Am fost doi ani la rând în Palestina, pentru a înțelege cum a devenit conflictul din

Orientul Mijlociu unul global. Înainte de asta am locuit o vreme în Tel Aviv. Pot să
dau o mărturie pe de o parte și pe de altă parte a Zidului care separă două civilizații.
Am înțeles că multe din câte se întâmplă acum în lume – terorism și refugiați și
fanatism religios – au legătură cu lupta pentru Ierusalim. Acesta este cel mai
complicat și mai important dosar din politica internațională. Dacă vrei doar să te
familiarizezi cu tema – ai aici un filmuleț:

Palestinienii reclamă că au avut o țară și nu o mai au; că li s-a luat.

Israelul se revendică biblic: evreii au trăit în teritoriul de astăzi (și în ce a mai

rămas din Palestina) acum mii de ani, apoi au fost forțați la pribegie. După cel de-
Al Doilea Război Mondial li s-a dat, însă, dreptul la o țară (o parte din Palestina
istorică).

Palestinienii (în alianță cu alte state arabe) au atacat noul stat Israel și au pierdut
toate războaiele cu acesta. De aproape șaptezeci de ani, Cisiordania (West Bank) se
află sub ocupație militară israeliană.

Fâșia Gaza e controlată de o organizație

teroristă: Hamas. În West Bank e la conducere Fatah, o formațiune moderată.

Tratativele de pace au durat zeci de ani, dar sunt blocate din motive extrem de
complexe. Israelul reclamă că între timp ei, evreii, au construit o țară nouă, cea mai
democratică și mai europeană din Orient (ceea ce este adevărat) – cum să mai
renunțe la ea? Exclus. Palestinienii nici măcar nu-și mai vor pământurile pierdute
în război, ci să nu li se mai ia și altele.

Palestinienii mai reclamă că Israelul construiește colonii în teritoriul lor, în

disprețul legilor internaționale și nu respectă decizii ale Organizațiilor Națiunilor
Unite, ceea ce este adevărat.
Pământul din Orientul Mijlociu se păzește cu orice mijloace. Credit foto: Bogdan
Cristel

Mulți israelieni consideră că aceia care care contestă politica statului Israel sunt
antisemiți, o acuzație pe care palestinienii o resping. La mijloc, spun ei, nu e vorba
de a contesta în vreun fel Holocaustul, ci de politica actuală a statului Israel.

Tinerii israelieni fac armată (trei ani, băieții, şi doi, fetele). Palestinienii nu au
dreptul să aibă armată. Sunt puține punți de comunicare între tinerii de o parte și
de alta a Zidului. Ca om care a călătorit și acolo, și dincolo, cred că și unii și alții
greșesc și au dreptate în același timp, și că umanitatea întreagă are de suferit, și că
ambele popoare traversează, în absența păcii, o tragedie istorică. Din Israel cea mai
apropiată îmi e viziunea lui Amos Oz, scriitorul.
 Soldat
israelian trăgând cu grenade lacrimogene. Credit foto: Bogdan Cristel
Mulți palestinieni de rând își resimt elitele corupte, şi, cred ei, au căzut la o pace
subterană cu Israelul.

După a doua Intifadă (revoltă sângeroasă a palestinienilor), de la începutul anilor

2000, Israelul a construit o Barieră de Apărare, un Zid. Palestinienii îl consideră
un “Zid Apartheid”. Zidul se întinde pe sute și sute de kilometri.

Zidul dintre Palestina și Israel. Credit foto: Bogdan Cristel

În urma războaielor sute de mii de palestinieni au rămas refugiați. Urmașii lor (a

treia generație) trăiesc și astăzi în tabere de refugiați. Mulți dintre cei care se
radicalizează provin de aici. Cei acuzați de terorism în Israel sunt văzuți ca martiri
care luptă pentru eliberarea Palestinei dincoace de zid. Copiii cresc în acest cult al
martirajului.

Copiii din Palestina văd în fiecare zi chipurile celor pe care ai lor îi consideră eroi. De partea cealaltă a

Zidului, aceiași sunt teroriști. Credit foto: Bogdan Cristel

Am călătorit și în Israel (am avut o bursă la Universitatea Internațională din Tel

Aviv, cu ani în urmă, am fost acolo ca student, masterand) și în Palestina (am fost
doi ani la rând, la invitația Ministerului Turismului, ca ziarist), ca să încerc să
înțeleg cel mai complicat conflict de pe glob.

Există teoria că statele arabe au abandonat Palestina, și că, în egală măsură, se

folosesc de faptul că războiul cu Israelul nu s-a terminat, de facto, niciodată, pentru
a promova un islamism tot mai radical, care – pentru a exista – are nevoie de un
dușman. Acel dușman este Israelul. E o tensiune enormă în Orientul Mijlociu, și
mai există și teoria că terorismul actual global își are o parte însemnată din
rădăcini în conflictul Israel-Palestina. Americanii nu sunt chiar cei mai iubiți
oameni din lume în Cisiordania.
 Palestinienii îl înjură
pe Trump, chiar dacă nu îi scriu întotdeauna corect numele. Credit foto: Bogdan Cristel
Regiunea respectivă este săracă în resurse (nu există petrolul din Golful Persic),
dar este leagănul tuturor marilor religii. Lupta principală este pentru Ierusalim,
oraș sfânt și pentru evrei, și pentru musulmani, și pentru creștini (care totuși – de
secole – caută mai mult Ierusalimul ceresc). Nici israelienii, nici palestinienii nu
vor să renunțe la Ierusalim. Conflictul e religios (cu toate implicațiile financiare –
enorme – care decurg de aici), dar și pentru resurse primare, precum pământul sau
apa.

Creștinii caută Ierusalimul ceresc. Credit foto: Bogdan Cristel

Mulți palestinieni aflați astăzi în funcții cheie în West Bank au fost educați în
România, în timpul regimului comunist și se consideră prieteni ai României. La
ONU, România are o poziție echivocă față de starea actuală a conflictului – de
facto, abținând să se pronunțe, România susține Israelul. Pe de altă parte, România
a recunoscut statul Palestina încă din 1988.

Problemele de la Hebron și de la Ramallah și mai ales de la Ierusalim au ecouri în

toată lumea, conflictul nu este, nicidecum, unul local. Dimpotrivă: are consecințe în
viața noastră, chiar dacă ne simțim departe de el. Scriem despre acest subiect pentru
că este important.

I. 15 mai 2017. Bethlehem. Catastrofa

Sunt la Bethlehem, în ceea ce a mai rămas din Palestina. Soarele de deasupra

Orientului Mijlociu incendiază cerul.

Nimeresc în mijlocul unei revolte. Pentru mine, e o zi de luni oarecare. Pentru

palestinieni, însă, e 15 mai, iar ziua asta se scrie cu negru în calendarele lor. De 69 de
ani, la 15 mai, ei comemorează Al-Nakba. În limba arabă, acest cuvânt se
traduce Catastrofa.

Era război la 15 mai 1948 sub cerul acesta, cum război este și acum. Atunci, sute de
mii de palestinieni au fost nevoiți să-și părăsească pământurile și casele. Au ajuns
refugiați. Tot atunci, ce pierduse Palestina câștigase statul Israel, nou înființat.

Israelienii sărbătoresc la începutul lui mai ziua lor națională. Palestinienii își
urlă Catastrofa.

Sunt peste șaizeci de milioane de refugiați în lume, și în ultimele șapte decenii

palestinienii au fost întotdeuna printre cei mai numeroși. S-au refugiat în Siria sau în
Liban sau s-au înghesuit într-o țară care, cu războaiele din secolul XX, a devenit tot
mai mică. Palestina.
Sunt într-o mulțime fără vârstă. Sunt înconjurat de bătrâni infirmi, de femei care
poartă portretele soților și fiilor lor, care fie sunt în închisoare, fie au fost uciși. Ele îi
numesc martiri. Dincolo de Zid, aceștia sunt teroriști. Și mai sunt și enorm de mulți
tineri. Și copii. Fete de școală generală – clase întregi. Nu știu limba arabă, dar și fără
să o știu înțeleg ce strigă. Strigă că Ierusalimul este al arabilor. În arabă, Ierusalimul
este Al-Quds, ceea ce s-ar traduce Sfântul.

Tinere din Palestina protestând de 15 mai. Credit foto: Bogdan Cristel

Ierusalimul este sfânt și pentru creștini, și pentru evrei, și pentru musulmani. Cele mai
mari religii monoteiste ale lumii l-au înghesuit pe Dumnezeu în cetatea Ierusalimului.
Milioane de oameni au murit – în trecerea timpului – pentru Ierusalim și această baie
de sânge în numele Domnului nu s-a încheiat.

Arabii te salută cu Salam. Israelienii te salută cu Shalom. Ambele cuvinte

înseamnă Pace. Dar nu e pace în Orientul Mijlociu. De aceea am venit aici: să înțeleg
de ce. Caut o speranță de care să mă agăț.

Văd ziariștii experimentați în Orient cum înaintează cu căști, veste (antiglonț) și măști
de gaze și mă gândesc unde mă duc eu așa, doar cu un aparat foto în mână. Filmează
bine, nu e problemă, dar nu mă gândisem serios până acum că s-ar putea să se tragă în
noi.

Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns, deodată, apare un arab care călărește o mașină veche,
de teren. S-a urcat pe ea și de acolo face pe maestrul de ceremonii. Dă tonul
scandărilor, iar mulțimea – din ce în ce mai înfierbântată – îi răspunde. Nu par să fie
propuneri de reîncepere a tratativelor de pace.

Cel care a animat mulțimea. Credit foto: Andrei Crăciun

E ciudat, muzica pe care o naște mulțimea aduce cu una de petrecere, deși e limpede
că se spun lucruri grave. Dar, pur și simplu, așa sună. Dincolo de Zid, isralienii își
pregătesc armele.

Femeie-soldat din Israel luând în cătare. Credit foto: Bogdan Cristel

Salut și eu oamenii, în dreapta și stânga, așa e frumos înainte să îi imortalizezi, dar la
un moment dat, sub imperiul tensiunii, fac o greșeală. Îi spun unui palestinian Shalom.
Nu era nici locul, nici timpul potrivit, așa că mă repliez imediat, ca la mine acasă, în
mahalaua Teilor: Sorry, boss, Salam. Cuvântul boss își face efectul. Palestinianul nu s-
a supărat pe mine, ba chiar a râs.

Conflictul, dacă era să se nască, oricum nu mai apuca să escaladeze, fiindcă exact
atunci au început să tragă în noi cu grenade lacrimogene și am fugit care unde a mai
văzut cu ochii.
Palestinian fugind, fără să renunțe la a ține steagul drept. Credit foto: Bogdan Cristel
Mi-au ruinat înregistrarea. Nu se mai aud decât țipete, nu se mai văd decât pietrele și
pământul. Pământul sfânt.

În urmă cu 2017 ani, la Bethlehem într-o iesle s-a născut Iisus Hristos, despre care
creștinii cred că este Mântuitorul lumii. Nu este o părere foarte populară în Orientul
Mijlociu. În Palestina însă trăiesc și creștini – arabi creștini. Mai ales aici, la
Bethlehem.

Sunt botezat creștin, dar nu sunt chiar genul religios. Nu m-am mai gândit de ceva
vreme la Iisus Hristos, dar acum, în fuga aceasta, îmi înalț un gând către el. Aș vrea să
văd cerul, dar nu îl văd de lacrimi. Îmi aduc aminte de vorba unui supraviețuitor al
Holocaustului – mare vorbă! – că nu poți vedea cerul dacă ai tot timpul ochii în
lacrimi. Cultural, sunt filosemit, nu mi-am ascuns niciodată marea dragoste pentru
cultura evreiască. Mă întreb ce o să îmi aducă musulmanii din Palestina. Am obosit,
îmi sprijin un genunchi pe caldărâm. Mă tem că mă voi prăbuși și voi fi călcat în
picioare. Nu se întâmplă așa.

Un arab mă ridică și îmi spune că trebuie să alergăm mai departe.

Trebuie.Iată:
 II. 2013, vara, Tel Aviv

Am o bursă la Universitatea Internațională din Tel Aviv. Studiez aici limba idiș, și nu
se poate spune că fac progrese prea însemnate. Am legat în ultimii ani multe prietenii
cu octogenari evrei, supraviețuitori ai Holocaustului. I-am scris în gazetele timpului.
Am venit să văd acest miracol: statul Israel.

Am putut să constat că evrei trăiesc aici tot mai puțini. În Israel, majoritari sunt
israelienii. Israelienii, mi-au spus bătrânii mei prieteni evrei, sunt altfel. Îmi vorbeau
cu melancolie de moartea acelui om – evreul.

Zidul Plângerii din Ierusalim, loc sfânt pentru evrei. Credit foto: Bogdan Cristel
Adio, deci, micului evreu, personaj prin excelență pașnic, fragil, supraviețuitor,
îndurând ghetouri și lagăre, rătăcitor și înțelept, negustorind și citind cărți, nu doar
sfinte.

Erau mândri de israelieni, tineri înalți și puternici, căliți în anii de Armată (trei,
băieții; doi, fetele), dar se simțeau străini de asprimea lor. Și – acesta este tot adevărul
– se uimeau de înălțarea statului Israel, întristându-se, totodată, de războiul necontenit
cu palestinienii. E drept, nu mulți gândeau ca prietenii mei în Israel.
Colegii mei de la Universitate, inteligenți, cu studii strălucite, mă năuceau prin cât de
puțin vedeau din tabloul general. Puteam să discut despre ei despre istoricul
tratativelor de pace, știau teoria. Dar, la rigoare, nu știau nimic despre viața de dincolo
de Zid.

Sunt prea puține punți între tinerii din Israel și tinerii din Palestina, la care toți se
referau drept West Bank sau Cisiordania sau, cel mai des, Teritorii (n.r. – Teritoriile
Ocupate, în urma Războiului din 1967).

Discuțiile noastre erau aprinse și niciodată nu ajungeam la un numitor comun. După

fiecare da pe care îl puteam conveni se ridica un “însă”. Da, Israelul e plin de copii
palestinieni încarcerați (în prezent, sunt peste 300), însă palestinienii se folosesc de
copiii lor în acte teoriste. Nu o dată a fost invocată fosta doamnă prim-ministru Golda
Meier (prim-ministru în Israel între 1969 și 1974), care avertizase că nu va fi pace în
Orient până când arabii nu-și vor iubi copiii mai mult decât îi urăsc pe evrei. Da,
însă… Și tot așa. Și tot așa.

Am tot întrebat despre posibilitatea unor soluții de pace, dar nu am primit decât acest
răspuns: Nicio soluție. Mi s-a sugerat chiar să aștept un autobuz în Ierusalim, înainte
să mă prounț. Să văd, așadar, cum este să trăiești cu teama că vei nimeri într-o cursă
cu un atentator, cu un sinucigaș, cu un terorist.

Așa că am mers la Ierusalim și am așteptat un autobuz. Am uitat să mă mai tem, uluit

de lumina care plutește peste Ierusalim.
Așa e la Ierusalim. Credit foto: Bogdan Cristel
Întors la București am început să citesc tot mai mult despre Palestina și Israel, până au
început să mi se învârtă în cap toate problemele: Declarația Balfour, Războiul din
1948, Războiul din 1967, Intifadele, Zidul de Vest (Zidul Plângerii), Zidul din
Teritorii, sioniștii, coloniștii, teroriștii, “Apartheidul apei”, Fâșia Gaza. O cronologie a
acestui înnebunitor carusel poate fi citită aici.

Și, peste toate, Ierusalimul (Ierusalimul de Est a fost anexat și el în 1967 de Israel, dar
comunitatea internațională îl tratează ca făcând parte dinTeritoriile Ocupate ; în 1980
Parlamentul din Israel a dat Legea Ierusalimului, prin care orașul era proclamat
capitală eternă a Israelului, dar ea este lovită de nulitate prin Rezoluția 478 a
Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, comunitatea internațională
tratând Tel Aviv-ul drept capitală a Israelului).

Ierusalimul de Est a fost supus, din 1967 încoace, unei politici de schimbare a
demografiei. Și, mai mult, s-au construit pe acel pământ (care aparține, legal,
Cisiordaniei) foarte multe colonii (la fel ca în restul West Bank, de altfel). Aceste
așezăminte ale israelienilor limitează accesul înspre (și dinspre) Palestina.
Nimic nu mă mulțumea. Sunt reporter de presă scrisă. Trebuia să văd cu ochii mei.
Așa am ajuns prima dată în Palestina.

III. Aprilie 2016, Palestina. Zidul

Ca să înțelegi Palestina trebuie să știi ceva istorie, și chiar dacă știi ceva istorie tot riști
să nu înțelegi nimic. E complicat.

Israelul se revendică de la Biblie. Pământul pe care îl stăpânesc acum este chiar

Pământul Făgăduinței. E cuvântul lui Dumnezeu la mijloc. Ce e de făcut în contra lui
Dumnezeu? Numai că bieții evrei au fost alungați din Palestina de astăzi cu mii de ani
în urmă. Iar arabii au continuat să trăiască aici. Al cui e pământul acesta?

Sionismul a apărut la sfârșitul secolului XIX. Atunci, evrei de pretutindeni au început

să se întoarcă în Palestina și să cumpere masiv terenuri. Palestinienii trăiau pe atunci
în Imperiul Otoman, iar țara aceasta nu a cunoscut, de fapt, niciodată independența.

S-a întâmplat Primul Război Mondial, iar evreilor li s-a promis – prin Declarația
Balfour – un cămin evreiesc în Palestina (intrată sub mandat britanic, căci Imperiul
Otoman s-a năruit).

Interbelicul a fost extrem de agitat și în Orient. Arabii au ucis zeci de evrei (a fost un
masacru la Hebron în 1929), iar ziua în care evreii se vor întoarce acasă, la Ierusalim
(pe care în rugăciunile lor, de mii de ani, anunță că dacă îl vor uita să li se usuce mâna
dreaptă, și nu l-au uitat), pentru a întemeia în jurul său o țară, părea foarte îndepărată.

Europa a decăzut în nazism, evreii i-au fost principalele victime. Peste șase milioane
de oameni au murit în Holocaust. După Al Doilea Război Mondial, evreilor li s-a dat
dreptul la o țară.

Numai că palestinienii, care se trezeau, peste noapte, că și-au pierdut jumătate din țară
au luptat într-o serie de războaie cu noul stat, pierzându-le pe toate (chiar și în alianță
cu alte state arabe). După Războiul din 1967, Palestina a rămas practic sub ocupație
militară israeliană, până în zilele noastre.
De aceea am venit în Palestina: să văd cum se trăiește într-o țară aflată de atâtea
decenii sub ocupație militară, fără dreptul de a avea monedă proprie sau Armată.

Palestinienii se simt captivi. Credit foto: Bogdan Cristel

Primul lucru pe care îl vezi când vii dinspre Ierusalim înspre Bethlehem este Bariera
de Apărare. Așa îi spun israelienii. Nu este însă o barieră oarecare, este un Zid în toată
puterea cuvântului. Iar palestinienii îi neagă rolul de apărare (deși a fost ridicat după
cea de-a doua Intifadă – răscoală a palestinienilor, de la începutul anilor 2000; iar,
într-o strictă contabilitate a atentatelor, s-a dovedit eficient, numărul acestora scăzând,
de până la cinci ori față de ridicarea construcției). Palestinienii spun că acesta este un
zid de tip Apartheid. Că are un rol psihologic și ideologic. E chemat să umilească, să
arate cine este stăpânul. Mai este chemat și să arate că dincolo de el locuiesc barbarii.

Asta, spun palestinienii, transmite Zidul lumii – Israelul e aici să apere valorile
civilizației occidentale, iar dincolo de acest Zid locuiesc cei de care trebuie să ne
ferim, necivilizații, criminalii.

Există cale de mijloc între aceste două poziții ireconciliabile? Ziaristul e obligat să
apeleze la fapte. Zidul are o lungime de sute de kilometri și atinge la apogeu o
înălțime de opt metri.

Mai departe: anexează teritoriu din Cisiordania. Mult peste o sută de mii de
palestinieni trăiesc înconjurați din trei părți de Zid. Iar alte zeci de mii sunt încojurați
din toate părțile de Zid. Nu au unde să fugă. Se pot deplasa dincolo de această
pușcărie în aer liber doar când sunt deschise porțile. Care sunt controlate de israelieni.

Sute de femei și bebeluși au murit în anii din urmă la porțile Zidului care separă. Alte
sute de oameni au murit în Ambulanțele întârziate la punctele de control.

Palestinienii se plâng că le este limitată libertatea de mișcare, că nu au acces la servicii

medicale și la locuri de muncă. De fapt, desigur, exprimarea lor e mai brutală de atât.
Spun că au ajuns sclavi, forță de muncă ieftină și sever controlată pentru Israel. Și că
viața lor e în mâinile altora, în țara lor.

West Bank se află sub Autoritatea Națională Palestiniană, care își propune să
înființeze un stat al palestinienilor cu capitala în Ieruslimul de Est (principala forță
politică aici este Fattah). În Fâșia Gază domină Hamas, care este o grupare
teroristă care consideră planurile Autorității o trădare a cauzei și luptă pentru un
stat palestinian de la Iordan la Marea Mediterană, urmând ștergerea Israelului de
pe hartă. De aceea, uneori, deși mai degrabă rar, atentatelor teroriste la cad victime
și palestinieni.

IV. Primăvara, 2017. Zonele. Zorile

Punctele de control sunt o rutină în viața palestinienilor care vor să treacă dincolo de
Zid. Câteva mii au un permis care le dă dreptul de a munci în Israel, unde salariile
sunt mult mai mari, mai ales în construcții, unde bărbații din Palestina au căutare,
fiind meșteri pricepuți.

Zorile sunt agitate în Palestina. La cinci își strigă muezinul credincioșii pentru prima
rugăciune a zilei. Dar nici clopotele sfintelor biserici creștine nu se lasă mai prejos și
răsună în trena muezinului. La cinci de dimineață e déjà coadă la celebrul checkpoint
300, unul dintre principalele punct de trecere dincolo de Autoritatea Palestiniană.

Să nu vă închipuiți însă că toate aceste ziduri separă doar Israelul de Palestina. Separă
și Palestina de Palestina. De exemplu, ca să mergi de la capitala Ramallah la Hebron
cel mai ușor e să treci prin Ierusalim. În Ierusalim însă nu se intră așa de ușor. Ca să
înțelegeți absurdul situației, imaginați-vă că vreți să mergeți de la București la Buzău,
dar Prahova este în Ungaria.

Palestina e împărțită în trei zone. Prima – zona A – cuprinde cam 18% din teritoriul
Cisiordaniei. Este administrată de palestinieni. Aici se află orașele palestiniene și nu
există colonii israeliene. Dar forțe armate din Israel descind foarte des și aici.

A doua – zona B – cuprinde puțin peste 20% din Cisiordania. Este sub administrare
civilă palestiniană, dar sub un control comun de securitate Palestina-Israel.

A treia – zona C – cuprinde peste 60% din Cisiordania și se află sub controlul
Israelului. Aici sunt coloniile, iar pe drumurile care unesc o colonie de alta au acces
doar israelienii. Populația din coloniile israeliene din zona C este dublă față de
populația palestiniană (estimată la sub 200.000 de oameni).

Peisaj tipic din Palestina. Credit foto: Bogdan Cristel

Cu toate că Palestina este astfel împărțită, mulți turiști vin aici. Peste două milioane au
fost în 2016. Au adus la bugetul Autorității Palestiniene cam șapte sute cincizeci de
milioane de dolari americani. Aproape 15% din PIB.
Rula Ma’ayah, ministrul Turismului în Palestina: “Oriunde mă duc aud întrebarea:
‘Este Palestina sigură pentru turiști?’ Și mereu răspunsul meu este ‘da’. Nu vreau să
spun că este cel mai sigur loc din lume, dar pot spune că este unul dintre cele mai
sigure din lume, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, a faptului că ne aflăm
sub ocupație. Și când oamenii mă întreabă cum este posibil acest lucru le spun să
verifice internetul, să verifice presa, dacă am avut vreo problemă cu turiștii care au
vizitat Palestina”.

VI. Primăvara, 2017. Dheisheh, refugiații, Hebron, strada

Dheisheh este una dintre cele mai mari tabere de refugiați palestinieni din Bethlehem.
Peste 13.000 de oameni trăiesc aici. În 1949, când a fost înființată, erau puțin peste
4.000. Trăiesc toți pe o suprafață de un kilometru pătrat (densitate ca la Monaco, la
bogați).

Copiii
din West Bank se avântă singuri în deșert, unde îi întâlnesc doar pe beduini (care reclamă și
ei că le-a fost invadat teritoriul). Credit foto: Bogdan Cristel
Sunt refugiați proveniți din satele de pe lângă Ierusalim și Hebron – a treia generație.
Au locuit în corturi, apoi în niște barăci oferite de Organizația Națiunilor Unite, apoi
au început să se înghesuie în case cărora, cu anii, le-au crescut chiar și etaje.
Dacă nu înțelegi Palestina o să ți se pară că Dheisheh e un cartier mai aglomerat din
Orientul Mijlociu și atât. De la ONU, în hârtii (Rezoluția 1948 a Adunării Generale
din 1948, Rezoluția 169 a Adunăruii Generale din 1980 – chiar și palestinienii de rând
vor ști să îți enumere rezoluțiile astea), refugiații au dreptul să se întoarcă. Dar unde să
te mai întorci?

De partea refugiaților stau: legea drepturilor omului și dreptul umanitar și dreptul la

naţionalitate şi dreptul refugiaţilor (și pe acestea vor ști să ți le spună palestinienii de
rând). În realitate, însă, toate acestea nu au contat deloc.

Oamenii din Dheisheh, totuși, și asta trebuie subliniat, au avut mult sprijin din partea
unor organizații umanitare. Nu puțini au ajuns foarte bine. Doar un exemplu: Hanan
al-Hroub. A câștigat Global Teacher Prize pentru metode inovative în educație.

E adevărat, însă, că în taberele de refugiați resentimentele față de Israel sunt la cote

mult mai înalte. Aici, teroriștii, vă spuneam, sunt martiri. Chipurile lor sunt pictate pe
ziduri. Familia lor consideră că au murit luptând pentru eliberarea de sub ocupație. Și
mor tineri care, de cele mai multe ori, n-au cunoscut o altă casă în afara taberei de
refugiați. Sau ajung în închisorile din Israel. Autoritatea Palestiniană le oferă un
sprijin financiar celor care rămân fără tați, soți, frați, fii.

Laith Abu Zeyad este international advocacy officer în cadrul Addameer, o asociație
pentru susținerea drepturilor prizonierilor palestinieni finanțată din fonduri
neguvernamentale. Îi căinează pe prizonieri și ne oferă exemplul detenției
administrative, de care – spune Abu Zeyad – israelienii abuzează. Rețin oameni în
pușcării fără să îi treacă, în prealabil, printr-un proces. De altfel, peste 1.500 de
deținuți palestinieni s-au aflat, în această primăvară, pentru patruzeci de zile într-o
grevă colectivă a foamei. Au fost proteste zilnice în orașele palestiniene cu privire la
soarta lor. Nimeni nu a murit, iar revendicările lor au fost acceptate. Victoria a fost
salutată în toată Palestina.

În Hebron l-am întâlnit pe Mohanned Qafisheh, la organizația Youth Against

Settlements. Am trecut printr-un check-point și iată-ne pe strada Shuhada, o arteră
părăsită, care altădată unea cele două părți ale orașului.
Ai închis Shuhada, i-ai luat Hebronului inima, cred palestinienii. Ei îi spun orașului
Al-Khalil. Ceea ce înseamnă “Prietenul lui Dumnezeu”.

Hebronul e și el un oraș sfânt. Și pentru evrei, și pentru musulmani. Aici sunt

mormintele patriarhilor – mormântul lui Avraam, de la care pleacă toate marile religii
monoteiste.

În 1929 a avut loc în Hebron un masacru în contra evreilor care se stabiliseră în oraș.
Au fost uciși șaieci și nouă. Apoi au urmat tulburări în care au mai murit sute de
oameni – palestinieni și evrei.

În 1994, Baruch Goldstein, care emigrase în Israel din Statele Unite ale Americii în
1983, a deschis focul în Moscheea Ibrahim, ucigând 29 de persoane și rănind
sute. Goldstein era un fanatic religios evreu. După masacru, măsurile de securitate s-
au înăsprit în Hebron. Mohanned Qafisheh crede că s-a întâmplat așa: noi am fost
uciși, și tot noi am fost pedepsiți.

Strada Shuhada a fost închisă, palestinienii au fost evacuați, mulți au fost ruinați, și-au
pierdut casele și prăvăliile. Mohanned Qafisheh ne asigură că nimeni n-a vrut să
părăsească Hebronul. Ei asta vor, să plecăm, și de aceea o să rămânem. Onoarea, știți,
e foarte importantă în Orient.

Palestinienii
din Hebron se mai relaxează dând o carte. Credit foto: Bogdan Cristel
Numărul coloniștilor a tot crescut în ultimii douăzeci și trei de ani. Într-un oraș de
peste două sute de mii de locuitori (palestinieni, majoritar musulmani) s-au așezat
aproximativ 800 de evrei. Ei sunt păziți de trupe armate israeliene. Nu mai puțin de 18
check-point-uri au fost instalate în centrul Hebronului.

Zi de zi sunt tensiuni în oraș. Palestinienii dau vina pe evrei, care aruncă în ei cu pietre
și cu fecale și îi hărțuiesc.

Între
palestinieni și coloniștii israelieni sunt plase de siguranță. Credit foto: Bogdan Cristel
În plus, soldații au glonțul iute pe țeavă. Israelul își cere dreptul de a-și apăra cetățenii
care vor să locuiască aici, lângă mormintele patriarhilor.
 Copiii
palestinieni se joacă numai cu copii palestinieni, iar copiii evrei numai cu copii evrei. Credit
foto: Bogdan Cristel
Palestinienii au înființat ONG-uri care au căpătat voce în spațiul public internațional.
Și foști combatanți din armata Israelului au făcut același lucru, în căutarea adevărului
integral (de exemplu Breaking The Silence).

Scriitorul Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a scris în
anul 2008 un articol. Llosa a fost la Hebron și a văzut cu ochii săi cum coloniștii îi
hărțuiesc pe palestinieni sub privirile indiferente ale soldaților. Pe ziduri stă
scris Moarte arabilor.

Și povestește Llosa: când le-a spus prietenilor săi israelieni ce se întâmplă acolo a fost
acuzat că exagerează sau că minte, cum li se mai întâmplă scriitorilor de ficțiune.
Llosa încheie așa: s-a dovedit că niciunul dintre acei prieteni israelieni nu pusese
piciorul în Hebron.
 Hebronul e
un câmp de luptă și în graffiti. Credit foto: Bogdan Cristel

VI. Primăvara, 2017. Banksy, Ahmed, ura

Walled Off Hotel a fost deschis în martie 2017. Este cunoscut drept hotelul lui
Banksy, artistul britanic, care a făcut foarte cunoscut Zidul în Occident, picurând umor
în picturile sale (n.r. – se pare că tocmai s-a aflat și adevărata idenitate a lui Banksy: el
este). Un umor necruțător cu deriva umanității, vizibilă la tot pasul în conflictul Israel-
Palestina.

De fapt hotelul îi aparține unui domn pe nume Wisam T. Salsaa. Banksy doar a venit
cu operele de artă, cu conceptul și cu banii. Hotelul este și el o formă de rezistență. E
în Bethlehem, într-o zonă controlată de armata israelienă, așa că mulți israelieni vin și
se cazează aici. Costă o mie de dolari pe noapte – camera prezidențială. Poți să stai
toată noaptea și să te uiți la zidul îngropat în graffiti și să te gândești. Sau poți să stai
în jacuzzi. Toate camerele au detalii tragic-amuzante. Prezidențiala, nu. E doar
luxoasă.

În 2009, când s-au împlinit douăzeci de ani de la căderea Zidului de la Berlin,

palestinienii s-au legat cu funii de zid și au tras de el până când au dărâmat o bucată.
 Zidull, la
Bethtlehem. Credit foto: Bogdan Cristel
Palestinienii sunt oameni cu simțul umorului. Pe când steagul le era interzis, ei se
afișau cu câte o bucată de pepene și îi sfidau pe soldații isarelieni (steagul Palestinei e
alb cu negru și cu verde și cu roșu).

Cu anii, cauza lor a devenit tot mai populară în Occident. Și-au îmblânzit discursul, și
arată – recent – mai degrabă bogăția culturală a Palestinei. De exemplu, minunata
poezie a lui Mahmoud Darwish (poet național mort în 2008, are un mausoleu
impresionant la Ramallah; poet cu adevărat, arestat cândva pentru că a recitat poezie
în public, poet tradus în zeci de limbi, unul dintre cei mai importanți intelectuali
palestinieni din secolul XX.

De exemplu, festivalul de literatură PalFest.

Palestinienii rezistă și prin sport. De patru ani are loc Maratonul Palestinian, iar
concurenții aleargă de patru ori aceiași unsprezece kilometri, cât să nu fie nevoiți să
treacă prin vreun check-point. Palestina are și singura echipă națională de fotbal
feminin din Orientul Mijlociu.

La Walled Off Hotel este și un muzeu, care tratează – fără părtinire – ocupația
israelienă în Palestina. Pe pereți sunt și citate din oameni simpli din Bethlehem. Unul
dintre ei, pe nume Ahmed, povestește că totul s-a schimbat în viața lui de când a avut
copii. Nu pleacă niciodată cu ei din oraș, pentru a nu fi nevoit să ajung la un check-
point. Știe că astfel le refuză realitatea, dar nu a avut o altă idee mai bună. Ahmed nu
vrea să fie văzut de copiii săi umilindu-se în fața unui soldat israelian (onoarea, știți, e
foarte importantă în Orient). Nu vrea nici să-și învețe copiii să urască. Și încheie așa
Ahmed: Sper ca ocupația să se sfârșească înainte ca ei să învețe să urască.

VII. Ce urmează

Plec din Bethlehem spre Ierusalim și mai departe spre aeroportul Ben Gurion din Tel
Aviv. Palestinienii nu au dreptul la un aeroport. Nu intri și nu ieși de aici decât prin
Israel sau prin Iordania. Abia aștept să revăd Tel Aviv-ul.

Am amintiri studențești de aici, am stat în cămin în Ramat Aviv, nu ajunsesem în

Teritorii, și viața era minunată. Când sunau alarmele (exerciții în caz de război) intrai
în buncărul din campus și stăteai acolo. Găseai orice pentru o minimă supraviețuire:
conserve, medicamente, papuci.

Încerc să găsesc o concluzie și nu pot găsi vreuna. Se amestecă faptele: de exemplu

accesul cu dificultate la rezerve de apă (un palestinian beneficiază de șaptezeci de ori
mai puțină apă decât un israelian din Teritorii).

Teroriștii. Care dincolo de Zid sunt socotiți martiri și beneficiază de respectul

comunității. Al Nakba. Gazele lacrimogene. Tinerii israelieni în uniforme militare,
tinerii palestinieni radicalizați. Salam. Shalom. Pace. Și mai departe: Fâșia Gaza,
care e o cu totul altă lume. Hamas. Frica. Frica. Frica. Dar și fetele din Ramallah.
Femei la minijupă, la mausoleu la Mahmoud Darwish, poetul.
Fete la Ramallah, la mausoleu, la poet. Credit foto: Andrei Crăciun
Palestina a recunoscut statul Israel – Israelul nu a recunoscut statul palestinian. Soluții
pentru acest conflict? Se aduce în discuție ideea de Israel ca stat al evreilor, ceea ce îi
scandalizează pe palestinienii din interiorul statului Israel. S-a căutat soluția a două
state – însă negocierile de pace sunt departe de a face pași înainte (Palestina cere
retragerea coloniștilor, Israelul nici nu vrea să audă; în plus, și deasupra tuturor, cum
rămâne cu Ierusalimul?). Este foarte greu de închipuit că această soluție – a două state
(care ar însemna renunțarea la ocupația militară a Palestinei, dar nu și revenirea la
granițele de acum cincizeci sau șaptezeci de ani) se va înfăptui.

Am fost și la film în Palestina. Am văzut Ghost Hunting al regizorului palestinian

Raed Andoni, documentarul câștigător în acest an al Festivalului de la Berlin. Ghost
Hunting e despre prizonierii palestinieni din închisorile din Israel.
Scriitorul Nassar Ibrahim, care s-a recomandat ateu și marxist, ne-a prefațat filmul,
punând această întrebare: Israelul spune că este singura democrație din Orientul
Mijlociu. Să trăim toți într-o singură țară și să facem alegeri democratic? Să vedem
cine va câștiga. Suntem milioane de oameni, și în curând vom fi mai mulți decât ei
(n.m. – există și un război demografic acolo), ce vor să ne facă? Să ne omoare pe
toți? Israelul nu vrea să facem pace.

Mi-am adus aminte cum deseori în Israel am auzit că arabii vor să ne arunce pe toți în
mare.Și, desigur, palestinienii nu vor să facem pace.

E amețitor: Orientul Mijlociu, acest conflict mai vechi de un secol între palestinieni și
israelieni, Siria, Statul Islamic, criza refugiaților, atentatele săptămânale din Europa,
musulmanii demonizați peste tot. Arabii publică sub 2% dintre cărțile care se publică
anual în lume. În același timp, 97% dintre palestinieni sunt alfabetizați, un procent
mult peste media mondială. Ararerori am văzut femei mai libere în lumea
arabă. Butterfly effect.

Tinere din
Ramallah, sărbătorind absolvirea liceului. Credit foto: Andrei Crăciun
Oamenii vor explicații simple, cauze clare și legături directe. Așa apar conspirațiile.
Realitatea e însă mai complexă de atât.
N-am concluzii. Dar am văzut și am simțit o tensiune în Palestina. E în aer, miroase a
praf de pușcă.

La
Hebron, meșteșugurile tradiționale sunt încă la mare preț. Credit foto: Bogdan Cristel
În Ramallah în fața ministerelor trec una după alta după alta după alta mașini de teren.
E limpede că, aici, des, prea des, undeva cineva corupe pe altcineva.

Nu prea există treceri de pietoni, și dacă există nimeni nu obosește să oprească la ele.
Și mai e și o ruptură între conducători și popor. Există o elită care profită de pe urma
războiului continuu.

Vine a Treia Intifadă, și va fi cea mai sângeroasă dintre toate, mi-a spus un
palestinian.

A venit deja, i-am răspuns.

Ajung pe Ben Gurion. Bucureștiul e la nici două ore de zbor, dar pe o altă planetă.
Aterizezi la Otopeni și ai vechiul sentiment că ai ajuns în curtea interioară a unui
penitenciar. Ești acasă și te crezi în siguranță.A amurgit deja. În Palestina, muezinul
cheamă credincioșii la rugăciunea de seară.

Și nu, nu e Islamul.