Caracteristicile fizice şi mecanice ale rocilor

Rocile din scoarţa terestră se găsesc în următoarele stări fizice:

1) Starea solidă (coezivă şi necoezivă).
2) Starea lichidă (rocile curgătoare).
Stările fizice ale rocilor sunt caracterizate prin parametrii de stare indicaţi în continuare.

1. Greutatea specifică şi greutatea specifică aparentă

Greutatea specifică γ într-un punct al unui corp se defineşte ca limita către care tinde greutatea
specifică medie a volumului care conţine punctul considerat, când acest volum devine mic faţă de
dimensiunile corpului, dar rămâne mare faţă de volumul elementului de structură al corpului:
γ=lim γm=∆G/∆F
Greutatea specifică medie γm a unui corp :
γm=G/V;
G = greutatea corpului considerat;
V = volumul acelui corp.
În mecanica rocilor se foloseşte ca mărime de uz tehnic pentru roci în stare solidă greutatea
specifică sau greutatea unitară absolută γ definită ca raportul dintre G şi volumul real (fără pori şi goluri de
3 3 3 3
orice fel) al rocii, în gf/cm , în N/m (în sistemul MKS), în dyn/cm (în sistemul CGS) şi în kgf/m (în
sistemul MKfS).

Tabelul 1. Greutăţile specifice ale unor minerale şi roci

3 3
M [tf/m ] Roca [tf/m ]
Cuarţ, feldspat 2,5 - 2,8 Nisip 2,60 - 2,65
Calcspat 2,6 - 2,8 Lui, argilă 2,70 - 2,90
Lut sau praf cu materii
Mică 2,8 - 3,2 organice 2,40 - 2,50
Oxid de fier 2,8 - 3,2 Turbă 1,50 - 1,80
Rocă cu mineral greu 3,10

Greutatea specifică aparentă (tabelul 1) sau greutatea volumetrică:

γ=G/Va
G - greutatea corpului poros;
Va = volumul aparent (inclusiv volumul porilor şi golurilor interioare).
Greutatea specifică aparentă (tabelul 2) variază ca şi densitatea în funcţie de gradul de porozitate
şi de adâncimea la care se află roca în scoarţa terestră.

Tabelul 2. Greutăţile specifice aparente medii ale unor roci

Roca [tf/m3] Roca [tf/m3]
Andezit 2,60 Gresie compactă 2,65
Bazalt 2,85 Tuf dacitic 1,86
Dacit 2,50 Pământ de umplutură afinat 1,40
Gabrou 2,95 Pământ de umplutură îndesat 1,70
Granit 2,65 Pământ vegetal afinat 1,55
Porfir 2,60 Pământ vegetal compact 1,75
Sienit 2,70 Pământ bătut 2,10
Trahit 2,60 Argilă prăfoasă umedă 1,75
Cuarţit 2,60 Argilă prăfoasă naturală 1,60
Gnais 2,60 Nisip fin uscat 1,35
Marmură 2,75 Nisip fin umed 1,50
Şist argilos 2,50 Nisip mărunt uscat 1,45
Şist calcaros 2,70 Nisip mărunt umed 1,60
Serpentin 2,65 Pietriş uscat 1,90
Calcar compact 2,65 Pietriş umed 2,00
Dolomit 2,55
Gips 2,25
Marnă argiloasă 1,75
Marnă 2,25
Gresie obişnuită 2,15
 În cazul rocilor mobile (neconsolidate, necimentate) alcătuite din particule cu dimensiuni sub 2 mm,
se determină cu relaţia:

G1 = greutatea ştanţei [gf; kgf];

G = greutatea ştanţei şi a materialului [gf; kgf];
3 3
V = volumul ştanţei [cm ; m ].

2. Densitatea sau masa specifică

Într-un punct al unui corp solid ρ este definită ca limita către care tinde densitatea medie (masa
specifică medie) a volumului care conţine punctul considerat, când acel volum devine mai mic faţă de
dimensiunile corpului dar, rămâne mare faţă de volumul elementului de structură al corpului:

Corpurile omogene din punct de vedere al distribuţiei maselor au densitatea egală cu densitatea medie:

3 3
Ca unităţi de măsură a densităţii (masei specifice) se foloseşte: kg/m (în sistemul MKS) şi g/cm (în
sistemul CGS).
Densitatea relativă sau masa specifică relativă ρr se exprimă printr-un număr fără dimeniuni,
reprezentând raportul dintre masa acelui corp şi masa unui volum egal dintr-un corp de referinţă care se
află într-o stare dată. Densitatea corpurilor variază în funcţie de temperatură şi de porozitate.
Densitatea corpurilor în funcţie de temperatură:

ρt = densitatea corpului la 0°C ;

αt =coeficientul mediu de dilataţie volumetrică .
t = temperatura
STAS 995-72 recomandă pentru densitate simbolul De în loc de ρ, pentru a nu se confunda cu
simbolurile ρ pentru rezistivitate şi D pentru constanta de difuziune.

3. Porozitatea

Porozitatea sau volumul porilor n [%] se defineşte prin raportul dintre volumul total al golurilor (pori,
fisuri, caverne etc.) Vp şi volumul total al probei de rocă Vt:

-
γu greutatea specifică aparentă a rocii în stare uscată;
W - umiditatea rocii în stare naturală (umedă însă nu saturată);

Porozitatea (tabelele 3 şi 4) poate fi deschisă, când porii în formă de canale capilare din roci, sau în
formă de caverne, fisuri sau crăpături etc., comunică între ei şi închisă, în cazul când nu comunică.
Curba structurală caracterizează porozitatea unei roci şi exprimă raportul dintre volumul total al
porilor VP şi raza porilor r.
Porozitatea rocilor neconsolidate prin cimentare este determinată de volumul intervalelor dintre
granulele componente ale acestor roci şi are un caracter diferit de cel al rocilor consolidate.
 Tabelul 3. Porozitatea (volumul porilor) la unele roci sedimentare şi eruptive
Roca n [%] Roca n [%]
Argilă depusă recent 90-70 Nisip cu bob uniform 50-25
Argilă moale 70-50 Nisip cu bob neuniform 30-15
Argilă vârtoasă 50—30 Nisip fin (0,3 mm) 42
Argilă tare 30-15 Nisip mărunt (mijlociu 1 mm) 40
Argilă şistoasă 15-5 Nisip mare (2 mm) 36
Şist argilos 5-0,5 Prundiş fin (4 mm) 36
Nămol şi turbă 90—70 Prundiş mijlociu (7 mm) 37
Loess 60-4 0 Gresie (în funcţie de ciment) 5,28
Lut calcaros 40-25 Marmură 0,8-1,13
Lut fin 34 Calcar (în funcţie de compactitate) 0,5- 13,5
Lut comun 31 Bazalt 0,28-2,75
Sol lutos 50 Granit 0,2- 0,56
Sol argilos sărac in humus 48 Porfir 0,49- 0,55

Tabelul 4. Porozitatea n (volumul porilor) la unele roci mobile (neconsolidate)

Roca n [%] Roca n [%]

Nisip cu pietriş 20-40 Argilă în stare tare 18—35

Pietriş 30-55 Şist 5- 15
Nisip 20-45 Şist argilos 5-8
Argilă în stare curgătoare 70-100 Loess 40-60
Argilă în stare moale 40-70 Lehm de loess (lut) 25-35
Argilă în stare vâscoasă 35—70 Lehm (lut) 20-35

Indicele porilor sau cifra porilor ε este definită ca raportul dintre volumul golurilor şi volumul
materialului solid cuprins într-un anumit volum de rocă:

Acest indice are o mare importanţă la calculul tasărilor. Se deosebesc următoarele

cazuri:
1) Când ε<0,5 pământurile sunt bune ca terenuri de fundaţie
2) Pentru 0,5 < ε < 1 sunt acceptate pentru terenuri de fundaţii
3) Dacă ε>1 sunt necesare compactări artificiale pentru a le putea folosi ca
terenuri de fundaţie.

Gradul de îndesare D al unei roci neconsolidate sau pământ necoeziv:

Capacitatea de îndesare C este definită ca o proprietate a pământurilor de a-şi micşora volumul

prin gruparea particulelor solide şi micşorarea volumului porilor:

Rocile neconsolidate (mobile) pot fi:

1) Afânate dacă 0<D<0.33
2) Cu îndesare mijlocie dacă 1/3<D<2/3
3) Compacte (cu îndesare mare) dacă 2/3<D<1
Gradul de îndesare D şi capacitatea de îndesare C prezintă un foarte mare interes pentru aprecierea
calitativă a pământurilor de fundaţie.

4. Coeziunea, unghiul de frecare interioară, rezistenţa la tăiere şi forfecare a

rocilor

STAS 1917-73 defineşte coeziunea ca forţa de legătură dintre fragmentele solide ale unei roci sau
pământ care se opune efectului de alunecare sau desprindere cauzat de o forţă exterioară oarecare.
Coeziunea este reală dacă după uscarea completă a rocilor şi pământurilor, sau după cufundarea lor în
apă, forţa de legătură nu dispare, iar în cazul în care dispare, coeziunea se numeşte aparentă. Unităţile de
2 2 2
măsură a coeziunii sunt ale unei tensiuni, adică kgf/cm , tf/m şi N/m . Pentru rocile care au coeziune mică,
valoarea coeziunii se determină prin probe de laborator, folosind aparate speciale de forfecare. aplicând
metoda de rupere prin comprimare, cu deformarea laterală liberă a unor probe cilindrice, sau prin metode
de comprimare în stabilometru, într-un aparat triaxial sau prin metoda grafică (Coulomb). Coeziunea reală
a pământului încercat, pentru gradul respectiv de îndesare şi efortul de compresiune iniţial, se notează cu
c, iar coeziunea determinată grafic se notează cu c1. Intrucât în practică se lucrează cu eforturi de
2
compresiune σ>1kgf/cm rezultă întotdeauna că c1 >c. Diferenţa se explică prin faptul că la coeziunea
reală se mai adaugă o parte care depinde de sarcina de îndesare respectivă.

Fig. 1. Schema principală a determinării coeziunii prin metoda de rupere prin comprimare, deformarea
laterală fiind liberă.

O a doua metodă de determinare a coeziunii prin comprimare cu deformare laterală liberă constă din
măsurarea unghiului de rupere β, a unei probe cilindrice tăiată din pământ coeziv (fig. 1) şi supusă la un
efort crescând de compresiune.
Raportul dintre înălţimea h şi diametrul d al probei trebuie să fie h/d 2.

Relaţia de determinare a coeziunii:

2
σC = efortul de rupere la compresiune a probei [kgf/cm ].

Pentru rocile pământoase, la care se determină prin încercări rezistenţa de rupere la compresiune
(Rc=σc) şi la tracţiune (Rt=σt), valoarea coeziunii c se determină cu relaţia stabilită de Winkler:

sau cu metoda Mohr (cercul de eforturi); fig. 2.

Fig. 2. Determinarea grafică a valorii coeziunii c şi unghiului de frecare interioară ϕ ale unei roci pământoase în funcţie
de rezistenţa de rupere Ia compresiune σc şi la tracţiune σt, după: a. R. Winkler; b. O. Mohr.
 La rocile eruptive, sedimentare şi metamorfice coeziunea se determină valoric, direct prin
încercări pe epruvete supuse la tracţiune. în acest caz valoarea coeziunii de tracţiune ct este valoarea
rezistenţei de rupere la tracţiune.
Unghiul de frecare interioară ϕ. Notând cu τ efortul unitar de forfecare pentru o anumită rocă

şi cu σ efortul unitar normal corespunzător, legătura dintre aceste două mărimi se exprimă cu relaţia:

f fiind numit coeficientul frecării interioare. În general el se exprimă şi sub forma f=tgϕ ; ϕ=arctg f este
unghiul a cărui tangentă este egală cu coeficientul frecării interioare:

2
τ- rezistenţa de tăiere (forfecare), [kgf/cm ];
σ - presiunea de compresiune a probei.
Rezistenţa la tăiere şi forfecare a rocilor şi pământurilor este definită de STAS 1917-73 ca valoare
limită a rezistenţei opuse unui efort de forfecare pentru care se produce ruperea prin alunecare.
Rezistenţa la tăiere pentru pământuri coezive:

2
c = coeziunea [kgf/cm ] ;
2
σ = presiunea de compresiune a probei [kgf/cm ];
ϕ = unghiul de frecare interioară [grade].
Rezistenţa la tăiere pentru pământuri necoezive:

Rezistenta la tăiere pentru roci pământoase în stare umedă (fig. 3)

Unghiul de taluz natural ϴ este unghiul maxim determinat de taluzul unei mase de roci neconsolidate
cu planul orizontal. Rocile şi pământurile lipsite de coeziune au unghiul ϴ egal sau apropiat de unghiul de
frecare interioară ϕ, în timp ce rocile şi pământurile coezive au unghiul taluzului natural ϴ mai mare ca
unghiul de frecare interioară ϕ.

Rezistenţa la tăiere pentru roci pământoase în stare uscată:

Fig. 3. Variaţia rezistenţei la forfecare a unei roci pământoase tulburate necoezive în funcţie de solicitarea Ia compresiune după K.
Keil.
Gradul de afânare al unei roci Ka se defineşte ca raportul dintre volumul rocii în stare afânată şi volumul
aceleiaşi roci în stare netulburată:

x reprezintă creşterea prin afânare a volumului iniţial. Afânarea este mai pronunţată la rocile tari şi foarte
tari. Procentul de afânare influenţează valoarea greutăţii volumetrice ga a rocilor ceea ce are importanţă în
rezolvarea anumitor probleme de transport.

5. Umiditatea, higroscopicitatea, permeabilitatea şi capilaritatea

Umiditatea W este raportul, în procente, dintre greutatea apei care se află în golurile rocii, şi care
poate fi îndepărtată prin încălzire la 105°C şi greutatea părţii solide a acestora:

Când apa din interiorul rocii umple complet golurile dintre particulele solide, roca se află în stare
naturală.
Umiditatea de saturaţie

3 3
Dacă da = 1 gf/cm sau 1 tf/m : W sat = e/g respectiv e = W sat g; da- este greutatea specifică a
apei.
Gradul de umiditate S se defineşte ca raportul dintre umiditatea W a rocii în starea în care se
determină gradul de umiditate şi umiditatea aceleiaşi roci în stare saturată Wsat (cu aceeaşi porozitate, dar
cu porii complet plini cu apă):

Clasificarea rocilor după gradul de umiditate:

1) Uscate : 0 < S < 0,4. 3) Foarte umede : 0,8 < S < 1.
2) Umede: 0,4 <S <0,8. 4) Saturate: S=1 (tabelul 5).

Tabelul 5. Gradul de umiditate S al unor roci magmatice, sedimentare şi metamorfice

Roca S Roca S
Ardezie 0,509- 0,931 Gresie 0,497-0,905
Bazalt 0,647-0,915 Porfir 0,744-0,886
Calcar 0,300-0,994 Tuf vulcanic 0,694-0,867
Granit 0,565-0,855

Higroscopicitatea este proprietatea rocilor de a absorbi şi a reţine o cantitate de apă. Această

proprietate variază în funcţie de natura, gradul de porozitate şi fisuraţie a rocilor.
În cazul în care toţi porii şi fisurile sunt pline cu apă, higroscopicitatea este mare, iar când este
reţinută numai cantitatea de apă datorită forţelor de absorbţie moleculară, higroscopicitatea este mică.
Rocile argiloase reţin până la 18% din apă, iar cele nisipoase reţin numai 1- 2%.

Permeabilitatea este proprietatea ce o au rocile de a permite circulaţia apei prin goluri. Mărimea
caracteristică acestei proprietăţi este coeficientul de permeabilitate k (tabelul 6).
 Tabelul 6. Coeficientul de permeabilitate k al unor roci

Având semnificaţia dimensională a unei viteze, coeficientul de permeabilitate reprezintă debitul ce

trece prin unitatea de suprafaţă normală curentului, când curgerea se datorează unui gradient hidraulic
unitar, temperatura mediului fiind de 20°C.
Ecuaţia de definiţie în condiţiile de valabilitate ale legii lui Darcy :

V = cantitatea de apă care trece prin secţiunea normală la curent;

A = secţiunea de curgere;
t = timpul de curgere;
i = ∆h/∆l - gradientul hidraulic sau panta hidraulică a curgerii; ∆h este diferenţa de nivel piezometric,
iar ∆l lungimea liniei de curent. Notând cu v viteza de curgere a curentului, expresia lui k se poate scrie şi
sub forma:

Folosind în locul gradientului hidraulic i, gradientul de presiune ip:

Δp fiind diferenţa de presiune), rezultă coeficientul de infiltraţie kt:

Relaţia dintre cei doi gradienţi i şi ip:

În medii permeabile, neconsolidate, viteza curentului poate avea la un moment dat o astfel de
mărime, numită viteza critică, încât este posibilă antrenarea unor particule solide, fenomen denumit
sufozie.
Viteza critică corespunde unui gradient critic icr:

Valorile vitezei critice a curentului:

0,15-0,20 m/s pentru nisipuri şi pietrişuri mărunte 0,30-0,70 m/s pentru pietrişuri mari 1,00-1,20 m/s
pentru pietrişuri de orice mărime
Ascensiunea capilară reprezintă proprietatea pământurilor de a permite circulaţia ascensională a
apei, datorită forţelor capilare.
Proprietatea este caracterizată de înălţimea ascensiunii capilare, respectiv înălţimea maximă, în cm,
până la care se poate ridica apa în pământ datorită forţelor capilare.

Valorile ascensiunii capilare:

0,10 - 0,50 m pentru nisip fin
2,00 - 5,00 m pentru loess remaniat
0,50 - 2,00 m pentru nisip cu praf
5,00 -15,00 m pentru argilă nisipoasă
15,00pentru argilă
 6. Determinarea însuşirilor mecanice ale rocilor

Tenacitatea rocilor, care se poate defini ca rezistenţa pe care o opune o rocă la acţiunea agenţilor
mecanici se studiază prin:
 determinarea durităţii;
 examinarea suprafeţei de spargere;
 rezistenţa la rupere;
 determinarea coeficientului de înmuiere;
 rezistenţa la uzură;
 rezistenţa rocilor la eforturi mecanice.
Duritatea rocilor reprezintă rezistenţa pe care o opun rocile acţiunii, mecanice de uzură (zgâriere,
roadere, comprimare lentă, şoc elastic) datorită unui factor extern. Această proprietate depinde de natura
chimică şi de structura cristalină a mineralelor componente, de coeziunea şi frecarea interioară a
particulelor.
Metodele mai importante care s-au ocupat cu studiul durităţii rocilor (tabelul 7):
1) Metoda Mohs stabileşte o corespondenţă relativă între un grup de minerale:

Clasificarea mineralelor după scara

Mohs
1. Talc 6. Ortoză
2. Gips 7. Cuarţ
3. Calcit 8. Topaz
4. Fluorină 9. Corindon
5. Apatită 10. Diamant

Ordinea în care sunt enumerate mineralele, arată că un mineral este mai dur decât toate mineralele
aflate înaintea lui, duritatea a două minerale nefiind însă proporţională cu numărul corespunzător.

2) Metoda Vickers clasifică mineralele pe baza măsurării suprafeţei imprimate prin poansonare
cu un vârf de diamant. Metoda pare mai raţională, indicând rapoarte relative diferite de cele ale
scării Mohs, mai apropiate de realitate.
3) Metoda Rossiwal se bazează pe determinarea pierderilor din greutate, datorită acţiunii de
roadere din partea unui corp cu duritate mare (corindon).
Tabelul 7. Rezultatele comune ale celor 3 metode
Mineralul Duritatea Mineralul Duritatea
Mohs Vickers Rossiwal Mohs Vickers Rossiwal
Talc 2,4 0,03 Augit 5 6,5
Gips 2 36 0,25 Feldspat 6 800 37
Sare gemă 2 — Peridot 6 -
Calcit 3 110 Cucri 7 1 120 120
Marmură 3 — Topaz S 1 400 175
Anhidrid 3 — 4,43 Corindon 9 2 000
Serpentin 3 — Alumină 9 - 1 000
Fluorină 4 190 5 Diamant 10 10 000 14 000
Apatită 5 540 6,5

Coeficientul de înmuiere este definit ca raportul dintre rezistenţa rocii la compresiune, tracţiune,
forfecare etc., în stare umedă, saturată cu apă Ra şi aceeaşi rezistenţă în stare uscată Ru. De obicei acest
coeficient se determină prin efectul de compresiune.
Raportul Ra /Ru este în general egal sau mai mic decât 1, după cum calităţile rocii, sunt micşorate sau
nu prin înmuierea în apă, timp mai îndelungat.
 Coeficientul η reprezintă diferenţa între rezistenţa la rupere în stare uscată σrcu şi rezistenţa la
rupere în stare saturată σrcs. Această diferenţă, raportată la rezistenţa de rupere în stare uscată, poartă
denumirea de coeficient de înmuiere. STAS 730-71 propune următoarea relaţia de calcul pentru
coeficientul de înmuiere:

Înmuierea rocii, depinde de porozitatea ei, de rezistenţa liantului de legătură şi de compoziţia

mineralogică. După Hirschwald rocile utilizate în construcţiile hidrotehnice nu trebuie să aibă un coeficient
mai mic de 0,9. Terenul de fundaţie trebuie să aibă un coeficient de înmuiere η =0,85.
Rezistenţa de rupere la compresiune după stări succesive de îngheţ- dezgheţ σrci se determină prin
încercări efectuate pe cuburi saturate cu apă şi supuse la 25 — 30 cicluri de îngheţ-dezgheţ timp de mai
multe ore, fără să prezinte urme vizibile de degradare.
Coeficientul de gelivitate ηf reprezintă scăderea rezistenţei de rupere la compresiune, după
îngheţ-dezgheţ, faţă de rezistenţa de rupere la compresiune în stare uscată (STAS 730-71):

Fenomenul de îngheţ-dezgheţ are influenţă asupra rocilor fisurate sau cu porozitate mare.
Rezistenţa la uzură depinde de duritatea mineralogică a elementelor constitutive ale rocii şi de starea
de agregare a acesteia şi se defineşte ca rezistenţa pe care o opune o rocă unui efort de presiune
combinat cu o deplasare, efort datorat altui corp de aceeaşi natură sau de natură diferită. Această
proprietate este importantă atât pentru abatajul rocilor, cât şi pentru clasificarea celor destinate
construcţiilor de drumuri, pardoselilor etc.
Rezistenţa la uzură se determină folosind diverse maşini (Dorry, Bauschinger-Bohme-Weiss etc.).
Determinarea rezistenţei la uzură:

G - greutatea iniţială a epruvetei;

G1 -greutatea epruvetei după 2 000 rotaţii ale maşinii. Rezistenţa la uzură poate fi apreciată fie prin
3
uzură, în mm, a epruvetei încercate, fie prin pierderea de volum, în cm , aplicând relaţia:

înainte şi după încercări.

Tenacitatea rocilor determină modul de comportare al acestora la acţiunea de fasonare în forme
diferite şi cu diverse caractere ale suprafeţei (de exemplu despicare, tăiere, cioplire, modelare, lustruire
etc.).

7. Rezistenţa rocilor Ia eforturi mecanice

Se defineşte ca rezistenţa pe care o opun particulele componente ale unei roci la acţiunea unor forţe
şi cupluri exterioare, care au tendinţa de a învinge forţele de coeziune dintre particule, sau dintre particule
şi liantul de legătură.
Astfel se definesc:
1) Rezistenţa de rupere la compresiune este rezistenţa pe care o are epruveta încărcată la
compresiune, în momentul ruperii.
Rezistenta la compresiune:

Pr = sarcina de rupere [kgf];

2
S = suprafaţa epruvetei pe care acţionează sarcina de rupere [cm ]. Rezultatul reprezintă media
aritmetică a încercărilor efectuate.
2) Rezistenţa de rupere la tracţiune este în general mică (1/8—1/60) din rezistenţa la compresiune.
Rezistenţa la tracţiune:
 3) Rezistenţa de rupere la încovoiere σri se determină prin încercări pe epruvete în formă de prisme
cu secţiunea pătrată sau dreptunghiulară, supuse la eforturi de încovoiere crescânde, cu formula stabilită
de Navier.
Rezistenţa Ia încovoiere:

M - momentul încovoietor datorat sarcinii de rupere;

W = modulul de rezistenţă.
Rezistenţa la încovoiere pentru prisme cu secţiunea dreptunghiulară:

Valorile calculate cu această formulă sunt corecte numai în cazul în care distanţa dintre reazeme l>(8
. . . 10)h în cazul în care l<(8 . . . 10)h se aplică relaţia:

M - momentul încovoietor datorat sarcinii de rupere;

W - modulul de rezistenţă;
P – încărcarea de rupere (kgf)
F = ah= secţiunea transversală a epruvetei.
În general rezistenţa de rupere la încovoiere reprezintă 1/2 . . . 1/12 din rezistenţa de rupere prin
compresiune a aceleaşi roci. Rezistenţa de rupere la încovoiere variază cu direcţia, starea de alterare a
rocii, prezenţa fisurilor şi umiditatea etc.
4) Rezistenţa de rupere la forfecare σrf este rezistenţa pe care o au în momentul ruperii epruvetelor
2
supuse la eforturi de forfecare ce cresc cu viteze de 1 - 3 kgf/cm .
Rezistenţa Ia forfecare:

Pr - sarcina de rupere în [kgf];

2
S - suprafaţa epruvetei pe care acţionează sarcina P la ruperea după o singură suprafaţă [cm ].
s - idem, când epruveta se rupe după două suprafeţe.
Pentru rocile stratificate încercarea se face paralel şi perpendicular pe stratificaţie. Rezistenţa la
rupere prin forfecare reprezintă de obicei 1/5—1/20 din rezistenţa de rupere la compresiune.

5) Rezistenţa, de rupere la ciocnire sau şoc σrs este măsurată prin lucrul mecanic necesar pentru a
3 3
sfărâma 1 cm de rocă, în kgf.cm/cm . STAS 730-71 recomandă ca pentru determinarea acestei rezistenţe
să se folosească epruvete de formă cilindrică sau cubică. Aceste epruvete vor fi expuse unor izbiri de către
2
un ciocan de 50 kgf ce cade de la o înălţime astfel calculată încât pentru fiecare 25 cm din suprafaţa
epruvetei să corespundă o cădere iniţială de 1 cm.
Rezistenţa la ciocnire sau şoc:

G - greutatea ciocanului [kgf];

Σh - înălţimea totală de cădere a ciocanului [cm];

3
V - volumul epruvetei [cm ].
 8. Consideraţii asupra rezistenţelor la eforturi mecanice monoaxiale ale
rocilor

Rezistenţele mecanice ale unor roci diferă pentru aceeaşi rocă în funcţie de tipul solicitării (tabelul
8).

Tabelul 8. Rezistenţele mecanice ale unor roci

Roca σri : σrs σri : σrs σri : σrs
Granit 1 : 35,5 1 : 14,3 1 : 14,4
Porfir 1 : 30,0 1 : 15,6 1 : 9,5
Gresie 1 : 34,3 1 : 12,9 1 : 10.6
Calcar 1 : 16,9 1 : 12,1 1 : 8,4
Sare gemă 1 : 19,7 1 : 12,8 1 : 9,7

Diferenţele apar datorită modului diferit în care materialul participă Ia preluarea solicitării la nivelul
structurii sale micro si macrocristaline.
În cazul solicitărilor monoaxiale, la preluarea eforturilor unitare de compresiune participă aproape
întreaga masă a epruvetei şi o mare zonă din rocă aflată în jurul suprafeţei sau punctului de contact cu forţa
de compresiune. Epruveta (roca) cedează datorită strivirii materialului aflat în zona comprimată, strivire
care datorită frecării dintre particule determină apariţia unor suprafeţe de lunecare şi rupere, înclinare faţă
de direcţia de acţiune a forţei.
Eforturile unitare de întindere şi forfecare sunt preluate de rocă datorită coeziunii, în special dintre
particulele aflate într-o zonă mult mai restrânsă, aflată în jurul suprafeţei ulterioare de rupere. Ruperea prin
încovoiere presupune existenţa unei zone comprimate şi a unei zone întinse, astfel că preluarea efortului
unitar de încovoiere se face atât prin strivirea materialului aflat în zona comprimată, cât şi datorită coeziunii
şi aderenţei materialului aflat în zona întinsă. De aceea, rezistenţele la încovoiere sunt cuprinse între cele
la compresiune şi cele la forfecare şi întindere.
Rezistenţele mecanice ale rocilor la solicitări statice se obţin raportând forţa statică de rupere a
probelor la mărimea secţiunii transversale ( σrc, σrt, σrf) sau raportând momentul încovoietor produs de forţa
2
de rupere, la modulul de rezistenţă corespunzător, al secţiunii transversale ( σri). Ele se exprimă în kgf/cm ,
2
tf/m .
Rezistenţele la solicitări dinamice se obţin raportând lucrul mecanic care produce distrugerea probei
3 3
la volumul ei, unităţile de măsură fiind kgf . cm/cm sau tf . m/m .
În cazul încercărilor efectuate în laborator, de rupere a probelor prin compresiune triaxială (σ1=
efortul unitar principal; σ2,σ3- eforturile unitare secundare, direcţiile de acţiune fiind ortogonale, două câte
două), s-a constatat că rezistenţa de rupere creşte odată cu creşterea presiunilor laterale.
În acelaşi mod cresc şi caracteristicile elastoplastice ale rocilor (limita de elasticitate, limita de
curgere, limita deformaţiilor plastice).
Concluziile stabilite cu ocazia acestor experienţe:
1) Ruperea probelor este posibilă numai atunci când σ1 este mai mare ca σ2 şi σ3 (deci ruperea
rocilor din scoarţa terestră este posibilă deoarece σ1 presiunea verticală este oricând mai mare decât
presiunile laterale).
2) Ruperea rocilor în stare naturală are loc pentru valori ale solicitărilor triaxiale, mult mai mari decât
cele create în laborator.
3) Atunci când σ1=σ2=σ3, la mărimea acestor eforturi nu mai are loc ruperea rocii, ci are loc o
schimbare a stării ei fizice, elastice, într-o stare elastoplastică, iar apoi plastică sau chiar fluidă.

9. Compresibilitatea rocilor
Este proprietatea rocilor de a-şi micşora volumul sub influenţa unor încărcări exterioare. Fenomenul
este de o deosebită importanţă în cazul straturilor de roci aflate imediat sub talpa de fundaţie a unor
construcţii masive (baraje, clădiri de centrale hidroelectrice), dar el se poate manifesta şi în cazul unor
construcţii obişnuite (clădiri, elemente portante ale unor poduri care transmit încărcări fundaţiei etc.).
Cantitativ, acest fenomen depinde de structura rocii sau pământului de fundaţie, de starea ei de
zăcământ.
 În cazul rocilor neconsolidate micşorarea volumului poate fi atribuită micşorării golurilor dintre
particulele solide (goluri care reprezintă o fracţiune importantă din volumul întregului fragment de rocă).
Prin valoarea modulului de compresibilitate şi a coeficientului de compresibilitate se apreciază
compresibilitatea rocilor (tabelul 9):

Modulul de compresibilitate reprezintă raportul dintre sporul de încărcare şi variaţia scurtării specifice.

Tabelul 9.Valorile modulului de compresibilitate ale câtorva roci sedimentare neconsolidate

Felul rocilor Ec Felul rocilor Ec
[kgf/cm2] [kgf/cm2]

Bolovăniş 650-5400 Praf Uscat 125-160

Piatră spartă 280-650 (10% particule de 0,005 mm) Umed 90- 125
Pietriş 140-240 Saturat de apă 50- 90
Nisip Grăunţos cu 360-480 Argilă nisipoasă -
pietriş mijlociu 310-420 Argilă tare 160-590
Uscat 250-300 Argilă plastică 40-160
Umed 190-310 -
Nisip prăfos Uscat 170—210 - -
Umed 140-175 - -
Saturat de apă
90- 140 - -

(p2 - p1) = creşterea presiunii de comprimare;

(εc2 - εc1) = scurtarea specifică.

În cazul în care nu se ţine seama de volumul epruvetei supuse la încercare, ci numai de scurtarea
specifică axială, se foloseşte relaţia:

εm este cifra medie a porilor pe intervalul presiunii considerate; (ε)p1 şi (ε)p2 - cifrele fiind
corespunzătoare presiunilor p1 şi p2 . Înlocuind scurtarea specifică liniară ε=∆h/h, cu deformaţia
specifică volumică ε v = ∆ V /V , relaţia de înainte devine:

Modulul de compresibilitate volumică în cazul materialelor elastice:

E - modulul de elasticitate Young;

µ - coeficientul lui Poisson.
Coeficientul de compresibilitate χ (tabelul 10) reprezintă micşorarea relativă a volumului V al
unei epruvete, în cazul în care presiunea creşte cu 1 atunci:

Tabelul 10. Coeficienţii de compresibilitate ai câtorva roci la presiuni mici, medii şi mari

Roca Coeficientul de compresibilitate χ (drn1 cm,2]

la presiuni;
megabar 2 000 10000 megabar
10-12 megabar 10-12 10-12

Granit 3,03-3,68 2,01 1,89

 Granit - 1,98 1,83
Granit - 2,29 1,78
Granodiorit - 1,83 1,66
Sienit - 1,87 1,68
Diorit - 1,62 1.49
Gabrou - 1,20 1,17
Piroxenit - 1,03 1,03
Peridolit - 0,97 0,77
Obsidian 286 2,86 2,86
Bazalt - 2,43 1,70
Serpentin - 1,80 1,38
Diabaz 1,36 1,36 1,21
Diabaz - 1,67 1.24
Diabaz - 1,51 1,27
Diabaz - 1,34 1,23
Marmură - 1,21 1,05
Bazalt -
Sticlă
naturală 1,45 1,39 1,39

V0 este volumul epruvetei la presiunea şi temperatura normală.

Coeficientul de compresibilitate pentru materialele elastice:

10. Elasticitatea rocilor

Rocile nu sunt corpuri perfect elactice, ci corpuri cu un grad mai mare sau mai mic de elasticitate,
proprietăţile lor elastice depinzând de proprietăţile elastice ale cristalelor componente. Când forţele externe
încetează să mai acţioneze asupra lor, aceste corpuri încearcă o revenire elastică, dar rămân în final cu o
deformaţie permanentă de o anumită mărime.
În domeniul mecanicii rocilor se foloseşte caracteristica limită de elasticitate, care se determină prin
încărcări experimentale şi care diferă de la rocă la rocă şi chiar pentru unul şi acelaşi cristal. Valoric, limita
de elasticitate, determinată pe cale experimentală depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: metoda de lucru
aplicată, exactitatea măsurătorilor, temperatura etc. În general limita de elasticitate este mai mică decât
limita de proporţionalitate şi numai în cazuri deosebite pot fi egale.
Elasticitatea poate fi pusă în evidenţă pentru orice fel de rocă prin următoarele caracteristici:
 curba de deformare la eforturi mecanice (în primul rând de compresiune şi uneori de
tracţiune);
 limita de elasticitate;
 modulul de elasticitate;
 modulul de tăiere sau de alunecare;
 deformaţia specifică de rupere;
 constanta şi coeficientul lui Poisson.
În cazul stării monoaxiale de tensiune, curbele caracteristice ale materialelor naturale sau artificiale
prezintă următoarele puncte caracteristice:
 limita de elasticitate σe;
 limita de proporţionalitate σp;
 limita de curgere σ c ;
 limita de rupere σr.
Acestora le corespunde următoarele deformaţii:
• deformaţia elastică εe ;
• deformaţia limită de proporţionalitate εp;
• deformaţia de curgere ε c ;
• deformaţia de rupere εr.
Deformaţiile elasticoliniare se produc imediat după aplicarea sau îndepărtarea efortului de
compresiune sau de tracţiune, având caracter reversibil.
Viteza de deformaţie elastică:
 E = modulul de elasticitate;
g = acceleraţia gravitaţiei;
ρa = densitatea aparentă.
Mărimea deformaţiei elastice este funcţie atât de mărimea tensiunii de compresiune sau de tracţiune,
cât şi de durata acesteia.
Deformaţiile plastice depind ca valoare de mărimea şi de durata de acţionare, de viteza de creştere şi
de felul tensiunilor.
În procesul de deformare plastică a rocilor se pot produce:
1) Scăderi continue ale eforturilor unitare cu păstrarea constantă a deformaţiei, care caracterizează
fenomenul de relaxare sau de absorbţie a eforturilor unitare.
2) Creşterea deformaţiei cu menţinerea constantă a eforturilor unitare care caracterizează
fenomenele de alunecare şi de curgere.
3) Scăderea vitezei de deformare plastică în timp, în cazul în care tensiunea nu depăşeşte limita de
rezistenţă a rocii rămânând constantă, ceea ce caracterizează fenomenul de ranforsare din procesul
deformării plastice.
Orice rocă supusă la un efort de compresiune sau tracţiune are o deformaţie S a cărei valoare globală
este compusă dintr-o deformaţie elastică şi una plastică, care se calculează cu relaţia:

f1(p) - partea elastică a deformaţiei fiind proporţională cu tensiunile de compresiune sau tracţiune şi
este condiţionată de deformaţiile volumice ale reţelei structurale a componenţilor minerali;
f 2 ( p , t ) - partea plastică a deformaţiei depinzând de mărimea efortului unitar de compresiune sau de
tracţiune şi de durata de acţionare.
Deformaţiile plastice au un caracter ireversibil, fiind însoţite întotdeauna de modificarea structurii şi
texturii rocilor.
Limita de elasticitate a unui material oarecare este valoarea efortului unitar la care se consideră în
mod convenţional că apar deformaţii permanente.
Limita de proporţionalitate este valoarea efortului unitar până la care se consideră că deformaţiile
produse sunt proporţionale cu eforturile unitare.

Fig. 4. Determinarea grafoanalitică a modulului de elasticitate E

Modulul de elasticitate în intervalul dintre două puncte A şi B (fig. 4) foarte apropiate de pe curba
caracteristică a deformării rocilor:
 Expresia analitică a curbei caracteristice de deformare a rocilor este ε=f(σ).
Dacă există trasată curba caracteristică a deformării, valorile modulului de elasticitate se deduc cu
suficientă precizie din punct de vedere practic, ducând tangentele geometrice la curbă în diferitele puncte
şi determinând diferitele unghiuri α. Pentru aceste puncte modulul de elasticitate E =tg α. Valorile lui E se
consideră numai pînă la limita de proporţionalitate E=σ/ ε =const.
Dincolo de această limită şi în domeniul deformaţiilor plastice mici (0,03% < ε < 0,3 %)
raportul σ/ε într-un punct oarecare de pe curba caracteristică nu mai este constant şi are ca
valoare:

În cazul multor roci a căror curbă caracteristică nu are limită de proporţionalitate, pentru valorile
E'=dσ'/dε' se foloseşte termenul de modul de cvasielasticitate, iar în domeniul deformaţiilor plastice E"
E'=dσ/dε termenul de modul de plasticitate (E " < E' , E " < E) .
2
În cazul în care vitezele de creştere a încărcării epruvetelor sunt relativ mici (10—15 kgf/cm .s)
rezultă valorile modulului de elasticitate static, iar în cazul în care încărcarea epruvetelor se efectuează
într-un timp foarte redus avem de-a face cu sarcini dinamice; modulul de elasticitate în acest caz poartă
denumirea modul de elasticitate dinamic. Între cele două module există relaţia :

O altă caracteristică elastică de mare importanţă în teoria elasticităţii care reprezintă relaţia de
dependenţă dintre eforturile unitare de alunecare (tangenţiale τ) şi alunecările specifice γ este modulul de
tăiere respectiv modulul de alunecare:

Deformaţia specifică de rupere ε r reprezintă raportul dintre deformaţia epruvetei ∆l în momentul

ruperii şi lungimea iniţială a ei l.
Constanta lui Poisson µ se defineşte ca raportul dintre deformaţia specifică axială ε=∆l/l şi
deformaţia specifică transversală (εq=∆h/h) a unei epruvete de rocă supusă la un efort simplu (monoaxial)
de compresiune sau de tracţiune. Această constantă este un număr întreg sau fracţionar, mai mare ca 2.
Coeficientul lui Poisson µ este un număr fracţionar mai mic decît 0,5, reprezentând raportul dintre εq
(deformaţia specifică transversală) şi ε (deformaţia specifică axială), proba fiind supusă la un efort simplu
de compresiune sau tracţiune cu deformare transversală liberă :

Aceste două caracteristici (m şi µ sunt folosite în calculele de teoria elasticităţii, dând posibilitatea
practică să se stabilească gradul de elasticitate al rocilor.

11. Vitezele de propagare ale undelor seismice prin roci

Cutremurele de pământ sînt zguduiri puternice ale scoarţei globului pământesc, care produc efecte
deosebite asupra construcţiilor.
După locul unde se produc, cutremurele suînt de două feluri:
• cutremure de uscat;
• cutremure de mare.
După intensitatea lor, cutremurele se clasifică în:
 microseisme, imperceptibile pentru om, înregistrate numai de aparate speciale;
 macroseisme, simţite de om.
Cutremurele se caracterizezaă prin următoarele elemente: durata lor, frecvenţa cu care se produc,
intensitatea şi efectele lor asupra oamenilor şi asupra construcţiilor.
 Durata cutremurelor este mai întotdeauna mică (fracţiuni de secundă până la maximum câteva
secunde) însă zguduirile respective se pot repeta. Uneori cutremurele durează zile, săptămâni şi chiar luni
de-a rândul fiind formate din zguduiri izolate, zguduitura cea mai puternică fiind simţită la început. Deşi nu
sunt localizate decât în anumite regiuni pe suprafaţa pământului, frecvenţa cutremurelor este foarte mare.
Media anuală totală a cutremurelor de orice fel şi orice intensitate este de 10 000, adică 1 la 3/4h.
Intensitatea cutremurelor nu este aceeaşi în toate regiunile.
Pentru evaluarea intensităţii cutremurelor se folosesc de obicei două elemente:
• efectul asupra oamenilor şi asupra construcţiilor;
• valoarea acceleraţiei orizontale produsă de undele cutremurelor.
Efectul cutremurelor depinde nu numai de intensitatea lui, ci şi de calitatea construcţiilor şi de natura
petrografică a straturilor superioare ale terenului.
Rocile compacte (rocile eruptive, metamorfice şi câteva din cele sedimentare), cimentate, tari şi
nealterate rezistă mai bine la cutremur, iar cele moi, în special depozitele mobile, nu rezistă. Un alt element
care influenţează intensitatea cutremului este prezenţa stratului acvifer.
Zguduirile produse de cutremure în scoarţa Pământului pot fi:
 verticale, asvârlind în aer tot ce eventual pot deslipi de la suprafaţa pămîntului;
 orizontale, care producându-se prin unde - într-o anumită direcţie - provoacă dărâmarea
construcţiilor aşezate oblic sau perpendicular pe direcţia de propagare.
Se admite în general că, zguduirile produse de cutremure se datorează unor vibraţii sau unde ale
scoarţei Pământului, destul de complexe, care se propagă din punctul în care are loc cutremurul în diverse
direcţii.
Se apreciază că există 3 feluri de unde seismice:
1) Unde longitudinale, numite astfel deoarece oscilaţia, lor, care se caracterizează printr-o
succesiune de comprimări şi dilatări ale materiei alcătuind scoarţa Pământului se face după direcţia lor.
Sunt unde elastice sau unde de volum. Viteza lor este de 7-13 km/s şi prezintă cea mai mare energie,
transmiterea lor fiind posibilă nu numai în medii solide, ci şi în cele lichide şi gazoase întocmai ca undele
sonore.
2) Unde transversale, care se caracterizează printr-o deplasare normală pe direcţia de propagare a
undei şi nu produc decât deplasări tangenţiale ale elementului mediului în care se propagă, adică oscilaţii
perpendiculare pe direcţia de propagare.
În raport cu suprafaţa Pământului pot f i :
• orizontale,• verticale sau • înclinate şi provoacă ridicări sau răsturnări de mase. Viteza lor este de 4
-7 km/s, transmiterea lor fiind posibilă numai în medii solide.
3) Unde superficiale, undele secundare rezultate din polarizarea undelor transversale şi
longitudinale.
În aceste unde, de constituţie mai complexă, se produc şi fenomene de compresiune şi dilatare, unite
cu fenomene de deplasări tangenţiale care se produc însă numai în planul vertical. Aceste unde se
propagă la suprafaţa Pământului în lungul scoarţei şi au o viteză de 3-3,5 km/s.
După unii seismologi mai există şi o a patra categorie de unde seismice - unde transversale
speciale - de formă complexă - explicată de rezistenţa din ce în ce mai mare pe care o opune mediul, pe
măsură ce creşte adâncimea.
Din cauza complexităţii alcătuirii scoarţei terestre şi a fenomenelor de reflexie, refracţie şi polarizare
la care sunt supuse undele în parcursul lor până la punctele de observaţie, tipurile de unde descrise se
suprapun şi nu pot fi indicate separat, iar efectul lor asupra cutremurelor nu poate fi nici el uşor
individualizat. În studiul efectului cutremurului nu interesează însă atât traiectoria, cât celelalte elemente
ale mişcării şi anume viteza şi acceleraţia. Determinarea acestor două elemente este destul de greoaie
dacă nu imposibilă.
Mişcarea provocată de cutremur este o mişcare oscilatorie şi se poate asemăna cu o mişcare
sinusoidală de forma cea mai simplă si anume:

y = deplasarea la timpul t;
d = deplasarea maximă adică amplitudinea mişcării;
T = perioada în care se produce o oscilaţie completă.
 Această mişcare poate avea orice direcţie în raport cu suprafaţa Pământului, dar se poate considera
de obicei descompusă după componente pe verticală şi orizontală, care diferenţiază în natură efectele.
Viteza v şi acceleraţia a a mişcărilor după direcţii sinusoidale:

Din ultima relaţie se observă că acceleraţia a are aceeaşi variaţie periodică cu deplasarea
(amplitudinea), iar intensitatea ei maximă este dată de maximul funcţiei:

adică amax este direct proporţională cu amplitudinea şi invers proporţională cu pătratul duratei unei oscilaţii
complete.
Deoarece forţele orizontale produse de această acceleraţie provoacă distrugerile cele mai
importante, valoarea orizontală a ei - care figurează în scara internaţională a intensităţilor - interesează cel
mai mult pe constructori.
Valoarea acestei acceleraţii este totuşi aproximativă deoarece valoarea reală produsă de cutremur
are forme mai complicate decât cea dată de relaţia sinusoidală.
Vitezele de propagare ale undelor seismice în funcţie de caracteristicile elastice ale rocilor
(tabelul 11):
Tabelul 11. Vitezele de propagare ale undelor seismice longitudinale şi transversale în diferite roci

Viteza de propagare Viteza de propagare

Roca [m/s] Roca [m/s]
Unda Unda Unda Unda
longitudinală transversală longitudinală transversală
Gresie cuarţitică 6 080 4 000 Diabaz 6 970 3 880

Calcar de
Solenhofen 5 540 3 080 Diabaz 6 960 3 830
Marmură 6 510 3 490 Gabrou 6 960 3 710
Granit 6 080 3 610 Gabrou 7 150 3 980
Granit 6 240 3 590 Hiperstenit 7 830 4 580
Sienit 6 050 3 360 Bronzit 7 860 4 550
Norit 6 490 3 650 Dunit 8 050 5 570

1) Viteza undei longitudinale :

2) Viteza undei transversale :

µ = Coeficientul lui Poisson g = greutatea specifică

m = constanta lui Poisson E = modulul de elasticitate
χ = coeficientul de compresibilitate Gχ,g= modulul de tăiere

Dacă unda are direcţia de propagare verticală, având o singură componentă, toată puterea ei se
manifestă printr-o lovitură verticală, care dure uneori la ridicări. Componentele orizontale au o mare
influenţă asupra clădirilor deci acestea trebuie calculate la acţiunea unor forţe orizontale.
 12. Cauzele cutremurelor
Cutremurele de pământ pot avea cauze naturale sau artificiale.
Cauzele naturale pot fi grupate în două categorii:
• endogene, legate de energia internă a Pământului (fenomene vulcanice sau tectonice) şi
exogene, legate de zona atracţiei Lunii sau a Soarelui, variaţii bruşte ale presiunii atmosferice etc.
Cauzele artificiale sunt generate de unele activităţi ale omului care pot tulbura echilibrul scoarţei:
• explozii nucleare;
• explozii în subteran;
• amenajări de mari lacuri de acumulare;
• pompări intensive de apă din subteran etc.
Cutremurele de prăbuşire cu totul locale, se întind pe o suprafaţă foarte redusă, datorită fie unor
prăbuşiri subterane (peşterile din rocile calcaroase) sau goluri rămase în scoarţa terestră, fie exploziilor
subterane. Uneori toată scoarţa deasupra golurilor se prăbuşeşte, denivelând solul şi distrugând tot ce se
găseşte pe acea porţiune de Pământ.
Cutremurele de natură vulcanică fiind în legătură cu erupţiile vulcanice, nu se întind pe suprafeţe
mari. Aceste cutremure se datoresc vaporilor si gazelor, care căutând să iasă odată cu lava topită, produc
unele explozii care dau naştere la prăbuşirea golurilor şi canalelor subterane prin care circulă lava.

Cutremurele tectonice sunt cele mai numeroase şi cele mai puternice, aproximativ, 95% din numărul
total al cutremurelor înregistrate fiind de natură tectonică. Se datoresc mişcărilor de aşezare a rocilor, de-a
lungul dislocaţiilor mai recente, ca urmare a continuării răcirii scoarţei terestre care se contractă încetul cu
încetul, îşi micşorează volumul şi modifică echilibrul existent, tinzând spre o nouă aşezare. Aceste mişcări
de aşezare se petrec în profunzime şi sunt în general bruşte, aşezarea făcându-se ori o singură dată, ori în
mod sacadat la intervale scurte.
Aceste fenomene bruşte se produc în momentul în care stratul respectiv a atins capacitatea limită de
acumulare a deformaţiilor elastice. Prin alunecare sau prăbuşire, energia potenţială de deformaţie
acumulată se transformă instantaneu în energie cinetică şi se propagă radial prin unde seismice către
suprafaţa Pământului.
Teoria referitoare la producerea cutremurelor tectonice este denumită teoria destinderilor elastic.
Mişcările seismice au un caracter extrem de neregulat în timp ca direcţie, amplitudine, frecvenţă.
În funcţie de caracteristicile mişcărilor, cutremurele puternice se pot clasifica în 3 categorii:
1) Mişcări compuse practic dintr-un singur şoc (fig. II.5). Mişcări de acest tip se produc la distanţe
reduse de epicentru, numai în terenuri tari şi numai pentru cutremure cu hipocentre situate la adâncimi
reduse. Se caracterizează prin perioade de vibraţie reduse şi magnitudini moderate (5,4 - 6,2 pe scara
Gutenberg-Richter). Pot avea însă efecte distructive foarte puternice.

Fig. 5. Cutremurul Port Hueneme 18 martie 1957, componenta E-V : a. accelerogramă; b. vitezogramă; c. seismograma.
 2) Mişcări cu durată moderată şi oscilaţii extrem de neregulate (de exemplu cutremurul El Centro-
California; fig. 6).

Fig. 6. Cutremurul El Centro, 18 mai 1940, componenta N-S: a. accelerogramă; b. vitezogramă; c.seismogramă.

3) Mişcări cu durată relativ lungă şi cu pronunţate perioade de vibraţie (de exemplu cutremurul din
Mexico-City; fig. 7).

Fig. 7. Cutremurul Mexico City, 18 iulie 1964, componenta N-S :

a. accelerogramă; b.vitezogramă; c. seismogramă.

Scări de evaluare a tăriei cutremurelor în diferite regiuni ale lumii:

1) Scara Mercalli—modificată (MM) are o răspândire în toate ţările situate în zone seismice. Această
scară clasifică cutremurele în 12 grade după efectele pe care le au asupra oamenilor, obiectelor şi
clădirilor. Prezintă avantajul că nu necesită înregistrări instrumentale bazându-se pe observaţii vizuale.
2) Scara magnitudinilor (M) elaborată de Richter şi perfecţionată ulterior de Richter şi Gutenberg.
Această scară ( M) necesită înregistrări instrumentale. Ea prezintă un progres faţă de scara intensităţilor
( MM) deoarece introduce criterii obiective în evaluarea gradului unui cutremur. Se consideră că cele mai
puternice cutremure care pot apărea pe glob nu pot depăşi M =9 grade.
3) Scara de intensitate seismică MSK propusă de Medvedev şi perfecţionată de Medvedev,
Sponheur şi Ivarnik, necesită înregistrări instrumentale ale amplitudinilor descrise de cutremur, obţinute cu
ajutorul unui pendul sferic etalon.
4) Scara Cancani-Sieberg utilizată în Europa Occidentală care seamănă cu scara ( M M).
5) Scara Japoneză, care împarte cutremurele în 6 grade.
 13. Plasticitatea rocilor
Proprietatea pe care o au corpurile solide de a rămâne cu deformaţii permanente după încetarea
acţiunilor forţelor exterioare asupra lor poartă denumirea de plasticitate. Ea poate fi pusă în evidenţă prin
încercări de laborator la eforturi monoaxiale sau triaxiale de compresiune şi de întindere.
Deformaţiile remanente care produc deformări importante asupra formei corpurilor, fără însă a cauza
distrugerea coeziunii şi în consecinţă sfărâmarea acestora, depind de plasticitatea acestor corpuri.
Deformaţiile plastice iau naştere sub acţiunea eforturilor unitare tangenţiale, care acţionează în planuri de
alunecare interioară. Eforturile unitare normale pe aceste planuri pot contribui la mărirea sau la reducerea
deformaţiilor plastice. Energia de deformare a corpului plastic este mai mică decât energia forţelor de
coeziune care acţionează pe planurile de alunecare interioară. Deformarea plastică a rocilor constituie un
proces mai complicat.
Din încercările efectuate asupra marmurei şi calcarului cristalin s-a constatat că până la presiunea
laterală de 10 000 at se comportă ca şi corpurile elastice fragile. Pentru marmură de la σ2 =8 000 at în sus
încep să apară deformaţii plastice, iar pentru calcar de la σ2 =6 000 at. Scurtările de rupere pentru σ2 =
10000 at au fost de 22% la marmură şi de 32% la calcarul cristalin.
La celelalte roci cristaline poliminerale plasticitatea nu este cauzată de plasticitatea mineralelor
componente, ci de alţi factori ca: structura (forma şi mărimea cristalelor), caracterul forţelor de coeziune
(coeziunea de reţea şi coeziunea de aderenţă), natura liantului etc. Datorită acestor factori, unele roci
magmatice cum ar fi granitul şi diabazul, supuse la presiuni complexe triaxiale se deformează plastic, deşi
mineralele lor componente principale (cuarţul, feldspatul etc.) nu sunt plastice.
Din încercările făcute pe rocile policristaline şi cristaline poliminerale a rezultat că în cursul
procesului de deformare plastică se produc deranjamente mari la contactul dintre cristale, care în final duc
la scăderea rezistenţei mecanice a acestora.
Din experienţele întreprinse (tabelul 12), se poate trage concluzia că în general rocile nu sunt
plastice prin natura lor, ci pot fi deformate plastic în anumite condiţii.

Tabelul 12. Deformarea plastică Ia metale, minerale şi roci (după L. A. Sreiner)

Metale Minerale şi roci
Mecanismul deformării plastice: Mai ales prin alunecare Prin maclare şi în măsură
mai redusă prin alunecare în
- la monocristale Pe seama deformării principal, prin alunecare
plastice a cristalelor intercristalină
- la policristale separate în toate condiţiile
stării de tensiune. Numai în condiţiile
Condiţiile stării de tensiune: Rezistenţa creşte cu compresiunii triaxiale.
Influenţa vitezei asupra creşterea vitezei de Rezistenţa nu depinde de
rezistenţei la deformare plastică deformare. viteza de deformare
Variaţia rezistenţei la forfecare Se ranforsează plastic Rezistenţa scade
Influenţa granulaţiei. Plasticitatea scade cu Plasticitatea creşte cu
micşorarea granulaţiei.
Influenţa repausului şi a Proprietăţile mecanice iniţiale micşorarea granulaţiei
tratamentului. se restabilesc. Proprietăţile mecanice iniţiale
nu se restabilesc.

Plasticitatea rocilor argiloase şi argilelor (tabelul 13) constă în proprietatea acestora de a putea fi
frământate ca un aluat fără să se sfărâme, între limita superioară de plasticitate (de curgere W c) şi limita
inferioară de plasticitate Wp (de frământare).
Umiditatea minimă la care se pot face din roca sau pământul considerat, prin rulare cu palma pe o
suprafaţă plană, cilindrii cu diametrul de 3 mm, poartă denumirea de limita de frământare. Limita de
frământare se defineşte ca umiditatea care corespunde trecerii rocii sau pământului din stare plastică în
stare tare.
Alte caracteristici care interesează la rocile plastice sunt: limita de contracţie Ws şi starea de
consistenţă.
Umiditatea Ws [ % ] sub care roca sau pământul plastic nu-şi mai micşorează volumul prin uscare
poartă denumirea de limită de contracţie, în cazul W < Ws rocile şi pământurile sunt foarte tari, iar limita de
contracţie se exprimă prin valoarea umidităţii.

Starea de consistenţă se exprimă prin indicele de consistenţă I c :

Tabelul 13. Indicii de plasticitate ai diferitelor roci elastice mobile
 Limita de Limita de Indicele Limita de Limita de Indicele de
de
Roca curgere frământa plasticitat Roca curgere frământar plasticitate
re e e
wc [%] Wp [%] Ip [%] wc [%] Wp [%] Ip [%]

Nisip fin 10-20 10-20 - Caolín cu 84 42 42

puţină mică

Praf (mâl) 10-40 10-20 0-20 Caolin cu 120 43 77

multă mică
Loess 25 20 5 Argilă f. 60- 100 20- 40 20- 60
grasă
Lehm de Argilă de
loess 40 26 15 natură 200-300 120- 180 80- 120
organică
Lehm nisipos 40 20 20 Bentonită 141 50 91
calcică
Argila slabă 20-50 10-33 10-20 Bentonită 475 47 428
sodică
Argilă grasă 80 20- 35 45-60

W c = limita de curgere [%];

W = umiditatea naturală a rocii sau pământului [%] ;
Ip = indicele de plasticitate [%].
Dacă Ic 0 rocile şi pământurile sunt curgătoare şi nu se pot folosi ca terenuri de fundaţie;
Dacă 0<Ic<0,25 rocile şi pământurile sunt plastic curgătoare şi de asemenea nu pot fi folosite ca
terenuri de fundaţie.
În rocile şi pământurile moi (0,25<Ic<0,50) tasările sunt foarte mari. În rocile şi pământurile
consistente (0,5 < Ic <0,75) de asemenea tasările sunt mari şi nu pot fi folosite ca terenuri de fundaţie.
În rocile şi pământurile tari care au Ic > 1 tasările sunt mici.
Factorii care influenţează asupra rocilor argiloase producând variaţii de volum (umflări şi contracţii)
sunt diferiţi pentru depozitele de la suprafaţă şi cele de adâncime. Pentru depozitele de la suprafaţă factorii
care cauzează variaţiile de volum sunt: natura argilelor şi starea lor; condiţiile hidrogeologice; factorul
climatic şi variaţia de temperatură în sol, vegetaţia.
Cauzele umflării rocilor în timpul săpării lucrărilor subterane după K.V. Terzaghi pot fi explicate prin
presiunea apei care ia naştere în urma executării excavaţiei, apă ce se găseşte în porii rocilor argiloase.
El precizează că, din cauza tensiunii superficiale a apei, care acţionează pe suprafaţa dezvelită a
săpăturii, aerul nu poate pătrunde în interiorul maselor strivite, şi ele au posibilitatea să se umfle, iar din
această cauză creşterea volumului poate să se producă numai din cauza creşterii volumului de apă.
Umflarea rocilor în lucrările subterane, în timpul executării acestora se produce din cauză că în jurul
excavaţiilor respective, apar infiltraţii de apă, care circulă de la masa de roci înconjurătoare către excavaţia
executată.
Fenomenul se caracterizează prin deformarea pereţilor şi tălpii, deci prin reducerea secţiunii lucrării
subterane. În cazul în care lucrarea este susţinută cu piatră sau beton armat, astfel ca să se formeze un
contact direct cu suprafaţa rocilor, atunci la început susţinerea nu va fi supusă nici unui efort. După
trecerea unui anumit timp susţinerea va începe să fie comprimată de către presiunea rocilor
înconjurătoare. Comprimarea susţinerii la sfârşitul procesului hidrodinamic va ajunge la acea mărime pe
care o dădea presiunea litostatică în condiţiile iniţiale de echilibru natural.
V.M. Gorodnicev presupune că umflarea rocilor argiloase în lucrările subterane trebuie considerată
ca unul din fenomenele de manifestare a cleformaţiilor acestor roci, ca urmare a interacţiunii forţelor
exterioare ale presiunii litostatice şi ale forţelor interioare de coeziune şi frecare. Pornind de la aceste
consideraţii, fenomenele de umflare a rocilor argiloase întâlnite la lucrările subterane se pot împărţi
din punct de vedere al cauzelor care le provoacă, în două grupe:
1) Umflarea care se produce sub influenţa forţelor ce acţionează în ulteriorul rocii (umflarea de
hidratare, umflarea datorită unor reacţiuni chimice, umflarea de îngheţ, umflarea datorită unor emanaţii de
gaze) etc.
2) Umflarea provocată de forţele exterioare care acţionează asupra rocii caracterizată prin: umflarea
rocilor în zona de strivire, deformaţiile plastice, refularea, respectiv curgerea plastică a rocilor spre
interiorul excavaţiei.
 El a propus aşa-numitul coeficient de dilataţie Kd al rocilor. După părerea sa dilatarea rocilor s-ar
datora dilatării elastice, ca urmare a energiei potenţiale elastice, acumulată de rocă, care prin crearea unor
suprafeţe libere are posibilitatea de destindere şi dilatării plastice, ca urmare a formării de microfisuri în
masa rocilor respective.
M.V. Sirovatko consideră cauza principală a umflării rocilor argiloase, excavaţiile subterane care
deranjează echilibrul rocilor.
El grupează toate deformaţiile posibile ale rocilor argiloase subterane in 3 categorii:
1) Deformaţii care se dezvoltă datorită presiunii litostatice, ca urmare a lucrărilor de excavaţie.
2) Deformaţii care iau naştere din cauza particularităţilor specifice mineralogice şi coloidochimice ale
argilelor.
3) Deformaţii cauzate de acţiunea comună a factorilor enumeraţi mai înainte. Mărimea, deformaţiilor
de la alineatul 1) depinde de mărimea presiunii litostatice şi de proprietăţile fizice şi mecanice ale rocilor
argiloase.
Deformaţiile de la alineatul 2) depind de structura mineralogică a rocilor, de structura cationilor de
schimb, de numărul de particule din fracţia argilă, de gradul de mineralizare al apelor subterane.
În timp aceste deformaţii cresc şi presiunea rocilor poate depăşi pe cea litostatică, de aceea
susţinerea acestor roci constituie o problemă dificilă. Deformaţiile de la aliniatul 3) depind ca mărime atât
de presiunea litostatică cât şi de caracteristicile coloidochimice ale rocilor argiloase. În timp aceste
deformaţii cresc, iar susţinerea lucrărilor săpate în astfel de roci nu le apără de degradări importante. În
practică, cele mai des întâlnite sunt deformaţiile de categoria 3).
I.M. Belozovici şi A.P. Bondarenko au stabilit experimental şi teoretic următorii factori care
influenţează rocile argiloase şi care provoacă deformaţii ale susţinerilor lucrărilor subterane:
• curgerea argilei, datorită creării unor suprafeţe libere după excavarea lucrărilor subterane;
• dilatarea volumetrică a rocilor argiloase cauzată de acţiunea apei;
• creşterea proprietăţilor plastice ale argilelor datorită înmuierii şi micşorării rezistenţei lor la acţiunea
forţelor exterioare etc.
În urma cercetărilor efectuate rezultă că fenomenul de umflare observat în lucrările subterane, la
rocile argiloase, se datorează unor cauze interne (natura mineralogică, absorbţia de apă etc.), cât şi unor
cauze externe (presiunea litostatică, forma şi dimensiunile lucrărilor subterane, metodele de pregătire şi de
exploatare etc.).

B i b l i o g r a f i e
[1] STAS 1917—73. Teren de fundare. Caracteristici fizice şi mecanice ale parametrilor.
[2] STAS 1913 — 73. Teren de fundare. Determinarea umidităţii.
[3] STAS 4621—69. Hidrogeologie. Terminologie.
[4] Stamatiu, M. Mecanica rocilor. Editura didactică şi pedagogică. Bucureşti.
[5] Paniukov, P. N. Kratkii — Kurs inginerov gheologhii. Moscova, Ugletehizdat, 1956.
[6] Clough, R. W. şi Penzien, J. Dinamics of structures. New York, Mc.Graw Hill, 1975.
[7] Sirovatko, M. V. O pucenii glinistih porod v ngolnîh şahtat. Moscova, Ugletehnizdat, 1953.
[8] Belozovici, I. M. şi Bondarenko, A. P. Kreplenie gornîh virakotok v nodduvanişcih porodah,
Moscova, Ugletehizdat, 1951
 C a p i t o l u l III

Starea de eforturi unitare din interiorul unui masiv de roci

neatacate prin lucrări subterane
14. Repartizarea eforturilor unitare într-un mediu elastic

Formaţiile de roci care alcătuiesc partea superioară a litosferei, luate în ansamblu, sau fiecare
strat în parte, nu sunt nici omogene şi nici izotrope; cu toate acestea, pentru obţinerea unor concluzii
generale şi pentru aplicaţii practice se pot considera ca medii cvasiomogene şi cvasiizotrope, astfel
încât li se pot aplica legile elasticităţii şi plasticităţii.
Ţinând seama de proprietăţile fizice şi mecanice, rocile de la partea superioară a litosferei în care
se execută lucrări subterane se grupează în următoarele categorii:
1) Roci masive de natură magmatică, sedimentară sau metamorfică care au rezistenţă mare la
eforturi mecanice ;
2) Roci mobile - neconsolidate sau dezagregate - constituite din elemente - lipsite de coeziune
sau cu coeziune foarte mică şi care au rezistenţă mică la eforturi mecanice.
După modul cum se comportă la forţele exterioare rocile masive pot fi:
• roci cu proprietăţi elastice;
• roci cu proprietăţi elastoplastice;
•roci cu proprietăţi plastice.
Proprietăţile mecanice ale acestor categorii depind de felul şi mărimea forţelor de coeziune.
Rocile mobile formează o categorie distinctă, cu proprietăţi care sunt influenţate de forţele
interioare de coeziune şi frecare care depind la rândul lor de gradul de fineţe a elementelor constitutive,
de gradul de umiditate etc.
Forţa exterioară care acţionează în permanenţă în cazul complexului de strate dintr-o formaţie
geologică oarecare asupra lui este greutatea proprie. În interiorul stratului, sub acţiunea greutăţii
proprii, se creează o stare de eforturi, care constituie presiunea litostatică. Această presiune este
cauzată de forţele gravitaţionale.
Ipoteze privind mărimea şi repartizarea presiunii litostatice în interiorul scoarţei terestre.
Ipoteza lui R. Fenner. Se consideră că în roci elastice, omogene şi izotrope neatacate prin lucrări
subterane, starea de eforturi unitare în coordonate polare se poate exprima prin relaţiile (fig. 1):

Fig. 1. Repartizarea tensiunilor într-un mediu elastic omogen şi izotrop după R. Fenner.
Dacă cele două eforturi unitare principale sr şi tt, au aceleaşi valori, relaţiile anterioare devin:

Epruvetele se încearcă în laborator la presiuni triaxiale egale.

Efortul unitar sy este perpendicular pe planul xoz:

Aceste relaţii sunt valabile numai în cazul deformaţiilor elastice ale rocilor luate în consideraţie, la
care se poate aplica şi legea lui Hooke şi legea constantei coeficientului µ respectiv a constantei m a lui
Poisson.
Relaţiile de mai înainte pot fi aplicate cu condiţia ca eforturile unitare de forfecare t să fie mai mici
sau egale cu rezistenţele de rupere la forfecare a rocilor în care se lucrează.

Ipoteza lui P. Kuhn. Eforturile unitare într-un complex de strate din scoarţa terestră, considerat ca
mediu elastic omogen şi izotrop, într-un punct situat la adâncimea H de la suprafaţă după direcţiile
rectangulare x, y, z care trec prin acel punct (fig. 2), se exprimă prin relaţiile:

Fig. 2. Starea de eforturi unitare într-un mediu elastic omogen şi izotrop după P. Kuhn.

sx, sy şi sz sînt eforturile unitare normale după cele 3 axe rectangulare.

Aceste relaţii pun în evidenţă faptul că presiunea litostatică, oricare ar fi starea fizică solidă
(elastică, elastoplastică sau plastică) în care se găsesc rocile, diferă fundamental de presiunea
hidrostatică.
Cele două presiuni pot fi egale numai în cazul stării lichide a rocilor (roci curgătoare sau topituri) şi
condiţii identice (densitate aparentă şi adîncime de la suprafaţă). în mediile lichide cînd m= 2 şi {x=0,5,
relaţiile de mai sus devin :

Ipoteza A.N. Dinnik. A.D. Dinnik a studiat repartizarea eforturilor unitare într-o formaţiune de roci
considerată ca mediu elastic, omogen şi izotrop şi a stabilit următoarele relaţii pentru eforturile unitare în
coordonate polare, în cazul în care nu s-au executat lucrări subterane în interiorul formaţiei de roci (fig.
3):
 Fig. 3. Repartizarea eforturilor unitare într-un mediu elastic omogen şi izotrop după acad. A. N. Dinnik.

Eforturile unitare din punctul M în coordonate carteziene:

µ -coeficientul lui Poisson; γa=greutatea specifică aparentă a rocilor.

15. Repartizarea eforturilor unitare într-un mediu elastoplastic

Ipoteza repartiţiei hidrostatice. Presiunea litostatică se consideră că acţionează asemănător cu

presiunea hidrostatică: proporţional cu adâncimea şi egală în toate direcţiile. Rocile dintr-o formaţie
geologică oarecare, aflate de la o anumită adâncime în jos, datorită acestei presiuni se consideră că se
găsesc într-o stare latentă de plasticitate.
Pe baza acestei ipoteze se explică anumite fenomene geologice. Ipoteza hidrostatică prezintă
marele avantaj că prin aplicarea principiilor de hidrostatică, problemele se simplifică, chiar dacă
fenomenele nu se produc după aceste principii.
Ipoteza este valabilă numai când rocile considerate se găsesc în stare lichidă.
Multe calcule asupra stării de presiune din interiorul scoarţei terestre presupun ca valabile legile
presiunii hidrostatice, deşi în multe cazuri această ipoteză s-a dovedit necorespunzătoare.

16. Repartizarea eforturilor unitare în roci

Eforturile unitare în masele de roci mobile se pot exprima în coordonate polare astfel:

Notând cu s1 şi s2 eforturile unitare principale şi cu f=tga - coeficientul de frecare al rocii

respective, rezultă eforturile unitare pentru medii solide, mobile, relaţia:
 Relaţiile stabilite pentru rocile mobile (dezagregate) pot fi aplicate şi pentru rocile cu coeziune mică
de tipul argilelor şi marnelor.

17. Repartizarea eforturilor unitare într-un mediu plastic. Ipoteza lui P. M.

Timbarevici
Plecând de la condiţia de plasticitate dedusă pe baza ipotezei eforturilor unitare tangenţiale
principale: sz -sx=<sz -sy=2k=sc (limita de curgere) şi folosind relaţiile stabilite de P. Kuhn se
determină adâncimea sub care rocile trec din stare solidă elastică, în stare solidă plastică:

Din relaţia condiţiei de plasticitate rezultă :

P.M. Timbarevici [1] consideră că odată cu creşterea adâncimii H, cresc şi eforturile sz=gaH şi
sz=sx-=gaH-sc; iar valoarea limitei de curgere sc care în general este destul de mică, devine din ce în
ce mai mică. De aici se deduce că odată cu creşterea adâncimii se produce o apropiere treptată de
starea de eforturi unitare hidrostatice, care se caracterizează prin valori ale coeficientului lui Poisson µ
apropiate de 0,5 şi ale constantei Poisson m apropiate de 2.

18. Starea plastică de eforturi unitare la adâncimi mari

În formaţiunile de roci situate la mari adâncimi în scoarţa terestră starea de eforturi unitare în
coordonate polare este:

s1 , s2 = eforturile unitare principale;

f = unghiul de frecare interioară;
0 = unghiul de referinţă al suprafeţei faţă de care se studiază starea de eforturi;
k1 = rezistenţa de rupere la tracţiune a rocii.
Relaţiile de mai înainte sunt valabile şi în medii plastice, omogene şi izotrope, neatacate prin
lucrări subterane, la orice adâncimi s-ar găsi.
După S.G. Averşin eforturile unitare într-un mediu plastic caracterizat printr-un unghi de frecare
interioară f şi o greutate specifică aparentă ga sunt:

H este adâncimea la care se consideră starea de eforturi.

Rocile care se găsesc la adâncimi mari, care depăşesc câteva zeci kilometri, se presupune că se
găsesc, din cauza presiunii litostatice foarte mari şi a temperaturii ridicate în stare lichidă, cu vâscozităţi
care depind de natura şi temperatura topiturilor respective.

Eforturile unitare la adâncimi mari sunt:

relaţii care rezultă din expresia stabilită pentru mediile elastice omogen şi izotrope:
19. Starea de eforturi unitare în formaţiuni de roci atacate prin lucrări subterane

Formaţiile de roci care alcătuiesc scoarţa terestră nu-şi păstrează poziţia iniţială.
Ele se deplasează şi se deformează, schimbându-şi sau nu volumul, sub acţiunea simultană a
forţelor gravitaţionale şi a celor tectonice tangenţiale. Aceste deformaţii pot fi elastice sau plastice în
funcţie de mărimea, direcţia şi sensul de acţiune, al forţelor care intervin şi de natura rocilor respective.
În cazul rocilor cu caracter plastic sau al unor condiţii de deformare plastică, se produc
aşa-numitele structuri plicative, caracterizate prin deformări continue (de comprimare — cu umflări şi de
tracţiune — cu efilări fără distrugerea rezistenţei şi stabilităţii masei lor.
Dacă rocile au un caracter pronunţat elastic, iar forţele tectonice tangenţiale creează în ele eforturi
unitare de compresiune sau de întindere care depăşesc limita de elasticitate, atunci se poate produce
brusc sau după un timp relativ scurt de la această depăşire o rupere a rocilor, cu distrugerea continuităţii
lor, prin apariţia unor suprafeţe de ruptură datorită supraeforturilor.
Pentru ca fenomenul de rupere a stratului sau complexului de strate să se producă, trebuie ca
eforturile unitare datorite forţelor tectonice s1 şi s2 să fie diferite de presiunea produsă de forţele
gravitaţionale s3, adică să fie îndeplinită condiţia:

Prin jocul celor două feluri de forţe (ca intensitate şi direcţie), pot lua naştere eforturi unitare având o
întreagă gamă de variaţie, din a căror cauză au loc fenomene variate prin efectele lor (cu deformaţii
elastice, elastoplastice şi plastice continue sau discontinue).
Fisurile se pot clasifica din punct de vedere mecanic în fisuri de alunecare şi fisuri de rupere.
Fisurile de alunecare sau de forfecare sunt cauzate de eforturile unitare tangenţiale τ fiind legate

genetic de suprafeţele de alunecare care se formează în masă ca urmare a acestor eforturi unitare. Fisurile
de alunecare se deosebesc practic de fisurile de altă natură prin existenţa unor deplasări a maselor de roci
în lungul suprafeţelor de alunecare. Fisurile de alunecare reprezintă accidente tectonice care afectează
mase de roci supuse unor deformaţii plastice importante. După V.V. Belousov suprafeţele de alunecare
diferă între ele, în funcţie de natura materialului şi de condiţiile de deformare ale acestuia. Când
plasticitatea rocilor creşte, ca urmare a influenţei factorilor externi (creşterea de temperatură, presiune
litostatică mare etc.) suprafeţele de alunecare se apropie între ele. În cazul în care plasticitatea rocilor
scade (prin creşterea vitezei de deformare) distanţa dintre suprafeţele de alunecare se măreşte.
Structura rocilor, de exemplu cea policristalină şi în special cea granulară, introduce în mecanismul
deformării plastice a rocilor respective particularităţi specifice, parţial studiate.
În rocile granulare există aşa-numitele suprafeţe slăbite denumite suprafeţe de alunecare
intergranulare. Deformarea rocii se produce numai pe contul deplasării relative a granulelor, care se
rotesc, tinzând a lua o poziţie mai avantajoasă fenomenului de alunecare. De asemenea, alunecarea
plastică se poate dezvolta după suprafeţele de stratificaţie şi cele de contact dintre diferitele formaţiuni
geologice, în special acolo unde aceste suprafeţe sunt paralele sau formează unghiuri mici cu direcţiile
eforturilor unitare tangenţiale maxime τmax.

Alunecarea intergranulară este frecventă la rocile cu coeziune mai mică şi ea nu duce la distrugerea
rezistenţei acestei roci şi la deformaţii plastice mari.
În cazul rocilor stâncoase cu coeziune şi deci o rezistenţă mai mare ca a rocilor precedente,
alunecarea se produce adeseori nu de-a lungul unor suprafeţe de separaţie dintre granule, ci după
suprafeţe care străbat granulele rocii. Această alunecare a fost denumită intragranulară. Cele două
deformări plastice ale rocilor — prin alunecare intergranulară şi intragranulară — pot să aibă loc în orice fel
de rocă în funcţie de condiţiile de presiune şi de temperatură corespunzătoare.
 Spre deosebire de alunecarea intergranulară, la care orientarea granulelor se datoreşte numai
deplasării lor fără deformare, la alunecarea intragranulară granulele suferă fiecare în parte deformaţii,
scurtîndu-se după direcţia eforturilor unitare normale de compresiune şi lungindu-se după direcţii
perpendiculare sau după direcţiile eforturilor unitare de întindere. Rezultă de aici, că texturile de orientare
se datoresc eforturilor unitare tangenţiale — la alunecarea intergranulară şi eforturilor unitare normale (de
compresiune şi de întindere) — la alunecarea intragranulară.

Fisurile de rupere se datoresc în cea mai mare parte eforturilor unitar de întindere şi ele au o poziţie
perpendiculară pe direcţia acestor eforturi unitare. Fisuri de acelaşi fel se produc şi la eforturile de
încovoiere. Există de asemenea şi fisuri de rupere datorate compresiunii. S-a emis ipoteza că aceste fisuri
apar în urma acţiunii de deplasare a unor prisme în formă de pană, străbătute de fisuri de forfecare şi
cuprinse în afara corpului comprimat. Suprafeţele fisurilor de rupere nu mai sunt netede — ca la fisurile de
alunecare — ci neregulate rugoase, aspect care permite cu uşurinţă identificarea lor. Fisurile de întindere
sunt deschise, iar cele de compresiune închişi caracteristici ce le deosebesc unele de altele. În general
fisurile din roci se grupează în sisteme de fisuri, care reprezintă grupuri de fisuri paralel. Fisurile diferitelor
sisteme se întretaie sub anumite unghiuri, dintre care predomină cele de 90° şi 45°.

20. Rocile curgătoare şi caracteristicile lor

În sens tehnic, rocile curgătoare sunt acelea care în stare naturală a tendinţa de a pătrunde sub
forma unei scurgeri continue în interiorul lucrărilor care se execută în masa lor. Rocile care au această
proprietate, sul influenţa apei şi în anumite condiţii, sînt următoarele : nisipul fin cu granulele de 0,02 mm,
praful cu particule de 0,02—0,002 mm, argilele cu particule de 0,002 mm şi amestecurile (nisipul prăfos,
praful nisipos, argila prăfoasă etc.). Pentru studiul rocilor curgătoare este foarte important să se cunoască
pe de o parte modul în care se găseşte apa în masele de roci elastice mobile, fin granulare şi de
asemenea natura legăturii dintre apă şi particulei componente ale rocilor curgătoare.
Din cercetările efectuate până în prezent s-a constatat că apa se găseşte în interiorul rocilor sub
următoarele forme: apă absorbită (apă peliculară, apă hidroscopică) vapori de apă,- apă capilară, apă
liberă sau gravitaţională. Cel mai mult în cazul rocilor curgătoare interesează apa absorbită, în special cea
peliculară din jurul particulelor foarte mici, care se găsesc în suspensie în faza lichidă şi care fac să
crească densitatea acestei faze. Apa peliculară reduce frecarea statică dintre particulele fazei solide şi
micşorează stabilitatea întregului sistem, faţă de cazul în care sistemul ar fi fost alcătuit din particulele
fazei solide şi apă curată.
În stare statică, presiunea exercitată de faza lichidă a sistemului este uniformă şi se exercită din toate
părţile asupra fazei solide.
Dacă presiunea fazei lichide este mică, aceasta începe să curgă printre particulele fazei solide,
supunând aceste particule unei presiuni dinamice. După ce presiunea dinamică a atins o anumită mărime,
se produce deranjamentul întregii stabilităţi a sistemului solid-lichid şi ca urmare începe curgerea. Această
curgere depinde atât de mărimea şi densitatea particulelor solide, cât şi de viteza de curgere (viteza de
filtraţie). În cazul în care viteza de curgere a fazei lichide depăşeşte viteza critică:

nisipurile fine şi grosiere devin curgătoare;

Considerând un volum V din imediata apropiere a taluzului natural al masei de roci curgătoare
forţele care intervin în asigurarea echilibrului acestui volum vor f i :
1) Componenta de forfecare a greutăţii rocii din volumul V:

γa=greutatea specifică aparentă a fazei solide.

2)Forţa de frecare care apare pe planul de forfecare:

f= coeficientul de frecare interioară între particulele fazei solide.

3) Presiunea dinamică a fazei lichide:

∆=densitatea fazei lichide; tg α=gradientul hidrodinamic.

Condiţia de echilibru a volumului V al rocii curgătoare:

În cazul în care α este foarte mic se poate înlocui tg α cu sin α şi relaţia devine:

Din ultima relaţie se poate trage concluzia că întreaga masă de rocă acviferă curge când f=0 şi ra 0.
Din relaţia:

se constată că influenţa coeficientului de frecare interioară f asupra echilibrului şi deci asupra stabilităţii
maselor de roci acvifere (care au tendinţa de a deveni roci curgătoare) este mult mai mare ca influenţa
celorlalţi factori (∆, ra). Cunoaşterea acestui fapt are mare importanţă practică în ceea ce priveşte

alegerea metodelor de consolidare a rocilor predispuse la curgere.

Pentru ca fenomenul de trecere al masei de nisip din stare solidă, mobilă, în stare fluidă să
aibă loc:
1) Trebuie ca t = 0 ( t tensiunea tangenţială sau frecarea interioară care acţionează în planurile de
alunecare a stratelor de lichid).
2) Trebuie ca s e f = s -sn=0, deoarece unghiul de frecare interioară µ, la nisip nu poate fi niciodată

egal cu zero şi deci nici tangenta ei.

ras =densitatea aparentă a nisipului în stare saturată;

rm =densitatea medie a granulelor de nisip;

ε - cifra porilor nisipului considerat;
δ a - densitatea apei;
h - adâncimea de la suprafaţa masei de nisip umed la care se găseşte punctul pentru care se
determină presiunea st. Presiunea efectivă sef , la aceeaşi adâncime h, este dată de greutatea granulelor

de nisip:
Dacă în interiorul masei de nisip circulă un curent ascendent de apă cu un gradient de presiune i, presiunea
neutră va f i :

Presiunea efectivă s'ef ţinând seama de efectul hidrodinamic al ape de infiltraţie este:

În mod practic, ori de câte ori printr-o masă de nisip trece un curent de apă cu un gradient de presiune
mai mare decât gradientul critic nisipul devine curgător, curgerea având un caracter turbulent.

21. Proprietăţile termice ale rocilor

Cantitatea de energie calorică înmagazinată în interiorul Pământului provine o parte din exterior de la
Soare şi o altă parte din interiorul lui. Energia calorică de origine exterioară reprezintă o parte destul de
redusă ( 1 : 2 000 000) din energia radiată de Soare.
Cantităţile de căldură pe care Pământul le primeşte de la Soare variază zilnic, lunar şi anual datorită
unor multiple cauze cum ar f i : incidenţa razelor solare, durata insolaţiei, repartiţia inegală pe suprafaţa
Pământului a apelor şi a uscatului, mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui, altitudinea locului
faţă de nivelul mării, grosimea atmosferei şi gradul ei de puritate, curenţii aerieni şi marini.
Pornind de la suprafaţa Pământului în jos pe verticală, temperatura descreşte spre a atinge la
adâncimea de 10—25 m o valoare minimă care nu mai este influenţată de căldura exterioară a Soarelui şi
care rămâne constantă tot timpul anului.
De la această zonă cu temperatura constantă, temperatura rocilor creşte continuu cu adâncimea,
2
datorită căldurii interne a Pământului care radiază spre suprafaţă în medie 0,00001714 cal/m . s. Anual se
2
degajează din 1 m suprafaţă a scoarţei terestre 541 cal.
Gradul geotermic sau treapta geotermică este adâncimea măsurată în m, în scoarţa terestră la care
temperatura creşte cu 1°C, iar indicele geotermic este dat de numărul de grade cu care se ridică
temperatura după fiecare adâncime de 100 m. Pentru gradul geotermic s-a stabilit prin numeroasele lucrări
subterane, o valoare medie de 33 m.
Factorii de care depinde variaţia temperaturii în interiorul scoarţei terestre sunt: relieful regiunii,
debitul şi temperatura apelor subterane, gradul de umiditate şi conductibilitatea termică a rocilor,
compoziţia petrografică a rocilor, structura şi stratificaţia lor, prezenţa în apropiere a unor acumulări de
apă.
În rocile magmatice gradul geotermic este mai mic decât în rocile sedimentare şi metamorfice. Există
o diferenţiere mare între treapta geotermică dintr-o masă de lavă relativ recentă, (7) m şi o masă de şisturi
cristaline (172) m. Cunoaşterea gradului geotermic are o importanţă deosebită în lucrările subterane.
Temperaturile de 40-50° până la 70-80° care rezultă pentru adâncimi în jur de 2 000 m nu modifică
proprietăţile fizice şi mecanice ale rocilor, deci ele nu constituie dificultăţi pentru susţinerea lucrărilor, în
schimb, într-o atmosferă subterană cu temperaturi atât de ridicate, lucrul nu este posibil fără un aeraj
intens şi cu un curent de aer introdus în lucrările subterane la o temperatură scăzută.
 Conductibilitatea termică a rocilor se exprimă prin gradul de conductibilitate care la rândul ei prin
2
conductivitatea , definită ca numărul de calorii gram care străbat într-o secundă o suprafaţă de 1 cm a
unei plăci cu grosimea de 1 cm, la o diferenţă de temperatură de 1°C.
Dimensiunea conductivităţii este:
-1 -1 -1 -3 -1
cal cm S grad =cm g s grad
Rocile cu textură şistoasă au o conductivitate mai mare în direcţie paralelă cu suprafeţele de
şistuozitate, decât perpendicular pe aceste suprafeţe (până la de 3 ori mai mare).
Conductivitatea termică a rocilor în afară de structură şi textură, mai este influenţată de porozitate şi
umiditate. Atât temperaturile ridicare, cât mai ales variaţiile bruşte de temperatură modifică caracteristicile
mecanice ale rocilor uneori atât de mult încât le cauzează distrugerea. Coeficienţii de dilataţie termică
depind de temperatură. Dilataţia termică provoacă stări de tensiune diferite (compresiune, tracţiune,
forfecare) între elementele componente ale unui agregat. Aceste tensiuni produc în masa agregatului
fisuri, detaşări. Efectul de distrugere a rocii depinde de structura şi textura ei. Dacă temperatura scade,
apa din interiorul rocilor îngheaţă. Acest fenomen produce o creştere de volum cu ~9%.
Roca îngheţată reprezintă un agregat policristalin, în care apa este unul din componenţi. Prin
îngheţare, roca îşi modifică proprietăţile mecanice. Rocile elastice mobile îngheţate au o rezistenţă mult
mai mare ca în cazul în care nu sunt îngheţate, datorită gheţii care joacă rolul de liant.
Rezistenţa de rupere la compresiune a gheţii la - 11°C paralel cu suprafaţa naturală a gheţii este 75
2 2
kgf/cm şi perpendicular pe această suprafaţă 130 kgf/cm . Prin încercări de laborator s-a constatat că
2 2
gheaţa are o rezistenţă de 10 kgf/cm la - 6°C şi ~20 kgf/cm la - 11°C. Rezistenţa la eforturi mecanice a
rocilor îngheţate depinde în ansamblu de rezistenţa particulelor solide componente (a granulelor de pietriş,
praf şi argilă) de structura şi textura lor, cât şi de rezistenţa gheţii care joacă rol de liant. La rocile
macrogranulare, şi granulare, rezistenţa particulelor solide este mai mare ca rezistenţa gheţii. Rezistenţa
acestor roci va depinde de rezistenţa liantului de gheaţă. La rocile prăfoase argiloase, particulele
componente au forme mai mult lăţite, care datorită apei peliculare facilitează fenomenul de alunecare pe
suprafaţa lor, reducând astfel rezistenţa în cazul îngheţării.
Coeziunea este cu atât mai mare cu cât particulele solide sunt mai mici, cu condiţia ca apa peliculară
din jurul acestora să nu rămână lichidă ci să îngheţe. Acest fenomen se produce însă pentru rocile fin
granulare numai la temperaturi foarte scăzute. În practică, pentru a se obţine rezistenţe cât mai mari ale
rocilor îngheţate, trebuie să se ţină seama de granulometria lor, coborându-se temperatura de îngheţare
cu atât mai mult, cu cât granulele rocilor respective sunt mai mici. Practica a arătat că în cazul rocilor
argiloase, temperatura de îngheţare trebuie să fie mult mai scăzută ca aceea a rocilor nisipoase sau a
pietrişurilor.
Încercările de laborator şi observaţiile practice de la lucrările de săpături prin pământuri îngheţate
(puţuri, galerii, tuneluri etc.) au arătat că rocile îngheţate se comportă în general ca materiale
elastoplastice şi plastice, în funcţie de temperatura respectivă. Această caracteristică a rocilor congelate
se datorează proprietăţii plastice a gheţii. Mărimea deformaţiilor plastice a rocilor îngheţate depinde de
mărimea şi de durata eforturilor care acţionează asupra lor.
Din experienţa căpătată în diferite ţări, la săpăturile de lucrări prin îngheţare s-a tras concluzia că
pentru a se obţine rezistenţe cât mai mari ale rocilor respective, trebuie să se folosească temperaturi cât
mai scăzute - corespunzătoare naturii şi granulometriei acelor roci şi să se lucreze cu viteze de îngheţare
cât mai mari.
 Modulul de elasticitate E depinde de temperatura rocilor îngheţate şi într-o primă aproximaţie se
poate stabili cu următoarea relaţie:

α, =parametrii care depind de roca luată în considerare;

t=valoarea absolută a temperaturii (sub 0°C).

Bibliografie
[1] Ţimbarevici, P. M. Rudnicinoie hreplenie (trad. dini. rusă). Bucureşti, Editura tehnică, 1953.
[2] Niggli, P. Algemeine Lehre der Gesteinen und Miner alia ger stäten. în: Exogene Gesteine
und Minerallagerstätten.
[3] Ţimbarevici P. M. Mehanika gornîh porod. în: Ugletehizdat, 1948.