IV-lea, care a devenit și rege
al Italiei, rege al romanilor și împărat romano-german, este considerată a fi epoca de aur a
istoriei Cehiei. De importanță deosebită a fost fondarea Universității Caroline la Praga, în 1348,
construcția Podului Carol, Pieței Carol și aducerea aproape de terminare a castelului de la Praga
și a Catedralei Sfântul Vitus.

Moartea neagră, care a bântuit prin Europa între 1347 și 1352, a decimat Regatul Boemiei în
1380,[9] ucigând circa 10% din populație.[10]

În secolul al XV-lea reformatorul religios și social Jan Hus a format o mișcare denumită, ulterior,
după el. Deși Hus a fost declarat eretic și ars pe rug la Konstanz în 1415, susținătorii săi s-au
separat de Biserica Catolică și au învins în Războaiele Husite (1419–1434) cinci cruciade
organizate împotriva lor de împăratul Sigismund. Petr Chelčický a continuat cu mișcarea de
reformă husită. De-a lungul următoarelor două secole, 90% din locuitori au aderat la această
mișcare.

După 1526 Boemia a intrat treptat sub controlul Habsburgilor, aceștia devenind regi ai Boemiei.
Defenestrația de la Praga și revolta antihabsburgică ce a urmat în 1618 a marcat începutul
Războiului de Treizeci de Ani, care s-a răspândit în toată Europa Centrală. În 1620, revolta din
Boemia a fost înăbușită în bătălia de la Muntele Alb, și legăturile între Boemia și țările ereditare
Habsburgice din Austria s-au întărit. Războiul a avut un efect devastator asupra populației locale;
oamenii au avut de ales între a se converti la catolicism și a părăsi țara.

Perioada ce a urmat, din 1620 până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost adesea denumită
„Epoca Neagră”. Populația Cehiei a scăzut prin războaie, boli, foamete și prin expulzarea
protestanților.[11] Habsburgii au interzis toate religiile diferite de catolicism.[12] Turcii otomani și
tătarii au invadat Moravia în 1663.[13] În 1679–1680, țara cehă a avut de suferit după o
epidemie de ciumă și o răscoală a iobagilor.[14]

Domniile Mariei Terezia și a fiului ei Iosif al II-lea, Sfânt Împărat Roman și coregent din 1765, a
fost epoca absolutismului luminat. În 1742, majoritatea Sileziei, atunci aflată în posesia coroanei
Boemiei, a fost ocupată de regele Frederic al II-lea al Prusiei în Războiul de Succesiune Austriacă.
Marea Foamete, care a durat între 1770 și 1771, a ucis aproximativ o zecime din populația
Cehiei, adică 250.000 de oameni, și a radicalizat zonele rurale, ducând la răscoale țărănești.[15]

După căderea Sfântului Imperiu Roman, Boemia a devenit parte din Imperiul Austriac și apoi din
Austro–Ungaria. Iobăgia a fost abolită complet abia în 1848. După revoluțiile din 1848, împăratul
Franz Josef I al Austriei a instituit o monarhie absolutistă, în încercarea de a echilibra interesele
etnice aflate în conflict în interiorul imperiului.

Soldaţi cehoslovaci la Vladivostok, Siberia (1918).

Cehoslovacia

Circa 1,4 milioane de soldați cehi au luptat în Primul Război Mondial, dintre care circa 150.000 au
murit. Peste 90.000 de voluntari cehi au format Legiunile Cehoslovace în Franța, Italia și Rusia,
unde au luptat împotriva Puterilor Centrale și, apoi, împotriva armatelor bolșevice.[16] După
prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, la sfârșitul Primului Război Mondial, a fost înființată
republica independentă Cehoslovacia în 1918. Această țară nouă cuprindea Coroana Boemă
(Boemia, Moravia și Silesia) cu părți din Regatul Ungariei (Slovacia și Rutenia Carpatică), cu
semnificative minorități locale germane, maghiare, poloneze și rutene.[17]

Tomáš Garrigue Masaryk, primul președinte al Cehoslovaciei.

Deși Cehoslovacia era un stat unitar, legislația era, la acea vreme, una cu drepturi numeroase
pentru minorități și a rămas singura democrație în această parte a Europei în perioada
interbelică. Efectele Marii Crize Economice cu șomaj masiv și propagandă insistentă a Germaniei
Naziste au avut însă ca rezultat nemulțumiri și susținere puternică în sânul comunităților etnice
germane în favoarea separării de Cehoslovacia. Adolf Hitler a profitat de ocazie și, folosindu-se
de mișcarea separatistă Partidul Germanilor din Sudeți a lui Konrad Henlein, a obținut Regiunea
Sudetă, net majoritar germanofonă (împreună cu fortificațiile de graniță similare cu Linia
Maginot) prin Acordul de la München (semnat de Germania Nazistă, Franța, Regatul Unit și
Italia), în ciuda mobilizării armatei cehoslovace de 1,2 milioane de soldați și a alianței militare
franco-cehoslovace. Polonia a anexat regiunea Transolza din jurul orașului Český Těšín. Ungaria a
obținut părți din Slovacia și Rutenia Subcarpatică prin Primul Arbitraj de la Viena, din noiembrie
1938.

Restul Slovaciei și a Ruteniei Subcarpaticce au căpătat o autonomie mai largă, statul primind
denumirea de „Ceho-Slovacia”. După ce Germania Nazistă a amenințat cu anexarea unei părți din
Slovacia, permițând anexarea restului regiunilor de către Ungaria și Polonia, Slovacia a ales să-și
păstreze integritatea teritorială și națională, separându-se din Ceho-Slovacia în martie 1939, și
aliindu-se, așa cum a cerut Germania, cu coaliția lui Hitler.[18]

Restul teritoriului ceh a fost ocupat de Germania, care l-a transformat în așa-numitul Protectorat
al Boemiei și Moraviei. Protectoratul a fost declarat parte a celui de al Treilea Reich, iar
președintele și primul ministru au fost subordonați Reichsprotektorului („protector imperial”)
german. Rutenia Subcarpatică și-a declarat independența, sub numele de „Republica Carpato-
Ucrainei”, la 15 martie 1939, dar a fost invadată de Ungaria în aceeași zi și anexată, oficial, a
doua zi. Circa 345.000 de cetățeni cehoslovaci, inclusiv 277.000 de evrei, au fost uciși sau
executați, în vreme ce alte sute de mii au fost trimiși în lagăre de concentrare sau puși la muncă
forțată. Circa două treimi din poporul ceh era destinat fie exterminării, fie deportării.[19] Un
lagăr de concentrare nazist s-a aflat la Terezín, la nord de Praga.

Monument în memoria celor 82 de copii din Lidice uciși de naziști la Chełmno.

A existat o rezistență cehă, și în interior și în străinătate, cea mai importantă acțiune a sa fiind
asasinarea, la 27 mai 1942, a liderului nazist Reinhard Heydrich, într-o suburbie a Pragăi .
Guvernul cehoslovac din exil și armata sa care a luptat împotriva Germaniei au fost recunoscute
de Aliați; Trupele cehoslovace au luptat de la începutul războiului în Polonia, Franța, Regatul
Unit, Africa de Nord, Orientul Mijlociu și Uniunea Sovietică. Ocupația germană a luat sfârșit la 9
mai 1945, odată cu sosirea armatelor sovietică și americană și cu revolta de la Praga. Circa
140.000 de soldați sovietici au murit eliberând Cehoslovacia de ocupația germană.[20]

În 1945–1946, aproape întreaga minoritate germană din Cehoslovacia, circa 3 milioane de

oameni, au fost expulzați în Germania și Austria. În acest răstimp, mii de germani au fost ținuți în
închisori și lagăre de detenție sau folosiți pentru muncă forțată. În vara lui 1945, au avut loc și
câteva masacre. Singurii germani neexpulzați au fost cei circa 250.000 care activaseră în
rezistența antinazistă sau care erau considerați de importanță economică, deși mulți dintre ei au
emigrat ulterior. După un referendum organizat de sovietici, Rutenia Subcarpatică nu a mai fost
readusă în granițele Cehoslovaciei, și a rămas ca parte din RSS Ucraineană, sub numele de
Regiunea Transcarpatia, în 1946.