Romanul de debut, „Întâmplări în irealitatea imediată” prezintă, prin vocea

naratorului, folosind tehnica rememorării, o copilărie şi o adolescenţă trăită sub

imperiul obiectelor. Hipersensibil, construieşte o realitate fantastică pe care o
resimte mai ales la nivelul simţurilor, trecând de la senzaţia de leşin prin
parcurgerea unor „locuri rele” şi până la sentimentul dedublării sub influenţa
separaţiei dintre existenţă şi conştiinţa de sine. În acest roman naratorul se simte
prizonierul materiei.

Incadrat in literatura autenticitatii subiective, practicata cu obstinatie in epoca

interbelica, romanul “Intamplari in irealitatea imediata” se revendica si unei alte
tendinte a romanului romanesc, si anume aceea a aspiratiei catre un "realism
fantastic", dimensiune romanesca ce-l apropie oarecum de F. Kafka. Desi aflat la
primul sau roman, M. Blecher ni se dezvaluie ca un scriitor pe deplin format,
stapan pe mijloacele de expresie ale romanului modern, tip document sufletesc.

Condensand in materia sa epica pagini de viata terifianta, intamplarile rezuma -

asa cum s-a observat - "o criza de identitate". Ea se integreaza perfect in mai
amplul proces de formare a unei personalitati, pentru care copilaria si adolescenta
reprezinta momentele cheie ale conturarii ei. Aceste etape ale devenirii se
constituie si ca procese de descifrare a realitatii, a esentelor tainuite si difuze ale
lucrurilor. Realitatea devine ea insasi un personaj care intra in relatie cu eroul,
obligan-du-l sa-l inteleaga, sa-l perceapa asa cum este. Numai ca sensibilitatea
exacerbata si imaginatia copilului - si mai tarziu a adolescentului -interpreteaza
si percepe lumea intr-un mod propriu, insolit, dezbracand-o de datele banale,
nesemnificative, si transformand-o intr-o altfel de realitate, o realitate absurda,
halucinanta, cu alte cuvinte intr-o "irealitate imediata". "Aceasta este - asa cum
afirma Eugen Ionescu - realitatea fantastica a lucrurilor; aceasta realitate, care
este si ea o aparenta, este totusi mai apropiata de realitatea ultima, esentiala,
decat realitatea cotidiana ametafizica, banala, care il chinuieste pe erou".

Revenind la fragmentul antologat sa aratam mai intai ca - la o lectura mai atenta

- descoperim toate datele estetice ale discursului narativ blecherian. Scris la
persoana intai, el dezvaluie un anumit tip de relatie intre narator-personaj si
autor. in acest caz, naratorul descrie propria sa experienta de viata prin
intermediul unor secvente succesive de observatii care starnesc interesul mai ales
prin insolitul lor. Cat priveste pozitia esantionului ales in economia romanului, el
se situeaza in prima treime a cartii, formand materia epica a secventelor de
inceput ale romanului.
Discursul narativ este confesiv, dezvaluind datele unei sensibilitati iesite din
comun mai ales prin modul original de perceptie a realitatii. Copil fiind, naratorul
vede realitatea ca pe un "spatiu blestemat", care-i provoaca tulburari si crize
psihice. El devine "invidios" pe oamenii din jurul sau despre care crede ca sunt
"inchisi hermetic" in imbracamintea lor si nu suporta disconfortul de a se simti
tiranizati de obiectele din jur. "Ei traiau prizonieri sub pardesiuri si paltoane, dar
nimic din afara nu-i putea teroriza si invinge, nimic nu patrundea in minunatele
lor inchisori". El, in schimb, se simte agresat de obiectele din jur care-i ultra-giaza
sensibilitatea: "Intre mine si lume nu exista nici o despartire. Tot ce ma inconjura
ma invada din cap pana in picioare, ca si cum pielea mea ar fi fost ciuruita". Acest
fapt ii da eroului senzatia ca viata / lumea isi prelungeste in sensibilitatea sa -
intocmai ca niste tentacule - intreaga ei dimensiune, ca nu se poate sustrage
faptului "ca traiam in lumea pe care o vedeam".

Ceea ce apare paradoxal pentru eroul aflat de abia la varsta copilariei este faptul
ca aceste "crize" (cum le denumeste el) apartineau deopotriva si lui si locurilor
unde se petreceau. Este evident faptul ca eroul da dimensiuni noi realitatii,
descoperind si alte sensuri ale acesteia. Pe de alta parte, sa notam ca scriitorul
poseda o extraordinara capacitate de a scoate din banalul existentei, din
imponderabilele lumii comune, senzationalele detalii ale unui univers ascuns
ochiului obisnuit. Aceasta lume l-a preocupat intotdeauna pe autorul Inimilor
cicatrizate. "Irealitatea si ilogismul vietii - ii scria Max Blecher lui Sasa Pana - nu
mai sunt de mult pentru mine vagi probleme de speculatie intelectuala: eu traiesc
aceasta irealitate si evenimentele ei fantastice (). Idealul scrisului ar fi pentru
mine transpunerea in literatura a inaltei tensiuni care se degaja din pictura lui
Salvador Dali. Iata ce as vrea sa realizez - dementa aceea la rece, perfect lizibila
si esentiala."
Reamintim ca in fragmentul supus analizei realitatea e investita cu datele unui
erou, ale unui personaj. Naratorul dezvaluie faptul straniu ca "locurile" despre
care vorbea contineau o doza de "rautate personala", iar ceea ce facea aceasta
lume de nerecunoscut era si faptul ca aceste "locuri se aflau ele insele in transa".
Asa i se prezentau eroului unele camere care aveau o melancolie deosebita a
"nemarginitei lor singuratati"", melancolie ce i se transmitea si lui, provocandu-i
o noua criza. Cu toate acestea, copilul crede, uneori, ca locurile sunt inofensive,
ca nu-i pot provoca traume deosebite, fapt ce-I pune la adapost de noi experiente.
Acest fapt ii produce o revelatie, si anume ca toate manifestarile lumii sunt
imperfecte, confuze si labile. "Simteam vag ca nimic in lumea asta nu poate
merge pana la capat, nimic nu se poate desavarsi. Ferocitatea obiectelor se epuiza
si ea. in felul acesta se nascu in mine ideea imperfectiei oricaror manifestari in
lumea asta, fie si supranaturale."

Inainte sa trecem la secventa urmatoare, sa ne oprim atentia asupra discursului

narativ si a mijloacelor estetice folosite pana acum. Sa remarcam mai intai ca -
nutrita din biografie si jurnal - proza lui Max Blecher se revendica in egala masura
si din suprarealism. Criticul Radu G. Teposu observa in cartea sa Suferintele
tanarului Blecher ca "pentru a nu ramane in cadrul anecdotei pure, experienta isi
reclama forma potrivita, care, in cazul de fata, e proiectarea ei in teribile scenarii
ale iluziei, deprimant-fastuoase - innorate de palpairile mortii, ostentative la
modul decadent, scenarii care stilizeaza disperarea, inaltand-o la rang de
perplexitate". Apoi, un alt fapt care atrage atentia imediat este rafinamentul
discursului, intelectualizarea lui si capacitatea deosebita de nuantare si analiza a
starilor psihologice. Sub aparenta unei simplitati a limbajului se ascunde rara forta
de captare a realitatii in fictiune, dar nu a unei realitati exterioare, materiale, ci a
uneia interioare / sufletesti. Sa mai amintim si faptul ca in cazul lui M. Blecher,
intre opera sa si evenimentele biografice exista o stransa interdependenta, opera
absoarbe datele acestei vieti in asa masura, incat avem dimensiunea exacta a
mitologiei spiritului blecherian.
Sub raport strict artistic, esantionul analizat nu dispune de o gama variata de
procedee estetice si figuri de stil. Observam totusi - ca procedee generice -
personificarea realitatii si hiperbolizarea ei, fapt ce duce la perceperea acesteia -
asa cum spuneam - ca un personaj: "Tot ce ma inconjura ma invada din cap pana
in picioare"; "Lumea isi prelungea in mine in mod natural toate tentaculele";
"unele din aceste locuri contineau o rautate a lor «personala»" etc. Evocarea se
face la timpul trecut, timp specific rememorarilor (predomina imperfectul si
perfectul compus).

Evocarea copilariei, a crizelor varstei si a comportamentelor bizare continua in

aceeasi nota confesiva, nuantand la maximum trairile si senzatiile eroului.
"Irealitatea imediata" este perceputa si supusa unor ritualuri stranii. Spre
exemplu, naratorul marturiseste ca, ori de cate ori pleca de acasa, revenea pe
acelasi drum pentru ca lucrurile sa nu ramana "iremediabil legate" de el. Explicatia
pe care o ofera eroul este urmatoarea: "Daca, plecand de-acasa si mergand pe
drumuri diferite, reveneam intotdeauna pe urma pasilor mei, asta o faceam
pentru ca sa nu descriu cu mersul meu un cerc in care sa ramaie inchise case si
copacicaci obiectele stranse in nodul umbletului ar fi ramas pe veci iremediabil si
adanc legate de mine".

Tot astfel, si pe timp de ploaie eroul se ferea sa atinga pietrele din cursul
suvoaielor de apa, "pentru a nu adauga nimic la actiunea apei si pentru a nu
interveni in exercitarea puterilor ei elementare."
in fine, eroul are si un remediu pentru "crizele" sale: focul iscat de chibriturile pe
care le purta intotdeauna la el. Acesta era singurul care putea purifica totul. Cu
trecerea timpului, crizele au disparut de la sine, dar naratorul a purtat intotdeauna
amintirea lor puternica.
Intrat in adolescenta - scapat de crizele care il chinuiau permanent -eroul constata
cu disperare ca lumea din jur se afla sub semnul unei inutilitati adanci, iar starea
sa de disperare a ramas aceeasi.
Sa incheiem remarcand ca aceasta secventa narativa are un pronuntat caracter
"fantastic". Sunt introduse aici cateva simboluri ce tin de o lume supranaturala:
ritualul, apa, focul. Ele nu au insa rolul de a ilustra dimensiunea unei lumi cu
adevarat fantastice, ci de a releva mai pregnant modul original de perceptie a
realitatii de catre eroul narator servind ca girant al unei lumi imaginate de mintea
unui copil.
Cu siguranta, nu exista in literatura romana un prozator cu o mai acuta perceptie
a realitatii, cu o mai mare si ascutita forta analitica a infinitezimalului sufletesc,
dar si cu o mai mare putere de intelegere a fiintei umane aflate in situatii-limita.