Prolog

Asemenea mobilităţii sau flexibilităţii termenului “religie”, care

numai în spaţiul creştin are cel puţin trei definiţii acceptate, sintagma
“ceremonia ceaiului” este utilizată pentru a indica o serie foarte eclectică
de activităţi desfăşurate în jurul nepreţuitelor mlădiţe ale arborelui de
ceai. În multe zone culturale, cuvîntul “ceai” nici măcar nu mai
reprezintă strict planta Theea Sinesis (sau Camellia Sinesis) ci un decoct
sau o infuzie din diverse plante. Ce să mai spunem de instanţele
metonimice din sintagme de genul “five o’clock tea”, sau chiar “ceai
dansant”, care indică in mod clar distanţa tot mai mare dintre planta sau
decoctul realizat din frunze de ceai şi evenimentul monden astfel
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

reprezentat. Apare dintr-o dată limpede faptul că ceaiul este de fapt un

motiv ce stă la baza unui amplu fenomen social, aşa încît ne propunem a
demonstra faptul că ceaiul, cu ceremonialul său de servire şi cu
manifestările pe care le implică, aspiră la statutul de “fapt social total” aşa
cum a fost acesta sugerat de Marcel Mauss în “Eseu despre dar”. Este,
aşadar, ceaiul şi tot complexul de acţiuni pe care acesta îl concentrează
(artă in diverse forme de exprimare, meditaţie, relaţii interumane, rit,
manifestare a supunerii, divertisment, ba chiar afaceri sau justiţie) un
catalizator al “totalităţii societăţii şi al instituţiilor ei” (M. Mauss)? Iată ce
rămâne de argumentat.
Desigur, va fi deosebit de interesant să observăm cât de diverse sînt
modurile de manifestare ale acestui “obicei” al ceaiului, şi ne vom opri cu
precădere la spaţiile culturale chinez şi japonez. Ca emblemă a
prestigiului politic şi social dar şi ca “mister” al ritului religios, ceaiul şi
întreaga ceremonie a consumării sale a trecut prin momente istorice
radical diverse, de fiecare dată, însă, avînd puterea de a rezuma fidel
cronicile zilelor sale.

Istoric
În China se spune despre ceai că este consumat începînd din primii
ani ai erei noastre. Există insă relatări potrivit cărora ceaiul ar fi fost
valorizat cu mult inainte de anul 0. Conform părerii unanime, ceaiul a
fost mai întâi consumat şi apreciat strict pentru proprietăţile sale
terapeutice (energizant, imunizant, cicatrizant, etc). Adoptat pe rând de
marile curente religioase (confucianism, daoism, budism), ceaiul şi-a gasit
însă şi temei mitologic, între cele mai răspândite legende privind obârşiile
ceaiului aflîndu-se aceea potrivit căreia planta ar fi crescut din pleoapele
tăiate ale discipolilor budişti în lupta cu somnul şi amorţeala, iar forma
frunzelor de ceai, asemănătoare migdalatelor pleoape asiatice, nu poate
decât să dubleze aceasta corelaţie. Pe de altă parte mai există un mit care
spune că împăratul legendar Yan Di (fratele împăratului Galben - Huang
Di, din care se spune că se trag toţi cei din neamul Han) s-a vindecat după
ce a fost otrăvit datorită unei picături de rouă ce a curs de pe o frunză de
ceai direct pe buzele sale.

2
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

În spaţiul chinez, ceaiul şi ceremonialul preparării şi consumării

sale îşi găseşte apogeul în timpul dinastiei Tang (618-907 d.Hr), şi anume
în cercurile de la curtea imperială. Mai târziu obiceiul se va raspândi cu
repeziciune la nivelul tuturor claselor sociale, fiind curând preluat de
către mongoli sau tibetani, pentru care devine mai ales un remediu in
cazul bolilor datorate lipsei fructelor şi legumelor din alimentaţie.
Vorbind însă strict despre dimensiunea sa estetică, în această perioadă,
“arta ceaiului” –chashu 茶 术 - se dezvoltă pe fundalul unei intense
emancipări a vieţii sociale şi intelectuale, prin care se urmărea satisfacerea
plăcerii şi trăirea estetică. Dezvoltarea celorlalte arte -pictură, caligrafie,
poezie, muzica- contribuie din plin la înflorirea artei ceaiului.
Instituirea “artei ceaiului” este pusă în legătură cu Lu Yu
(“beatificat” după moarte cu titulatura de Zeu al Cerului) autorul primului
studiu amplu despre ceai – Cha jing 茶 经 – “Cartea ceaiului”. În timpul
dinastiei Tang se consideră că cel mai bun ceai provine din provincia
Yangxiang (regiune muntoasă aflată la mică distanţă de actualul
Shanghai), această sentinţă fiindu-i atribuită tot legendarului Lu Yu. Se
spune că un calugar ce sălaşluia în această zonă face la un moment dat
cadou unui trimis imperial (însărcinat tocmai cu investigarea ceaiului
cultivat în acest perimetru) o cantitate destul de importantă de ceai, care
evident ajunge în posesia împăratului. Se instituie cu acest prilej “tributul
de ceai”, destinat, în funcţie de calitate, împăratului, membrilor familiei
imperiale sau înalţilor functionari.
Dinastia Song (960-1270) dă, de asemenea, artei ceaiului o deosebită
preţuire, în această perioadă fiind foarte apreciate, însă, varietăţile de ceai
cultivate în sudul Chinei, în provincia Fujian. Modul de prezentare a
ceaiului în această perioadă era sub formă de turtă. Ceaiul devine la un
moment dat obiect de schimb pentru râvniţii cai de stepă ai mongolilor,
ajungîndu-se chiar în situaţia de a interzice consumul de ceai în rândul
demnitarilor de rang inferior, pentru a putea astfel stoca suficiente
cantităţi în vederea schimburilor strategice cu nomazii, şi deci a asigura o
buna dotare logistică a armatelor imperiale.
În timpul dinastiei Ming(1368-1644) se instituie chiar “biroul
ceaiului si al calului”, organism ce joacă un rol vital în economia ţării.

3
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

Condus de funcţionari cu rang înalt, biroul a luat ca masură de

revitalizare a culturilor de ceai micşorarea impozitelor la 1% din recoltă.
Dinaştii Qing (1644-1911) ajung la concluzia că ceaiul a devenit un
produs de primă necesitate, precum sarea sau lemnul de foc, orezul, sosul
de soia sau oţetul, astfel decid renunţarea la impozitul pe ceai.
Pentru desfăşurarea ceremoniei ceaiului, amatorii de ceai din
timpul Imperiului, mai ales cei aparţinînd claselor superioare, preferă să
realizeze un spaţiu specializat într-un cadru natural bine planificat. Către
sfârşitul secolului XIX se dezvolta însă “ceainăria publică”, una dintre
puţinele instituţii al căror interes social şi cultural suscitat ajunge să
umbrească afacerea propriu zisă, caracterul comercial al acesteia. În multe
comunităţi, ceainăria servea drept centru de informaţii, loc de recreere şi
de socializare, “birou” pentru afaceri sau teatru al disputelor pentru statut
şi influenţă al diferitelor forţe sociale. Ceainăriile mai serveau şi ca
“centre de mediere a conflictelor” sau locuri de unde se puteau obţine
importante informaţii în vederea derulării anchetelor. Chiar dacă au
continuat să se dezvolte şi în vremea Republicii timpurii, ceainăriile au
devenit, în unele zone, ţinta predilectă a criticii vechilor obiceiuri. În
zilele noastre, ceainăriile, cel putin în marile metropole chineze,
reprezintă localuri în care diverse persoane pot savura diverse tipuri de
ceai în ambianţa artistica a unor reprezentaţii de operă in stil Beijing
(jingju 京 剧) sau a altor forme de artă teatrală.

Ceaiul in China

Element deopotrivă alimentar şi estetic, ceaiul şi arta aferentă

preparării şi servirii acestuia se organizează în jurul conceptului central
de gust-wei 味-care joacă un rol crucial în formarea omului ales-, studiul
evolutiei sale surprinzînd modificările de mentalitate şi elementele
novatoare apărute în plan estetic. Cum în spaţiul cultural chinez se acordă
importanţă atât lumii fenomenale cât şi întreţinerii corpului, se urmăreşte
modul în care ceaiul devine dintr-un important element al alimenţatiei
un element coordonator al socializarii, al relaţiilor interpersonale, o
emblemă a ierarhizării sociale şi a ritualizării. Simbol al rafinamentului,

4
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

băutul ceaiului este în acelaşi timp şi un obicei popular, tot aşa cum
înţelepcuinea confucianistă arată o preocupare pentru elită dar în acelaşi
timp formeaza şi un îndreptar etico-estetic pentru oamenii de rind. Ceaiul
este văzut ca un apanaj al confucianismului, daoismului si budismului,
cele trei categorii tradiţionale ale amatorilor de ceai chinezi extrăgînd din
arta ceaiului înţelepciunea şi arta de a trăi. Întregul proces de manipulare
a ceaiului, de la cultivare, cules, prelucrare, algoritm al fiertului şi al
băutului este imaginea unei armonizări totale. Băutul de ceai nu este doar
o plăcere de ordin somatic, ci şi o delectare spirituală întru cultivarea de
sine în cheie estetică. Numele varietăţilor de ceai, modul de preparare,
aspectul exterior sau ustensilele folosite nu fac decât să potenţeze simţul
estetic al individului. Această plăcere a băutului de ceai vine din acea
tradiţie a consumului în care se contopesc obiceiuri ce ţin de filozofia
vieţii, ceaiul fiind nu doar o bautură ci şi o artă ce trebuie păstrată şi
transmisă generaţiilor următoare.

Ceaiul in Japonia

Introducerea ceaiului in Japonia este legată de numele călugărului

Eisai, în secolul XII d.Hr.. Iniţial ceaiul era apreciat pentru valoarea sa
taumaturgică sau profilactică, abia în secolul al XVI-lea devenind o artă
rituală cu reguli şi prescripţiuni stricte. Ceaiul in Japonia a fost incă de la
început asimilat budismului Zen, accentul punîndu-se pe ideea de “neant”,
simplitate şi linişte interioară, pe conceptul wabi al armoniei şi al sărăciei
şi cumpătării căutate. În perioada Momoyama (1573-1615) ceremonia
ceaiului ajunge să fie practicată ca un cult.
În secolul XIV când moda ceaiului ia amploare, reprezentanţii
claselor înalte folosesc acest pretext pentru a epata. Ei construiesc camere
de ceai foarte spaţioase, cu multe suluri chinezeşti decorative şi mese pe
care se află vase cu flori şi recipiente pentru arderea aromatelor. Prin
ceremonia oferită, stăpânul casei nu face decăt să-şi arate bunăstarea şi
statutul, mai ales prin afişarea colectiilor rare de vase şi ustensile
chinezeşti. De altfel, ceaiul servit pe durata mai multor zile era însoţit de
mâncare şi de sake din belşug.

5
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

Murata Jukō încearcă să aducă modificări acestui obicei al ceaiului

recomandind juxtapunerea instrumentarului simplu şi neostentativ.
Takeno Jō critică frontal obiceiul de a utiliza ustensile scumpe si
rare, arătînd că în acest fel ceremonia ceaiului nu este decât o ocazie de a
face paradă cu toate aceste bunuri şi deci de a scoate în evidenţă propria
bunăstare.
Sen no Rikyū este cel care pune bazele ceremoniei simple, la
îndemâna oricui, indiferent de statutul social sau de starea materiala.
Mai târziu, Kobori Enshū propune o noua formula estetica “kirei
sabi”-“frumuseţe şi rugină” îndemnînd la adăparea constantă din
frumuseţile oferite de natură.
Alţi propovăduitori ai ceaiului, mai ales ai perioadei cuprinse intre
secolele XVII-XIX-precum Katagiri Sekishū, Matsudaira Fumai sau Ii
Naosuke-au susţinut estetica ceaiului dintr-o dubla poziţie, aceea de
daimyo, cu funcţii oficiale importante şi cea de pasionaţi ai ceaiului.
În secolul XX, insă, maestrul de ceremonia ceaiului devine
instructor. De unde până atunci toata priceperea legată de arta ceaiului
era transmisă fie descendenţilor direcţi fie discipolilor apropiaţi, de acum
ceremonia ceaiului devine un bun ce poate fi popularizat larg şi
comercializat, suferind un intens proces de secularizare.
Considerat unul dintre cele mai eficiente metode de a cunoaste pe
celălalt, ceremonialul ceaiului încearcă să ducă la îndeplinire acest rol
tocmai prin armonia perfectă ce se creează între gazdă, care prepară şi
dăruieşte ceaiul cu o inima pură, şi oaspete care primeşte un dar atât de
simplu, un dar ce nu îl va îngreuna precum povara unei datorii a cărei
returnare il depăseşte, în acelaşi timp la rândul sau dăruind gazdei tocmai
participarea sa. In actul preparării ceaiului şi a “cuminecării” nu se caută
de fapt decât ştergerea oricaror diferenţe dintre gazdă şi oaspete, care
devin una întru umanitate şi natură. Ceea ce aceştia accentuează este
momentul prezent, care să înglobeze veşnicia.
Nu de puţine ori s-a spus despre ceremonia japoneză a ceaiului că
este extrem de rigidă şi nu poate fi trecută mai departe decât unei
categorii alese de oameni. De fapt, întreaga performare a ceremonialului,
cu paşii săi fixaţi de sute de ani, nu conţine decât aceeaşi secvenţă

6
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

repetitivă pe care o respectă natura însăsi. Ceea ce ochiului necunoscător

îi pare a fi un ritual magic greu de pătruns nu este decât sublimarea
naturalului şi a firescului.

Scenariile ceaiului
Recursul la ceai este, pentru daoist, sinonim cu trăirea la intensitate
maximă sau cu sustragerea de sub incidenţa întâmplărilor erozive.
Obiceiul ceaiului oferea ocazia perfectă pentru performarea căutării şi
cizelării de sine. Spontaneitatea, pătrunderea în adăpostul naturii, deşi
cumva îmblânzite, simplitatea, simbolul esenţei strânse în ceaşca de ceai
toate acestea nu pot decât să rezoneze cu aspiraţiile fireşti spre aflarea Căii.
Ceaiul nu este obiect al sondajului mental ci este deja asociat
efectului pe care îl produce. Şi numai în deplina relaxare poate fi
percepută liniştea interioară înseninată de ceai. De la armonia cu mediul
înconjurător imediat, cu cei prezenţi la măsuţa ceaiului, cu natura în
general, se ajunge la armonia universală. Şi aceasta în condiţiile unei
meditaţii serene ce împrumută gustul ceaiului. Doua tendinţe intrinseci
care pe alte meridiane ar intra în conflict ajung aici să se completeze,
dupa modelul yin-yang: ascuţirea capacităţii de concentrare şi relaxarea,
golirea de orice intenţie modelatoare. Poezia bautului de ceai duce la
disiparea sinelui, fără a presupune pierderea identităţii sale, şi
pătrunderea în cele mai intime striaţii ale Universului. Răspunsul la orice
întrebare se află în sorbirea unei ceşti de ceai. Actul palpabil, real al
degustării decoctului este de fapt cheia de trecere într-o lume guvernată
de mister.
Ceaiul este însă privit şi din perspectiva “întreţinerii vieţii”, în
scopul “ducerii ciclului anilor vieţii până la capăt”. A bea ceai înseamnă a
oglindi subtilitatea cu care cerul hrăneşte cele zece mii de lucruri. A bea
ceai este, asadar, nutritiv. Lichidul străveziu este asociat fluidului
energetic qi 气 ce garantează forţa şi nutreşte viaţa. Cadenţa degustării
ceaiului nu este decât o matrice care uneşte pe degustători şi-i introduce
într-o uniune cosmica. Pe de altă parte ceaiul purifică spiritul care astfel
se debarasează de orice povară inutilă aducătoare de dezordine. A bea ceai
înseamnă a subscrie şi a participa la ordinea universală. Spiritul astfel

7
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

limpezit se poate deda la recitarea poemelor sau a canoanelor clasice,

cultivînd astfel pe mai departe subtilitatea spiritului. Totala comunicare
este de fapt o bucurie a spiritului întreg.
Dimensiunea rituală, însă, din actul performarii ceremoniei ceaiului,
urmînd tic-tac-ului constant de la naşterea timpului, conduce la adecvare,
la armonizarea cu liniile drepte ale hărţilor eticului şi esteticului. Urmare
apariţiei “Cărţii ceaiului”, în conduita cărturarilor, a elitei, se instituie
varianta vieţii ca experiere a frumosului. Binele, frumosul si adevărul se
îmbină perfect în Calea ceaiului, care se transformă astfel într-un
adevărat ghid al omului ales. În poemul intitulat “Cintec despre băutul de
ceai şi cum te face acesta să devii om ales”, poetul Jiao Ran spune “cel ce
calea ceaiului cunoaste / pe de-a’ntregul în Adevăr sălăşluieşte.” În
“Cartea ceaiului” se afirmă nu o dată că prin ordinea armonioasă a
dimensiunii rituale a ceremoniei ceaiului în fapt se arată aplecarea
spiritului ales spre frumos. Împlinirea fiecărui gest este reprezentarea
mântuirii propriei naturi, a implicării plenare a minţii-inimă,
sentimentele şi raţiunea devenind unu. Trecînd prin ritualul paideic şi în
acelaşi timp purificator al ceremoniei ceaiului spiritul capătă un plus de
disciplină, forţa morala îi este potenţată. Exerciţiul astfel îndeplinit nu
face decât să fundamenteze, o dată în plus, întreaga viaţă pe principiul
ritual-li 礼. Felul în care ceaiul trece prin toate fazele prelucrării sale este
un epitom al înduplecării naturii întru a lucra spre binele omului. Toate
elementele ce participă la desăvârşirea ceremoniei ceaiului reprezintă, din
nou, elementele naturale ce sînt de folos spre liniştea şi armonia trupului.
Mai mult, ceaiul ca substanţă are rolul de a destinde atmosfera în
momentul întâmpinării oaspeţilor, de a face astfel încât să fie înţelegere şi
bucurie.

Cele patru principii ale “ceismului” japonez sînt : armonie, respect,

puritate, linişte interioară. Aşa cum se recomandă în manualul despre ceai
atribuit lui Sen no Rikyū, între stăpânul casei şi oaspeţii săi trebuie să
existe o relaţie bazată pe sinceritate, iar în performarea sau participarea la
ceremonial nu trebuie urmate regulile sau convenţiile artificiale ce au
valabilitate în viaţa de zi cu zi. Întru ceremonia ceaiului se obtine practic

8
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

acel “bob zabavă” la adapost şi repaus de războaiele şi terorile lumii

fenomenale. Despre protectorul lui Rikyū, razboinicul Toyotomi
Hideyoshi, se spune că purta cu sine în bătalii o încăpere mobilă pentru
ceremonia ceaiului, unde să se reculeagă şi să prinda forţe înainte de a
purcede la război.
Întâlnirea din casa ceaiului este practic unică şi irepetabilă, o ocazie
de a te bucura de prezenţa celuilalt, de estetismul simplu al artei, de
muzica picăturilor de ploaie sau al clocotelor din oala de pe foc, nu în
ultimul rând de o ceaşcă de ceai. Jō recomandă: “primeşte-ţi oaspetele cu
caldă ospitalitate, pune pentru el niste flori in glastră, fă-l să se simtă
bine.”

Artiştii ceaiului
Datele biografice ale primului “evanghelist” al ceaiului-Lu Yu-
sec.VIII d.Hr.- au pe alocuri caracter legendar. Se spunea despre el că era
nu doar un rafinat cunoscător al celor mai apreciate varietăţi de ceai dar şi
al apei din care urma să se realizeze ceaiul, dîndu-şi seama cu precizie din
ce loc a fost luată. “Cartea ceaiului” 茶 经 atribuită lui Lu Yu, prima
lucrare de anvergură realizată pe această temă, tratează cele mai diferite
aspecte legate de ceai, de la varietăţile de ceai cu numele, caracteristicile
şi calităţile lor la metodele de culegere şi preparare sau ustensilele folosite
pină la analiza obiceiului însuşi de a bea ceai.
Despre Lu Tong, supranumit şi “nebunul ceaiului”, se spunea că
iubea ceaiul la fel de mult ca viata însăsi. Principiul pe care Lu Tong părea
să-l urmeze era cel daoist de “wu wei” 无 为-non-acţiune, singura lui
preocupare fiind aceea de a-şi prepara băutura preferată sub influenţa
căreia recita, neostenit, poeme. Lu Tong, care, dupa propriile spuse “nu se
preocupa de nemurire ci doar de gustul ceaiului” aducea ode “ceaiului
solitar”, necultivînd încă varianta socializantă a ceremoniei. În poemul
său despre ceai spune cum închis în colibă spre a savura singur “licoarea
diafană”- “Primul bol îmi umezeste buzele şi gâtlejul, al doilea îmi alungă
singurătatea, al treilea îmi împraştie apăsarea spiritului...cum altfel aş
putea să îndur o soartă menită nenumăraţilor născuţi pentru a se chinui
amarnic”. Asadar ceaiul (şi bucuria adusă de acesta) este văzut tot ca un

9
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

fel de leac, de data aceasta însă folosit în tratarea durerilor inerente

existenţei.
Împăratul Hui Zong, mai mult artist decât împărat, excelînd în
poezie, eseuri şi pictură, cu un temperament romantic, neglijîndu-şi
îndatoririle de suveran, alcătuieşte un tratat despre ceai, intitulat “Da
Guan Cha Lun”, 大观茶论 în care se referă la cultivarea, prelucrarea,
prepararea şi degustarea ceaiului. El este cel care pomeneşte despre
obiceiul de a “bate” infuzia cu ajutorul unui minuscul “bici” de bambus,
(instrument asemănător pămătufului de bambus utilizat în ceremonialul
japonez al ceaiului) ale cărui lamele aveau vârfurile ascuţite. Hui Zong
vorbeste despre efectele benefice ale ceaiului bine pregătit (ca varietate
preferîndu-l pe cel alb), enumerînd spiritul ager, limpede, eliberarea de
tensiuni, obţinerea serenităţii. Tot el consemnează câteva amănunte
privind culesul ceaiului.
Cai Xiang era un mare maestru al caligrafiei dar şi al artei ceaiului,
rafinamentul atins aducîndu-l în situaţia de a fi numit “comisar”,
însărcinat cu supravegherea culesului, prelucrării, ambalării şi
transportului de ceai destinat tributului. Special pentru suveran el a
alcătuit “Note asupra ceaiului” 茶 录, în care, între altele, atrage atentia
asupra obceiului unora de a adăuga alte arome turtelor de ceai spre a le
spori valoarea.
“Manualul de ceai” al lui Xuzi Shu din dinastia Ming este structurat
în mod asemănător Tratatului despre ceai al lui Hui Zong. Ceea ce acest
manual conţine in plus sînt referirile la latura socială a ceremoniei
ceaiului. Deja ceaiul în sine se prezintă sub formă de frunze, şi nu de turte
care urmeaza a fi pisate, ca pina acum. Fiertura nu se mai se serveşte din
boluri ci din ceşti. Se face referire la posibilitatea ca oaspeţii să mai fie
trataţi, pe lângă ceai, şi cu vin, iar ceaiul să aiba rolul de a alunga aburii
alcoolului. O anumită secţiune oferă date interesante despre camera de
ceai, care trebuie sa fie “curată, bine luminată şi confortabilă” şi să
conţină, aşezate la îndemâna performerului, toate ustensilele şi acesoriile
necesare preparării şi servirii.
Capitolul intitulat “Când se bea ceaiul” conţine recomandări
deosebit de interesante. Ceai se bea: “Când eşti confuz, când te bucuri de

10
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

o companie selectă, la conversaţii târzii, când primeşti vizita prietenilor

întorşi dintr-o călătorie, când e vreme frumoasă sau se înnorează,
contemplînd izvorul şi pietrele care alcătuiesc un tablou”.

Scena ceaiului
Asa cum am evidenţiat până în acest punct, ceaiul şi deservirea sa
sînt profund legate de o anumita stare de spirit. Deşi este un element
energizant, revigorarea pe care o induce afectează în primul rând spiritul
şi intelectul, este asadar indisolubil legat de natură, de toate acele
elemente la care accesul nu poate fi garantat decât de o profundă şi
neperturbată acuitate senzorială. Dupa o masă îmbelşugată, ceaiul alungă
îngreunarea şi picoteala. Dupa prea multă băutură, ceaiul risipeşte ceaţa
ameţelii. Intoxicatia indusă de ceai este însăşi profunda stare de veghe în
care nu poţi decât să percepi corectitudinea ordinii naturale
imperturbabile.
În practica preparării şi servirii ceaiului nu există nimic complicat
sau sofisticat. Elementele ce alcătuiesc întregul ceremonial al ceaiului sînt
chiar cele cinci elemente primordiale, iar prin rânduiala performării
ritului, care garantează întoarcerea la natură, simţurile sînt scutite de
orice fel de intruziune brutală.
Acesta este motivul pentru care spaţiul amenajat în vederea
desfaşurării ceremoniei ceaiului este unul special. Aristocraţii sau literaţii
chinezi din Tang sau Song rânduiau încăperi astfel alcătuite spre a
corespunde unei clime temperate. Cele mai reuşite astfel de acareturi erau
amplasate în mijlocul iazurilor presărate cu lotuşi, accesul facîndu-se pe
poduri miniaturale. Fie că erau facute din zid sau cu panouri mobile, cu
acoperiş de paie susţinut de stâlpi de bambus, contemplarea
împrejurimilor era oricând asigurată. În interior mobila era simplă, cu o
masă mică şi câteva scaune scunde din lemn, lângă care erau amplasate
accesoriile necesare preparării şi degustării ceaiului (un mic reşou cu
cărbuni, un recipient pentru apă, o etajeră sau un dulap pentru accesoriile
mai mici). Eleganţa acestor elemente nu friza ostentaţia. Pavilionul de
ceai mai putea primi şi pe jucătorii de şah chinezesc, (xiangqi 象 棋), pe
cântăreţi, pe cei ce improvizau poeme sau pe recitatorii vechilor eseuri.

11
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

De altfel obiceiul chinez al ceaiului a fost deseori legat de poezie şi

muzică, precum şi de dezbaterile cu caracter profund.
In Japonia a existat un timp în care ceaiul era concomitent apanajul
călugărilor Zen care trăiau în meditaţie şi austeritate cât şi al nobililor
care se foloseau de pretextul ceaiului pentru a desfăşura activităţi mult
mai lumeşti. Naşterea ceremoniei ceaiului este legată de obiceiul
călugărilor Zen de a se împartăşi dintr-un singur bol de ceai înaintea
statuii reprezentîndu-l pe Boddhidharma. În arealul laic, spaţiul destinat
performării ceremoniei ceaiului nu era, iniţial, despărţit de spaţiul
locuibil decât printr-un paravan. Odată însă cu recomandările lui Rikyū,
cu aducerea ceremoniei ceaiului la îndemâna oricui, indiferent de clasa
sociala şi de situaţia materială, s-a optat pentru simplu şi modest. Casa
ceaiului nu trebuia să fie astfel alcatuită încât să i se asigure rezistenţa în
timp, ci să trimita prin însăşi structura sa la ideea de efemer. Mărimea
încăperii, calea de acces - toate elementele alcătuitoare îşi au temei
scripturar şi putere de sugestie. Bunăoara, spaţiul strâmt alocat primirii
oaspeţilor trimite la pasajul din sutra lui Vikramadytia în care sfântul
Manjushiri împreună cu cei peste optzeci de mii de ucenici sînt primiţi
într-o încăpere foarte strâmtă, sugerînd astfel relativitatea spaţiului
pentru insul iluminat; calea de acces către încăpere este asimilată căii
către iluminare, iar tokonoma din interiorul casei de ceai aminteşte de
altarul templului Zen. O interesantă observatie legata de înclinatia, tipic
japoneză, de a evita monotonia din simetrie face Okakura Kakuzo în a sa
“Carte a ceaiului”: “In ceainărie teama de repetare e necontenit de faţă.
Deosebitele părţi ale decoraţiei încăperii trebuie adesea alese în aşa fel
încât nici culoare nici desen să nu se repete. Dacă ai înăuntru o floare vie,
o pictură cu flori nu e ingaduită. Dacă întrebuinţezi o tingirică rotundă,
ibricul de apă trebuie să fie în colţuri. O ceaşcă cu smalţ negru nu poate fi
pusă împreună cu o cutie de ceai din lac negru. Când se aşează un vas sau
un mangal de mirosuri pe tokonoma, trebuie să se aiba in grijă să nu fie
pus chiar la mijloc, pentru că ar împărţi locul în jumătăţi deopotrivă.
Pălimarul din tokonoma trebuie să fie de alt lemn decât ceilalţi stâlpi ca
sa alunge orice părere de monotonie din odaie.” Evitarea acestei
monotonii poate fi interpretată atât ca imitare a irepetabilităţii naturii,

12
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

care nicăieri nu este aceeaşi, oferind necontenit surpriza noului şi a

unicului dar şi ca reluare a ideii de neant, în care accentul cade asupra a
ceea ce rămâne nespus. De altfel, şi în ceremonialul chinez al ceaiului se
observă faptul că, spre exemplu, evantaiul folosit pentru a spori căldura
cărbunilor este puţin ciuntit la un colţ!
În încăperea destinată ceremoniei ceaiului, alcatuită din pereţi de
lemn şi hârtie de orez, stâlpi de lemn rudimentar, se intră printr-o uşă
joasă, care să-l facă pe oaspete să se aplece. De era samurai, acesta îşi lăsa
sabia la intrare, şi oricine, intr-un fel sau altul, lăsa orice însemn
dregătoresc sau nobiliar în lumea de afară, intrînd înăuntru în calitate de
egal al celorlalţi. În interior decorul era cât se poate de simplu, trimiţînd
prin toate elementele la natura din care au fost împrumutate. Un tablou
în tuşă, o vază cu un aranjament floral, instrumentar rudimentar şi veselă
fără decoraţiuni: nimic care să dea dovadă de ostentaţie şi în acelaşi timp
nimic care să distragă spiritul de la armonia cu sine, ceilalti şi natura în
care urmeaza să se scufunde. Gesturile oficiantului sînt firesc de precise,
tot astfel cum natura însăşi îşi urmează cu precizie ciclurile fără a lăsa loc
nici unei erori. Nu se vorbeste mult, ci doar atit cât să se exprime
admiratia faţă de gustul ceaiului şi de prestaţia maestrului ce ceremonie.
Spectacolul ceaiului
Încă de la prima etapă, a culesului, se pot evidenţia elemente ce ţin
de latura antropologică a culturii ceaiului. Daca analizăm metodele
recomandate pentru procesul de culegere a frunzelor de ceai avem ocazia
să constatăm că există un adevărat ritual al culesului. Perioada
recomandată pentru culegerea ceaiului de cea mai bună calitate este
sfârşitul iernii, începutul primăverii, înainte de începerea sezonului ploios
care poate umfla şi deci altera tinerele vlăstare. Culesul, programat a
începe înainte de ivirea zorilor, era precedat de o ceremonie religioasă,
sacrificială, savârşita la templul de pe muntele respectiv. Tobele şi
ţambalele dădeau semnalul începerii culesului. Pentru cules erau
selecţionate anumite persoane, în special tinere fete, care purtau însemne
speciale (spre a nu permite hoţilor să se amestece printre ele) şi cărora li
se recomanda să rupă frunzele cu unghiile şi nu cu degetele, pentru a nu
influenţa aroma naturală a plantei. Ele trebuia să se spele pe mâini foarte

13
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

des şi să stropească din când în când frunzele deja adunate în coşul din
spate pentru a nu se usca prematur, cu apă foarte pură. Odată culesul
încheiat, se trecea la sortarea şi la prelucrarea termică a frunzelor de ceai.
Frunzele de calitate superioară constituiau “tributul de ceai” destinat
curţii imperiale, pe când ceaiul de calitate inferioară era vândut, sub
supravegherea reprezentanţilor autorităţii, în pieţe.
Trecînd la ceremonialul propriu zis, conform recomandărilor din
“Cartea ceaiului”, gazda şi cei doi sau trei oaspeţi se aşează în jurul mesei,
gazda privind spre răsărit iar oaspeţii spre apus. Locul ce priveste spre sud
este îndeobşte rezervat împăratului sau unui înalt oaspete. Ierarhia socială
este respectată în continuare, locul principal fiind ocupat de cel care are
rangul cel mai înalt.
Cu ustensilele de încălzit aflate în dreapta şi cu ceainicul şi ceştile
înainte, gazda îşi demonstrează abilităţile de maestru al ceaiului în
momentul infuzării. Frunzele de ceai sînt trecute printr-un proces de pre-
infuzare (denumit si “spălatul frunzelor”) care constă în opărirea rapidă a
acestora cu apă clocotită care apoi se aruncă. Infuzarea propriu-zisă
presupune a păstra frunzele în apă fierbinte doar atât cât să tragi aer în
piept de trei ori. Ceaiul astfel obţinut se toarnă în ceşti, apoi este băut cu
înghiţituri mici, minuţioase. Operaţia se poate repeta de maximum trei
ori, dupa care gazda sterge cu un şervet ustensilele. În algoritmul
preparării ceaiului mai există şi varianta obţinerii unui fel de esenţă de
ceai care urmează apoi a fi diluată. Aceasta (mai bine zis vasul care a
conţinut-o înainte de a fi împarţită), este substanţa supusă evaluării
olfactive.
De fapt, spre deosebire de modelul ceremoniei japoneze,
ceremonialul chinez al ceaiului nu este bazat pe o formulă aparent rigidă
cu recomandări foarte stricte ci este flexibil, adaptabil. Scopul ceremoniei
este relaxarea, manifestarea libertăţii şi spontaneităţii spiritului. Calea
spre regăsirea naturii, care este materializată în ceremonialul ceaiului,
poate fi asezonată cu recitări, povestiri, anecdote, discuţii joviale, la fel de
bine cum se poate petrece în linişte şi singurătate deplină.
Ceaiul este, de asemenea, preţuit şi în calitate de cadou de logodnă,
deoarece în simbolul reprezentat de planta verde se proiectează urările de

14
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

viaţă lungă, lipsită de griji. În ziua nunţii, mireasa îşi serveste ambii
părinţi cu ceai din ceainicul ţinut atent, cu doua mâini, exprimînd astfel
profundul respect precum şi recunoştinta pe care le-o poartă acestora.
După ceremonialul nupţial, mirii îşi servesc oaspeţii cu ceai, adresîndu-li-
se în mod formal, aceasta pentru a comunica respectul faţă de aceştia.
Ordinea însăşi în care sînt serviţi mesenii cu ceai reflectă importanţa
acordată ierarhiei familiale. În unele zone ale Chinei oamenii dăruiesc
tinerilor miri un bucheţel de frunze de ceai, care reprezintă felicitările lor.
Ceaiul este dăruit şi în calitate de zestre.
Pe de altă parte ceaiul este un element nelipsit din ceremoniile
comemorative ale strămoşilor clanului.
În viaţa de zi cu zi, a primi un oaspete fără a-l servi cu ceai,
indiferent dacă acesta îşi manifestă această dorinţă sau nu, este sinonom
cu a-i spune, într-un total dispreţ, că nu este deloc bine venit în acea casă.

Ceainăria
Încă din timpul dinastiei Song apar relatări legate de apariţia unor
localuri publice ce oferă, în principal, clienţilor, ceai. Spre sfârşitul
secolului XIX institutia “ceainărie publică” se dezvoltă foarte mult, în
strânsă legatură cu urbanizarea şi înflorirea zonelor economice. Profund
ancorate în tumultul vieţii publice, reunind personaje din straturi diverse
ale societăţii (oameni mai săraci, negustori, meşteşugari, călători), aceste
“pavilioane de ceai” publice nu-şi mai puteau propune aceleaşi deziderate
vizate de ceremonialul particular, din vecinătatea iazului cu lotuşi.
Rămâne, totusi, chiar şi în aceste condiţii, un mod minunat de a petrece
momentele de repaus, de a socializa, de a realiza o relaţionare a celor
prezenţi. Ceainăria este practic de la bun început o structură
multifuncţională, cu o importantă dimensiune culturală şi socială.
Ierarhia socială se păstrează, în continuare, existînd ceainării pentru
întâlniri ale elitei literare, altele destinate tagmei comercianţilor iar altele,
decorate şi echipate rudimentar, frecventate de cei saraci. Ceainăria
pentru oamenii din popor (shuminchaguan 庶 民 茶 馆) mai primeşte şi
pe cărturarii sau funcţionarii care dintr-un motiv sau altul s-au retras din
viata politică, împrumutînd astfel ceva din integritatea gândirii politice şi

15
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

din superioritatea morală a acestui tip de clientelă. Deşi se presupunea că

ceainăria era deschisă oricui, intrarea unei femei într-un astfel de local se
solda rapid cu dispreţuirea acesteia, cu etichetarea ei ca prostituată sau
femeie de moravuri uşoare. Clientul ceainăriei nu se desparte de ceaşca sa
decât pentru a interpreta un cântec popular sau a povesti o anecdotă, ba
chiar pentru a dansa puţin. De altfel latura care se dezvoltă cel mai rapid
este cea artistică în sensul unei arte populare.
Ceainăria publică este îndeobşte amplasată pe străzile sau aleile “cu
dever”, unde se află alte mari magazine de mătăsuri sau bumbac, în
funcţie de amplasament sau de prestigiul patronului fiind şi ea considerată
drept mai respectabilă sau mai puţin respectabilă. Bunăoară, ceainăria
aflată în apropiere de prefectură, unde se susţineau examenele de stat
pentru funcţionari, era validată ca o ceainărie cu pretenţii. De obicei erau
denumite în diverse moduri indicînd funcţia sa principală, aceea de local
în care se serveste ceai (chaguan 茶 馆, chalou 茶 楼, chashe 茶 设,
chayuan 茶 园 ), uneori însă puteau purta numele patronilor (ce
proveneau mai ales din pătura mijlocie). Interesant de menţionat este
faptul că cei ce îi serveau pe clienti cu ceai (şi alte frugale gustări) purtau
numele de cha boshi 茶 博 士 , cuvântul boshi avînd în limba
contemporană şi sensul de “doctor în ştiinţe”! Vesela şi ustensilele,
precum şi, evident, calitatea ceaiului servit spuneau foarte multe despre
rangul fiecărei ceainării. Mesele nu erau amplasate aleatoriu, masa pentru
clientul cel mai important fiind asezată într-un loc vizibil, departe însă de
zgomotul şi traficul de afară. Această masă nu putea fi niciodată ocupată
decât de acel înalt oaspete care obişnuia să viziteze ceainăria. Vesela
utilizată pentru servirea acestui client deosebit era diferită de cea folosită
pentru ceilalţi clienţi. De altfel, ceilalţi clienţi ai localului erau conştienţi
de prestigiul oaspetelui înalt şi nu ar fi îndrăznit niciodată să încalce
aceste reguli nescrise.
Patronul ceainariei nu este doar un mic-întreprinzator. Prin
multiplele relaţii pe care le cultivă ca şi prin capitalul de informaţie
realizat sau prin serviciile speciale oferite el este şi un agent de influenţă,
daca nu chiar un formator de opinie, sau, cum s-a mai spus, un
“antreprenor social”.

16
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

Cum structura socială din interiorul ceainăriei rămânea în strictă

concordanţă cu cea ordonată în afara ei, casa publică a ceaiului a reflectat
fără excepţie toate schimbările survenite în această privinţă în momentele
tumultoase ale istoriei.
Printre clienţii ceainăriilor se aflau literaţi sau oficiali scăpătaţi, fără
o ocupaţie şi un venit constante, care intrau în aceste localuri spre a uita
de apăsările vieţii şi uneori îşi valorificau talentul pentru câţiva banuti sau
o ceaşcă de ceai.
Motivul ceainăriei a fost foarte des întrebuinţat în literatura
chineză, cea mai importantă dramă pe această tema fiind “Ceainăria” de
Lao She. Drama a cărei acţiune este desfaşurată pe durata a cincizeci de
ani este practic o cronică a evenimentelor zguduitoare prin care trece
întreaga Chină, ceainăria nefiind altceva decât o Chină miniaturală, în
care oamenii suferă aceleaşi neajunsuri indiferent de orânduirile care se
succed.

Epilog
Accentuînd pe capacitatea ceremoniei ceaiului de a reprezenta o
modalitate de recluziune şi în acelaşi timp de socializare, de retragere din
tumultul eroziv al vieţii cotidiene, ce îndeamnă la uitarea dimensiunilor
cu adevarat importante, am ales intenţionat în structurarea eseului
motivul artei teatrale. În capitolul dedicat ceremoniei ceaiului din
lucrarea “Formă Stil Tradiţie”, Kato Shuichi foloseşte tocmai acest motiv
pentru a ilustra noţiunea de neant, de efemeritate dar şi de irepetabilitate
pe care obiceiul ceaiului, privit strict din perspectiva celor câteva minute
sau ceasuri trebuincioase pentru a-l performa, se bazează. Acesta spune:
“Cât despre arta actorului, performanţa lui nu dăinuie. Ca rezultat al unor
repetiţii pe timp îndelungat, actorul creează un rol. Jocul lui nu permite
corecturi făcute pe loc, ci reprezintă o succesiune de expresii momentane.
Mai mult, dupa ce cade cortina, reprezentaţia s-a terminat şi nu mai
ramâne nimic din ea.[...] Când e vorba despre ceremonia ceaiului, nu
numai că orice modificare pe loc e imposibilă, nu numai că nu ramine

17
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

nimic după o întrunire, dar chiar şi o repetare a performanţei e aproape

imposibilă [...] În ceremonia ceaiului, întâlnirea dintre o persoană şi altă
persoană este în esenţă ceva care se întâmplă numai o dată şi nu se mai
desfaşoară nicicând în acelaşi fel[...]Astfel, un tip de exprimre artistică -
tipul de exprimare în care totul se hotărăşte spontan - îşi găseşte formula
definitorie în ceremonia ceaiului. In acest fel, adeptul artei ceaiului
creeaza un fel de culme a tuturor artelor.”
Pe de alta parte, motivul “viaţa ca o scenă” este larg întrebuinţat,
actorului revenindu-i misiunea de a rezuma în jocul său cele mai
reprezentative dimensiuni şi elemente ale vieţii in general.

BIBLIOGRAFIE
Chen, Xiangbai (1994) “Lun Zhongguo Chadao de Yili yu Kexin”
论 中 国 茶 道 的 医 理 与 可 心－ “Discutie despre principiile medicale

18
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

si placerea din ceremonialul chinez al ceaiului” (in “Zhongguo wenhua

yanjiu” nr 5 pp 81-85)
Evans, John C.(1992) “Tea in China: the History of China’s
National Drink” New York Greenwood press
Gernet, Jacques (1985) : “Lumea chineza” Editura Meridiane
Kakuzo Okakura (1906) “Cartea ceaiului” (in “Itinerarii spirituale”
Editura Meridiane Bucuresti 1983; traducere de Emanoil Bucuta)
Lao She (2004) “Ceainaria” , Editura Ghepardul
Mauss, Marcel (1997) “Eseu despre dar” Editura Polirom
Shuichi, Kato (1982) “Forma Stil Traditie” – cap. “Note despre
ceremonia ceaiului” Editura Meridiane
Suzuki, Daisetsu Teitaro (1973) “Zen and Japanese Culture” (cap.
“Zen and the Art of tea I, II”) , Princeton University Press,
Ye Keyi Qingxin(1976) “Cha qi, cha shi, cha hua.” 茶 器、 茶 事、
茶 花 Taipei Shijie wenwu chubanshe

19
Dr. Roxana Rîbu DESPRE CEAI

20