Într-o noapte întunecoasă, senină, la o locaţie distantă departe de luminile oraşului, cerul

înstelat poate fi văzut în toate splendoarea lui (Fig. 1.1). Este uşor de înţeles cum aceste mii de lumini
pe cer au afectat lumea de-a lungul veacurilor. După Soare, necesar vieţii, Luna, care guvernează cerul
noptii şi schimbă în mod continuu fazele sale, este obiectul cele mai evident pe cer. Stele par să
rămână fixe. Numai niște obiecte relativ strălucitoare, planetele, se mișcă față de stele.

Fenomenele cerului trezit interesul oamenilor mult timp în urmă. Oamenii Cro Magnon au
făcut gravuri în os acum 30.000 de ani, ce pot descrie fazele Lunii. Aceste calendare sunt cele mai
vechi documente astronomice, cu 25.000 de ani mai în vârstă decât scrisul în sine.
Agricultura necesita o bună cunoaștere a anotimpurilor. Ritualurile religioase și prevestirile
erau bazate pe locația corpurilor celeste. Astfel, calcularea timpului a devenit din ce în ce mai precisă,
iar oamenii au învățat să calculeze mișscările corpurilor celeste în avans.
În timpul dezvoltării rapide din sectorul maritim, atunci când cursele se extindeau tot mai
departe şi mai departe de porturile – casă, determinarea poziţiei a prezentat o problemă pentru care
astronomia a oferit o soluţie practică. Rezolvarea acestor probleme de navigaţie au fost cele mai
importante sarcini ale astronomiei în secolele 17 şi 18, atunci când primele tabele precise cu privire la
mişcările planetelor şi alte fenomene celeste eşti au fost publicate. Baza acestor dezvoltări a fost
descoperirea legilor care guvernează mişcările planetelor de către Copernic, Tycho Brahe, Kepler,
Galilei şi Newton.

Cercetările din dimeniul astronomiei a schimbat modul în care omul vede lumea, de la
concepte geocentrice, antropocentrice la un punct de vedere modern al unui vast univers unde omul şi
Pământul joacă un rol nesemnificativ. Astronomia ne-a învăţat scara reala a naturii care ne inconjoară.

Astronomia modernă este ştiinţă fundamentală, motivată în principalde curiozitatea omului,

dorinţa sa de a cunoaște mai multe despre natura si Univers. Astronomia are un rol esențial în
formarea unei imagini ştiinţifice a lumii. "Un punct de vedere ştiinţific al lumii" reprezintă un model al
universului bazat pe observaţii, teorii testate temeinic şi raţionament logic. Observaţiile sunt
întotdeauna un test final a unui model: dacă modelul nu se potriveşte observaţiilor, trebuie să fie
schimbat, iar acest proces nu trebuie să
fi limitat de concepţii sau convingeri filozofice, politice sau religioase .

FIGURA 1.2

1.2. obiecte astronomice explorate

Astronomia modernă explorează tot Universul şi diferitele sale forme de materie şi energie.
Astronomii studiază conţinutul Universului de la nivelul particulelor şi moleculelor elementare (cu
mase de 10-30 kg) la cele
mai mari aglomerări de galaxii (cu mase de 10 kg).
50

Astronomia poate fi împărţite în diferite ramuri în mai multe moduri. Diviziunea poate fi
făcută fie în funcţie de metodele sau de obiectele de cercetare.

Pământul (fig. 1.3) este de interes pentru astronomie din mai multe motive. Aproape toate
observaţiile trebuie să fie făcute prin atmosferă, şi fenomene din straturile superioare ale atmosferei şi
magnetosferei reflectă starea în care e spatiul interplanetar. Pământul este, de asemenea, cea mai
important obiect de comparaţie pentru planetologi.
 Luna este încă studiată prin metode astronomice, deşi astronauţi și nave spaţiale şi au vizitat
suprafața ei și a adus probe înapoi pe Pământ. Pentru astronomii amatori, Luna este un obiect
interesant și ușor de observat.

În cadrul studiului planetelor din sistemul solar, situaţia din anii 1980 a fost aceeaşi ca şi în
explorarea Lunii cu 20 ani mai devreme: suprafeţele planetelor şi a sateliţilor lor au fost cartografiate
de
nave spaţiale sau de satelitții lor, şi nave spaţiale au aterizat pe Marte şi Venus. Acest tip de explorare
a adăugat foarte multe la cunoştinţele noastre cu privire la condiţiile de pe planete. Cu toate acestea
monitorizarea continuă a planetelor, , poatet să fie făcută numai de pe Pământ, şi multe corpuri din
sistemul solar aşteaptă încă nava lor spaţială.

Sistemul Solar este guvernat de Soare, care produce energie în centrul său prin fuziune
nucleară. Soarele este cea mai apropiată stea, şi studiul său ajută la înțelegerea
condiţiilor de pe celelalte stele. Există mii de stele ce pot fi văzute cu ochiul liber, dar chiar şi un mic
telescop dezvăluie milioane dintre ele. Stele pot fi clasificate în funcţie de caracteristicile observate.
Majoritate sunt ca Soarele; noi le numim stele din secvența principală. Cu toate acestea, Unele stele
sunt mult mai mari, gigante sau supergigante, şi unele sunt mult mai mici, pitice albe. Diferite tipuri de
stele reprezintă etape diferite ale evoluţiei stelare. Cele mai multe stele sunt componentele ale
sistemelor binare sau multiple, multe sunt variabile: strălucirea lor nu este constantă.

Printre obiectele mai noi studiate de astronomi se află stelele compacte:stelele neutronice și
gările negre. În acestea, materia e atât de comprimată și câmpul gravitațional e atât de puternic, încât
se folosește teoria relativității a lui Einstein pentru a descrie materia și spațiul.

Stele sunt ca niște puncte de lumină într-un spațiu aparent gol. Totuşi, spaţiul interstelar nu
este gol, ci
conţine nori mare de atomi, molecule, particule elementare şi praf. Materie nouă este injectată in
spatiul interstelar de către stele ce erup şi explodează; în alte locuri, noi stele sunt formate din
contractarea norilor interstelari.

Stelele nu sunt uniform distribuite în spaţiu, ci formează concentraţii, grupuri de stele. Acestea
constau în stele născute aproape una de cealaltă, iar în unele cazuri, rămase împreună de miliarde de
ani.

Cea mai mare concentraţie de stele de pe cer este Calea Lactee. Este un sistem masiv stelar, o
galaxie, constând din peste 200 de miliarde de stele. Toate stelele vizibile cu ochiul liber aparţin Căii
Lactee. Lumina trece prin galaxia noastră în 100.000 de ani.

Calea Lactee nu este singura galaxie, ci una dintre aproape nenumărate altele. Galaxii
formează adesea grupuri de galaxii, iar aceste grupuri pot fi reunite în supergrupuri. Galaxiile sunt
văzute la toate distanțele ce pot fi observate de noi. Cel mai departe putem vedea quasari – lumina
celor mai îndepărtați quasari pe care îi vedem acum a fost emisă când Universul era la o zecime din
vârsta sa actuală.

Cel mai mare obiect studiat de către astronomi este întregul Univers. Cosmologia, odată
domeniul teologilor și a filosofilor, a devenit subiectul teoriilor fizice și a observațiilor astronomice
concrete.

Printre diferitele ramuri ale cercetării, sfericală sau pozițională, astronomia studiază sistemul
de coordonate ale sferei celeste, schimbările lor și poziția aparentă a corpurilor celeste pe cer.
Mecanica celestă studiază mișcarea corpurilor din sistemul solar, din sisteme stelare, galaxii și grupuri
de galaxii. Astrofizica se ocupă de proprietățile fizice ale corpurilor celeste, folosind metode de studiu
din fizică modernă. Astfel aceasta deține un loc central în aproape toate ramurile astronomiei. (Tabel
1.1).

Astronomia poate fi împărțită în arii diferite, în funcție de lungimea de undă folosită în

observații. Putem vorbi astfel de astronomie radio, infraroșie, optică, ultravioletă, raze X sau
astronomie gamma, în funcție de ce lungimi de undă ale spectrului electromagnetic sunt folosite. În
viitor, vor putea fi observate și lungimi de undă neutronice și gravitaționale.

TABEL 1.1

1.3. scara Universului

Masele și mărimile obiectelor astronomice sunt de obicei enorm de mari. Dar pentru a putea
înțelege proprietățile lor, trebuie studiate cele mai mici componente ale materiei, molecule, atomi și
particule elementare. Densitățile, temperaturile și câmpurile magnetice în Univers variază în limite
mult mai mari decât se poate măsura în laboratoarele de pe Pământ.

Cea mai mare densitate naturală întâlnită pe Pământ este de 22500kgm-3(osmiu – Os), pe când
în stele neutronice densitățile posibile sunt de ordinul 10-18. Densitatea în cel mai bun vid obținut pe
Pământ este de doar 10-9 kgm-3, dar în spațiul interstelar densitatea gazului poate fi 10-21kgm-3 sau
chiar mai puțin. Acceleratoarele moderne poate oferi particulelor energii de ordinul 10 12electron Volți
(eV). Razele cosmice din cer pot avea energii de peste 1020 eV.

A durat foarte mult pentru om să înțeleagă vasta dimensiune a spațiului. Deja Hipparchos, în
secolul 2 d.HR. a obținut a valoare rezonabil de corectă pentru distanța până la Lună. Scara sistemului
solar a fost stabilită împreună cu sistemul heliocentric în secolul 17. Primele măsurători ale distanțelor
stelare au fost făcute în anii 1830, iar distanțele până la galaxii au fost determinate de abia în anii
1920.

Putem să ne facem o idee despre distanţele implicate (fig. 1.4), luând în considerare timpul
necesar pentru ca lumina să călătorească de la o sursă la retina umană ochi. Este nevoie de 8 minute
pentru lumină să călătorească de la Soare, 25 ore de la Pluto și 4 ani de la cea mai apropiată stea. Nu
putem vedea centrul Căii Lactee, dar multiplele grupuri globulare din jurul Căii Lactee sunt la
aproximativ aceeași distanță. Durează aproximativ 20000 ani pentru lumină să călătorească de la
grupurile globulare din Fig 1.5 La Pământ. Durează 150000 ani să parcurgă distanța de la cea mai
apropiată galaxie, Norul Magelan, văzută pe cerul sudic (Fig. 1.6).

Fotonii pe care îi vedem acuma și-au început călătoria când omul de Neanderthal locuia pe
Pământ. Lumina venind de la galaxia Andromeda din cerul nordic are originea de acum 2 milioane de
ani. Aproximativ în același timp a apărut primul om care a utilizat unelte, Homo habilis. Cele mai
îndepărtate obiecte cunoscute, quasarii, sunt așa de departe, încât radiația lor văzută acuma pe Pământ
a fost emisă înainte să existe Soarele sau Pământul.