UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSODIE

REFERAT

ROMÂNII DIN CROAȚIA

A elaborat:
Vitalie Băbălău,
student, an III, Istorie

A verificat:
Ion Eremia,
dr. hab.

1
CHIȘINĂU 2013

2
 CUPRINS:

INTRODUCERE ............................................................................................................................. p. 3

ROMÂNII DIN CROAȚIA, DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA ................ p.

5

ROMÂNII DIN CROAȚIA, DIN SECOLUL AL XIX-LEA PÂNĂ LA 1945 ............................ p. 8

ROMÂNII DIN CROAȚIA LA ETAPA ACTUALĂ .................................................................... p.12

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................ p. 15

3
 INTRODUCERE

Deși, în Croația nu este exclus să se fi oprit și câțiva români, din cei care au plecat din România,
Republica Moldova sau alte spații locuite re români după 1990-1991, totuși, atunci când ne referim la
românii din această țără, ne gândim la istro-români, „băiași” și la „vlasii” din Dalmația deja dispăruți.

Istro-românii
Una din comunitățile românești este reprezentată de către istro-români, un mic grup etnic, cu o
populație autohtonă nu mai mare de 1250 - 1500 vorbitori de limbă română, deși situați izolat și la
distanță, într-o masă de slavi, ei au știut, secole întregi, să-și păstreze identitatea de neam, de limbă și de
tradiție. Iată de ce, originea, istoria, limba și tot ce ține de cultura lor, a intrat în atenția a numeroși
istorici, lingviști, filologi, etnografi și folcloriști din întreaga lume.
Așezați într-o regiune extrem de săracă, din partea central-estică a Peninsului Istria, care astăzi
aparține Croației, puținii locuitori de aici care au fost capabili de acest adevărat miracol au dus
întotdeauna o viață grea.
După procesul de romanizare balcanică în care au intrat în secolele I și II p. Chr., cei din
Peninsula Istria au făcut față invaziei slavilor și apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor și alte
stăpâniri, cum ar fi cea austro-ungară, comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a pus pe cei din acest
teritoriu la grele încercări și de aceea mulți dintre ei au plecat în Italia sau mai departe.
Așa se face că mulți dintre membrii acestei mici comunități românești au fost nevoiți să ia calea
pribegiei. Peste 500 dintre ei s-au stabilit la New York, iar câteva zeci au ajuns în Australia. O situație ca
aceasta, pe lânga multe altele, poate explica ușor cum se face ca, din cei peste 5000 de membri cât
număra această comunitate românească la începutul secolului XX, astăzi nu mai sunt decât în jur de
1250 – 1500.1
De altfel, multi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune și cu interes asupra întrebărilor ce
se pun pe seama acestor comunități, au ajuns la concluzia că aceasta a fost fondată pe o colonie romană
(P. Kandler) și că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo
Taglavini).2
Un interes deosebit l-au arătat istro-românilor și români ca Gh. Asachi, I.H. Rădulescu, V.A.
Urechia, Ioan Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Pușcariu, T.T. Burada, Vlad Bejan și Emil Petru Rațiu.

1 Ion GHERMAN. Românii din Croația (Istro-Românii). «Romanii din jurul Romaniei», Bucuresti, 2003 p.485
2 Ibidem, p. 486

4
 „Băiașii”
O altă comunitate românească din Croația este reprezentată de „băiași”, care se presupune că ar
fi la origine din zona minieră a Transilvaniei. Astăzi, se presupune că ar fi aprox. 50.000 persoane, ce
locuiesc în regiunea Medimure la nord de Zagreb. Au și o organizație a lor „Uniunea Democrată a
Românilor din Croația” cu sediul la Pripislavac. Însă, spre deosebire de istro-români, recunoscuți drept
minoritate națională, guvernul croat evită să-i recunoască și pe băieși, impunându-i să se considere
romi.3

„Vlasii” de pe coasta dalmată

A treia comunitate, deja practic dispărută, au fost românii din Dalmația. Urmele lor au rămas în
documentele vremii, dar și în folclorul dalmat, în special prin sfântul Vlasie („Sveti Vlaho”), ce a scăpat
în anul 972 oarșul Ragusa, Dubrovnikul de azi, de la nimicire. De atunci, „Sveti Vlaho” este cinstit ca
protector al orașului. Chipul său, cu barba lungă pe piept și mitra bogată, a rămas ca efigie pe sigiliul de
stat al Ragusei (republică între 1272-1808) și pe monedele emise de ea, până când Napoleon a cucerit și
desființat micul stat-oraș de pe malul Mării Adriatice.4

3 Vlad BEJAN. Declinul și dispariția unor comunități românești. Iași, 2006 , p. 74-75
4 Sveti Vlaho - Sfantul vlahilor din Croatia. http://www.formula-as.ro/2011/999/spiritualitate-39/sveti-vlaho-sfantul-
vlahilor-din-croatia-14551 (ultima accesare 22.01.2013)

5
 ROMÂNII DIN CROAȚIA, DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Istro-românii
Prezența romană pe teritoriul actual al peninsulei Istria este atestată pentru prima dată în anul 27
a. Chr. În schimb, prima atestare documentară a unei comunități vorbitoare de limbă romanică, datează
de la 1064 în care Henrich al IV-lea al Germaniei donează câteva sate unui vasal. La fel din secolul al
XI-lea regăsim un act ce menționează două comune, „Castrum Martinum” și „Castrum Letai”, conduse
de administratori locali.5
La 1181, în actele mănăstirii Aquilea, consemnăm prezență românească, numiți nigri-latini. De
asemenea și pe insula Krk, în două documente de la 1321, respectiv 1328.6
Un alt document de la 1430 ne comunică că satele „Susnevitza” și „Letai” au instrat în posesia
familiei Gutenek, pentru ca la 1615, acestea să fie stăpânite de familia Barbo.7
În documentele medievale din această perioadă, românii din aceste teritorii sunt numiți „olahi”
de către unguri, „morlaci/morlachi” de către venețieni și „walachen/morlaken” de către austrieci. Regele
Ungariei, Matei Corvin îi citează drept „olahi ai noștri”.8
Istoricul triestin Manarutto, cunoscut ca Fra Irineo della Croce, scrie la 1698 că valahii locuiau
până la porțile Triestului, la Opicina, Trebiciano și Gropado, că „aveau o limbă proprie a lor, similară
limbii române și se numesc între ei rumeri”.9
La 1748, peninsula Istria deja intră în componența Austriei, iar Maria Tereza, în urma reformei
administrative, reunește toate satele românești, având drept centru localitatea Bellai.10

„Vlasii” de pe coasta dalmată

Pe coasta dalmată, un document de la 1070 menținează satul „Vlasici”, locuitorii căruia au fost
atrași din zonele muntoase ale Bosniei și Hertzegovinei de economia înfloritoare de pe litoralul Mării
Adriatice. În secolul al XIV-lea, aceștea au organizare proprie („jus vallachorum”), având clerici, cneji,
vlădică și voevod. Pătrund cu reprezentanți și în ierarhia bisericească, avându-l menționat la 1715 pe
Adam Balthazar Carcelin.11
În volumul "Cinci conferințe despre Veneția" (1926), N. Iorga notează că „vlahii erau așa de buni
luptători, încât formau trupele de elită ale Imperiului Bizantin și au ajuns până în Asia Mică, pentru
apărarea teritoriului în fața năvălirilor turcești”.12
5 Vlad BEJAN. Istro-românii. Iași, 1998, p. 25-26
6 Ibidem, p. 28
7 Ibidem, p. 26
8 Ibidem, p. 28-29
9 Ibidem, p. 29
10 Ibidem, p. 26
11 Vlad BEJAN. Declinul și dispariția unor comunități românești. Iași, 2006, p. 72-73
12 Sveti Vlaho - Sfantul vlahilor din Croatia. http://www.formula-as.ro/2011/999/spiritualitate-39/sveti-vlaho-sfantul-
vlahilor-din-croatia-14551 (ultima accesare 22.01.2013)

6
 Ragusa era în evul mediu o cetate a vlahilor. Dalmația întreagă, componentă a Imperiului
Bizantin, era un punct de întâlnire a romanității răsăritene, a vlahilor, cu cea apuseană, italienii, veniți
aici cu timpul - așa cum arăta etnologul și folcloristul Teodor T. Burada (în cartea "Puncte extreme ale
spațiului etnic românesc"), citând cronica presbiterului Diocleate (1874).13
În vremea aceea, Ragusa era locuită de populația de origine romanică (stră-românii), în vreme ce
slavii locuiau în Dubrava, la câțiva kilometri distanță. Abia din secolul al XIV-lea, vlahii și slavii au
început să se amestece, iar odată cu cucerirea și desființarea statului raguzan de către Napoleon (1808),
asimilarea vlahilor de către croați se desăvârșește, mai ales prin intermediul Bisericii Catolice, la care
românii au trecut pentru avantaje politice și economice. Până atunci, vlahii erau toți ortodocsi și își
păstraseră limba, după cum menționează diferite hrisoave medievale, citate de Burada.14
În "Cinci conferințe despre Veneția" (1926), N. Iorga notează că „până spre finele secolului al
XVII-lea, zona Ragusei era plină de vlahi, care vorbeau o limbă românească foarte veche”, dar că în
zilele când a vizitat el orașul, vlahii fuseseră deja slavizați.15
Și Burada, și Iorga, afirmă că românii din Dalmația se ocupau mai ales cu creșterea oilor - fiind
foarte apreciați pentru brânza lor, "Caseus vlachicus" (cașul românesc), care, într-o vreme, a fost folosit
ca mijloc de plată pe lângă monedă -, și cu caraușia - duceau caravane comerciale, trase de cai, spre și
dinspre Ragusa, în alte țări. Pe de altă parte, dacă Ragusa i-a ținut departe de zidurile ei pe slavi, secole
întregi, n-a acceptat niciodată, nici dominația venețienilor - deși a fost, pentru o scurtă perioadă, sub
suzeranitatea Serenissimei Republici -, pentru că s-a considerat un oraș de latinitate orientală, atât prin
originea etnică, cât și prin credință. Un oraș vlăhesc. De altfel, Ragusa a avut strânse legături cu Țara
Românească, despre care se face vorbire în "Cronicile Ragusei". În aceste documente este consemnată și
prezența în oraș, în anumite momente, a prințului Petru Cercel precum și a prințului Ioan, nepotul lui
Mircea cel Bătrân, care a avut și posesiuni în Dalmația. De asemenea, la 1397, Republica Ragusa
încheia o alianță cu Țara Românească.16

„Băiașii”
Până în prezent se cunosc foarte puţine lucruri despre românii din nordul Croaţiei. O monografie
sau o descriere a acestora încă nu există. Totuşi şi în aceasta parte a Croaţiei există grupuri de români,
deşi ei nu formează o comunitate compactă.
Despre înflorirea elementului de sorginte latină pe râul Sava şi în Srem ne relatează istoricul sârb
M. G. Milicevici. El aduce dovezi că aici s-au născut câţiva împăraţi romani.17
Referitor la originea actualilor români din nordul Croaţiei, care îşi mai cunosc limba maternă

13 Ibidem
14 Ibidem
15 Ibidem
16 Ibidem
17 Dorin LOZOVANU. Românii de lângă noi - uitați de țara mamă. Populaţia româneascã din Peninsula Balcanică.
Studiu uman geographic. Românii din Croaţia. http://www.opiniateleormanului.ro/?p=4134 (ultima accesare 21.01.2013)

7
aproape că nu există studii.
După părerea autorului Dr. Dorin Lozovanu, nu este neapărat ca toţi românii din nordul Croaţiei
sa aibă aceiaşi origine, pentru că şi zonele locuite de ei sunt la distanţe considerabile una faţă de alta.
Cel mai probabil este că românii din regiunile Mediumurje (Megiumurie), Ivanscica (Ivanşciţa),
Bilogora şi Moslavina se trag de la grupurile de mineri, lemnari şi meşteşugari aduşi în timpul
Imperiului Austro-Ungar din Transilvania şi Banat. Această opinie este confirmată şi de etnonimul de
„băieşi” / „băiaşi” pe care aceştia l-au căpătat.18
Cel mai devreme au sosit aici în secolul XVII, dar puţinele date istorice care relatează acest fapt
se referă la secolele XVIII şi XIX. Cel mai probabil, este faptul că au fost mai multe valuri de colonizare
a românilor în nordul Croaţiei, numeric aceştia nefiind atât de semnificativi. Ţinând cont de extinderea
Imperiului Habsburgic, este cunoscut faptul unor asemenea deplasări de populaţie. Această comunitate
românească poate fi asemuită cu grupurile de cehi, polonezi, slovaci sau italieni din România, îndeosebi
de pe teritoriul Transilvaniei, Banatului sau Bucovinei, care au o origine în mare parte asemănătoare cu
a românilor băiaşi, venind ca grupuri entice specializate în anumite activităţi, în special ca mineri,
lucrători la cariere de piatră, la extragerea sării sau ca muncitori forestieri.19
În trecut, probabil, că au fost şi grupuri de păstori români, care au ajuns în Slovenia şi Austria,
aceştia venind fie dinspre est, fiind astfel daco-români, fie dinspre sud şi sud-vest, care erau ori
descendenţii populaţiei romanizate din Dalmaţia şi Bosnia, ori păstori aromâni. Dr. Lozovanu crede că
aceştia nu au ajuns să aibă un rol la formarea vorbitorilor actuali de limbă română, pentru că au fost în
mare parte asimilaţi înainte ca să vină grupurile de români “băiaşi”.20
O altă origine o au românii din regiunea Baranja, Slavonia şi Srem. Aceştia sunt veniţi chiar
înainte de secolul XVIII, mulţi fiind asimilaţi încă de atunci. Originea lor este din Banat şi chiar
Muntenia vestică, de unde au ajuns ca păstori în partea estica a Croaţiei. Ca mărturie sunt unele
toponime, de nivel local şi antroponime.21

18 Ibidem
19 Ibidem
20 Ibidem
21 Ibidem

8
 ROMÂNII DIN CROAȚIA, DIN SECOLUL AL XIX-LEA PÂNĂ LA 1945

Istro-românii
În secolul al XIX-lea în satele istro-române de la nordul şi sudul Muntelui Maggiore, se ducea un
intens proces de slavizare, aceştia neavând şcoli în limba română, slujba se oficializa în limba croată, iar
de la datinile şi obiceiurile reprezentative lor, erau opriţi de către autorităţile locale în special de către
preot. Ei „nu au biserică proprie a lor în care preoţii să le zică în limba lor rugăciuni; cu toţii aparţin
ritualului catolic şi au fost nevoiţi să primească preoţi catolici croaţi”. 22 Aceste aspecte sunt surprinse
încă din anul 1857 de către Ioan Maiorescu primul român care ajunge în Istria şi constată aceste realităţi
dure în care trăiesc istro-românii. Lui îi aparţine iniţiativa creării într-o modalitate sau alta a unor şcoli
naţionale în ţinuturile istriene, iniţiativă continuată de Gheorghe Asachi, Teodor Burada, Sextil Puşcariu
s.a.
Conştienţi de pericolul slavizării, istro-românii au căutat în diferite timpuri, mijloace prin care să
se opună pericolului slavizator. În anul 1887, un număr însemnat de istro-români fac recurs la Dieta
provincială din Parenzo (capitala Istriei), printr-un apel redactat în limba italiană, prin care cereau să li
se deschidă şcoli, în care să se poată şi ei instrui în limba maternă, ca şi alte popoare din Imperiul
Austriei. Apelul istro-românilor apare publicat în ziarul „Giovine pensiero” aceştia cerând aprobarea
înfiinţării unei şcoli cu predare în limba română. Majoritatea croată din Dietă a respins această cerere ca
şi altele ulterioare făcute în mod repetat cu sprijinul unor italieni, inclusiv a unor deputaţi ai acestora din
Dietă.23
Ca urmare a unui demers firesc, ar fi trebuit ca Guvernul să constituie o şcoală română. Acest
lucru nu se va întâmpla datorită împotrivirii administraţiei sârbo-croate, căreia nu i-a trebuit o şcoală
română. În urma opoziţiei venită din partea administraţiei sârbo-croate, s-a trimis o comisie la faţa
locului tocmai pentru a dovedi naţionalitatea şi limba istro-românilor. În urma unor „anchete”
desfăşurate în localitatea Suşnieviţa, s-a dovedit oficial că oamenii cer şcoală croată şi nu română.
Presiunile venite din partea autorităţilor locale asupra locuitorilor i-au făcut pe aceştia să renunţe la visul
lor de a avea o şcoală şi de a-şi exprima liber identitatea şi apartenenţa la latinitate, mai precis la
originea lor românească. 24
În anul 1900 la iniţiativa tot a unui italian şi anume dr. Ubaldo, deputaţii votează din nou pentru
deschiderea şcolii în Suşnieviţa, însă soarta se repetă, guvernul pretinzând şcoală sârbo-croată, având ca
argument faptul că oamenii cer şcoală slavă nu românească. Guvernul va fi sprijinit financiar de către
Societatea „Sfinţii Chiril şi Metodiu” în ridicarea la Suşnieviţa a unei şcoli croate, care va fi deschisă în

22 Ștefan DAMIAN. Români nord-dunăreni în Istria, la începutul secolului XX. „Orizonturi culturale”, anul II, nr. 11,
noiembrie 2012. http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Stefan-Damian.html (ultima accesare 22.01.2013)
23 Ibidem
24 Elena Ramona POTOROACĂ. Demersurile realizării primei şcoli româneşti în Istria. http://www.unspe.com/prima-
scoala-romaneasca-din-istria (ultima accesare 20.01.2013)

9
anul 1905 sub egida preotului catolic de acolo, ce a făcut eforturi în mare parte zadarnice de a-i atrage
pe români.25
Aceste eforturi de slavizare a românilor din Istria venite din partea autorităţilor croate nu au fost
ignorate de cercetătorii români, care odată ajunşi printre ei încearcă să-i ajute în procesul de păstrare a
limbii, prin incitare la dialoguri în limba lor, chiar dacă erau timoraţi de o posibilă apariţie a preotului,
precum şi prin dorinţa de a lua copii din localităţile respective şi de a-i aduce în România la studii,
pentru ca la întoarcere să-i înveţe pe aceştia limba română. Astfel de demersuri au venit din partea mai
multor „călători” români în Istria, însă singurul care reuşeşte să aducă un copil la studii în România este
profesorul Teodor Burada.26
În anul 1891, Teodor Burada pleacă din Suşnieviţa luând cu el pe copilul Andrei Glavina, pe care
îl va da la şcoală în Iaşi. Reîntors în Istria în anul 1893, cu gândul de a mai aduce şi alţi tineri la
învăţătură în România, Burada rămâne plăcut surprins de numărul mare de istro-români care vor să-şi
dea copiii la învăţătură, chiar dacă le era greu să se despartă de ei, şi nici nu cunoşteau locurile unde
ajungeau aceştia, decât din povestirile auzite de la cei care ajungeau din România în acele locuri
îndepărtate. În cele din urmă locuitorii hotărăsc ca să plece la Iaşi Matei Glavina, tatăl tânărului care era
deja acolo, atât pentru a vedea oraşul din care venea profesorul, cât şi „oamenii din acel oraş, şcoala
unde învaţă băiatul, precum şi dacă acolo e biserică de legea lor”. Matei Glavina este dus mai întâi să
viziteze Bucureştiul, apoi la Iaşi, locul în care fiul său studia şi unde totul era exact după cum descrisese
profesorul Burada în convorbirile cu locuitorii din Istria. Pentru a-i încuraja şi pe alţi părinţi în a-şi da
copiii la studii, acesta îl trimite pe Andrei împreună cu tatăl lui câteva zile în locurile natale „ca să-l vadă
locuitorii, şi să spuie el singur cu gura lui, cât de bine era îngrijit la şcoală nelipsindu-i nimic”27
Aflând de intenţia lui Burada, de a lua copiii la studii, autorităţile locale, în special preotul slovac
Flegar, începe să ducă o adevărată politică de denigrare la adresa sa. În tot acest timp Burada reuşeşte să
convingă câteva familii din satele din jurul Suşnieviţei să lase copiii să plece cu el. Încercarea lui a fost
zadarnică, deoarece cel pe care îl luase cu el în România, Matei Glavina, şi a cărui copil era la şcoală
românească s-a aliat cu preotul, sub puternice presiuni şi s-a întors împotriva lui, fiind denunţat
autorităţilor că vrea să fure copiii. Arestat fiind, iar copiii trimişi acasă, Burada le explică autorităţilor că
are consimţământul părinţilor în ai lua în România cu un singur scop de „a învăţa carte românească”.28

Viața și activitatea lui Andrei Glavina

Andrei Glavina s-a născut la 30 martie 1881, în localitatea Suşnieviţa într-o familie modestă de
români. Fiind un copil inteligent şi plin de vioiciune, la vârsta de 10 ani, Andrei îl impresionează pe
Teodor Burada, care îl sprijină în formarea sa, susţinându-l la studii în Iaşi unde îl înscrie la Institutele
Unite, iar mai apoi la Blaj. Misiunea tânărului Glavina era una destul de complexă, el pregătindu-se
25 Ibidem
26 Ibidem
27 Ștefan DAMIAN. Op. Cit.
28 Ibidem

10
pentru cariera de dascăl şi implicit ca redeşteptător al conştiinţei naţionale la compatrioţii săi.29
La întoarcerea în Istria exista o singură provocare: deschiderea unei şcoli româneşti în
Suşnieviţa. Fiind informat de problemele care stăteau la baza nerealizării acestui vis al generaţiei sale,
revolta sa a fost descrisă, atât în scrisorile trimise către fostul său profesor A. Viciu din Blaj, cât şi din
articolele trimise către publicaţiile din România. În anul 1904 publică în „Unirea” din Blaj sub titlul „O
voce”, un articol informativ despre românii din Istria, în care prezintă deosebirile lor dialectale, portul,
ocupaţiile şi mai ales planurile sale de propagator al cărţii româneşti. Nu lipseşte apelul către autorităţile
din România în a-l sprijini la întemeierea primei şcoli naţionale în Istria, atât de necesară în stoparea
procesului de slavizare.30
Ajungând învăţător la şcoala italiană din Arenzo, preocupările sale pentru dialectul istro-român
nu se opresc. Din partea lui vine iniţiativa de a alcătui şi de a publica pentru prima dată sub forma unui
calendar, a unei lucrări tipărită pentru prima dată în dialect şi adresată conaţionalilor săi.
În anul 1905, se va tipări la Bucureşti lucrarea „Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat
părvea votea de Andreiu Glavina şi Constantin Diculescu”, care va fi apoi răspândită în Istria, devenind
un excelent instrument de lucru didactic, pentru învăţarea şi perpetuarea dialectului istro-român. În anul
1906 în aceeaşi publicaţie apare articolul „Rumerii şi şcoala naţională croată”, un ecou al luptei istro-
românilor de a obţine nepreţuita şcoală, precum şi violenta propagandă a croaţilor pe direcţia stopării a
acestui fenomen.31
Activitatea lui Andrei Glavina nu se opreşte numai la lupta pentru şcoala românească, ci şi la
realizarea unor lucrări cu caracter ştiinţific, el începând o muncă de culegător de texte dialectale din
satul Jeieni, alcătuind totodată două glosare: unul româno-istro-român, altul istro-român-daco-român.
Eforturile sale de a realiza şcoala românească, în timpul ocupaţiei austriece, nu rămân nerăsplătite, astfel
că după Primul război mondial, când Istria trece sub ocupaţie italiană, visul istro-românilor referitor la
şcoală, devine realizabil. Italienii sunt deschişi la doleanţele istrienilor, aprobând în anul 1920
autorizaţia prin care se cerea trimiterea din partea României a unui învăţător şi a cărţilor primite donaţie
din partea Academiei Române. În anul 1921, Andrei Glavina deschide la Suşnieviţa prima şcoală
românească din Istria, ce va purta denumirea de „Împăratul Traian”. La această şcoală vor învăţa 443 de
copii, adunaţi din toate cele şapte sate cu populaţie istro-română, sate pe care Glavina le-a reunit într-o
singură comună Suşnieviţa, în perioada în care a ocupat şi funcţia de primar, predarea făcându-se în
limbile română şi italiană. Prezenţa lui Glavina într-o asemenea funcţie, în contextul politic tulburător pe
care îl traversa Italia se explică printr-o opţiune de natură personală, cu implicaţii politice. Glavina aderă
la Partidul Fascist condus de viitorul dictator Benito Musolllini. Era singura garanţie pe care un
reprezentant de elită la populaţiei istroromâne putea să le reprezinte interesele, dintr-o funcţie cu

29 Elena Ramona POTOROACĂ. Demersurile realizării primei şcoli româneşti în Istria. http://www.unspe.com/prima-
scoala-romaneasca-din-istria (ultima accesare 20.01.2013)
30 Ibidem
31 Ibidem

11
adâncimi politice.32 În această perioadă compune un imn al istroromânilor:
Roma, Roma - i mama noastră
Noi Români rămânem
România - i ţara noastră
Tot un sânge-avem
Nu suntem singuri pe lume
Şi ne avem fraţi
Italieni cu mare lume
Mâna cu noi daţi
Ca să fim frate şi frate
Cum a dat Dumnezeu
Să trăim până la moarte
Eu şi tu şi tu şi eu.

Din nefericire şcoala îşi va înceta activitatea după doar 4 ani de existenţă, datorită dispariţiei
prematura a lui Andrei Glavina, care încetează din viaţa în data de 19 februarie a anului 1925, la vârsta
de 43 de ani, în urma unei boli necruţătoare, tuberculoza. Lipsa unui învăţător cunoscător al limbii
române, face ca procesul de învăţare pornit de Glavina să se reducă doar la predarea în limba italiană.
Italiana devine limbă oficială în toate aşezările româneşti în care au fost deschise şcoli până după cel de
al doilea Război Mondial, când învăţământul se va face obligatoriu în limba croată.33
Supranumit apostolul istro-românilor, Andrei Glavina rămâne singurul român istrian care
reuşeşte să înveţe, dar şi să predea limba română, în prima şi ultima şcoală românească din Istria.

32 Ibidem
33 Ibidem

12
 ROMÂNII DIN CROAȚIA LA ETAPA ACTUALĂ

Istro-românii
Istria a devenit teritoriu iugoslav după 1945 și toți istro-românii au învățat limba croată.
Învățământul este de atunci doar în limba croată. Numele satelor au fost slavizate, numele de persoană la
fel. Dacă pe o hartă din 1926 aproape toata Istria este acoperită de nume de sate românesti, precum
Catun (nu mai puțin de 11 așezări din Istria aveau acest nume!), Bolovani, Cărbune, Sucodru,
Costărcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Doșani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc., astăzi foarte puține din
aceste nume mai există. Limba istro-română se vorbește doar în familie, iar tinerii refuză astăzi să o mai
învețe, căci o percep ca pe o limbă fără prestigiu, inutilă.34
Multa vreme după al doilea Război Mondial au lipsit știrile cu privire la evoluția satelor și
așezărilor istro-române. Timp de decenii ei au fost prezenți doar în lucrări știintifice și mai puțin vizibil
în viața de toate zilele.
Împrejurările generale ale destrămării fostei Iugoslavii și ale prăbușirii regimurilor comuniste au
deschis o nouă pagină în istoria istro-românilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit „Asociația
istro-română Andrei Glavina”, având drept scop salvarea românilor istrieni, păstrarea etniei și a limbii
lor. Președintele asociatiei, dr. Petru Rațiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea
problematicii istriene. Din 1995 a început și publicarea unor cărți în dialect, prima fiind „Calendaru lu
rumeri din Istria”, iar din 1996 apare și prima publicație istro-română intitulată semnificativ „Scrisore
către fraț Rumer”.35
Dar înca nu s-au materializat eforturile promovării în învățământ, într-o formă sau alta, a limbii
române, respectiv a dialectului istro-român, iar impactul altor forme de activitate națională în zonă pare
a fi încă minor. Semne că românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.

„Băieșii”
Actualmente, românii din nordul Croaţiei sunt răspândiţi în mai multe regiuni, ei neformând o
comunitate compactă. Din punct de vedere geografic se pot distinge două mari regiuni unde românii
sunt ceva mai numeroşi, existând şi diferenţe între aceste două grupuri. Prima regiune, unde există
grupuri de români, care sunt destul de risipiţi, este situată la nord de râul Sava, putând fi încadrată între
următoarele limite: la nord- râul Drava, la est – râul Ilova, apoi până în prejma oraşului Virovitica, la sud
-râul Sava şi la vest, mai exact nord-vest – frontiera cu Slovenia. Este o limită convenţională, în acest
perimetru românii formând doar o minoritate în unele localităţi urbane sau rurale. Un grup ceva mai

34 Aurura PETAN. Istro-romanii, fratii nostri din Croatia. http://adevaruldespredaci.ro/istro-romanii-fratii-nostri-din-

croatia/ (ultima accesare 21.01.2013)
35 Gheorghe ZBUCHEA. Istroromânii - un grup mic, dar cu suflet mare... http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-
Articole/Articole-Perioada-contempoaran%C4%83/Istroromanii-un-grup-mic-dar-cu-suflet-mare.html (ultima accesare
17.01.2013)

13
compact de români este în Câmpia Mediumurje în cadrul opştinei Cakovec. Aici sunt circa 14 sate unde
trăiesc români: Sitnice (Sitnite), Pribislavec (Pribislaveţ), Podturen, Orehovica (Orehoviţa), Gornj
Trmovec (Târnoveţul de Sus), Dolnj Trnovec (Tânoveţul de Jos), Kursanec, Duzimurec (Dujimureţ),
Kotariba (Katariba), Dolnja Dubrava, Gorican (Goricean). Deasemenea, şi în oraşul Cakovec există
câteva familii de români. Şi în opstina Varazdin situată la sud-vest de Cakovec există români, mai ales în
regiunea din apropierea munţilor Ivanscica. În triunghiul nordic al Croaţiei mai există români în
opstinile Koprivnica (Coprivniţa) şi Krizevci (Krijevţi).36
A doua regiune unde există români este situată la extremitatea estică a Croaţiei în apropiere de
Dunăre. Aici, românii au fost asimilaţi în cea mai mare parte de către croaţi, sârbi şi maghiari. Cei care
au supravieţuit şi unii care au venit mai recent din Banatul sârbesc locuiesc, în special în regiunea
Baranja, mai precis în oraşul Beli Manastir şi satele: Darda, Bilje şi Lug. Încă în doua opştine de aici a
fost semnalată prezenţa românilor şi anume în Osijek şi Vukovar, situate în Slavonia. În oraşul Osijek
românii formează chiar o comunitate distinctă. Deşi românii din Baranja şi Slavonia sunt mult mai
aproape de spaţiul etnic românesc unitar, care începe deja în Vojvodina, mai ales din Banatul sârbesc, ei
nu au legături strânse cu românii din această provincie sârbească. Însă cei care s-au interesat de cultura
românească au avut posibilitatea să primească publicaţii româneşti din Vojvodina şi să asculte posturi de
radio în limba română de la Novi Sad, Timişoara sau Bucureşti. Şi în cazul românilor din aceste locuri
ale Croaţiei este destul de dificil să stabilim numărul lor. Majoritatea sunt trecuţi la recensăminte ca
fiind croaţi. Statistica oficială bazată pe recensământul din 1981, ne dă un număr de 3200 români în
Croaţia. Majoritatea sunt înregistraţi în opştinile amintite anterior. Deoarece rubrica “rumuni” se referă
la toţi românii, în această cifră se includ şi câţiva istro-români care s-au declarat români, precum şi până
la 150 de români originari din Banatul sârbesc, care si-au schimbat reşedinţa în Croatia.37
Zeljko Balog, preşedintele Mişcării Românilor-Băieşi din Croaţia, crede că în Croaţia ar exista
circa 100.000 de români, majoritatea trăind la periferia satelor şi oraşelor amintite mai sus. În statistică,
aceştia ar fi trecuţi ca fiind croaţi, iar unii ca sârbi, bunjevci, maghiari sau ţigani.38
C. S. Timoc dă o cifră de 50 000 etnici români în Croaţia, pentru anul 1995. Dacă numărul dat de
statistica oficială pare diminuat, evaluările făcute de Balog sau Timoc sunt evident exagerate. Se impune
de precizat criteriul după care au fost stabilite aceste cifre, pentru că dacă luăm în considerare doar
datele istorice şi ne bazăm pe originea multor croaţi am putea obţine un număr de români chiar mult mai
mare pe teritoriul Croaţiei. Numărul românilor propiu-zişi, care cel puţin îşi cunosc originea şi mai ştiu
cât de cât româneşte ar putea ajunge la 10 000. Cercetările de teren sunt complicate şi de faptul că aceste
grupuri de români sunt foarte răzleţe.39

36 Dorin LOZOVANU. Românii de lângă noi - uitați de țara mamă. Populaţia româneascã din Peninsula Balcanică.
Studiu uman geographic. Românii din Croaţia. http://www.opiniateleormanului.ro/?p=4134 (ultima accesare 21.01.2013)
37 Ibidem
38 Ibidem
39 Ibidem

14
 „Vlasii” de pe coasta dalmată
Deși se părea că nu mai există „vlasi” în Dalmația croată, urmele lor mai sunt vizibile și azi.
Ziaristul Cătălin Manole, într-un articol publicat în revista „Formula AS” a reușit să le dea de urmă.40
Pe insula Rab, de pe coasta dalmată, a identificat numele a mai multor localități: Plugari, Ograde,
Slatina, Fraga, Opcina, Bărbat, „denumiri pastrate de sute de ani, ce vorbeau de la sine despre trecerea
vlahilor”. Pe insulă s-a întâlnit cu cioban, Jacula Mirko, care spunea că nu este croat, iar locuitorii „pe
cei de neamul lui îi numesc ciobani”, cu mențiunea că cuvântul „cioban” nu există în limba croată.
Pe coastă, unde se afla ținutul numit de venețieni Morlacchia, din discuțiile cu localnicii a aflat
că „vlasi” există și acum în orașele Senj, Clis, Zagvosd, dar și în sate și „Ei nu sunt ca noi! Ei sunt...
pravoslavnici”.
Îndrumat de localnici, Cătălin Manole a plecat la muntele Velebit, unde în satul Brlog (se
pronunță „Bârlog”) l-a cunoscut pe Bosko Hrkalovic, care a spus: "Nouă așa ne spun cei de pe țărm,
vlasi, așa ne-am pomenit din moși-strămoși, cu numele ăsta și cu oieritul” și că „știm că suntem ceva
rude cu istro-românii, dar suntem altceva decat ei. Ei sunt ciri-biri". Dintre cuvintele folosite de Bosko
Hrkalovic, autorul a remarcat „ogradă”, „gusca” (gasca), „cire” (caine), „crumpiri” (crumpeni, cartofi),
„slanina”, „poiata” (bucatarie de vara), „jar”, „vatra”.
Ziaristul își încheie articolul cu concluzia că „Prezența vlahilor în insulele croate a lăsat dovezi
de neșters, nu doar în documente, ci și în muzee ori în satele pierdute din munți. Asemănarea lor cu
instrumentarul ciobăniei din Carpați este izbitoare.”41

40 Cătălin MANOLE. Urme romanesti in Croatia. http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/2011/11/urme-romanesti-in-

croatia.html (ultima accesare 21.01.2013)
41 Ibidem

15
 BIBLIOGRAFIE

1. Vlad BEJAN. Istro-românii. Iași, 1998;

2. Vlad BEJAN. Declinul și dispariția unor comunități românești. Iași, 2006;

3. Ion POPESCU-SIRETEANU. Traian Cantemir și istroromânii. „Revista română”, nr. 3 (49) /

2007, p. 46 http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr49p46.pdf (ultima accesare 21.01.2013)

4. Cristina GAFU, Mihaela NUBERT CHEȚAN. Insule de conservare a identității etnice.

Istroromânii. „Philologica Jassuensia”, An III, Nr. 1, 2007, p. 159-167 http://www.philologica-
jassyensia.ro/upload/III_1_Gafu&Chetan.pdf (ultima accesare 21.01.2013)

5. Constantin GĂLUȘCĂ. Știrile din Valvasor privitoare la Cicii și Uskocii din Kraina. „Revista
istorică”, Anul al XI-lea, N-le 7-9, Iulie-Septembre 1925, p. 176-195
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/22117/1/BCUCLUJ_FP_279849_1925_011_007_
009.pdf (ultima accesare 21.01.2013)

6. Ion GHERMAN. Românii din Croația (Istro-Românii). «Romanii din jurul Romaniei» redactor
coordonator prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003 p.485-487

7. Elena Ramona POTOROACĂ. Demersurile realizării primei şcoli româneşti în Istria.

http://www.unspe.com/prima-scoala-romaneasca-din-istria (ultima accesare 20.01.2013)

8. Cătălin MANOLE. Istro-românii - Ultimii supraviețuitori. http://www.istro-

romanian.net/articles/art070820.html (ultima accesare 20.01.2013)

9. Gheorghe ZBUCHEA. Istroromânii - un grup mic, dar cu suflet mare...

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-contempoaran
%C4%83/Istroromanii-un-grup-mic-dar-cu-suflet-mare.html (ultima accesare 17.01.2013)

10. Aurura PETAN. Istro-romanii, fratii nostri din Croatia. http://adevaruldespredaci.ro/istro-

romanii-fratii-nostri-din-croatia/ (ultima accesare 21.01.2013)

11. Ștefan DAMIAN. Români nord-dunăreni în Istria, la începutul secolului XX. „Orizonturi

16
 culturale”, anul II, nr. 11, noiembrie 2012. http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Stefan-
Damian.html (ultima accesare 22.01.2013)

12. Dorin LOZOVANU. Românii de lângă noi - uitați de țara mamă. Populaţia româneascã din
Peninsula Balcanică. Studiu uman geographic. Românii din Croaţia.
http://www.opiniateleormanului.ro/?p=4134 (ultima accesare 21.01.2013)

13. Istro-Romanians in Croatia. http://www.istro-romanian.net/index.html (ultima accesare

21.01.2013)

14. Istroromânii - oralitate şi multilingvism. http://www.unspe.com/istroromanii---oralitate-si-

multilingvism (ultima accesare 24.01.2013)

15. Istroromâni. http://ro.wikipedia.org/wiki/Istrorom%C3%A2ni (ultima accesare 24.01.2013)

16. Sveti Vlaho - Sfantul vlahilor din Croatia. http://www.formula-as.ro/2011/999/spiritualitate-

39/sveti-vlaho-sfantul-vlahilor-din-croatia-14551 (ultima accesare 22.01.2013)

17. Cătălin MANOLE. Urme romanesti in Croatia.

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/2011/11/urme-romanesti-in-croatia.html (ultima
accesare 21.01.2013)

17