Rostul chinurilor nevoinţei

Jean-Claude Larchet

Se cuvine să lămurim care e noima chinurilor nevoinţei, adică a

ostenelilor trupeşti pe care creştinul le ia asupra sa de
bunăvoie - numite de Sfântul Maxim Mărturisitorul „pătimiri de
voie", spre deosebire de „pătimirile fără de voie", adică necazurile
neprevăzute care se abat din senin asupra noastră.

Chinurile acestea, care ţin în chip obişnuit de nevoinţa strict

trupească, sunt foamea şi setea din vremea postirii, lipsirea
de somn în ceasurile de veghe, şi mai cu seamă vlăguirea
trupului prin munci istovitoare ori prin neşedere şi metanii
la vremea rugăciunii, potrivit pravilei călugăreşti. Despre ele
vorbeşte Apostolul Pavel, spunând: îmi chinuiesc trupul meu (I
Corinteni 9, 27); sau: în toate înfaţişându-ne pe noi înşine ca
slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare [...], în osteneli, în
privegheri, în posturi (II Corinteni 6, 4-5); şi încă: în
osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în
sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine (II
Corinteni 11, 27).

Nevoinţa trupească ţinteşte mai multe lucruri.

Cel dintâi este izbăvirea sufletului din nefireasca sa robire

de către trup, scoaterea lui din stăpânirea cărnii şi
întoarcerea lui la cuvenita domnie asupra trupului, pentru
ca şi trupul şi sufletul să se plece Duhului (Sfânt).1

Al doilea - pentru că starea trupului înrâureşte viaţa

sufletului -, stingerea în trup a tot ce este piedică pe calea
duhovnicească şi, dimpotrivă, înflăcărarea a tot ce poate s-
o facă lesnicioasă.2 De pildă, postul şi privegherea potolesc
tulburarea şi nestatornicia cugetelor, aduc linişt(ir)ea
(isihia) sufletului şi înlesnesc concentrarea la rugăciune3;
slăbiciunea pricinuită de postiri şi de muncă, şi de
mulţimea ostenelilor duce la pocăinţă şi smerenie4; prin
post mintea se face sprintenă, iar prin veghere, ageră şi
pătrunzătoare, gata să-şi împlinească lucrările
duhovniceşti.5

Al treilea rost al nevoinţei trupeşti este războirea patimilor şi,

prin urmare, agonisirea virtuţilor.

Aşa cum am văzut, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul,

toate patimile se nasc şi cresc din îndoita pornire a părţii
pătimitoare din sufletul omului căzut, care ba aleargă după
plăcere, ba fuge de durere. Acesteia (părţii pătimitoare din
suflet) i se împotriveşte omul prin nevoinţă, pentru ca să-şi
împuţineze patimile şi, într-un sfârşit, să le stingă cu totul.

Astfel, pe de o parte, nevoinţa trupească slăbeşte şi apoi

spulberă ispita plăcerii, care stârneşte şi îngraşă patimile.
Căci necăjirea trupului potoleşte “partea pătimaşă” a
sufletului6, sleieşte puterea poftei7 şi o stinge8, iar omul
ajunge încet-încet nesimţitor la “chemările cărnii”9,
neispitit de plăcere.

Căci, după cum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul, “partea

poftitoare a sufletului, aţâţată des, aşează în suflet
deprinderea anevoie de clintit a iubirii de plăcere”, pe care
“o tămăduieşte nevoinţa statornică cu postul, privegherea
şi rugăciunea.”10

La rândul său, Avva Talasie Libianul spune că “plăcerea se

stinge prin vieţuire aspră şi prin întristare.”11 Iar Avva
Isaac Şirul zice, tot aşa, că “necazurile şi ostenelile cele de
voie omoară dulcea împătimire a patimilor”, pe care “tihna
le hrăneşte şi le face să crească.”12

Pe de altă parte, nevoinţa trupească războieşte, sleieşte şi

într-un sfârşit taie cu totul din om frica de durere, pentru
că însăşi pătimirea de bunăvoie a chinurilor e biruire a
fricii. Şi aşa se face omul tare în faţa ispitelor iscate de suferinţă,
nedând loc în sufletul său patimilor aduse de frica durerii.
Supunerea de bunăvoie la ostenelile ascezei are un rost
pedagogic13, împlinindu-se astfel ceea ce şi arată înţelesul
cuvântului asceză, adică exerciţiu (askesis).

Aşa sufletul şi trupul sunt deprinse să nu mai fugă de

durere - de vreme ce fuga aceasta naşte atâta amar de
patimi -, ci, dimpotrivă, să o primească cu bucurie (care
nu-i totuna cu plăcerea), pentru ca omul să rămână
nesmintit de ea, nesupus ei şi nepătimitor.

Despre acest îndoit rost al nevoinţei vorbeşte adeseori Sfântul

Maxim Mărturisitorul14; temeiul ei este chipul în care
Hristos a înfrânt în pustie ispitirea cea prin plăcere, iar în
vremea sfintelor Sale patimi, pe cea iscată de durere;
pentru că aşa a biruit El puterile răului, răpindu-le puterea
de a-i mâna pe oameni spre patimi prin momeala plăcerii şi
ţepuşa durerii, strecurate în latura pătimitoare şi
neputincioasă a firii omeneşti celei căzute; iar izbânda Sa a
făcut-o câştig al celor ce se unesc cu El, dăruindu-le harul
de a dobândi şi ei o astfel de biruinţă.15

Se cuvine să spunem, de asemenea, că ostenelile nevoinţei

trupeşti nu se pot măsura cu chinurile pe care ajunge să le
îndure omul căzut în boli şi neputinţe; de aceea se şi
numesc „osteneli", iar nu chinuri.

De altfel, Părinţii îndeamnă la o nevoinţă cumpătată, pentru a

nu slei trupul, răpind astfel sufletului trezvia şi puterile
trebuincioase în lucrările duhovniceşti, ceea ce este în deplin
acord cu cele spuse de noi în încheierea capitolului precedent.16
Trupul slăbit nu-şi poate săvârşi slujirea duhovnicească; de
slăbeşte el, slăbeşte şi sufletul - de care-i strâns legat; ba chiar
împinge la păcat. Că nevoinţa nesocotită mai degrabă aţâţă
patimile decât să le stingă, şi nu înalţă mintea, ci o ţine
prin durere lipită de cele pământeşti. Iar de-i mare chinul, la
nimic altceva nu ia aminte omul.

Sfinţii Grigorie de Nyssa şi Vasile al Ancirei înfăţişează

această primejduire a sufletului.17 Astfel, cel din urmă spune
că: “Dovedit este că, după cum domnia trupului asupra
sufletului împiedică dobândirea binelui, tot aşa,
slăbiciunea lui, când e adică unealta trupească
neputincioasă în a sluji dorinţele sufletului, opreşte din
alergarea către cele bune.”18

Iar Sfântul Grigorie cel Mare învaţă şi el că: “Prin nevoinţă se

omoară păcatele trupeşti, nu trupul. Şi aşa se cuvine
fiecăruia să-şi stăpânească trupul său, cu măsură, ca nici
să nu se răzvrătească, împingându-ne în păcat, nici, lipsit
de vlagă, să nu-şi poată săvârşi lucrările sale.”19
Nu trebuie să uităm niciodată că rostul nevoinţei trupeşti nu-i
altul decât să facă lesnicioasă vieţuirea duhovnicească. Aşa
cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, scopul înfrânării nu-i
împovărarea trupului, ci uşurarea sufletului.20

Orânduită pe acest temei, lucrarea nevoinţei trebuie să se

facă păzind “din ambele părţi dreapta măsură, nici
împovărând cu a trupului îmbuibare mintea, dar nici
făcând-o neputincioasă şi bicisnică; aminte să-şi aducă de
învăţătura cea înţeleaptă, care zice să nu ne abatem nici la
dreapta, nici la stânga (cf. Pilde 4,27).”21 Şi, iarăşi, aşa să
facă, încât “să nu fie nici prisos în mult, nici lipsă în puţinătate
(cf. II Corinteni 8, 15; Ieşirea 16,18)”; “înlăturând lipsa de
măsură, silinţă să-şi dea să adauge ceea ce lipseşte, ca
trupul în pază să fie neatins de orice prisos: nici să nu-l
facă nesimţitor şi desfrânat prin huzur, nici printr-o
înfrânare nemăsurată să nu-l facă bolnăvicios şi slab,
neputincios în ostenelile cu care este dator.”22

Tot aşa îndeamnă şi Vasile al Ancirei, spunând că: „încălecând pe

acesta (trupul), de care suntem legaţi în chip firesc, avem a
alerga pe calea virtuţii nici slăbind hăţurile, nici prea tare
strângându-le. De aceea se cuvine să-i purtăm de grijă".23

(Jean-Claude Larchet - “Dumnezeu nu vrea suferinta omului”,

Editura Sophia)

----------------------

Note:

1. A se vedea Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurtă tălcuire a

rugăciunii Tatăl nostru, CCSG 23, p. 72.
 Această robie după duh o arăta Apostolul când, după ce
spune: îmi chinuiesc trupul meu, adaugă: şi îl supun
robiei (I Corinteni 9, 27). A se vedea şi Avva Isaac Sirul,
Cuvinte despre nevoinţă, 16, 83 (în rom., Filocalia, volum
10, p. 85 şi, respectiv, 374); Avva Dorotei, învăţături
duhovniceşti, II, 14 (în rom., Filocalia, 9, p. 506); Avva
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea
cea după minte, II, 5.

2. Pentru mai multe amănunte referitoare la natura şi scopurile

ascezei trupeşti, a se vedea studiul nostru, Therapeutique
des maladies spirituelles, ed. a IV-a, Paris, 2000, pp.
547-560.
3. Cf. Avva Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoinţă, 27 (ed. rom.,
p. 151); Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se
liniştesc cu evlavie. Al doilea Despre rugăciune, 2.
4. Cf. Apoftegme, N 323; Avva Dorotei, învăţături duhovniceşti,
II, 13, 14); Avva Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 27;
Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc..., II,
2.
5. Cf. Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete..., I, 9!.
6. Cf. Isihie Sinaitul, Capete despre trezvie si virtute, II, 10.
7. Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 47.
8. Cf. Evagrie, Tratatul practic, 15.
9. Cf. Istoria monahilor din Egipt, loan de Lycopolis, 29.
10. Capete despre dragoste, IF, 70.
11. Capete despre dragoste, infrânare şi petrecerea cea
după minte, I, 33.
12. Cuvinte despre nevoinţă, 27. A se vedea şi Nichita
Stithatul, Cele 300 de capete..., 86.
13. Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie,
26, CCSG 22, p. 185: “Dar lucrul cel mai bun este să
ascultăm de legea poruncilor şi să învăţăm a ne stinge
cugetul trupesc prin ostenelile cele de bunăvoie.”
14. A se vedea îndeosebi cele Zece capitole, în care aflăm
esenţa gândirii sale privind acest subiect.
15. A se vedea Răspunsuri către Talasie, 21, CCSG 22, pp.
129-133 şi mai sus, Cap. 5.
16. E drept că aflăm uneori în Vieţile Sfinţilor sau în
Pateric nevoinţe aspre şi chinuiri ale trupului,
întotdeauna însă cu rostul de a spulbera printr-o mare
suferinţă furia unei mari ispite. Astfel de practici sunt
cu totul singulare, nu înseamnă niciodată pedepsire de
sine, ispăşire prin suferinţă ori „satisfacţie" adusă
dreptăţii lui Dumnezeu.
17. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, XXII, 1; Vasile al
Ancirei, Despre feciorie, 8.
18. Op. cit., 10;Cf. 11.
19. Omilii morale la Iov, LXX, 41; Cf. XXX, 18.
20. Despre feciorie, XXII, 1.
21. Ibidem, XXII; Cf. Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt ascetic,
III; PG31.876D.
22. Despre feciorie, 8. Marele nevoitor Arsenie îndeamnă şi
el la dreaptă măsură în Epistola sa (71, 72). A se vedea şi
Talasie Libianul, Capete despre dragoste, înfrânare şi
petrecerea cea după minte.