You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM)

Studies and Sources of Medieval History

Location: Romania
Author(s): Ştefan Andreescu
Title: Veneţia şi Muntele Athos
Venice and Mount Athos
Issue: XXXI/2013
Citation Ştefan Andreescu. "Veneţia şi Muntele Athos". Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM)
style: XXXI:97-104.

https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=160471
CEEOL copyright 2017

VENEŢIA ŞI MUNTELE ATHOS

ŞTEFAN ANDREESCU*
st.andreescu@gmail.com

Cea mai veche descriere mai consistentă a Muntelui Athos pe care

am găsit-o într-un izvor veneţian datează din anul 1573. Ea se găseşte
într-o serie de „Notizie da Costantinopoli” întocmite de Aurelio Santa
Croce, care a făcut parte din suita bailului Marcantonio Barbaro. Iată
textul:

„Monte Santo gira 80 miglia, ha 22 monasteri della Regola di San

Basilio. Uno, il principale, vi si va per uno stesso di un miglio et mezzo;
ha molte fontane et giardini et vigne et aranzi, cedri, limoni et simili
frutti, ma non grani. Ben gli hanno della isola di Lemno, che è lunge 60
miglia, ma pare vicina per essere il monte altissimo. Vivono una vita
molto austera et ristretta, no tengono femine né animali femine di specie
veruna, né putti, ma le ova et galline et carni hanno dell'isola predetta ove
possedono terre in assai, et va presso a Macedonia. In guerra si sono
mantenuti a gran pena, percioché uno de principali caloieri di casa
Argiropa1 ha fatto la spia ai christiani et pregavano Dio per la vittoria. Ma
i molti presenti hanno quietato i rumori”2.

Ceea ce l-a interesat cu precădere şi a dorit să semnaleze Aurelio

Santa Croce a fost atitudinea pro-creştină a comunităţii monastice de la
Athos în ajunul şi în timpul bătăliei de la Lepanto. A fost un moment în
care, de bună seamă, ostilitatea tradiţională a marelui centru ortodox faţă

*
cercetător ştiinţific I, dr., Institutul de Istorie „N. Iorga”, Bucureşti.
1
Pentru diferitele familii care au purtat numele Arghiropulo (Argyropoulo),
vezi Mihail Dim. Sturdza, Dictionnaire historique et généalogique des grandes famille
de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983, p. 215-217. În acest caz, pare a fi
vorba de arhiepiscopul de Salonic, Joasaph Arghiropulo, atestat în 1572 (Ibidem, p. 215).
2
Relazioni di ambasciatori veneti al Senato, vol. XIV, Costantinopoli.
Relazioni inedite (1512-1789), a cura di Maria Pia Pedani-Fabris, Aldo Ausilio, Padova,
1996, p. 191-192.

Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXXI, 2013, p. 97-104

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

98 Ștefan Andreescu

de catolicism a fost depăşită şi temporar uitată. Pe de altă parte aici, în

acest text, avem de-a face cu o descriere indirectă, totuşi concepută pe
temeiul unor informaţii de bună calitate, culese în chiar capitala otomană.
A existat, însă, şi un alt tip de descrieri, incidentale, dar cu atât mai
veridice, cum este cea întâlnită într-un raport din 27 iulie 1502 asupra
escalelor flotei veneţiene, care număra 34 de galere şi se găsea în acel
moment în Marea Egee cu misiune de luptă contra turcilor. În acest raport
putem citi următoarele rânduri cu privire la escala de la Muntele Athos:
„Poi scorendo al Monte Santo, dove è castelli 40, solum lhoro è signori,
lochi fructiferi di ogni bene e christianissimi e favoriti dil Carabodan.
Partidi di li, scoressemo in l'isola di Negroponte e asaltamo un castello
nominato Loreo [...]”3. Carabodan/Carabogdan este domnul Moldovei,
nimeni altul decât Ştefan cel Mare (1457-1504). Şi nu ne putem îndoi
asupra obiectivităţii sursei, atunci când susţine că acesta era văzut drept
protector al întregului Munte Athos. Fapt care, aşa cum ştim astăzi,
atrăgea după sine în chip reciproc legitimarea prinţului român ca
succesor, fie şi în chip ideal, al împăraţilor din Bizanţul dispărut4.
Un alt element ce merită desprins şi subliniat din acest text este
observaţia cu privire la autonomia Muntelui Athos sub dominaţie
otomană. Iar indicarea mănăstirilor fortificate din Sfântul Munte prin
cuvântul „castelli” a lămurit, în ceea ce mă priveşte, forma în care au fost
înregistrate într-o listă din jurul anului 1320 posesiunile patriarhale de pe
litoralul vestic al Mării Negre, din părţile Varnei: „Castelele patriarhale
de lângă Varna: Cavarna, Cranea, Chilia sau Lycostomion, Gerania,
Dristra, Caliacra”5. Este vorba, bineînţeles, tot de mănăstiri fortificate şi
nu de ...castele, cum s-a crezut îndeobşte, mai ales în istoriografia
română!
Este de presupus, însă, că cea mai consistentă parte a informaţiilor
despre Muntele Athos, ca unul dintre locurile cele mai venerate ale
Ortodoxiei, a ajuns şi s-a acumulat la Veneţia pe o a treia cale, poate cea

3
Marino Sanudo, I diarii, IV, ed. Nicoló Barozzi, Veneţia, 1880, col. 311.
4
Vezi Dumitru Năstase, Le Mont Athos pendant l'occupation latine de
Constantinople, în „Byzantinisch-Neugrichischen Jahrbücher”, Bd. XXII, 1977, p. 128-
129; Idem, Le patronage du Mont Athos au XIIIe siècle, în „Cyrillomethodianum”, VII,
1983, p. 73-74 şi 77-79.
5
FHDR, ed. Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Şerban Tanaşoca,
Tudor Teoteoi, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, vol. 4, p.192-193. Vezi Ştefan
Andreescu, Ştefan cel Mare ca protector al Muntelui Athos, în AIIAX, XIX, 1982,
p. 653.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

Veneția și Muntele Athos 99

mai însemnată. Este vorba despre colonia grecească, care după căderea
Constantinopolului s-a mărit brusc, datorită fluxului de refugiaţi, printre
care, bineînţeles, au fost şi numeroşi clerici. Se ştie, de pildă, că încă din
1456 grecii din Veneţia au adresat o cerere cârmuirii veneţiene (al
Consiglio dei Dieci) spre a obţine îngăduinţa să aibă o biserică per uso
proprio6. Iar în 1498 au solicitat şi căpătat aprobarea pentru o „scuola e
nazione greca”, instituţie definită ca „un tipo di associazione filantropica
e social-religiosa per provvedere ai vari bisogni del popolo greco”7. În
fine, la 1577 guvernul veneţian a încuviinţat ca grecii să-şi plaseze
biserica lor sub directa autoritate a patriarhului ortodox al
Constantinopolului8. Nu este deci de mirare să vedem că un Maximos
Margunios (1549-1602) îşi lăsa prin testament o parte din biblioteca sa,
anume cărţile greceşti, unei mănăstiri din Candia – Creta era locul său de
naştere –, în vreme ce o altă parte din cărţi, „evidentemente tutti in
latino” a fost destinată mănăstirii Iviron de la Athos9.
Cele spuse până acum sunt menite a ne pregăti să discutăm un
episod din cursul războiului otomano-veneţian dintre anii 1463-1479.
După cucerirea de către turci a insulei Negroponte (12 iulie 1470) asistăm
la o iniţiativă de pace a „împărătesei” Mara Branković, „la maregna”
(matrigna) sultanului Mehmed II. Aşa se face că la începutul lunii
octombrie 1470 doi soli din partea ei şi a surorii ei Katharina-
Kantakuzina, văduva contelui de Cilli, au sosit la Veneţia10. Apoi, Mara,
împreună cu sora ei, au însoţit în martie 1471 la curtea otomană o solie
veneţiană, alcătuită din Francesco Capello şi Niccolò Cocco11. Dar înainte
de a continua trebuie desigur reamintite prestigiul şi favoarea de care se
bucura „zariza” Mara în ochii sultanului Mehmed II. Printre altele, se ştie
că acesta i-a dăruit domeniul Ezeba - Ezova (Ježevo, în izvoarele slave),

6
Deno Geanakoplos, La colonia greca di Venezia e il suo significato per il
Rinascimento, în vol. Venezia e l'Oriente fra tardo Medioevo e Rinascimento, a cura di
Agostino Pertusi, Sansoni, Veneţia, 1966, p. 186. Răspunsul favorabil al Senatului
veneţian a fost dat la 18 iunie 1456, „concedendo non solo l'uso di una chiesa latina, ma,
se questa non fosse soddisfacente, il diritto di costruire una propria”.
7
Ibidem, p. 188.
8
Ibidem, p. 190-191.
9
Ibidem, p. 200.
10
Mihailo St. Popović, Mara Branković eine Frau zwischen dem christlichen
und dem islamischen Kulturkreis im 15 Jahrhundert, Harrassowitz, Wiesbaden, 2010, p. 111.
11
Vezi pentru această solie S. Romanin, Storia documentata di Venezia, t. IV,
Fuga, Venezia, 1913, p. 350-351.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

100 Ștefan Andreescu

situat la 64 de kilometri, în linie dreaptă, de hotarul de astăzi al Muntelui

Athos12. Se înţelege astfel de ce iniţiativa „sultanei” Mara a găsit
numaidecât ecou la cârmuirea Serenissimei.
La Veneţia, în 25 iunie 1471, a sosit vestea că celor doi soli, care
s-au înfăţişat la Poartă în 12 martie, li s-a spus că primirea lor acolo este
un lucru neobişnuit, căci sultanul nu acordă audienţă reprezentanţilor
diplomatici ai duşmanilor, ci poartă tratative numai prin mijlocitori. Până
la urmă au fost totuşi formulate pretenţiile otomane pentru o eventuală
pace, dar solii veneţieni au răspuns că nu aveau mandat pentru asemenea
discuţii şi, la rândul lor, au cerut restituirea insulei Negroponte13. Această
misiune de pace a eşuat. Vrednic de notat este poate doar faptul că la
înapoiere Niccolò Cocco – celălalt sol, Francesco Capello, a murit la
Constantinopol – a făcut un popas la curtea din Ezeba a Marei Branković,
14
unde se găsea în 15 noiembrie 1471 . A mai fost, însă, o altă încercare de
negociere, tot din iniţiativa Marei Branković, desfăşurată în cursul anului
următor. De astă dată trimisul veneţian a fost Marco Aurelio, „secretario
nostro a Costantinopoli”15. Iar Mara a cerut ca din insula Corfu acesta să
fie însoţit de un om al ei, pe nume Ştefan16. A fost încă un insucces, după
care Serenissima a aşteptat veşti din răsărit, unde inamicul oriental al lui
Mehmed II, hanul turcoman Uzun Hasan, intrase în acţiune.
De abia în luna septembrie 1474 asistăm la reluarea contactelor
diplomatice veneto-otomane. Şi, de astă dată, răsare în izvoare pentru
prima oară şi numele Muntelui Athos ca loc ales pentru primul pas în
purtarea tratativelor. Acum la Veneţia se găsea un anume Nikašin, „molto
familiar de la dicta Madona Amirissa [Mara Branković], per esser lui
habitante in caxa del despoti de Servia, et uso a spesso andar da quella
12
M. St. Popović, op. cit., p. 122-123.
13
“[...] sono abochati con esso Turcho, che dichano essere cosa insolita, pero
che a Oratori ynimici non da audientia, si non per internuntione” (Monumenta
Hungariae Historica. Acta extera, IV, ed. Nagy Ivan şi Nyary Albert, Budapest, 1877,
nr. 158, p. 220-221; vezi şi nr. 157, p. 219). Cf. Franz Babinger, Maometto il
Conquistatore e il suo tempo, con una presentazione di Delio Cantimori, trad. Evelina
Polacco, Einaudi, Torino, 1967, p. 319 (crede că solia veneţiană nici măcar nu a fost
primită la sultan, ceea ce nu este adevărat). Pe larg despre aceeaşi ambasadă, Mihailo St.
Popović, op. cit., p. 111-113.
14
M. St. Popović, op. cit., p. 113 şi 170.
15
Marino Sanudo il Giovane, Le vite dei dogi (1423-1474), t. II (1457-1474),
ed. Angela Caracciolo Aricò şi Chiara Frison, Veneţia, 2004, p. 274.
16
Domenico Malipiero, Annali Veneti dall'anno 1457 al 1500, în „Archivio
Storico Italiano”, VII-1, 1843, p. 71-72; M. St. Popović, op. cit., p. 114.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

Veneția și Muntele Athos 101

madona”17. Acesta a fost însărcinat din partea Senatului să meargă la

Seres, unde se afla atunci „zariza”, şi să-i comunice răspunsul pozitiv al
Veneţiei, simetric „deschiderii” otomane, anunţate ceva mai devreme de
către un grec, Georgios Laskaris18. Mesajul expediat prin Nikašin era
acela că Signoria „era de quella bona disposition che semper le stata de
ben et pacificamente vicinar et viver cum el Signor turco” şi că, pe de altă
parte, va trimite un emisar „a monte Sancto, elqual se conferira ad essa
Madona per pratichar, et concluder la pace”19. Solul veneţian urma să se
îndrepte în mare grabă către Modon, de unde, pe o galeră, avea să treacă
mai întâi prin Stalimene, pentru a ajunge apoi la Muntele Athos. Acolo, ni
se explică, trebuia să-l întâlnească pe Nikašin şi, în cazul unui răspuns
pozitiv din partea Marei, să meargă la Serres, la reşedinţa ei de acolo20.
Cel ales de Serenissima pentru tratative a fost Geronimo Zorzi, care a şi
plecat spre Muntele Athos puţin după 23 noiembrie 147421. El s-a
încrucişat însă, pe drum cu un emisar al Marei Branković, care a sosit cu
o corabie specială (un gripo a posta) la Veneţia în noaptea de 6 ianuarie
1475. Dogele l-a primit în audienţă numaidecât, iar acesta a anunţat că a
adus un salvconduct din partea marelui vizir în vederea trimiterii unui
„agent” veneţian la Poartă, spre a purta direct negocierile de pace 22. După
îndelungi deliberări, în 12 ianuarie 1475 au fost alcătuite noile instrucţiuni
pentru Geronimo Zorzi, căci el a fost desemnat în continuare pentru
tratative23. Trebuia aşadar, odată ajuns la Muntele Athos, fie să-l
întâlnească acolo pe Nikašin, fie, dacă acesta lipsea, să o caute la
reşedinţa ei pe „madona Amirissa” şi să o convingă să-l însoţească la
Constantinopol, pentru bunul mers al tratativelor.
Între timp, Geronimo Zorzi a anunţat că s-a dus la curtea Marei
Branković, care i-a vorbit despre înfrângerea turcilor în Moldova, o
înfrângere cum aceştia nu mai avuseseră vreodată (andò dalla maregna
del Turco, la qual ghe ha comunicà la rota de Valachia; e ghe ha ditto
che le genti turchesche non ha mai habudo la maggior rota)24. Prin
urmare, i-a cerut insistent să-şi continue drumul deoarece sultanul are
17
M. St. Popović, op. cit., p. 115 şi 184.
18
Ibidem, p. 115, 179 şi 183.
19
Ibidem, p. 182 şi 184.
20
Ibidem, p. 184.
21
Ibidem, p. 116 şi 186.
22
Domenico Malipiero, op. cit., p. 108; vezi şi S. Romanin, op. cit., p. 375-376.
23
Textul instrucţiunilor la M. St. Popović, op. cit., p. 186 (vezi şi p. 116-117).
24
Este vorba despre bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) din 10 ianuarie 1475.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

102 Ștefan Andreescu

nevoie să facă pace şi că nu exista un mai potrivit moment pentru

încheierea ei25. Şi, într-adevăr, Geronimo Zorzi a sosit la Poartă în data de
27 martie 1475, unde i-au fost aduse la cunoştinţă pretenţiile turceşti
pentru o eventuală pace. De fapt, tot ce a putut obţine pentru moment a
fost un armistiţiu de şase luni26, care, în realitate, era necesar turcilor
pentru expediţia navală din Crimeea, ce a dus la cucerirea cetăţii-port
Caffa şi a majorităţii coloniilor genoveze din nordul Mării Negre.
Lăsând de o parte chestiunea evoluţiei ulterioare a negocierilor
veneto-otomane, care nu face de fapt obiectul rândurilor de faţă, este
timpul să formulăm această întrebare: oare cine a fixat Muntele Athos
drept loc potrivit pentru o eventuală perfectare şi încheiere a păcii? Şi de
ce?
Sigur că s-a ţinut seamă de eşecul precedentelor demersuri
diplomatice, din care, însă, a răsărit ideea unei mijlociri eficiente, aşa cum
era chiar cea oferită de Mara Branković, văduva sultanului Murad II. Să
ne amintim numai de reproşul din 1471 de la Poartă, când în primul
moment s-a spus că sultanul nu dă ascultare solilor inamicilor, ci doar
mijlocitorilor! Apoi, se pare că însăşi Veneţia a ales Muntele Athos drept
loc discret şi neutru pentru tratative. Într-adevăr, în noile instrucţiuni din
12 ianuarie 1475 pentru solul Geronimo Zorzi se spunea că, odată ajuns la
Muntele Athos, îl va găsi probabil acolo pe Nikašin, „perche lui e rimasto
iuxta lordine havuto da nui”27. Aşadar, la Veneţia se ştiau prea bine
avantajele oferite de autonomia şi izolarea Muntelui Athos pe teritoriul
otoman. Şi, pe de altă parte, era cunoscută şi poziţia „zarizei” Mara faţă
de comunitatea monahală de acolo, care o socotea – potrivit analelor
sârbeşti – „ca o mamă” a călugărilor athoniţi28. În plus, ea îşi avea
reşedinţa nu departe, aşa după cum probabil şi-a dorit ea însăşi29.
Este foarte plauzibil ca amănunte esenţiale cu privire la
semnificaţia spirituală majoră şi organizarea „Sfântului Munte” să fi fost
anterior culese la Veneţia, în vremea când aici a făcut un popas delegaţia
bizantină care urma să participe la conciliul de la Ferrara. Astfel, în
cronica lui Marino Sanudo il Giovane, într-o listă a personalităţilor care

25
D. Malipiero, op. cit., p. 112.
26
Ibidem, p. 113. Vezi şi F. Babinger, op. cit., ed. cit., p. 367; M. St. Popović,
op. cit., p. 116-117.
27
M. St. Popović, op. cit., p. 186.
28
Ibidem, p. 134.
29
Ibidem, p. 126.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

Veneția și Muntele Athos 103

i-au însoţit pe împărat şi patriarh, o secţiune purta titlul: „Abatti di grande

esistimacion”. Şi printre ei se număra „el Zeneral di Monte Santo, con
moltissimi altri abatti et prelati in gran numero”30.
În pragul secolului trecut, mai exact în 1905, a văzut lumina
tiparului un manuscris spaniol anonim, intitulat Viaje de Turquia, care
probabil a început să fie redactat în anul 155631. Editorul său, Manuel
Serrano y Sanz, l-a atribuit unui teolog şi literat umanist, pe nume
Cristóbal de Villalón (începutul sec. al XVI-lea – după 1588). Captivat de
bogăţia de informaţii cu privire la viaţa din Imperiul otoman în răstimpul
1550-1560, oferită de această scriere, Nicolae Iorga a socotit-o „d'un
intêret unique” şi i-a consacrat un consistent eseu32. La sfârşit, Iorga îşi
exprima, însă, îndoiala cu privire la presupusul autor:
„Faut-il continuer l'attribution à Villalón, auteur de morceaux
purement littéraires? Je n'ai pas sous les yeux les arguments positifs, qui
appartiennent, du reste, à la seule critique littéraire. Mai je croirais
difficilement que celui qui a données ces pages parfois belles, toujours
hautement interessantes, eût pu être un littérateur de profession ou, même,
qu'un littérateur de profession eût revu ce qui est, d'un bout à l'autre,
souvenir précis et inspiration immédiate. Mais l'interêt d'une pareille
oeuvre, quelle que fût sa présentation formelle, est dans l'oeuvre elle-
même”33.
Să mai reţinem şi această remarcă entuziastă a lui Iorga, când
aminteşte de pasajul în care, cu „détails d'un naturalisme affreux”, este
descrisă moartea capudanului Sinan paşa: „L'auteur du Voyage est sans
doute un des meilleurs écrivains de son époque”34.
Nu mult după apariţia articolului lui Iorga, în 1937, Marcel
Bataillon a publicat o carte, Erasmo y España, în care a afirmat prima
oară că, de fapt, Viaje de Turquia nu este altceva decât o „mistificare”
literară. El a atribuit apoi stăruitor această scriere, un amalgam de
fragmente livreşti sau de informaţii culese la Veneţia, unui medic din
Segovia, Andrés Laguna (1499-1559), care, într-adevăr, a petrecut un

30
Marino Sanudo il Giovane, op. cit., I (1423-1457), ed. cit., p. 163 şi 165.
31
Vezi, pentru datare, Marie-Sol Ortolà, Un estudio del „Viaje de Turquia”.
Autobiografia o ficción, Tamesis Books, Londra, 1983, p. 17.
32
N. Iorga, Un témoignage espagnol sur la Turquie de Soliman le Magnifique,
în RHSEE, VII, 1930, nr. 4-6, p. 89-98.
33
Ibidem, p. 98.
34
Ibidem, p. 92.

CEEOL copyright 2017

CEEOL copyright 2017

104 Ștefan Andreescu

răstimp îndelungat în Italia, inclusiv la Veneţia35. Chiar dacă datele

propriu-zise despre Muntele Athos au fost preluate din scrierea lui Pierre
Belon, totuşi Laguna „semble décrire le culte grec orthodoxe [practicat la
Muntele Athos] en homme qui l'a vu: il est possible et même probable
qu'il l'ait vu de ses yeux à l'église grec de Venise”36. Iată deci din nou cum
centrul spiritual ortodox grecesc din Veneţia a înrâurit, după toate
aparenţele, mediul intelectual occidental…

VENICE AND MOUNT ATHOS

Abstract

Sultana Mara, who remained highly influential throughout the reign of

his stepson, Mehmed II, attempted to mediate the peace during the 1463-1479
war between Venice and the Ottoman Empire. The present study looks into the
place that had been chosen for negotiations, Mount Athos, investigating its
connection with Venice, which actually suggested this location. Most likely, the
Venetian knowledge on the Athonite monasteries goes back to the council of
Ferrara-Florence. This knowledge expanded substantially in the post-1453
period, when a wave of Byzantine refugees came to Venice. Moreover, the
Venetians were connected to a network of knowledge, disseminating further the
information they gathered. Thus, the details of the Mount Athos description
included in a mid-sixteenth century Spanish text, Viaje de Turquia, seem to be of
Venetian orgin.

Keywords: Venice, Mount Athos, Mara Branković, Ottoman Empire, diplomacy

35
Vezi, mai ales, Marcel Bataillon, Andrés Laguna auteur du „Viaje de
Turquia” à la lumière de recherches récents, în „Bulletin Hispanique”, vol. LVIII, 1956,
2, p. 121-181. Vezi şi discuţia lui Albert Mas, Les Turcs dans la littérature espagnole du
siècle d'Or, Institut d’études hispaniques, Paris, 1967, p. 103-155.
36
Ibidem, p. 167-168.

CEEOL copyright 2017