Psihologie medicală , C6-Comunicarea medicală, Comunicarea medicală nonverbală

Comunicarea medicală
Funcţiile dialogului medical: procurarea de informaţii, clarificarea şi descărcarea pacientului, deschiderea
spre o relaţie empatică, colaborarea. Rogers indică trei caracteristici necesare pentru desfăşurarea
dialogului: preţuire pozitivă şi căldură emoţională, autenticitate şi omenie, verbalizarea stărilor
emoţionale. Relaţia de comunicare este o relaţie directă, repetată, intens afectivă.
Condiţiile în care o consultaţie este bună, presupunând că medicul transmite pacientului încredere sunt:
 medicul să-l facă pe pacient încrezător şi să se asigure că-l ascultă
 medicul să-l facă pe pacient să nu considere consultaţia acordată ca o pierdere de timp
 medicul să-l determine pe pacient să se simtă relaxat
 comportamentul medicului să fe prietenos, înţelegător, egalitar.
Reguli pentru medic:
-să asculte pacientul cu atenţie,
-să-i explice întotdeauna totul foarte clar,
-să-l sfătuiască privind medicaţia profilactică,
-să fie deschis şi cinstit,
-să păstreze secretul pofesional,
-să respecte dorinţele pacientului,
-să nu-l critice în public,
-să-l privească în ochi în timpul consultaţiei,
-să-i respecte intimitatea,
-să-i arate sprijin emoţional,
-să precizeze clar diagnosticul,
-să nu se implice în relaţii personale cu pacientul,
-să nu manifeste indispoziţie, îngrijorare, nelinişte,
-să apară în lumina cea mai bună în faţa pacientului.
Reguli pentru pacient:
-să consulte medicul dacă ar neclarităţi
-să-i dea medicului toate informaţiile necesare
-să urmeze atent indicaţiile date de medic
-să asigure acurateţea examinării medicale
-să nu irosească timpul medicului
-să nu aibă pretenţii nejustificate
-să aibă încredere în medic
-să-i spună de la început medicului toate problemele care-l frământă.
Comunicarea medicală nonverbală
Psihologie medicală , C5- Psihologia actului medical,

Psihologia actului medical

Pacientul trebuie privit ca un individ valoros şi trebuie respectat. Pacientul este într-o poziţie
dezavanajată, influenţat de suferinţe fizice, morale, de frică şi nesiguranţă. Medicii, asistentele sunt
percepuţi ca fiinţe puternice, cu puteri magice, plini de energie, având la dispoziţie multiple posibilităţi.
Li se atribuie calităţi esenţiale: putere de înţelegere, cunoştinţe de psihologie, o experienţă de viaţă
suficientă şi o maturizare deplină a personalităţii. În preajma lor pacientul are posibilitatea de a fi înţeles,
respectat şi chiar iubit aşa cum este. Relaţia personal-pacient este asemănătoare cu relaţia părinţi copii,
reflectând modelul paternalist, deşi legislaţia actuală tinde să îl aducă în poziţia mai adecvată de partener.
O importanţă foarte mare o are primul contact cu personalul medical – o atitudine şovăielnică îl poate
influenţa negativ, iar una prea realistă îi provoacă ostilitate, dacă nu este bine informat, el devine
nesatisfăcut, confuz şi necooperant.
Tipuri de reacţii faţă de boală raportate la atitudinea faţă de personal:
Psihologie medicală , C4- Stresul şi boala,Strategii de adaptare utilizate în timpul stresului
psihic,Lumea spitalului văzută de bolnav...

Stresul şi boala
 Stresul poate fi întâlnit ca sursă de boală şi ca mod
de răspuns al persoanei bolnave. Conform teoriei vulnerabilitate/ stres care pune accentul asupra
primordialităţii vulnerabilităţii genetice sau câştigate, stresul este implicat ca factor etiologic într-un mod
mai complicat, în cadrul unui mecanism cu două faze, fie ca fragilizant, creator de predispoziţie, fie ca
declanşator al bolii pe fondul unei vulnerabilităţi preexistente. Orice boală odată manifestată reprezintă un
stres substanţial, atât pentru purtătorul ei cât şi pentru familia sa, generând o varietate de reacţii.
Boala reprezintă un stres important, un eveniment neobişnuit, necunoscut, generator de confuzii, de
pierderea controlului cognitiv şi anxietate, plin de ameninţări; ea are un efect dezorganizator asupra
existenţei umane. Boala apare ca experienţă:
 de privaţiune, omul se simte deposedat de starea sa naturală de sănătate;
 de frustrare, boala devine obstacol în libertatea personală şi realizarea propriilor proiecte de viaţă;
 dureroasă, nu numai în sensul fizic al cuvântului, ci şi în cel psihic, acolo unde se resimt trăirile
neplăcute, tristeţea, angoasa, solitudinea, izolarea, incertitudinea, neputinţa. Ea naşte trăirea de victimă,
victimizarea. Boala şi aspectul ei defectual, infirmitatea , sunt o realitate care generează senzaţii, emoţii,
sentimente, gânduri(nevoia de a şti, de a înţelege, de a găsi soluţii de ieşire, fantasme). Latura psihologică
a răspunsului faţă de boală variază în raport cu gravitatea ei, cu pericolele implicate, cu personalitatea
bolnavului, vulnerabilitatea sa şi cu condiţiile în care se găseşte, tăria grupului de sprijin.
Experienţele stresante pot altera evaluarea simptomelor fizice şi mijloacele folosite pentru a le face faţă.
Lupta contra experienţelor stresante poate justifica sensibilitatea la simptome, scăderea toleranţei şi
încurajarea adoptării rolului de bolnav. Prin comportamentul de boală se poate face faţă unei experienţe
dezagreabile sau nefericite. Tendinţele de adoptare a rolului de bolnav sunt variabile de la o persoană la
alta şi sunt accentuate de stres. Raportul personalitate/ boală acţionează prin descrierea simptomelor,
experienţe de viaţă negative, cerere de îngrijiri.
Modelul renunţării
Psihologie medicală , C3 -Psihosomatica , Situaţii generatoare de stres psihic

Psihosomatica este o concepţie medicală integratoare care permite abordarea unor afecţiuni somatice
induse psihic, ca reacţie a unor trăiri emotiv tensionale sau a unor manifestări psihice secundare unor boli
organice. Psihosomatica este o disciplină ştiinţifică ce are ca obiect studierea relaţiilor ce există între
factorii biologici, psihologici şi sociali care intervin în explicarea sănătăţii şi a bolii. (IKEMI – a 4a
dimensiune-ecologică, existenţială – libertatea deciziei în cadrul unei autocunoaşteri şi a perceperii de
către individ a sensului vieţii, a asumării responsabilităţii actelor sale). Psihosomatica este o adevărată
mentalitate de abordare a pacientului deoarece este o concepţie holistică (unitatea dintre soma şi psihic),
se bazează pe observaţii clinice, include influenţa mediului social asupra bolii, reliefează dubla
vulnerabiliatete la stres (psihică şi de organ), impune stresul psihic ca factor de risc (exclusiv, aparent sau
sumativ). Cunoaşterea afectivităţii devine un prim element esenţial în înţelegerea tulburărilor
psihosomatice. Anxietatea este simţul intern care previne Eul despre existenţa unui conflict între două
tendinţe afectiv opuse. Anxietatea, angoasa, frustrarea, dependenţa, culpabilitatea sunt elemente cauzale.
Personalitatea premorbidă poate fi caracterizată prin reactivitate emoţională crescută, susceptibilitate
accentuată, rigiditate, agresivitatea externă blocată.
Unii bolnavi fac nevroze, alţii boli psihosomatice. Cei care devin somatici dezvoltă un sindrom de
renunţare şi cedare ca răspuns la o pierdere sau ameninţare. Unii autori sunt de părere că o cauză a
suferinţei psihosomatice este alexitimia – incapacitatea de a recunoaşte şi a descrie sentimente,
dificultatea de a diferenţia stările emoţionale de senzaţii corporale, incapacitate imaginativă.
Reactivitatea este un proces modulat de factori genetici şi de personalitate prin care creierul interpretează
evenimentele care-i parvin şi trimite mesaje somatomotorii, vegetative şi neuroendocrine la organele ţintă.
Vulnerabilitatea la stres este premisa importantă pentru apariţia nevrozelor, psihozelor reactive şi a
bolilor psihosomatice. Orice SP este un examen dat nu numai de psihicul individului solicitat ci şi de
fiecare organ (glandele, sistemul imunitar, ap. cardiovascular, respirator, digestiv), acţiune sumativă a mai
multor agenţi etiologici. Suportul social are rol de filtru în calea stresului. Factori de risc biografici în
creşterea vulnerabilităţii la stres sunt: circumstanţe socio-profesionale ale părinţilor (status socio-
economic scăzut, nivel educaţional scăzut al părinţilor), climat psihic indus de părinţi (tulburări psihice
ale mamei sau tatălui, patologie relaţională, criminalitate), carenţe afective (copil nedorit, nelegitim,
educaţie monoparentală, tată autoritar), contacte sociale reduse, netrainice, interval mai mic de 18 luni
între fraţi, abuz sexual sau viol.
Reacţia de coping este strategia adaptativă utilizată, adesea inconştient, de a face faţă situaţiei, de a
învinge dificultăţile. Stresul este un factor agresiv dar şi un proces de adaptare al organismului, un
răspuns nespecific, general la acţiunea agenţilor stresori, prin reacţii adaptative fiziologice, mediate
neurovegetativ-endocrin. Adaptarea este promovarea creşterii şi dezvoltării umane prin utilizarea activă a
resurselor biopsihosociale care participă la controlul, stăpânirea şi prevenirea stresului generat de condiţii
externe/ interne. Adaptarea este baza pentru supravieţuirea şi evoluţia grupului.
Simptome şi semne psihosomatice: palpitaţii, tremor, modificări ale vocii, paloare/roşeaţă tegumentară.
Tulburările psihosomatice sunt (paratrăznet) stereotipe(aceeaşi zonă de reacţie şi aceleaşi simptome):
cefalee, migrena, tahicardie paroxistică supraventriculară, diaree, prurit, tulburări de dinamică sexuală,
crize de tetanie, lipotimii, vărsături, acnee, dismenoree, herpes, etc.
Boli psihosomatice sunt astmul bronşic, cardiopatia ischemică, diabetul, HTA, obezitatea, spasmul
piloric, psoriazisul, rectocolita ulcerohemoragică, colonul iritabil, ulcerul gastroduodenal, artrita
reumatoidă, cancerul etc.
Terenul psihosomatic este reprezentat de o dublă vulnerabilitate a bolnavului la stresul psihic:
vulnerabilitatea psihică (medie – personalitate de tip A sau C) şi vulnerabiliatea de organ.
În cadrul sistemelor de transmisie de la soma la cortex şi de la cortex la soma sistemul neuro-vegetativ-
endocrin ocupă locul cel mai important ca sursă de mediatori. Stimulii dotaţi cu o semnificaţie nocivă
acţionează pe calea organelor de simţ, cu proiecţie corticală; apar influxuri nervoase corticosubcorticale,
cu activarea centrilor neurovegetativi superiori, punerea în funcţiune a sistemului simpaticoadrenergic şi a
axului hipotalamohipofizar renal, cu eliberarea consecutivă de catecolamine, ACTH, cortisol,
vasopresină, STH, inhibiţia sistemului imunitar - stat inima în loc, nod în gât, albit, înroşit. Stresul solicită
anumite organe şi aparate cu disfuncţii latente, ori deja manifeste şi conduc la apariţia tulburărilor
psihosomatice.

Situaţii generatoare de stres psihic

I.Conflicte familiale
A.Copilul cu autoritatea parentală: Copilul cu ceilalţi fraţi:
- frustrare – prin exces de autoritate; - concurenţă afectivă;
- depresie – prin dezinteres. - interese divergente.
B.Conflicte conjugale privind exercitarea autorităţii; probleme materiale; educaţia şi îngrijirea copiilor;
dezacord asupra preferinţelor; nepotriviri temperamentale/ în raporturile sexuale; despărţiri temporare.
C.Conflicte paraconjugale – cu socrii, părinţii.
D.Pierderi, prejudicii: boli ale membrilor familiei, decese, divorţ.
II.Conflicte profesionale: activitate profesională excesivă; „recuperare” inadecvată(lipsa relaxării, somn
insuficient);
factori perturbanţi(sonori, termici); „climat afectiv negativ” - raporturi inadecvate cu colegii, superiorii,
subalternii; responsabilităţi mari profesionale şi obşteşti - „manager disease”; veleităţi peste posibilităţi;
insuccese de ordin personal sau ale colectivului, termeni de execuţie nerealizaţi/ nerealizabili în muncă.
III.Conflicte sociale: probleme materiale şi/ sau de locuinţă; tensiunea vieţii moderne („criza de timp”,
poluarea sonoră, etc.); măsuri coercitive(inclusiv privarea de libertate); accidente de automobil;
terorismul; şomajul; drogurile; sectele religioase inductoare de contrângeri.
IV.Conflicte în sfera vieţii intime: complexe de inferioritate diverse: fizice (deficit statural, fizionomie,
ponderal, etc.), tulburări de dinamică sexuală(la bărbaţi mai ales), situaţia de bolnav, legate de inserţia
socio-familială; sentimente dominante de coloratură afectiv-negativă; nesatisfaceea unor trebuinţe
biologice; „spleen” (subsolicitarea, monotonia vieţii personale).
V.Conflicte iatrogene: fobii faţă de unele boli, tanatofobie; goana după medicamente; avatarurile
spitalizării.
VI.Calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, modificări bruşte ale climei
VII.Schimbări ale modului de viaţă: definitive (căsătorie, divorţ, decese ale celor apropiaţi, boli grave,
cronice, invalidante, mutaţii profesionale, etc.); temporare sau de importanţă mai redusă (mutarea în altă
locuinţă, deplasări temporare în interes de serviciu sau în concediu, schimbarea unor obiceiuri –
renunţarea la fumat, curele de slăbire).
Stresul – în sens etimologic provine din latinescul stringere care înseamnă a cuprinde, a îmbrăţişa, a
strânge, a lega, a răni, a jigni. Termenul a fost folosit în limba engleză încă din secolul al XVII lea pentru
a exprima suferinţa, privaţiunea, necazurile, adversitatea, adică consecinţele unei vieţi dificile. Din
secolul al XVIII lea atenţia este îndreptată asupra agentului care stă la originea stresului, cauza care
produce o tensiune şi determină într-un timp mai scurt sau mai îndelungat deformarea unui
obiect→stresul poate antrena, pe termen lung, la oameni, boli somatice şi/ sau boli mintale, depăşindu-se
astfel concepţia fizică şi trecându-se la o viziune medicală sau psihologică. Din această perspectivă,
noţiunea de stres a fost introdusă în 1931 de Selye pentru a defini ceea ce se va numi „sindromul general
de adaptare” adică acea stare manifestată printr-un sindrom specific care corespunde tuturor
schimbărilor nespecifice induse într-un sistem biologic. Pentru Selye stresul este în mod fundamental un
răspuns fiziologic. Sindromul general de adaptare este un răspuns biologic particular la un stimul nociv
care implică creşterea hormonilor adrenocorticali, pituitar şi reprezintă sistemul de apărare biologică
împotriva stimulilor nocivi în general. SGA are trei etape:
 alarma – activare biologică ce cuprinde două forme – şoc- contraşoc;
 rezistenţa – creşte rezistenţa la stimuli dăunători, scade rezistenţa la alţi stimuli, organismul pare
că s-a adaptat la situaţie, comportându-se normal, dar cu persistenţa modificărilor din stadiul de contraşoc
prelungit;
 epuizarea – dispare efectul adaptării. Prelungit excesiv, produce leziuni ireversibile, boli de
adaptare.
Stresul poate stimula sau dăuna. Este o forţă care produce o tensiune, urmată de o deformare a obiectului
asupra căruia s-a exercitat; este vorba de un stimul extern, de un agent oarecare: zgomot, căldură, frig,
doliu, pierderea locului de muncă→este rezultatul acţiunii unui agent fizic, psihologic sau social; este în
acelaşi timp stresorul cât şi rezultatul acestei acţiuni; este reacţia de apărare în faţa excitaţiilor senzoriale
şi motrice.
Sursele de stres se referă la mediul de lucru, la excesul sau lipsa de activitate, la pericolul fizic, la
adecvarea dintre individ şi mediul său înconjurător şi la relaţia familie-muncă.Ambiguitatea rolului(
lipsa de claritate în ceea ce priveşte rolul individului la locul de muncă, a obiectivelor propuse şi a
dimensiunilor responsabilităţii sale determină obţinerea unui minimum de satisfacţii profesionale, o stare
crescută de tensiune în raport cu munca prestată şi un sentiment al lipsei de importanţă a muncii însoţită
de o pierdere a respectului faţă de sine. Stresul relaţional este legat de calitatea raporturilor umane
întreţinute de superiorul ierarhic cu subordonaţii şi colegii de muncă. Relaţiile bune dintr-un colectiv de
muncă sunt un factor primordial pentru sănătatea individului şi colectivităţii.
Trebuie luate în considerare şi caracteristicile situaţiei stresante, caracteristicile biologice şi psihologice
ale indivizilor şi caracteristicile sistemelor sociale, care acţionează ca nişte bariere protectoare ale
indivizilor. Caracteristicile stresorilor sunt evaluate în funcţie deintensitatea, dimensiunea, durata
lor, de imposibilitatea de a fi prevăzute şi de efectul de noutate→evenimentele imprevizibile au mai
mare efect asupra persoanelor decât cele anticipate mintal.
Perceperea stresului de către indivizi depinde de două mari categorii de variabile: factorii
personali (pragul senzaţiilor, inteligenţa, capacitatea verbală, tipul de personalitate, sistemele psihologice
de apărare, experienţa trecută şi un anumit simţ de stăpânire al propriului destin) şi de factori
externi (vârsta, nivelul şcolar, veniturile, activitatea profesională etc.) Indivizii dotaţi cu mai multe
calităţi, calificare şi resurse decât alţii sunt mai adaptaţi să facă faţă situaţiilor stresante.
Dependenţa, autoînvinuirea, perfecţionismul, gândirea rigidă, concepţia negativă despre sine, despre lume
şi viitor, situaţia socială dezavantajoasă (venitul-la bărbaţi şi educaţia la femei), sexul (femeile mai
vulnerabile decât bărbaţii; femeile oferă mai mult suport celor din jur, sunt mai empatice decât bărbaţii)
sunt factori care cresc vulnerabilitatea la stres. Rezistenţa unui individ nu poate fi evaluată fără a ţine cont
de mediul în care trăieşte. Stresul este minim la cei implicaţi într-o structură care acţionează după modelul
protecţiei materne individuale, ca un scut protector. Orice ruptură a legăturilor cu mediul său duce la
manifestarea slăbiciunilor individuale: izolare socială, marginalizare, lipsa unui statut.
Medicina psihosomatică a dezvoltat formularea clasică a teoriei specificităţii emoţionale.Există trei factori
care împreună determină apariţia bolii: vulnerabilitatea organului, structura psihologică conflictuală şi
circumstanţele actuale de viaţă responsabile de intensitatea emoţională.
Bolile de adaptare exprimă antagonismul hormonal dintre mineralocorticoizi şi glucocorticoizi:excesul de
mineralocorticoizi este cel care condiţionează maladiile de adaptare→ factorii emoţionali şi mediul social
influenţează orice maladie (natura psihosomatică), deoarece factorii emoţionali influenţează toate
procesele fiziologice prin intermediul căilor nervoase şi a hormonilor. Clasificarea factorilor care ar putea
avea o importanţă etiologică: constituţia ereditară, traumatismul obstetrical, boli organice ale copilăriei,
îngrijiri primite în copilărie (modul de înţărcare, educaţia pentru controlul sfincterelor, condiţii materiale
şi psihologice pentru somn), experienţe accidentale de ordin afectiv în copilărie, climat afectiv în mediul
familial şi trăsături personale specifice ale părinţilor şi rudelor colaterale, traumatisme fizice ulterioare,
experienţe afective ulterioare în relaţiile interpersonale şi în relaţiile profesionale.
Stresul devine patogen atunci când durează, creierul fiind incapabil de a regla mecanismele fiziologice.
Reacţia de adaptare iniţială, care durează între câteva secunde şi mai multe ore, joacă de obicei un rol
pozitiv pentru supravieţuire. Reacţia, în cazul stresului cronic sau permanent, are un rol negativ asupra
sănătăţii. Agresiunile psihologice, mai ales repetate, au tendinţa de a dimiua potenţialul de răspuns
imunitar pe care îl are un individ într-un mediu psihosocial dat ţinând seama de structura personalităţii
sale şi de capacităţile sale de adaptare. Axa hipotalamus – hipofiză – suprarenale este implicată în mod
deosebit.
Stresul psihic se referă la totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-şi găsesc
soluţia, o stare de tensiune, încordare, disconfort determinate de agenţi afectogeni cu semnificaţie
negativă, de frustrare sau reprimare a unei trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, de dificultatea sau imposibilitatea
rezolvării unor probleme.
Literatura de psihosociologie medicală a evidenţiat asocierea certă între diferite tipuri de personalitate şi
anumite stări morbide.
Tipul A de personalitate caracterizat prin nerăbdare, ostilitate, competitivitate, îndârjire, implicare în
muncă, ambiţie exagerată, agresivitate, autoritarism şi dominanţă, anxietate, iritabilitate, impulsivitate
interioară şi exterioară, capacitate redusă de deconectare şi relaxare se asociază cu bolile cardiovasculare.
Tipul B de personalitate – necompetitiv, relaxat, neagresiv, neambiţios, liniştit, fără grabă, flegmatic,
calm, eficient, organizat este de cinci ori mai puţin expus riscului de boli cardiovasculare.
Tipul C de personalitate este predispus îmbolnăvirii de cancer, proces mediat prin slăbirea sistemului
imunitar – depresie, stări de melancolie, reprimarea emoţiilor negative, interiorizarea stărilor de furie,
sentimentul neputinţei învăţate, absenţa suportului social, expresivitate emoţională scăzută, mod de
ajustare pasiv şi represiv la factorii stresanţi.
Vulnerabilitatea la stres poate fi genetică sau dobândită. Variabilele patogene ţin de mijloacele
individuale inadecvate de luptă cu stresul (reprimarea sau inhibarea exteriorizării emoţiilor, anxietatea,
depresia, agresivitatea disproporţionată, încăpăţânarea, pasivitatea, irascibilitatea excesivă). Persoanele cu
slabă stimă de sine apreciază multe situaţii drept stresante şi se consideră incapabile de a le face faţă, ceea
ce le creşte anxietatea şi depresia.
Trăsăturile de personalitate fragilizante sunt:
 toleranţa scăzută la frustrare
 tendinţe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută
 rigiditate
 încăpăţânare
 introversie
 egocentrism accentuat
 impulsivitate, emotivitate crescută
 personalitate dezechilibrată de tip borderline, cu frica excesivă de abandon
 nevroticii cu tendinţe obsesive şi fobice pe un fond anxios.
La baza stresului psihic există o neconcordanţă între resursele, abilităţile, capacităţile individului şi
cerinţele impuse acestuia.

Eustresul
Psihologie medicală , C2- Sănătatea mintală, Tulburările de personalitate

Sănătatea mintală este definită de OMS, ca

aptitudinea de a stabili relaţii armonioase cu mediul înconjurător.
Scopul educaţiei sanitare este de a permite dezvoltarea liberă, nestânjenită a personalităţii umane şi
favorizarea integrării omului în comunitatea de viaţă în care trăieşte. Cercetările au demonstrat că
majoritatea tulburărilor mintale ale copiilor şi adolescenţilor se datorează nu unor afecţiuni organice, nu
unor tare ereditare, ci unor deficienţe educative şi nerespectării unor norme raţionale de viaţă. S-a stabilit
o legătură directă între creşterea numărului de cazuri de tulburări mintale şi carenţa afecţiunii materne –
frustrarea de afectivitate totală sau parţială este una din cauzele majore ale tulburărilor mintale. S-au
modificat legislaţiile ţărilor, s-a elaborat Carta universală a drepturilor copilului, se veghează permanent
la respectarea acestora pentru a asigura o dezvoltare armonioasă a individului, în ciuda vicisitudinilor
vieţii.
D.p.d.v. psihic, sănătatea poate fi definită ca armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile
fundamentale ale vieţii asimilate de individ, presupune capacitatea de a munci productiv, de a iubi, de a se
ocupa de soarta celorlalţi şi de a avea un grad rezonabil de autonomie personală, o viaţă cu sens, o viaţă
care merită trăită.
Normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul. Nevoia de
normalitate derivă din şi exprimă nevoia umană de ordine. Norma este o convenţie umană împărtăşită
social.
Psihologie medicală , C1 - Personalitatea,Dezvoltarea umană

PSIHOLOGIE MEDICALĂ
Psihologia medicală este o ramură a psihologiei generale, aplicată la studiul aspectelor
psihosociale care însoţesc actul medical în toate etapele sale, având scopul de a reda sănătatea persoanei
şi de a o reinsera în mediul social şi familial.
Dintotdeauna, a existat o opoziţie între medicina centrată pe boală şi medicina holistică,
centrată pe omul bolnav, la care boala constituie expresia unui dezechilibru care afectează ansamblul
întregii personalităţi. Astfel, s-a separat ideea de leziune de cea a funcţiunii şi a apărut în câmpul
terapeutic al medicinei vastul domeniu al tulburărilor funcţionale, adică al manifestărilor fără un suport
lezional organic. Psihologia medicală ar trebui să aibă în centrul său drama persoanei umane. Fiinţa
umană are posibilitatea de a exprima prin boală anumite tendinţe profunde – tendinţe care exprimă fie o
conflictualitate internă, fie agresivitatea faţă de anturaj, fie regresivitatea persoanei în cauză. Domeniile
din care psihologia medicală îşi extrage datele sunt ancheta socială, observarea comportamentală,
convorbirea. Domeniile de intervenţie ale psihologiei medicale sunt: promovarea sănătăţii, prevenţie,
terapie şi reabilitare. Psihologia medicală cercetează concepte legate de implicarea factorilor
psihocomportamentali în apariţia şi evoluţia bolii; analiza modificărilor psihologice produse de
îmbolnăvire – impasul existenţial; implicaţiile stresului în patogeneză; complianţa terapeutică, metodele
de cercetare, aspecte ce ţin de dezvoltarea individului; psihologia personalului medical. Într-un studiu
recent s-a demonstrat că pacienţii apreciază cel mai mult la personalul medical „ puterea de
înţelegere,cunoştinţele de psihologie, experienţa de viaţă suficientă şi maturizarea deplină a
personalităţii.
Personalitatea şi dinamica ei
Personalitatea
Mecanismele psihice au importanţă legate unele de altele, integrate şi subordonate scopurilor generale ale
individului. Personalitatea este cea care dă viaţă mecanismelor, le orientează şi direcţionează, valorifică
diferit potenţialul existent.