You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Anuarul Institutului de Istorie »A.D. Xenopol« - Iaşi

Yearbook of the »A. D. Xenopol« Institute of History

Location: Romania
Author(s): Petronel Zahariuc
Title: Date noi despre două vechi mănăstiri ieşene: Clatia şi Dancu
New Data about Two Old Monasteries in Iasi: Clatia and Dancu
Issue: 43+44/2006
Citation Petronel Zahariuc. "Date noi despre două vechi mănăstiri ieşene: Clatia şi Dancu". Anuarul
style: Institutului de Istorie »A.D. Xenopol« - Iaşi 43+44:673-683.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=88315
CEEOL copyright 2017

RESTITUIRI

PETRONEL ZAHARIUC

DATE NOI DESPRE DOUĂ VECHI MĂNĂSTIRI IEŞENE:

CLATIA ŞI DANCU

Bisericile vechi care au dispărut au soarta oamenilor care au trecut la cele veşnice.
Trecând prin câte un cimitir de multe ori ne întrebăm, dacă reuşim să descifrăm literele
săpate în lemn sau piatră, cine o fi fost cutare, dar cutare, o fi fost om bun, oare o fi avut
copii şi oarece cine se îngrijeşte de mormântul lui. Căutând prin acte vechi de multe ori
întâlnim pomenite biserici vechi, iar dacă reuşim să le descifrăm numele, ne întrebăm
cine le-o fi ctitorit şi când, cum or fi arătat şi de ce nu au răzbit prin vremuri. Dacă
aceste hramuri au fost prin sate, de cele mai multe ori s-au ruinat, după ce neamul
ctitorului s-a sfârşit, buruienile urcând de pe morminte pe ziduri, în vreme ce în oraşe
necesităţi adevărate sau, de multe ori născocite, pentru retrasarea unor străzi sau pentru
ridicarea unor instituţii, au făcut ca mâna omului sau, mai încoace, buldozerul să dărâme
zidurile lăcaşurilor sfinte şi mesele altarelor. Iar dacă oraşul a fost sau este capitala unui
stat, numărul lăcaşurilor de la care au rămas doar numele Sfinţilor patroni, sau doar vreo
piatră sau vreun odor rătăcit este cu mult mai mare, decât în cazul unui oraş obişnuit.
Dintre zidirile dispărute ale Iaşilor, două ne-au lăsat prea puţine urme. De la cea
dintâi a rămas un nume, oarecum insolit, Clatia, în traducere „Piatra“, şi un clopot ajuns
tocmai la biserica domnească din Târgovişte1, de la cea de-a doua tot un nume, Dancu,
mai clar doar în aparenţă, o pisanie, adăpostită în lapidariul din holul Palatului Culturii
din Iaşi (constituind un nimerit postament pentru mărfurile expuse de obicei în acest
spaţiu), un potir de argint aurit, dăruit bisericii de armaşul Grigore Hăbăşescu, în 16582,
ajuns acum vreo trei-patru ani în mâinile unui fost arhivist ieşean3, şi alte câteva odoare
şi un clopot, aflate la biserica din satul Crucea (Iaşi)4. De la amândouă au rămas în
arhivele din Iaşi şi Bucureşti un mic număr de acte, privitoare la averi şi la daraverile
din jurul acestor averi, păstrate mai ales în copii, în condicile altor mănăstiri ieşene, cum
ar fi Trei Ierarhi şi Sfântul Ioan Zlataust – Gură de Aur.
Acest număr mic de acte a fost covârşit de întreg tezaurul documentar al acestor
două mănăstiri, scos la lumină acum câţiva ani de cercetătorul Florin Marinescu5 (o
parte din acest tezaur a fost publicată în limba română în 2005)6. În bună măsură, acest
imens fond documentar constituie temeiul acestui articol.

1
Radu Gioglovan, Clopotul bisericii domneşti din Târgovişte, în „Studia Valachica“, 1970, p. 253-257.
2
Gheorghe Ghibănescu, Inscripţii, în „Theodor Codrescu“, III, nr. 8, 1934, p. 120-121.
3
Informaţie de la regretatul profesor univ. dr. Gheorghe Pungă.
4
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 289-290.
5
Florin Marinescu, Roumanika eggrafa tou Agiou Oruß. Ar eio Ieraß moniß Xiropotamou, (Docu-
mente româneşti de la Sfântul Munte. Arhiva Sfintei Mănăstiri Xiropotam), Tomoß protoß, A ina, 1997.
6
Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, editat
de Florin Marinescu, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Iaşi, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza“, 2005.

Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol“, t. XLIII–XLIV, 2006–2007, p. 673–682

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

674 PETRONEL ZAHARIUC

Mănăstirea Clatia sau Piatra a fost zidită la locul numit „Piatra cea Mică“, pe
Dealul Brânzei de lângă Iaşi, de un bogat negustor rumeliot, botezat pe româneşte Păun
(din grecescul Pagonis), care a ajuns mare vameş moldovean, în domnia altui vestit
rumeliot, Gheorghe Duca. Mănăstirea a fost ridicată în cea dintâi domnie din Moldova a
lui Gheorghe Duca, de la 11 septembrie 1665 – la 21 mai 1666, cu hramul Pogorârea
Sfântului Duh sau Rusaliile, şi a fost cunoscută şi sub numele de Mănăstirea lui Păun
vameş, după numele ctitorului. Prima menţiune documentară privitoare la această
mănăstire este un act de întărire prin care Gheorghe Duca întăreşte mănăstirii Clatia,
„unde se spune Piatra“, zidită de Paunie vameş, stăpânirea asupra satului Tătăreni, pe
pârâul Miletin, mai sus de satul Şipotile, în ţinutul Hârlău, dăruit de Vasilie Ureche fost
spătar, fiul lui Gligorie Ureche fost mare vornic, pentru pomenirea lui şi a părinţilor săi
şi pentru ca să fie scris în marele pomelnic7.
După această danie, mănăstirea nu mai este pomenită în acte până în februarie
1671, când ctitorul o închină la mănăstirea Xiropotam de la Muntele Athos, cu hramul
Sfinţilor 40 de Mucenici8. Până la această dată, istoria legăturilor dintre Moldova şi
mănăstirea athonită nu a fost prea bogată9; din Moldova au plecat spre Muntele Athos
doar cărţi10 şi daruri în bani11, la care se poate adăuga şi închinarea mănăstirii Trei
Ierarhi din Iaşi către întregul Munte Athos, făcută de către Vasile Lupu, de care a
beneficiat şi mănăstirea Xiropotam.
Prin închinarea mănăstirii Clatia, mănăstirea Xiropotam de la Muntele Athos a
ajuns să stăpânească o impresionantă avere în Moldova adunată cu sârg de ctitorul
metohului, marele vameş Păun. O dată cu închinare la Xiropotam, Păun a cerut de la
patriarhul Methodie al Constantinopolului „şi al întregii lumi“, statutul de stavropighie
patriarhală pentru ctitoria sa, pentru ca nimeni să nu poată dezbina legătura dintre
mănăstirea ieşeană şi mănăstirea athonită şi pentru ca să „se supună numai Scaunului
celui a toată lumea, precum şi celelalte toate stavropighiile, şi nici o voie să nu aibă, nici
arhiereul locului, nici altcineva vreodată să o calce sau să o supere şi să o tulbure, sau să
ceară nici mult, nici puţin, până şi la o para“. Iar ca semn al supunerii faţă de Patriarhie,
mănăstirea trebuia să dea, la fel ca toate celelalte stavropighii, patru ocale de ceară în
fiecare an. Patriarhul, din câte se pare, se afla în acele zile la Iaşi, împreună cu un întreg
sobor de mitropoliţi, al Ivirului, al Cizicului, al Ianinei, astfel încât obţinea şi acordul
mitropolitului Ghedeon al Moldovei pentru ruperea mănăstirii ieşene de sub ascultarea
Mitropoliei ţării. Actul patriarhal, ca de altminteri şi unele semnături greceşti ale
vameşului, arată că părintele lui Pagonis, ad-litteram Păgânul, s-a numit Saul, lucru care

7
Ibidem, p. 51, nr. 70.
8
Ibidem, p. 64, nr. 101 (Arhiva Mănăstirii Xiropotam, Muntele Athos, nr. 192, traducere românească).
9
Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 195-210;
Petre Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du XIVe siècle à 1654,
Orientalia Christiana Analecta, 227, Pont. Institutum Studiorum Orientalium, Roma, 1986, p. 171-175; Petronel
Zahariuc, Introducere, la Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos, p. 8.
10
Emil Turdeanu, Oameni şi cărţi de altădată. Ediţie îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi Maria
Magdalena Székely. Note complementare, traduceri şi postfaţă de Ştefan S. Gorovei, Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 1997, p. 298-301.
11
Hrisovul din 24 iunie 1604, prin care Ieremia Movilă întărea mănăstirii Xiropotam stăpânirea asupra
satului Colibani de pe râul Bârlad (Damian P. Pogdan, Despre daniile româneşti la Athos, extras din AR, VI,
Bucureşti, 1941, p. 29), nu priveşte mănăstirea Xiropotam de la Athos, ci mănăstirea Xiropotam sau Secu, din
ţinutul Neamţ, ctitoria familiei Ureche. Satul a fost stăpânit de Nestor Ureche până la moarte, pentru că la 16
aprilie 1617 i-a fost întărit, alături de multe altele, de către Radu vodă Mihnea (Documente privind istoria
României, A. Moldova, veac. XVII, vol. IV, Bucureşti, 1956, p. 146).

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

DATE NOI DESPRE DOUĂ VECHI MĂNĂSTIRI IEŞENE 675

ne poate duce cu gândul spre orizonturi nebănuite, dacă nu am şti câte feste pot să ne
joace prejudecăţile antroponimice.
La puţină vreme după închinarea mănăstirii la Xiropotam, vameşul Păun a avut de
îndurat un mare necaz în vremea răscoalei Hânceştilor, Lăpuşnenilor şi Orheienilor
împotriva protectorului său, Gheorghe Duca12. Vameşul era unul dintre apropiaţii lui
Gheorghe Duca, cel care se arătase în a doua domnie în Moldova „prea vrăjmaşu şi plin
de toată răutatea… care a pus dăjdii grele asupra pământenilor, afară de cele obişnuite“.
Păun, şi din pricina dărilor grele aruncate de domn asupra locuitorilor, a putut cumpăra,
bucăţică cu bucăţică, două sate întregi – Comândăreşti (fost Grumădzeni), în ţinutul
Hârlău, şi Trohăneşti, în ţinutul Tecuci. Cumpărând bucată cu bucată satele, vameşul a
adunat câteva zeci de acte de proprietate, pe care le-a pierdut când răsculaţii au jefuit
Iaşii. După ce răscoala s-a potolit, vameşul s-a străduit să-şi refacă arhiva şi a stăruit pe
lângă Duca vodă să-i întărească toate cumpărăturile, înainte ca acesta să părăsească ţara.
Mai mult, domnul dăruieşte mănăstirii ctitorite de protejatul său moşia din jur, pentru că
mănăstirea se afla pe loc domnesc, în Codrul Iaşilor. Pe lângă hotar, domnul dăruieşte
mănăstirii şi câţiva oameni, meniţi să o păzească de oameni răi, pentru că, se spune în
act, mănăstirea se afla în Codru13. Înainte de 5 octombrie 1676, Păun a trecut la cele
veşnice, iar întreaga lui avere a fost moştenită de ctitoria sa. La această dată, Antonie
Ruset întăreşte călugărilor de la mănăstirea Clatia stăpânirea asupra unui vad de moară,
în apa Bârladului, în hotarele satelor Trohăneşti şi Bârlădeni14. Într-un act mai târziu,
din 6 aprilie 1717, se spune că Păun ar fi plecat din ţară, ceea ce poate fi adevărat;
plecarea din ţară, la Constantinopol, o dată cu Gheorghe Duca, s-ar fi putut întâmpla în
august 1672, astfel că şi-a putut afla sfârşitul departe de Moldova15.
O dată cu închinarea mănăstirii Clatia, egumenul de la Xiropotam a primit şi
întreaga „arhivă“ a acestei mănăstiri, care cuprindea documentele moşiilor Trohăneşti,
din ţinutul Tecuci, şi Comândăreşti (fost Grumădzeni), din ţinutul Hârlău, Uşureşti şi
Bârlădeni, din ţinutul Lăpuşna, actele dughenelor din Iaşi şi ale viilor de la Buciumi şi
de la Huşi, cumpărate de ctitorul ei, Păun mare vameş. Mănăstirea Dancu nu a
„moştenit“ de la biserica Dancu o „arhivă“ prea bogată, pentru că, în afară de locul din
jur, biserica nu mai stăpânea alte locuri în Iaşi sau în ţară. În schimb, arhiva mănăstirii
Dancu a crescut, o dată cu prefacerea în mănăstire şi cu închinarea la Xiropotam. Astfel,
au ajuns în mâinile călugărilor urice vechi, printre care şi uricul cel mai vechi al satului
Urlaţi, care a devenit şi cel mai vechi din arhiva de astăzi a Xiropotamului, din 2
septembrie 1432, prin care Ilie voievod i-a dăruit lui Dragoş Urlat satul „unde este casa
lui“, de pe Tutova16. Pe aceeaşi cale, a daniilor făcute mănăstirii Dancu, au ajuns în
arhiva mănăstirii şi alte urice vechi pentru satele Fântânele şi Cogeni, din ţinutul
Tutova, Bodurceni şi Leuşeni, din ţinutul Orhei, pentru dughene din Iaşi şi Botoşani,
pentru vii de la Buciumi şi Odobeşti (Vinişeşti) etc. Din aceste documente se pot
reconstitui crâmpeie din viaţa satelor din Moldova, mai ales a satelor Trohăneşti şi
Comândăreşti. În cazul acestor sate, împărţite în multe răzeşii, stăpânii şi-au vândut de

12
Vezi zapisele de cumpărătură din 20 martie 1672 (Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii
Xiropotam, p. 76-78, nr. 126-130) şi actul de întărire domnească pentru aceste cumpărături din 15 iunie 1672
(ibidem, p. 84-87, nr. 140). Pentru acest eveniment din viaţa politică a Moldovei, vezi C. A. Stoide, Un episod
din domnia lui Gheorghe Duca. Răscoala lui Hâncu şi Durac, în „Arhiva“, nr. 1-2, 1936, p. 56-80.
13
Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii Xiropotam, p. 78-79, nr. 131.
14
Ibidem, p. 92-93, nr. 149.
15
Ibidem, p. 132, nr. 252.
16
Ibidem, p. 21, nr. 1.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

676 PETRONEL ZAHARIUC

voie sau de nevoie bucăţile de moşie vameşului Păun. Unii şi-au vândut partea din
pricina foametei, alţii pentru a scăpa de dări, însă până la urmă hotarul întreg al acestor
sate a ajuns în stăpânirea ctitorului mănăstirii Clatia. Din documentele din arhiva
mănăstirii Xiropotam ies la lumină şi necazuri mai mici sau mai mari din vieţile
oamenilor trăitori în Moldova veacurilor XVII-XVIII, pentru că bucuriile mai rar
duceau la vânzarea moşiilor. Astfel, îl „vedem“ pe Gligorie Isar pierzându-şi părţile din
satele Fântânele, Urlaţi şi Cogeni, pentru că a îndrăznit să primească în casa lui nişte
robi fugiţi de la tătari, iar aceştia, drept pedeapsă, au trecut Prutul şi l-au luat în robie.
Fraţii şi surorile lui au vândut nişte părţi de moşie, pentru a-i „scăpa capul“ de la
pierzare, dar acesta când s-a întors acasă s-a văzut sărac, de aceea a început un şir lung
de judecăţi cu rudele sale.
În vara anului 1677, mănăstirea Clatia mai era încă în fiinţă, dar după puţini ani,
în cea de-a treia domnie a lui Gheorghe Duca în Moldova (1678-1683), s-a risipit, iar o
parte dintre moşiile ei au fost dăruite de domn ctitoriei ginerelui său, beizadeaua Ştefan,
fiul lui Radu Leon, nepotul lui Leon Tomşa şi strănepotul lui Ştefan Tomşa17. Acest
ultim vlăstar a refăcut din temelie o veche ctitorie ieşeană a familiei Tomşa, mănăstirea
Sfântul Ioan Gură de Aur (Zlataust). Trecerea acestor moşii din stăpânirea mănăstirii
Clatia în stăpânirea mănăstirii Sfântul Ioan Gură de Aur a fost recunoscută de
Dumitraşco vodă Cantacuzino şi de Constantin vodă Cantemir. Mănăstirea Clatia s-a
surpat tocmai din pricina numelui ei am putea spune, din dealul pe care era aşezată
scotându-se toată piatra necesară construcţiilor din Iaşi. De altfel, moşiile Buciumi şi
Poiana lui Păun vor aduce mănăstirii Dancu un important venit în urma pietrei de
construcţie care se scotea de aici şi a calcarului pentru var. Gheorghe Duca a păstrat
bune legături cu mănăstirea Xiropotam, dăruindu-i întâistătătorului ei, în 1685, o
pateriţă din fildeş şi email roşu18 şi un epitaf foarte frumos lucrat19.
Înstrăinarea moşiilor de legiuitul stăpân nu putea să rămână multă vreme
netulburată, de vreme ce, chiar dacă metohul de pe dealul de lângă Iaşi de deasupra
Buciumilor s-a risipit, marea lavră de la Muntele Athos, mănăstirea Xiropotam, preluase
toate drepturile asupra averii acestuia. Dar din pricina „vremurilor cumplite şi a răscoa-
lelor“, călugării xiropotamiţi, după cum chiar ei recunosc, nu au putut veni în Moldova
ca să-şi dobândească dreapta lor avere. În cele din urmă, la cumpăna dintre veacuri a
fost trimis în Moldova, ca epitrop al averilor de aici ale Xiropotamului, părintele Irimia,
cu porunca limpede a se răfui cu toţi aceia care încălcaseră moşiile metohului şi de a
găsi o cale pentru a repune sigiliul mănăstirii pe bunurile înstrăinate. La 17 iunie 1701,
la câteva zile după Pogorârea Sfântului Duh, părintele Ieremia a obţinut de la Constantin
Duca, fiul lui Gheorghe Duca, dreptul de a lua zeciuiala din pâinea, grădinile, cânepa şi
stupii de la oamenii de pe toate moşiile care aparţinuseră ctitoriei lui Păun vameş,
potrivit zapiselor pe care le-a înfăţişat domnului şi boierilor săi20. Cu aceasta, preotul a
făcut un pas spre redobândirea averii mănăstirii Clatia, dar drumul până la a ajunge în

17
Ibidem, p. 94, nr. 154.
18
Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Bucureşti, 1935, p. 44; Teodor Bodogae, op. cit.,
p. 202. Tot la Xiropotam a ajuns, o dată cu mulţimea de odoare strânse din Ţările Române de Chesarie
Dapontes, o icoană a Maicii Domnului, cu ferecătură de aur, lucrată în Rusia la începutul secolului XVI, care
a aparţinut lui Gheorghe Duca (ibidem, p. 203; Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mică
enciclopedie de creaţii româneşti şi de izvoare despre români în colecţii din străinătate, I (Albania-Grecia),
Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1991, p. 541).
19
M. Teocharis, Church Embroidery, în Treasures of Mount Athos, B' Edition, Thessaloniki, 1997, p. 481-482.
20
Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii Xiropotam, p. 109, nr. 196.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

DATE NOI DESPRE DOUĂ VECHI MĂNĂSTIRI IEŞENE 677

deplina lor stăpânire va fi lung şi greu, vreo douăzeci şi ceva de ani, câteva zeci de
procese la diferite scaune de judecată şi la mai mulţi domni.
Pentru al doilea pas, cu meşteşug făcut, părintele Ieremia pare-se că a reflectat o
vreme cum să-l facă: să cumpere un loc pe care să ridice o mică bisericuţă sau măcar o
casă, de unde să poată lupta pentru recuperarea averii, sau să-l roage pe domn să-i
găsească o biserică în Iaşi, pe care să o închine la Xiropotam, dobândind astfel o rapidă
libertate de mişcare şi, de ce nu, şi o rotunjire a averii. Rugămintea a găsit ecou în
sufletul domnului, astfel că la 15 decembrie 1701 domnul i-a adunat la Curte pe
mitropolitul Sava şi pe marii boieri şi au hotărât, după legea lumească şi după legea
bisericească, ca biserica Dancu din Iaşi „să se numească de acmu înainte mănăstire“;
apoi, au închinat noua mănăstire la Sfântul Munte, la mănăstirea împărătească
„Xeropotamo, zidită de împăraţii Romano şi Andronic“, şi l-au pus egumen pe popa
Ieremia21; din câte se pare, domnul a înnoit biserica în lunile de dinainte şi i-a dăruit
câte ceva, pentru ca proaspătul egumen să intre cât mai voios în casa Domnului de pe
Uliţa Strâmbă din Iaşi. Pentru a arăta că nu a uzurpat o ctitorie străină, domnul,
arhiereul şi Sfatul au spus că biserica Dancu a fost zidită din piatră de „creştinul boiarin
de demult“, Dancul şi soţia lui, Sofroniia, iar din pricina „vechimii“ nu mai era de
nimeni căutată22. Pentru că lespedea mormântului a căzut peste neamul ctitorului,
biserica a rămas doar sub ascultarea ierarhului locului şi, potrivit dreptului bizantin, a
domnului ţării. De aceea, domnul şi mitropolitul au fost pe deplin îndreptăţiţi să prefacă
lăcaşul bisericesc în aşezământ monastic şi, în virtutea dreptului ctitoricesc, să-l închine
mănăstirii Xiropotam de la Sfântul Munte.
Chiar dacă legal vorbim despre o nouă ctitorie, miezul ei era constituit tot de
vechea biserică, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, zidită în Iaşi cu 160 de
ani în urmă, socotind din 1701. Biserica a fost zidită potrivit pisaniei în 1541, cu tehnica
şi materialul vremii lui Petru Rareş23, astfel că, fără a fi căutată, adică îngrijită de ctitori,
a ajuns cu bine până în 1701, rezistând şi mai apoi, focurilor şi cutremurelor, până în
1903, când a fost dărâmată. În 1903, la patruzeci de ani după secularizarea averilor
mănăstireşti, s-a spus că biserica, pe care o putem vedea doar într-o singură fotografie,
făcută de N. A. Bogdan, singura pe care o avem24, era pe cale să se prăbuşească, ceea ce
fără a fi arhitecţi şi fără a ne îndrăgosti prea tare de subiect, pare a fi destul de departe
de adevăr. Mai aproape de realitate este faptul că biserica era zid în zid cu Teatrul
Naţional, în partea dreaptă a acestuia, pe locul fostei uzine electrice a Teatrului25 şi
pentru ca preoţii să nu se amestece cu actorii, iar dascălii cu actriţele, sau pentru ca piaţa
Teatrului să aibă deschidere, biserica a fost dărâmată.
Astăzi ştim cu exactitate când s-a încheiat zidirea bisericii Dancu, la 30 iulie
1641, numai datorită curiozităţii arhimandritului Ilarion Huşanu, care la începutul anilor
80 din veacul XIX, vrând să ştie când a fost durată biserica din mijlocul târgului, a
cercetat-o amănunţit, până când a observat în partea sudică a lăcaşului, cam în dreptul
zidului care desparte pridvorul de pronaos, un dreptunghi, care se zărea anevoios de sub
tencuială. Dând la o parte tencuiala şi un strat subţire de cărămidă, de dedesubt a ieşit la

21
Ibidem, p. 109, nr. 197.
22
Ibidem, p. 109, nr. 197.
23
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, Bucureşti, 1928, p. 66-67
(descrierea bisericii după fotografia din 1903).
24
„Arhiva“, an. XVI, 105, nr. 1 (ilustraţia de la p. 24); N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică
şi socială, ilustrată, ediţia a II-a, 1913 (ediţie anastatică Iaşi, Ed. Tehnopress, 2004), p. 199.
25
Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, I, p. 43.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

678 PETRONEL ZAHARIUC

lumină frumoasa pisanie, care se păstrează astăzi în holul Palatului Culturii din Iaşi.
Arhimandritul şi-a publicat descoperirea în Revista lui Grigore Tocilescu, a transcris-o
şi tălmăcit-o destul de corect, cu excepţia numelui ctitorilor, care în lectura şi tălmăcirea
lui sună: „postelnicii Iurie şi Dancu“26. La puţină vreme după aceea, episcopul
Melchisedec a propus o altă tălmăcire a numelor: „pan Iurie Danco“27. În această ultimă
formă, slovele săpate au fost legate şi cele două personaje au devenit unul singur, anume
panul Iurie Dancu, care a fost căutat în epocă şi identificat în persoana marelui spătar al
lui Petru Rareş, Iurie Grumaz28. Numai că, citind atent pisania, colega noastră, Maria
Magdalena Székely, a propus o altă lectură, deplin justificată: „popa Iurie şi Dancu“29.
Cei doi sunt greu de identificat în epocă, pentru că numele sunt destul de răspândite, iar
istoria Iaşilor din această vreme greu de reconstituit, doar pe temeiul mărturiilor care au
ajuns până la noi. Numele popii Iurie a fost repede uitat, dar al lui Dancu a sfârşit prin a
deveni numele bisericii. Din actul prin care Constantin Duca devine nou ctitor al bisericii
a ieşit la lumină şi numele soţiei lui Dancu, Sofronia, nume luat din pomelnicul de la
proscomidie sau de pe pietrele de mormânt care se vor fi aflat în pronaosul bisericii.
Biserica, după cum am mai spus, a fost închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi
Gavril, şi a fost zidită în vatra târgului, pe Uliţa care s-a numit în veacul XVII Uliţa
Strâmbă, aproape de cimitirul bisericii armeneşti. Fiind biserică de mir, nu a stăpânit
prea multe acareturi prin Iaşi, dar aflându-se în plin vad comercial al târgului a avut
dese judecăţi pentru ograda din jur cu stăpânii dughenelor din preajmă, mai ales cu
negustorii armeni. Uneori apare în acte, lucru destul de curios, doar sub numele de
biserica Sfântul Arhanghel sau Sfântul Arhanghel Mihail, ceea ce ne-ar putea duce cu
gândul că avem de-a face cu o altă biserică ieşeană.
Biserica cu hramul Sfinţilor Voievozi şi-a mai întărit zidurile şi şi-a mai primenit
odoarele atunci când întregul oraş a crescut în putere şi în faimă, anume în vremea lui
Vasile Lupu. Concurenţa în centrul Iaşilor între preoţi şi duhovnici devenise puternică:
pe de o parte, la Uliţa Mare, domnul înălţase Trei Ierarhii, unde adusese moaştele
Sfintei Paraschiva, pe cealaltă parte, spre Uliţa Târgului de Sus, ridicase Înălţare
Domnului, Golia, unde se afla o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Pe
drumul dintre una şi alta, pelerinul sau ieşeanul, boier sau om de rând, se abătea şi pe la
hramul Sfinţilor Arhangheli. Unii dintre ei (ştiind că în preajma Sfintei Paraschiva se va
odihni de veci familia lui Vasile Lupu, iar la Golia, nu departe de icoana făcătoare de
minuni a Maicii Domnului, râvneau a se îngropa Cantacuzinii) au ales ca loc de veci
cimitirul de lângă zidurile Dancului, dăruind bisericii pentru odihna trupului şi pome-
nirea sufletului câte un odor: unul o Evanghelie ferecată cu argint şi suflată cu aur30,
altul un disc de argint, altul un potir de argint aurit şi vor mai fi fost şi alţi dăruitori, dar
darurile lor s-au prăpădit sub greutatea vremurilor şi din răutatea oamenilor.
În vremea lui Vasile Lupu, vatra târgului a primit densitatea cuvenită de biserici,
astfel că şi din această cauză un târgoveţ prin excelenţă, cum a fost Gheorghe Duca, şi-a
ridicat ctitoria pe pintenul de deal al Cetăţuiei, prietenul şi vameşul său, un alt târgoveţ,

26
Ilarie Huşanu, Inscripţiunea de la biserica Sfinţii Voievozi pronumită Dancu din oraşul Iaşi, în
RIAF, I, 1883, 1, p. 180-182.
27
Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice de pe la 48 mănăstiri şi biserici antice din Moldova,
Bucureşti, 1885, p. 256.
28
Vezi Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2002, p. 329, nota 79.
29
Ibidem, p. 329.
30
N. A. Bogdan, op. cit., p. 199.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

DATE NOI DESPRE DOUĂ VECHI MĂNĂSTIRI IEŞENE 679

Păun, pe un deal mai în spate, în Codrul Iaşilor, deasupra Buciumilor, iar un alt negustor
levantin, Iane Hadâmbul, pe un alt deal şi mai departe, unde a construit schitul ce-i
poartă astăzi numele – Hadâmbul31. De asemenea, toate bisericile importante din centrul
Iaşilor şi din jur, mai vechi sau mai noi, au fost închinate Locurilor Sfinte, sau Locurilor
din Jos, cum li se spunea în veacul XVIII. Astfel, întorcându-ne la părintele Ieremia
Xiropotamitul, acesta şi-a dorit o biserică în Iaşi pentru că grosul venitului mănăstirii
Clatia venea din numărul mare de dughene şi case din oraş, rămase de la ctitor, de la
viile de la Buciumi şi chiar de la viile de la Huşi, aflate nu atât de departe de capitală;
apoi, era ştiut atunci, dar mi se pare că şi acum, că apropierea de Curtea domnească
aducea uneori pericole, dar de cele mai multe ori beneficii. Constantin Duca a venit în
întâmpinarea dorinţei călugărului şi i-a dăruit singura biserică din centrul oraşului
rămasă neînchinată la Locurile Sfinte, biserica Dancu, pe care a prefăcut-o în mănăstire.
Despre prefacerea bisericii în mănăstire de Constantin Duca a scris şi Nicolae Costin:
„Mănăstirea lui Danco, care a fost înainte biserică de mir, de 140 de ani, iar acum întru
acest an au făcut-o mănăstire, dându-i moşii din locul târgului Iaşilor şi bucate şi au
închinat-o la Rumelii, la o mănăstire, unde este hramul 40 de Mucenici“.
Calitatea de ctitor trebuia însoţită de dovada capacităţii de a întreţine respectivul
aşezământ, de aceea Constantin Duca i-a dăruit, în preajma prefacerii în mănăstire, locul
domnesc numit Vacota, pe Ciric, mai sus de Şorogari, şi un heleşteu în hotarul târgului
pe Cacaina, ales după obiceiul vechi al tragerii cu arcul. Schimbarea statului bisericii şi
închinarea ei la Xiropotam a scos biserica din anonimat pentru o vreme, i-a schimbat
înfăţişarea prin construcţia egumeniei, chiliilor şi altor acareturi necesare, a făcut să se
vorbească din nou prin Iaşi de Lemnul Sfintei Cruci, adăpostit în marea mănăstire
împărătească şi patriarhicească a Xiropotamului, toate acestea ducând la sporirea
daniilor către mănăstirea Dancu şi la sporirea averii ei. Urmaşii în scaun ai domnului au
socotit-o mănăstire domnească şi s-au străduit să o ajute. De asemenea, boierii şi
negustorii, pământenii sau străinii, având nevoie de un loc de închinăciune, de un loc
pentru spovedanie şi, bineînţeles, de un loc de mormânt, au dat „partea sufletului“ din
averea lor acestei mănăstiri. Câţiva boieri, dar mai ales văduve din case bune, au cerut
să fie înmormântate la Dancu: Aniţa Crupenschi, născută Isar, care „a adus cu ea“
câteva părţi de moşie din ţinutul Tecuci, în satele Fântânele, Cogeni şi Urlaţi sau Aniţa
Roset, care a dăruit mănăstirii, cu limbă de moarte, satul Bodurceni.
Egumenii mănăstirii nu au aşteptat doar minuni sau oameni în nevoie, ci s-au
plâns cât de des şi în cât de multe locuri au putut ce mănăstire săracă stăpânesc şi câte
nedreptăţi au de înlăturat pentru a redobândi averea mănăstirii risipite a lui Păun
vameşul. O parte din averea acesteia a trecut în stăpânirea mănăstirii Sfântul Ioan Gură
de Aur, cu care egumenii de la Dancu au dus o luptă îndârjită pentru a o recupera.
Constantin Duca, Antioh Cantemir şi Nicolae Mavrocordat au întărit mănăstirii Sfântul
Ioan stăpânirea asupra acestor moşii, întemeindu-se pe un act prin care Gheorghe Duca
a luat moşiile Clatei şi le-a dat Sfântului Ioan.
În cea de-a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat, mănăstirea Xiropotam şi-a
numit un nou epitrop asupra averilor din Moldova, în persoana lui Iezechiil, egumenul
mănăstirii Copou32. Cunoscând bine obiceiurile locului, noul epitrop a obţinut de la
domn poruncă pentru cercetarea grelei neînţelegeri dintre cele două mănăstiri. Astfel a
ieşit, la Divan, înaintea domnului, a mitropolitului şi a marilor boieri, la 15 decembrie
31
Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova,
Bucureşti, 1974, p. 247-248.
32
Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii Xiropotam, p. 125, nr. 236.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

680 PETRONEL ZAHARIUC

1713, şi a înşirat întreaga arhivă a lui Păun vameş; dintre actele înşirate pe masa Diva-
nului, unul a cântărit greu, dovadă că nu fără rost a cheltuit Păun pentru a-l obţine,
anume „stavropighionul patriarhal“ dat în februarie 1671 de patriarhul Methodie.
Tălmăcindu-se actul în Divan, pentru că fusese redactat în greacă, toţi cei de faţă au
văzut cu ce mare blestem arhieresc fuseseră legate moşiile de mănăstire şi aceasta de
mănăstirea Xiropotam, astfel că i-au dat „rămaşi“ pe călugării de la Sfântul Ioan,
considerând că au intrat „cu meşteşug“ în stăpânirea moşiilor mănăstirii lui Păun33.
Călugării de la Sfântul Ioan nu au avut ce face şi au trebuit să aştepte până când
Nicolae Mavrocordat a plecat în Ţara Românească. În aprilie 1717 au ieşit în faţa lui
Mihai Racoviţă, spunând că nu ei au umblat cu meşteşuguri, ci egumenul Iezechiel. Cel
acuzat împreună cu Nicodim egumenul mănăstirii Dancu a spus că acele moşii au fost
dăruite mai înainte de Duca vodă mănăstirii Clatia, zidită de Păun vameş şi închinată
metoh la Xiropotam, dar, pentru că mănăstirea aceasta a fost părăsită, iar în ţară au fost
răscoale mulţi ani, călugării de la Xiropotam nu au putut veni să-şi îngrijească moşiile,
astfel că acestea au fost „împresurate“ de călugării de la Sfântul Ioan. În domnia lui
Nicolae voievod, călugării de la Dancu şi-au luat moşiile înapoi, cu judecata Divanului
şi cu pravila; egumenul de la Dancu a spus că mănăstirea a avut şi ispisoc de danie
pentru acele moşii de la Duca vodă, dar a „pierit“, bănuind că este la Hrisanth egumenul
de la Sfântul Ioan, care l-a luat cu „meşteşuguri“. Egumenul de la Sfântul Ioan a
tăgăduit, spunând că nu are acel ispisoc; domnul i-a cerut să arate ispisocul de danie de
la Duca vodă pentru acele moşii, dar egumenul a spus că s-a „răsărit“34.
Domnul, mitropolitul şi Sfatul domnesc au cercetat mult, ca să nu se facă vreo
greşeală, şi au aflat la sfânta pravilă că „daniile ce se dau la sfintele biserici nu să pot
lua nici odănâoară înapoi de unde s-au închinat, nici de aceia ce le-au dat, nici de alţii“.
De aceea, domnul a poruncit mitropolitului să facă o carte de blestem asupra acelora
care ţin ascuns hrisovul lui Duca vodă, ca şi acelora care l-au văzut sau au auzit despre
el şi nu mărturisesc drept, ca să rămână legaţi sub un greu blestem. Astfel, după ce a fost
„strâns cu carte de blestem“, egumenul de la Sfântul Ioan a scos hrisovul, în care erau
scrise toate moşiile dăruite mănăstirii Clatia. Domnul îi dă „rămaşi“ pe călugării de la
Sfântul Ioan „din toată legea ţării“ şi le ia toate actele vechi de la domnii care urmaseră
lui Duca vodă şi de la el, pe motiv că domnii „din neştiinţă“ le întăriseră acele moşii35.
De acum înainte, egumenii mănăstirii Dancu au putut să adune averea risipită a Clatei şi
să intre chiar ei în afaceri, atât în comerţul din Iaşi, prin închirierea dughenelor
moştenite şi prin cumpărarea altora noi, cât şi prin cumpărarea unui mare număr de
pogoane de vie la Vinişeşti, astăzi parte din oraşul Odobeşti36. Numai că doi dintre
egumenii de dinainte de 1732 au risipit şi pustiit mănăstirea, după cum se spune în actul
de numire al unui egumen pământean, Ioanichie, nepotul sulgerului Alexandru:
„Egumenii precedenţi au prăpădit şi au vândut bucatele mănăstirii, unul s-a dus cu
muscalii şi a lăsat mănăstirea pustie şi datoare, altul a prăpădit ce-a mai găsit şi s-a dus
în Ţara Muntenească, rămânând doar biserica şi câteva moşii“37. În egumenia lui
Ioanichie, situaţia mănăstirii s-a îndreptat, iar după 1750, când în egumenie a venit un

33
Ibidem, p. 127-128, nr. 242.
34
Ibidem, p. 132-133, nr. 253.
35
Ibidem.
36
Vezi şi Constantin C. Giurescu, Istoricul podgoriei Odobeştilor din cele mai vechi timpuri până la
1918, Bucureşti, Ed. Academiei, 1969; Petronel Zahariuc, Sugestii genealogice pentru o cercetare a
începuturilor burgheziei române, în „Revista de Istorie Socială“, IV-VII, 1999-2002, Iaşi, p. 26-37.
37
Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii Xiropotam, p. 145, nr. 288 (14 mai 1732).

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

DATE NOI DESPRE DOUĂ VECHI MĂNĂSTIRI IEŞENE 681

alt Ioanichie, mitropolit al Sinadelor, mănăstirea a ajuns a fi una dintre cele mai
însemnate aşezăminte monahale din Iaşi.
Reuşita lui Ioanichie s-a datorat şi ajutorului primit în urma vizitei în Ţara
Românească şi Moldova a călugărului Chesarie Dapontes (în mirenie Constantin, fost
secretar al lui Mihai Racoviţă şi al lui Constantin Mavrocordat38), care a adus cu sine o
bucată din Lemnul Sfintei Cruci, „ca de un cot“39, dar, totodată, „partea acea mai mare
din câte se află în lume“40. Călugărul Chesarie a adunat o mulţime impresionantă de
odoare bisericeşti (manuscrise ferecate în aur şi argint, veşminte arhiereşti, icoane
ferecate, vase liturgice etc.) şi o sumă imensă de bani, 50.000 de groşi (1.500.000 de
franci aur), astfel că la întoarcere a putut să scrie: „Moldova a dat din tot sufletul ei, iar
Ţara Românească a împrăştiat cu toată puterea ei“41 şi să refacă întreg aşezământul
monahal, aflat în ruină42. Fostul secretar domnesc, ajuns cucernic monah athonit, a
împrăştiat şi el prin Moldova şi Ţara Românească cruci, despre care cei care le-au
primit au crezut sau au vrut să creadă că păstrează şi bucăţi din Adevărata Cruce43,
dăruind, în schimb, moşii, odoare sau închinând la Xiropotam biserici, cum a fost cazul
bisericii Adormirea Maicii Domnului din Slatina. La Iaşi, Chesarie Dapontes a poposit
cu lemnul Sfintei Cruci în mănăstirea Dancu, iar poporul care s-a adunat a adus mari
jertfe atât pentru mănăstirea Celor 40 de Mucenici de la Athos, cât şi pentru mănăstirea
în care se odihnea din drum Adevărata Cruce.
După aceste vremuri de relativă prosperitate, în a doua jumătate a veacului XVIII,
mănăstirea a suferit din cauza incendiilor şi cutremurelor, ajungând într-o avansată stare
de degradare. În primele decenii ale veacului următor, prin strădania egumenilor greci
zidurile au fost drese, astfel că starea mănăstirii s-a îmbunătăţit. Această ultimă etapă
din istoria mănăstirii, care precede legea secularizării averilor mănăstireşti, o voi aborda
o dată cu întocmirea volumului al doilea din documentele româneşti păstrate în Arhiva
Mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Acum însă am dorit să scot la lumină doar
câteva date din istoria celor două vechi mănăstiri ieşene, astăzi dispărute, – Clatia şi
Dancu –, de la întemeierea lor până la mijlocul veacului XVIII.

38
Constantin Erbiceanu, Cronicari greci cari au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti,
1888, p. LXVI-LXIX.
39
Documente româneşti din Arhiva Mănăstirii Xiropotam, p. 174, nr. 358 (20 februarie 1760).
40
Ibidem, p. 192, nr. 409.
41
Teodor Bodogae, op. cit., p. 203-206; Constantin Erbiceanu, op. cit, p. LXVII-LXVIII.
42
Virgil Cândea, Constantin Simionescu, Mont Athos. Présences roumaines, avant-propos de Emil
Condurachi, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1979 (nepaginat).
43
V. Laurent, La prétendue croix byzantine du trésor de Putna, în „Académie Roumaine. Bulletin de
la Section Historique“, t. XXV, 1944, p. 71-94 (+ două planşe); St. Binon, Les origines légendaires et
l’histoire de Xéropotamou et de Saint-Paul de l’Athos. Etude critique et diplomatique, Louvain, 1942, p. 154-166.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

682 PETRONEL ZAHARIUC

NOUVELLES DONNEES SUR DEUX MONASTERES ANCIENS DE IASI:

CLATIA SI DANCU
(Résumé)

Grâce aux documents conservés dans l’archive du monastère Xiropotam du Mont Athos,
j’ai réalisé une courte histoire des monastères de Iaşi, Clatia et Dancu, aujourd’hui disparus. Le
monastère Clatia a été érigé par Păun, grand douanier environ 1665 et a disparu peu après à cause
du déplacement de terrain de la zone, et son patrimoine est passé plus tard dans la propriété du
monastère Dancu. Le monastère a été sous l’autorité du monastère Xiropotam du Mont Athos.
L’église Dancu a été érigée par le prêtre Iurie et par le boyard Dancu, avec son épouse Sofronia,
en 1541. En 1701, le voïévode Constantin Duca transforme l’église Dancu en monastère et fait
entrer le monastère sous l’autorité du monastère Xiropotam du mont Athos.

CEEOL copyright 2017