Minunea unei prietenii (poveste populară din Laos)

Acum sute de ani, într-un mic sătuc din Laos, locuiau în vecinătate doi băieţi. Unul dintre ei era
nevăzător. Celălalt din născare avea picioarele prinse cu o membrană, astfel încât părea că are doar
un singur picior.
Au trecut anii şi băiatul orb crescu înalt şi puternic, dar viaţa lui era tristă şi neîmplinită, pentru că
niciodată nu putea ieşi din casă singur. Zi de zi stătea închis în casa părinţilor săi.
Băiatul „cu un singur picior” nu prea ieşea nici el din casă şi era la fel de nefericit. Mic şi slab, obosea
la orice încercare de a se mişca.
Într-o zi, acest băiat, stând la geam, privea fascinat la arborii înfloriţi şi, cu gândul la prietenul său
nevăzător, se întreba:
– Cum e oare să nu poţi vedea niciodată culorile acestea ameţitor de strălucitoare?
Urmărea cu ochii liana iscusit încolăcită în jurul tulpinilor copacilor din apropiere şi se gândea:
– Ar putea oare cineva să trăiască fără ca să vadă cum aceste viţe se caţără pe copaci şi cât de mari
pot creşte frunzele lor verzi-aurii?
Musonii, cu ploile lor năprasnice, trecuseră. Răcoarea aduse un aer curat şi proaspăt. Frumuseţea
unei vieţi noi răzbătea peste tot.
Băiatul „cu un singur picior”, copleşit de strălucirea culorilor, devenea tot mai melancolic. Îl chinuia
neputinţa lui de a ieşi afară ca toată lumea. Şi tristeţea devenea şi mai mare când se gândea la
prietenul său, băiatul care nu putea să vadă această frumuseţe.
Aşadar, băiatul „cu un singur picior” şi-a adunat toate puterile şi a pornit în vizită la prietenul său.
– Nu ai mai fost pe la mine de mult timp, i-a spus băiatul nevăzător.
– Nu am venit nu pentru că nu aş fi vrut, i-a răspuns oaspetele, dar îmi este peste putinţă să merg.
După aceste ploi drumurile sunt desfundate şi alunecoase. De-ar fi după mine, aş veni la tine zilnic.
Până şi gândul că trebuie să merg, cât de puţin, mă oboseşte.
– Iar eu, dacă aş putea să văd, aş parcurge zeci de kilometri şi tot nu aş obosi, i-a zis băiatul orb.
– Şi eu, dacă aş avea două picioare ca toată lumea, aş merge sute de kilometri.
– Dacă aş putea vedea, nu m-aş împiedica de toate lucrurile din cale...
– Dacă aş putea vedea..., a murmurat băiatul nevăzător.
– Dacă aş putea merge..., a şoptit şi celălalt.
Şi, deodată, primul a întrebat:
– Poate că eu aş putea să te duc în braţe?
– În acest caz eu aş vedea în locul tău!
– Iar tu ai putea folosi picioarele mele!
– Şi tu – ochii mei!
– Să încercăm!
Cocoţat pe umerii puternici ai prietenului său, băiatul „cu un singur picior” îi vorbea pe unde să
meargă:
– Mai la dreapta... Puţin mai încet... Acum... uşurel la stânga. În jos...
încă mai jos. Acum calea e liberă. Şi... înainte! Se poate şi ceva mai repede!
Nicicând cei doi prieteni nu s-au distrat mai bine. Fugeau şi simţeau cum vântul le răcoreşte feţele.
– Aici!... Opreşte aici! a strigat băiatul „cu un singur picior”. Cred că şi ţie îţi este sete. E un izvor în
preajmă.
Au sorbit amândoi din apa rece a izvorului şi, mai apoi, s-au întins pe iarba moale, înrourată.
– Ce zi minunată! a exclamat băiatul „cu un singur picior”. Nu am mai văzut un cer atât de albastru.
– Cerul? a întrebat băiatul nevăzător. Cerul e albastru, ai zis? Spune-mi, cum este un cer albastru? l-
a rugat el.
– Bine-e-e... Cerul este..., a început să-i spună băiatul „cu un singur picior” şi, deodată, s-a oprit. Ce
norocoşi suntem! a exclamat el şi s-a smucit să se ridice în picioare.
– Norocoşi? a întrebat prietenul nevăzător.
– Acolo, în vârful acelui copac, eu văd o pasăre... o pasăre mare şi, pare-se, are şi un cuib. Ia
priveşte mai atent... mai la stânga acelui ram încolăcit.
– Să privesc?... Mai atent?...
– Iartă-mă, te rog, dar sunt atât de emoţionat...
– În regulă. Şi dacă vezi toate astea, de ce nu ai urca într-acolo. În cuib ar putea fi ouă de pasăre şi...
ştii cât de gustoase sunt?
– Eu? Să urc în copac? Să urc cu doar un singur picior? Cred că glumeşti.
Şi ambii prieteni au izbucnit în râs de nesăbuinţa lor.
– Ştii ce aş vrea să-ţi spun? a reluat discuţia băiatul „cu un singur picior”. Pentru că tu ai picioare
sănătoase, te urci în copac, iar eu, cel care pot vedea, îţi voi spune cum s-o faci.
Băiatul nevăzător a căzut de acord, dar a ţinut neapărat să-i amintească prietenului său:
– Nu uita că tu eşti ochii mei.
Şi în câteva clipe a pornit să urce sprinten de pe o creangă pe alta.
– E bine ce fac? a întrebat el urcând tot mai sus.
– Bine. E chiar minunat! Dar acum întoarce-te un pic mai spre dreapta. Încă un pic. Acum întinde
mâna. Aşa-aşa. Apleacă-te puţin.
– Ce zici, e bine aşa?
– Da, e bine. Lasă mâna în jos..., întinde-o şi o să simţi dacă în cuib sunt ouă de pasăre.
– Le-am atins... Sunt... Şi mai departe?...
– Ia un ou în palmă. Nu-l strânge prea tare, să nu-l spargi, dar ţine-l bine.
– Aşa... l-am luat...
– Acum scoate mâna cu atenţie din cuib.
– Suntem norocoşi, a strigat cu mândrie băiatul orb. Am găsit ceva mai bun decât un ou. Am în mână
chiar pasărea!
Dar băiatul „cu un singur picior” a văzut că ceea ce ţinea prietenul său nevăzător în mână nu era o
pasăre. El strângea gâtul unei cobre. Cel de jos, cu o voce tremurândă, i-a şoptit prietenului său de
sus:
– Ţine-o!... Strâns să nu zboare!... Şi cât mai departe de tine! Ţine-o strâns în mână!
Şi, tot atunci, băiatul de jos văzu cum cobra se răsuci spre cel care o ţinea în mână şi cu o smucitură
puternică îi aruncă veninul drept în faţă.
Întreaga făptură a nevăzătorului s-a cutremurat, chipul lui s-a transfigurat, iar ochii lui, pentru prima
dată în viaţă, au văzut lumina zilei. Strânsura mânii a slăbit, degetele s-au desfăcut, lăsând şarpele
ucigător să cadă la pământ chiar lângă băiatul „cu un singur picior”. Lovit şi acela ca de un fulger, a
sărit în sus şi, fără să-şi dea seama că membrana ce-i lega picioarele s-a rupt, a pornit să alerge.
Peste un timp şi-a revenit şi, amintindu-şi de prietenul său, s-a întors la copac. Şarpele nu mai era
acolo, iar prietenul său cândva nevăzător era coborât jos şi privea cu uimire la tot ce vedea în jur.
Târziu, mai spre sfârşitul zilei, cei doi prieteni nespus de fericiţi s-au întors în sat şi zile în şir au
sărbătorit, împreună cu rudele, prietenii şi chiar toţi sătenii, marea minune ce li s-a întâmplat. Şi
niciodată nu au ştiut ce le-a adus vindecarea: cobra ucigătoare sau prietenia lor adevărată.
Traducere din engleză de Eugenia Bejan
 Doi prieteni

Mihail Enache

Intr-o zi calduroasa de vara, in cuibarul cu fan din cotetul gainilor de langa casa bunicului meu, iesi
din gaoacea unui ou, un puisor de gaina galben ca un bulgare de aur. Se rostogoli afara din cuibar
si anuntandu-si prezenta printr-un piuit anemic, se ridica pe picioarele inca nesigure si pasi afara in
ograda sa primeasca botezul soarelui.
Aici se alatura celorlalti puisori in jurul clostii sa faca cunostinta cu fratiorii lui de langa blidul
prispei casei. Se trezi impreuna cu ceilalti puisori intr-un tarc de nuiele unde avea sa stea pana ce
urma sa creasca destul de marisori pentru a umbla liberi prin ograda insotiti de mama doica si
ocrotiti de cocosul ce-i privea cu duiosie din varful unei gramezi de lemne.
Puisorul ce venise ultimul pe lume era tare curios si intr-o zi pleca de langa mama lui hai-hui prin
ograda.
Nu merse mult si inaintea lui vazu o namila ce sta lungita pe cele patru labe, ca urechile pleostite si
nasul carn.
Acesta, de cum il mirosi, se ridica pe cele patru labe ale sale si-i zise puiului de gaina:
- Unde ai plecat prichindelule asa hai-hui, singur prin ograda mare?
- Am plecat sa cunosc lumea si sa-mi gasesc un prieten, dar matale cine esti de ma intrebi?
- Eu sunt Codita, cainele de paza, si am grija de casa, de ograda, de tot ce este in ea. Dar daca tot
iti cauti un prieten, hai sa fim prieteni. Sa mergem sa vezi ograda caci te miros ca esti foarte
curios.
- Iata acolo, in balta aceea de noroi se balacesc purceii. Sa nu te apropii de ei ca sunt in stare sa te
manance cu puf cu tot. De mine le este frica. Eu ii iau de urechi cand nu sunt cuminti.
Codita ii arata noului si micutului sau prieten ratele, gastele, curcile si ii facu cunostinta cu puii
acestora. Dadu ocol ograzii si ii arata proaspatului puisor, unde stau oile si calul cel roib, spunandu-
i ca nu e bine sa intre in grajdurile lor.
Reintorsi langa prispa casei, Codita ii spuse prietenului sau:
- Sa nu iesi din ograda nici pe ulita si nici spre poiana din spatele casei, caci te pandesc multe
pericole. Sa asculti de mama ta si fereste-te de uliu.
- Cine este acesta? intreba mirat puiul de gaina.
- Este o pasare de prada, care vine de sus din cer, inhata puii si-i duce in cuibul sau din padure,
unde ii mananca. Cand auzi gainile cotcodacind sau curcile agitandu-se sa stii ca uliul da tarcoale si
trebuie sa te ascunzi sub cotet, sub caruta sau sub sopron. Deasemeni daca auzi ca eu latru sa nu
iesi din cotet, caci dihorul sau vulpea sunt pe aproape, dar sa stii ca eu le vin de hac daca ii prind
in ograda.
Trecu vara, trecu iarna si primavara si puiul de gaina era de acum un cocosel puternic si gandi ca
nu mai are nevoie de povetele prietenului sau Codita.
Iesind printr-o gaura din gard, pasi tantos prin poiana din spatele casei spre paraul ce curgea lin in
apropiere. Se invatase sa scormoneasca pamantul ca sa caute rame si alte ganganii bune de
ospatat.
Preocupat de cautarea de rame si gandaci, nu baga de seama ca spre el se strecura tarandu-se
prin iarba, un dihor flamand.
Tocmai se pregatea sa sara asupra cocoselului neascultator, cand dihorul se trezi apucat de gat,
sugrumat si trantit de pamant. Speriat, cocoselul cel neastamparat se intoarse sa vada ce se
intampla si vazu pe prietenul sau Codita, care ajunsese in fuga la timp pentru a-l salva.
- Cum ai venit asa repede? Iti multumesc ca m-ai scapat de la o moarte sigura!
- Un prieten bun la nevoie se cunoaste, zise Codita.
Intorcandu-se in ograda casei, Codita ii spuse ca un uliu se roteste deasupra satului si deci sa nu
mai plece singur. Nu trecu mult si veni vara.
 Vazand intr-o zi poarta deschisa, cocoselul cel curios pasi spre soseaua ce trecea prin fasa casei,
dar nici nu apuca sa se departeze pe asfaltul lucios, ca o aratare cu patru roti trecu ca vijelia si
bietul de el fugi repede in ograda, unde dadu nas in nas cu Codita.
- Ti-am spus sa nu iesi pe ulita mare pe unde trec masinile si te pot face terci sub rotile lor. Daca
vrei totusi sa treci peste strada, te uiti mai intai in stanga, apoi in dreapta si dupa ce te-ai asigurat
ca nu vine nimic din nici o parte, traversezi drept si in pas vioi, dar nu alergand, asa cum invata
orice copil la scoala. Strada pe unde circula masinile sau carutele nu este nici loc de plimbare, nici
de joaca.
Mai trecu ce mai trecu o vreme si cocoselul prinse glas si invata sa cante: „cucurigu! cucurigu!",
odata cu ceilalti cocosi mai mari sau mai mici din sat.
Ca sa arate cat de tantos este, intr-o dimineata, cand ziua lua locul noptii, sau cum spun
gospodarii, se crapa de ziua, se urca pe pervazul ferestrei si incepu sa strige cat il tinea gura:
- Cucurigu! cucurigu! nu mai zaboviti in pat!
Dar nu apuca sa strige de doua ori, ca se trezi tras de aripi jos de prietenul sau Codita.
- Nu fi necivilizat. Poti canta si in cotet sau pe gramada cu lemne, dar nu sub fereastra
gospodarului! Orice bun si harnic gospodar te aude si de acolo caci pentru el ziua de munca tine de
la cantatul cocosilor pana la culcatul gainilor.
Asa se si spune in popor: "omul harnic se culca odata cu gainile, dar se scoala la cantatul
cocosilor". Numai la oras unii pierd noptile si mai dorm taica pana soarele le bate in geam, caci
copii trebuie sa se duca la scoala. Numai cei mici dorm mai mult ca sa creasca mari si voinici.
- Esti un prieten adevarat, zise cocoselul, de la tine am invatat multe lucruri bune.
- Da, zise Codita, de acum esti un cocos in toata firea, ai gheare, ai cioc puternic, ai grija de cei
mici si apara-i la primejdie. Pandeste mereu cerul cand este senin, ca poate veni uliul si sa ciulesti
urechile la zgomotele noptii caci poate veni hotul, dihorul sau vulpea. Tu trebuie sa dai alarma.
Oricum eu o sa-ti sar in ajutor.
Intr-o zi de vara, la fel de calda ca cea in care el cobora pentru prima oara din cuibar, in timp ce
calca tantos prin curte, observa o umbra si vazu pe cer un uliu ce dadea tarcoale. Dadu alarma si
urmari ca puii sa se ascunda care pe unde apuca. Un pui de rata fugind, calca stramb si cazu. Uliul
se repezi sa-l inhate, dar cocosul nostru atent, ii sari in spate si-l prinse in gheare, lovindu-l
puternic cu ciocul in cap.
La randul sau, Codita veni in fuga si apucandu-l de gat dadu cu el de pamant pana-i sarira penele
si ramase lat. Il lua in gura si se retrase la umbra unei clai de fan ospatandu-se in lege. Apoi, ca
orice caine civilizat, spuse prietenului sau:
- Multumesc pentru masa, esti un cocos adevarat!
Si azi cocosul cel pintenat si cainele Codita sunt buni prieteni.

Mihail Enache (06.09.1931 - 30.04.2005)