Farmacologia este ştiinţa care studiază diferite aspecte legate de medicament, ca:

originea, compoziţia, proprietăţile fizico-chimice, traseul S.M.(substanţe

medicamentoase) de la ingerare până la eliminare, efectele farmacodinamice, indicaţii
terapeutice, reacţii adverse, contraindicaţii, cât şi alte aspecte legate de farmacografie şi
manipularea medicamen- tului.

Etimologic: cuvântul farmacologie derivă de la cuvintele din limba greacă:

- pharmacon = medicament, leac, remediu etc.

- logos = ştiinţă, învăţătură

Ramurile farmacologiei sunt împărţite în două categorii:

Din acest grup fac parte următoarele ramuri:

Această ramură studiază traseul medicamentului în organism de la

ingerare până la eliminare. În cadrul acestui traseu sunt evaluate aspecte
calitative şi cantitative legate de medicament, aspecte dependente de doză, calea
de administrare, şi anume: absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi eliminarea
medicamentului din organism.

Studiază mecanismele de acţiune şi efectele substanţelor medicamentoase

la diferite niveluri: molecular, celular, organ, ţesut sau la scara întregului
organism.

Este ramura farmacologiei care studiază reacţiile adverse ale

medicamentelor cât şi aspecte legate de farmacodependenţă, intoxicaţii acute,
cronice etc.

[22]

Este ştiinţa care studiază utilizarea terapeutică a medicamentelor cu scop:

profilactic, curativ (ameliorarea şi vindecarea bolilor) şi cu scop investigaţional
(pentru explorări funcţionale).

Farmacoterapia sau terapia cu medicamente se împarte în funcţie de

concepţia terapeutică în:
 - alopată, care se bazează pe principiul lui Hipocrates contraria contraris
curantur;
- şi homeopată, care utilizează principiul lui Hipocrates similia similibus
curantur.
În afară de terapia cu medicamente, se mai utilizează şi alte tipuri de
terapie, ca de exemplu:

- fizioterapia, terapia care utilizează diferite modalităţi terapeutice, ca de

exemplu: masajul, electroterapia, balneoterapia etc.;
- dietoterapia, terapia care se bazează pe un anumit regim alimentar esenţial
pentru sănătatea organismului;
- crenoterapia, terapia cu ape minerale;
- igienoterapia, modalitate care are la bază un mod de viaţă echilibrat,
ordonat etc.
În funcţie de efectul farmacodinamic urmărit sau filozofia aplicată în
tratamentul unei suferinţe, există următoarele tipuri de farmacoterapie:

- etiotropă, farmacoterapie care se adresează bolii;

- simptomatică, farmacoterapie care se adresează simptomelor bolii;
- patogenă, farmacoterapie care se adresează mecanismelor fiziopatologice
ale boli;
- şi de substituţie, farmacoterapie prin care se substituie o substanţă biogenă
carenţială.
Din punct de vedere farmacoterapic, medicamentele se clasifică în
următoarele grupe:

 medicamente care acţionează în anumite dereglări fiziopatologice

(aproximativ 2/3 din totalul medicamentelor);
 medicamente care combat agenţii patogeni (antibiotice, chimioterapice
etc.);
 medicamente care înlocuiesc produse carenţiale din organism;
 medicamente utilizate în explorări funcţionale.

Această ramură a farmacologiei studiază contraindicaţiile, precauţiile şi

posibilele interacţiuni medicamentoase.

Studiază formele farmaceutice, dozele, modul de administrare, cât

şi modalităţile de prescriere şi respectiv eliberare a medicamentelor din farmacie.

MEDICAMENTE (sau produse farmaceutice)

Substante naturale, artificiale, sintetice, capabile să inducă într-un organism viu
modificări funcţionale pe baza proprietăţilor lor chimice, fizice şi chimico-fizice.
Este greu de dat o definiție sintetică a .medicamentului", dincolo de aceea, chiar
simplistă, de .substanţă capabilă de a preveni sau de a trata bolile". De fapt,
medicamentele, după functia lor, pot fi definite în diverse moduri. Pot fi substante
capabile să modifice o funcție a organismului care a fost patologic alterată şi să o
normalizeze. În acest caz se poate vorbi de medicamente „funcţionale" şi este
interesant că substanţele cuprinse în această categorie acţionează pozitiv asupra
unei anumite funcții, cu atât mai folositor cu cât funcția a fost mai tare deviată
de la normalitate. Alte medicamente pot fi considerate „integratoare" ale
organismului. De exemplu, administrarea de vitamine, în caz de carenţă
vitaminică, sau de fier, în caz de anemie hipocromică. Alte medicamente sunt cele
"substituente ", precum hormonii: insulina exogenă, de exemplu, o înlocuieşte
eficace pe cea pe care, la diabetici, pancreasul nu o mai poate produce. Există
apoi o amplă gamă de profilactice, cum sunt vaccinurile.
În toate aceste cazuri, medicamentul acţionează direct asupra organismului,
diferit de citostatice, de antibiotice şi de antiseptice, care interferează cu functiile
vitale ale agentilor patogeni care au alterat funcțiile organismului. Odată cu
apariția şi evoluția unor ştiinţe precum fiziologia, biologia şi chimia, se trece de la
medicamente aproape exclusiv de provenienţă vegetală la cele de origine chimică
şi biologică. Din produsele întrebuinţate demult pentru tămăduire se extrag
principiile active, care reprezintă adesea baza pentru transformări de alte sinteze
chimice care potenţează efectul terapeutic şi reduc dezavantajele acestora, nu de
putine ori numeroase.
Pe lângă activitatea fundamentală, un medicament are şi efecte colaterale, unele
nu neapărat nocive (cum este inducerea somnului), dar oricum nedorite, iar altele
hotărât nocive. Printre factorii care pot modifica acțiunea lor trebuie să se tină
cont de doză, cantitate de medicament la care se obține un anumit răspuns. Astfel
se disting doze terapeutice, la care se obține acțiunea caracteristică a
medicamentului, doze toxice, la care se produc efecte nocive pentru media
indivizilor, şi doze letale care produc moartea. Alături de doză, o atenție deose-
bită trebuie acordată căii de administrare, rapidităţii absorbţiei şi eliminării
medicamentului. Se numesc "indicații" ale medicamentului bolile împotriva
cărora acesta se poate folosi în mod util; se numesc "contraindicații" stările
fiziologice sau patologice în care administrarea trebuie evitată. Medicamentele
sunt supuse înregistrării de către autoritatea sanitară, pe baza docurnentaţiei
farmacologice şi clinice furnizate.
~ ABSORBŢIE DE
Trecere a medicamentelor de la exterior în sânge, sau absorbţie externă, după care
urmează cea de-a doua fază de trecere în celulele asupra cărora trebuie să
actioneze: absorbţie internă. Absorbtia externă este condiţionată de diferiti factori,
cum ar fi solubilitatea, starea fizică, concentraţia, doza, calea de administrare,
caracteristicile pacientului etc.
Solubilitatea este un element determinant, de aceea medicamentele trebuie ad-
ministrate în solutie sau să se solubilizeze în momentul absorbţiei. Solubilitatea
se poate referi la apă sau la grăsimi. Atât pe cale orală, cât şi pe cale parenterală,
se absorb substanțe exclusiv hidrosolubile sau liposolubile. În ce priveşte starea
fizică, gazele se absorb mai bine decât lichidele, iar acestea mai bine decât
solidele; substanţele cristaline mai bine decât cele coloidale. Concentraţia unui
medicament influenţează absorbția, întrucât trecerea în sânge este reglementată
de legile osmozei. Şi doza afectează absorbția, în raport direct proportional. Cât
priveşte caracteristicile individuale care influenţează absorbția medicamentelor,
un factor important este vârsta pacientului. La fel de
importantă este constituţia individului: la un obez există posibilitatea ca
injectarea unui medicament într-o zonă excesiv de adipoasă să nu permită
absorbția dorită.
Absorbția internă a medicamentelor este reglată de mecanisme extrem de comple-
xe. Celulele sunt învelite în membrane semipermeabile, a căror permeabilitate
este reglată de legile osmozei, de raportul lipide/apă, de raportul hidrosalin,
precum și de acela dintre ionii de calciu, potasiu şi sodiu.

Acţiunea medicamentelor. Rupere a

membranei şi explodare a corpului
celular al unei bacterii, în acest caz
Staphiloccocus aureus, tratat cu
antibiotice. Cunoscând mult mai bine
decât în trecut cum acţionează
medicamentele şi ce modificări aduc în
organism, farmacologia modernă
lucrează în direcţia creării de
medicamente care intervin radical
asupra cauzelor bolii, şi nu ca simple
remedii empirice împotriva simptomelor.
 ~ CĂI DE INTRODUCERE
Parcursuri pe care un medicament poate fi introdus în organism. Tubul digestiv este poate calea
naturală cea mai importantă, inclusiv pentru că în acest caz capacităţile de absorbtie sunt diferite pe
fiecare tract în parte. Mucoasa bucală are o semnificativă capacitate de absorbție, dar medicamentele
se opresc prea puțin la acest nivel pentru a putea fi absorbite, cu excepţia celor studiate special
pentru această cale de administrare (preparate sublinguale). Mucoasa gastrică este capabilă să
absoarbă doar foarte puține substanțe, alcoolul şi unele vitamine. În intestinul subțire se produce
prima adevărată fază de absorbtie, deoarece puterea de absorbție a mucoasei este foarte ridicată.
Dată fiind rapiditatea tranzitului substanţelor prin intestinul subțire, absorbția este completată țn
colon. Inclusiv rectul are capacitate de absorbție, atât pentru medicamentele administrate pe cale
orală, cât şi pentru cele administrate pe cale rectală.
Administrarea bucală sau rectală presupune, de altfel, un timp de absorbtie destul de lung şi o
trecere lentă în circulaţie (variabilă de la o substanţă la alta, precum şi în funcție de momentul
administrării: pe stomacul gol se absoarbe mai repede, imediat după masă se absoarbe mai încet).
Rezultă de aici o rapiditate de acțiune mai redusă, dificultatea de a atinge nivelurile hematice cele
mai ridicate, necesitatea de a administra doze mai mari.
Administrarea pe cale parenterală, adică prin injectarea medicamentului În organism, poate fi
intramusculară, intravenoasă, intraarterială sau subcutanată. Injecţia intramusculară este cea
mai comună, efectuată în zone musculare precum fesele, bicepşii, muşchii pectorali. Absorbția este
totală, în timp ce durata până la trecerea în circulaţie este legată de solubilitate şi de excipient. O
substanţă foarte solubilă trece repde în circulaţie: o substanţă apoasă permite o absorbtie mai rapidă
fată de o soluție uleioasă. Rapiditatea de absorbție depinde şi de zona de injectare: cu cât aceasta
este mai vascularizată, cu atât mai uşoară este trecerea În sânge.
Injecţia subcutanată (sau hipodermică) permite o eliberare a medicamentului aproape echivalentă
căii intramusculare. lnjecţia intravenoasă răspunde cel mai bine necesităţii de absorbție a
medicamentelor. Este calea care permite atingerea celor mai ridicate niveluri hematice şi cea mai
mare rapiditate de acțiune. Această cale permite, însă, numai administrarea de soluții apoase, nu de
suspensii şi de soluții uleioase, care ar determina embolii. O formă deosebită de injecţie
intravenoasă este perfuzia, care se caracterizează prin introducerea în circulaţie, prin venă, a unor
cantităţi ridicate de lichid (250-500 mi), lent (picătură cu picătură). Administrarea de cantităţi mari
de lichid poate fi făcută şi pe cale hipodermică, cu ace lungi (care au numeroase orificii de ieşire)
inserate orizontal subcutanat. Acest fel de administrare se numeşte hipodermocliză. Există, însă,
numeroase alte căi de administrare precum cea cutanată, transdermică (plasturi), respiratorie
(prin folosirea de gaze sau aerosoli), intrarahidiană (pentru administrare de lichide în lichidul
cefalorahidian), intrapleurală, intraperitoneală, intraarticulară etc.
~ ELIMINARE
Mecanism fiziologic prin care medicamentele sunt eliminate de organismul în care fuseseră
introduse. Pot fi eliminate pe diferite căi, fie sub formă de rnetaboliţi inactivi, fie modificați.
Aparatul digestiv, care poate fi unul dintre organele de absorbtie, reprezintă în acelaşi timp şi o
importantă cale de eliminare. Glandele salivare, mucoasa gastrică, mucoasa intestinală şi căile
biliare sunt capabile să elimine multe substante terapeutice, având drept consecinţă pozitivă
fenomenul de reabsorbire: substanţele eliminate pe aceste căi sunt reabsorbtie de mucoasa
intestinală. Astfel se pot instaura ciclurile gastrosalivar, enterohepatic, gastrointestinal etc. Calea
preferată pentru eliminarea medicamentelor este cea renală, care trebuie luată în considerare atât
pentru acțiunile terapeutice pe care medicamentul le poate avea asupra căilor urinare, cât şi pentru
daunele pe care acesta le poate provoca rinichilor. O altă cale de eliminare este mucoasa bronşică
sau rinofaringiană. Multe medicamente, îndeosebi balsamicele, fiind eliminate pe cale pulmonară,
pot avea o acțiune medicamentoasă locală. Glanda mamară în stare de funcţionare poate reprezenta,
de asemenea, o cale de eliminare. De acest fapt trebuie să se tină cont în timpul alăptării, dat fiind
că medicamentul eliminat poate uneori să dăuneze nou-născutului. Şi pielea poate fi o cale de
eliminare pentru substanţele volatile, mai ales cu ajutorul funcției glandelor sudoripare.
Studierea eliminării este importantă, deoarece raportul dintre absorbție şi eliminare condiţionează
concentraţia de medicament în sânge; cu cât mai rapidă este absorbția şi cu cât mai lentă este
eliminarea, cu atât mai ridicate devin concentraţiile hematice, şi viceversa. Aceasta influenţează
activitatea terapeutică, dar mai ales este un element important pentru a defini doza şi frecvența
administrării. Cu un medicament care se absoarbe cu uşurinţă şi se elimină foarte lent se riscă o
acţiune cumulativă care poate duce la hiperdozaj şi la toxicitate.

~ EXPERIMENTARE ŞI ÎNREGISTRARE

Totalitate a fazelor procedurale care conduc la folosirea unei substanțe ca medicament. După
pregătirea noii substanțe de către cercetători, se purcede la screening (verificare amănunțită)
farmacologic. Substanța este supusă la anumite experienţe elementare pe animale, pentru a demon-
stra activitatea sa farmacodinamică şi toxicitatea la specii diferite.
Dacă nu dovedeşte nici o activitate farmacodinamică sau este prea
toxică la diferite specii de animale, se renunţă la ea. Dacă probele
farmacodinamice şi toxicologice primare dau rezultat pozitiv,
urmează faza de farmacologie şi toxicologie propriu-zisă.
Substanţa este studiată foarte aprofundat, atât în acțiunea sa la
nivelul tuturor organelor şi funcţiilor, pe diferite animale, cât şi în
ce priveşte efectele toxice, acute şi cronice. Simultan se studiază
mecanismul său de acțiune. De asemenea, metabolismul
substanţei este atent studiat. Trebuie descoperite modul de
inactivare sau de eliminare şi transformările pe care le suferă în
organism, aceasta şi pentru a exclude formarea de substanțe diferite, cu acțiune farmacologică
nedorită sau chiar dăunătoare. Dacă substanța este prevăzută cu acțiune farmacodinamică ex-
ploatabilă terapeutic, este lipsită de efecte secundare relevante sau de toxicitate acută ori cronică,
se trece la experimentarea clinică. Aceasta se efectuează testând inițial doza, adică pornind de la
doze foarte mici, până la descoperirea dozei terapeutice optime, dincolo de care acțiunea
terapeutică nu creşte, ci se evidenţiază mai degrabă efecte negative.
Pentru evaluarea efectului terapeutic la om se urmează faze diferite, iar prima dintre acestea
trebuie să ateste că efectul terapeutic nu derivă din factori psihici. Medotologia pentru această fază
este bazată pe comparaţia dintre noul medicament și un placebo sau o substanţă deja cunoscută şi
folosită în terapie. Înainte de a încep tratamentul se fac toate examenele biologice ale sângelui, cele
referitoare la funcţia hepatică, renală, cardiocirculatorie etc.
Periodic, În timpul tratamentului, examenele sunt repetate astfel Încât oricând să se poată evidenţia
posibile variatii. Dacă nu apar alterări de nici un fel, experimentarea este continuată pentru a evalua
eventualele efecte la distanţă, acest lucru fiind valabil mai ales pentru medicamentele destinate
tratării bolilor cronice. În sfârşit, odată depăşită această primă fază experimentală clinică, cazuistica
este ulterior amplificată, ajungându-se şi la 10000 de subiecti tratati.
Dacă examenul clinic a dus la evaluări pozitive sub toate aspectele, substanta poate intra În terapie.
Nici o firmă nu poate comercializa o nouă substanţă fără ca, În prealabil, să fi primit pentru ea
autorizatia din partea Ministerului Sănătăţii, care solicită o amplă şi completă docurnentaţie
farmacologică, toxicologică, teratologică şi clinică. O comisie de experti examinează Întreaga
docurnentaţie şi Îşi exprimă o opini favorabilă sau nefavorabilă. În unele cazuri, poate solicita şi o
suplimentare a experimentelor, pentru a se clarifica anumite aspecte Încă nelămurite. Astăzi există
şi o comisie europeană (EMA) care răspunde de aprobarea şi de autorizarea noilor medicamente;
toate statele membre UE trebuie să se supună hotărârilor acestei comisii.
GENERICE
Medicamente având la bază unul sau mai multe principii active, produse industrial, dar care nu mai
sunt protejate de brevet. Sunt denumite folosind denumirea comună internaţionalâ a principiului
activ sau denumirea ştiinţifică a medicamentului, urmată de numele societăţii producătoare.
Medicamentele generice sunt Întru totul identice cu originalul şi costă, prin lege, cu cel putin 20%
mai putin (deseori economia este semnificativ mai mare). Explicaţia acestui fenomen trebuie căuta-
tă În înţelegerea mecanismului care stă În spatele productiei şi comercializării unui medicament.
Evolutia unui medicament, de la cercetare şi până la comercializarea sa, este un proces foarte lung
şi extrem de costisitor. Pentru a recupera costurile - şi pentru a produce profit - fabricile de far-
maceutice solicită, de obicei, brevetul
asupra principiului activ, care le permite să comercializ ze un produs În regim de monopol, limp de
mai multi ani. Durata brevetului este de 20 de ani (chiar dacă există norme În plus, cum ar fi
»certificatul de protectie suplimentară", care permit extinderea cu câţiva ani a duratei de protectie).
Considerând o perioadă medie de 10-12 ani pentru dezvoltarea unui produs, durata efectivă a
exploatării comerciale a brevetului se reduce la 8-10 ani, timp În care, din punct de vedere al
societăţii producătoare, trebuie să se recupereze toate cheltuielile de cercetare (inclusiv cele care
tin de seria de principii active studiate, dar necomercializate) şi să se creeze profit. Odată epuizată
acea tă perioadă, medicamentul nu mai este acoperit de brevet şi poate fi produs şi comercializat
de orice societate farmaceutică. Pentru a fi definit drept generic (astăzi Începe să se impună şi term
nul d .cchivalent"). medicamentul trebuie să demonstreze că are exact acelaşi efect asupra
organismului precum medicamentul de referinţă. Eficacitatea, indicatiile, contraindicatiile şi
ventualele efecte colaterale sunt aceleaşi cu al principiului activ original; se schimbă doar pretul,
pentru un motiv evident: firma producătoare Îşi poate permite să-I vândă la un pret mult mai mic,
dat fiind că nu a trebuit să suporte cheltuielile necesare pentru produ erea, testarea şi comercia-
lizarea originare. Pacientul care doreşte să Înlocuiască medicamentul prescris cu cel generic
echivalent trebuie să se adreseze propriului medic şi să solicite expres reteta, dacă există pentru
respectivul principiu activ. Farmacistul are obligatia să respecte riguros reteta şi, prin lege, nu poate
Înlocui produsul solicitat. Dar dacă medicul omite, În reţetă, să specifice firma producătoare,
farmacistul poate sugera orice medicament generic corespondent - În ceea ce priveşte compozitia -
celui prescris sau solicitat
METABOLISM AL
Transformare a medicamentelor În organism. Medicamentele care nu sunt eliminate nealterate sunt
transformate În organism, În general În ficat. Procesele cele mai frecvente de activare sunt glu-
curonizarea (conjugarea cu acid glucuronic), sulfatarea (combinarea cu acid sulfuric) sau
combinarea cu glicocolul; dar şi oxidarea, reducerea, acetilarea etc.
ORFANE
Denumire relativ polemică a medicamentelor care folosesc numai la tratarea unor maladii foarte
rare, fapt pentru care cercetarea pentru le nu este foarte remunerativă pentru industriile
farmaceutice, dar care din punct de vedere social şi moral nu sunt mai puţin importante decât cele
active Împotriva unor patologii mai răspândite. Pentru a rezolva problema au fost date dispoziţil
legislative care să favorizeze fiscal şi financiar aceste cercetări.
TOlERABILITATE
Fenomen relativ la compatibilitatea dintre un medicament şi organism. Tolerabilitatea este legată
de caracteristicile chimica-fizice sau toxice ale medicamentului şi de sensibilitatea individuală.
Există substanţe care au ele Însele, de exemplu, caracteristica de a irita ţesuturile, de
unde apar greaţă, vomă, diaree, dure În punctul de injectare etc. Apoi trebi să e lină cont de faptul
că individul 2 o reactivitate diferită În raport cu diler substante. Sunt considerate intolerar
şi cele cauzate de acţiunea principală u medicamentului, care se manifestă atipic (adesea excesiv)
la un bolnav, sau acele actiuni secundare colaterale pe care le produc deseori medicamentele (de
unde derivă necesitatea de a găsi substanţe cu adaos farmaceutic "mai pur") şi care pot deveni
prevalente la anumiti indivizi. Intoleranţele pot dispărea dacă se continuă terapia sau se reduce
dozajul, ori se poate condiţiona suspendarea tratamentului.
PSIHOTROPE
Medicamente capabile să inlluenţez psihicul şi comportamentul. În multe condiţii psihopatologice
pot să reechilibreze şi să amelioreze activitatea psihică; la individul normal pot modifica anumite
aspecte ale acesteia. Mecanismullor de acţiune nu este pe deplin cunoscut. Din moment ce cunoş-
tintele despre substratul organic şi fiziologia psihicului sunt incomplete, este dificilă corelarea
modificărilor anatomo-Iuncţionale şi biochimice induse de medicamente asupra diferitelor zone ale
sistemului nervos central cu modificările activităţii psihice. Utilizarea medicamentelor în psihiatrie
este încă empirică pe scară largă, întrucât fiziopatologia bolilor psihiatrice este putin cunoscută. În
nici un caz utilizarea medicamentelor nu poate substitui psihoterapia, deoarece ele nu pot modifica
anumiti factori importanţi care determină boala mentală (ereditate, factori de mediu şi sociali).
Medicamentele psihotrope, ameliorând conditiile psihice ale bolnavului, îl fac mai deschis la
efectele psihoterapiei. Prin adoptarea unui criteriu clinic, în general se disting următoarele grupuri
de psihotrope:

- antipsihotice (numite şi neuroleptice sau tranchilizante majore), folosite în tratarea psihozei (--+
vezi ANTIPSIHOTICE);
- antianxioase (numite şi sedative sau tranchilizante minore), folosite în psihonevroze şi, în
general, în manifestările psihoreactive r- vezi BENZODIAZEPINE);
- antidepresive (sau timoleptice), folosite în sindroamele depresive (--+ vezi ANTIDEPRESIVE);
- halucinogene (psihomimetice sau psihedelice), capabile să inducă o simptomatologie similară
celei care se întâlneşte în anumite psihoze (--+ vezi LSD);
- săruri de litiu, utilizate în sindromul bipolar (--+ vezi UTIU).
 Rezumat
Sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau chimică transformate într-o
formă de prezentare care este prescrisă de medic. Substanţa care are efect asupra
organismului poartă denumirea de substanţă activă, alături de ea în compoziţia
medicală regăsindu-se şi alte substanţe fără acţiune asupra organismului, acestea fiind
excipienţi de aglomerare, de lustruire a gustului şi coloranţi.)
Pentru a putea fi utilizate ca medicament substanţele trebuie prelucrate
corespunzător, purificate, dozate corect astfel încât să nu producă efecte secundare.
Scopul administrării medicamentelor est prevenirea îmbolnăvirilor, ameliorarea
bolilor şi vindecarea bolilor.
Medicamentele sunt prezentate sub forme farmaceutice, solide sau lichide, în
funcţie de calea administrată.

Căile de administrare a medicamentelor.

- Calea digestivă:
 Orală
 Sublinguală
 Gastrică
 Intestinală
 Rectală
- Calea rectală
- Calea respiratorie
- Calea urinară
- Calea parenterală

Pe calea parenterală se administrează medicamente sub forma injecţiilor

intradermice, subcutanate, intramusculare, intravenoase pe care le execută
asistentul medical şi injecţii intraarteriale, intracardiace, intrarahidiene şi
intraosoase pe care le execută medicul.
Calea de administrare este aleasă de medic în funcţie de scopul urmărit, de
capacitatea de absorbţie a căii respective, de acţiunea medicamentelor, mai lentă su
mai rapidă şi de toleranţa organismului faţă de medicament.

În funcţie de calea de administrare sunt:

 - Calea orală:
 Drajeuri
 Capsule
 Siropuri
 Soluţii
 Comprimate
- Calea cutanată:
 Unguente
 Pudre
 Tincturi
 Mixturi
 Creion caustic
 Săpunuri medicinale
 Băi medicinale
- Calea inhalatorie:
 Spray
 Substanţe gazificate
 Lichide fin pulverizate
 Aburi
- Calea vaginală:
 Unguente
 Ovule
 Capsule comprimate
- Calea rectală:
 Supozitoare
 Soluţii
- Pe cale:
 Intravenoasă
 Intramusculară
 Intradermică
 Subcutanată

Una din sarcinile cele mai importante ale asistentului medical este administrarea

medicamentelor. Acţiunea asupra organismului depinde în primul rând de structura lor chimică

dar şi de doza administrată, precum şi de calea de admnistrare. Astfel, aceeaşi substanţă

poate să acţioneze ca medicament, ca aliment sau toxic (vinul), după cantităţile care au fost

introduse în organism.

Diferenţierea acţiunii medicamentelor asupra organismului este în funcţie de dozele

administrate şi din aceste motive la fiecare medicament se vor deosebi:

1. Doza terapeutică. Este doza utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic dorit, fără

ca prin aceasta să se producă vreo acţiune toxică asupra organismului.

2. Doza maximă. Reprezintă doza cea mai mare suportată de organism fără să apară

fenomene toxice secundare.

 3. Doza toxică reprezintă cantitatea de medicamente care introdusă în organism

provoacă o reacţie toxică periculoasă pentru organism.

4. Doza letală este doza care omoară omul.

Din doza de medicamente care a fost introdusă în organism va acţiona asupra acestuia

numai partea care va reuşi să se absoarbă prin tegumente şi mucoase care reprezintă

porţi de intrare ale medicamentelor, dar în acelaşi timp şi adevărate bariere contra

substanţelor străine. Astăzi medicamentele introduse pe cale bucală pot fi distruse

de sucurile digestive, deci cantitatea utilă absorbită va fi mai mică decât cea

administrată. Medicamentele sunt prescrise de medic iar asistenta care administrează

aceste medicamente trebuie să aibă o serie de cunoştinţe pentru a nu transforma

efectul terapeutic într-o otravă cu acţiune ireversibilă. (De ex. Insulina...).

SCOP:
Terapeutic:
- înbogățirea aerului inspirat cu oxigen în concentrații diferite, pe cale inhalatorie pentru
combaterea stării de hipoxie, în scopul ameliorării concentrației de oxigen din sânge.

Trecerea oxigenului de la nivelul pulmonar în sânge este condiționată de următorii factori:

- presiunea parțială a oxigenului în amestecul gazos de respirat;
- coeficientul de solubilitate al oxigenului;
- cantitatea de hemoglobină existentă;
- starea parenchimului pulmonar;
- starea peretului alveolar.

Alterarea acestor factori determină unele tipuri de hipoxie:

1. anemică - datorită lipsei de hemoglobină;
2. hipoxică – datorită insuficienței ventilatorii;
3. histotoxică - datorită tulburărilor de circulație.
La nivelul țesuturilor, oxigenul este utilizat sub formă dizolvată în plasmă în cantitate de 0,3 ml.
oxigen la 100 ml. sânge.
Oxigenoterapia crește această cantitate dizolvată până la 1,8 - 2,2 ml. oxigen la 100 ml. sânge, prin
administrarea oxigenului la presiunea de o atmosferă.
INDICAȚII:
- în hipoxii circulatorii ( insuficiența cardiacă, edem pulmonar acut, infarct miocardic );
- în hipoxii respiratorii de diverse cauze și grade;
- stări de soc;
- bolnavilor anesteziați cu anestezie genarală, până la revenirea stării de conștiență;
- bolnavilor cu complicații postoperatorii ( hemoragie, tulburări circulatorii, respiratorii);
- lauze și nou-născuți cu suferințe în oxigenare.

SURSE DE OXIGEN:
- stație centrală de oxigen;
- microstație;
- bombă de oxigen de 300 10 00 1. oxigen comprimat la o presiune de 150 atm .
 Pentru a se putea administra presiune se reglează cu reductorul de presiune debitmetrul
(care indică volumul în litri de oxigen pe minut} și se umidifică cu ajutorul barbotorului .

ADMINISTRAREA OXIGENULUI se face cu:

- sondă

- cateter nazal

- ochelari;
- mască fără reinhalarea gazului expirat

- cort de oxigen.

1.) SONDĂ NAZALĂ

- se introduce în nară până la faringe.
Utilizarea sondei nazale permite evitarea reinhalarii aerului expirat, dar o parte din oxigen se pierde
prin expirația pe gură deoarece expirația durează dublu cât inspirația, oxigenul trebuie administrat
într-un debit triplu față de cel dorit a fi inspirat. - .
Prin sondă se administrează un debit de 12 1. pe minut

→ dezobstrurarea căilor aeriene și asigurarea unei ventilații eficiente;

→ se măsoară lungimea sondei pe obraz de la narină la tragus;
→ se introduce cateterul în nasofaringe cu mișcări blande, paralele cu palatul osos și perpendicular
pe buza superioară;
→se fixează sonda cu leucoplast (romplast);
→ se fixează debitul de 4 - 61./min.;
→se va observă bolnavul în continuare pentru prevenirea accidentelor;
→ oxigenul se umidifică înainte de a ajunge la pacient în laboratoare speciale (neumidificat este
iritant pentru mucoasa respiratorie }.
→ se va administra gazul cu intermitență și se va supraveghea debitul.

2.) CATETERUL NAZAL

- cu orificii laterale multiple se introduce în nară până la faringe, schimbându-se de la o nară la alta;
- se poate introduce și în pipa laringiană.

3.) OCHELARII PENTRU OXIGENOTERAPIE se fixează după urechi și au două sonde de

plastic care pătrund în nări.
Se recomandă la copii si la bolnavii agitați.

4.)MASCĂ PENTRU OXIGENOTERAPIE (cu inhalarea aerului expirat) se fixează

acoperind gura și nasul pacientului. Masca permite reinhalarea gazului expirat, iar pentru
facilitarea eliminării CO se folosește un balon.

5.) MASCĂ PENTRU OXIGENOTERAPIE ( fără reinhalarea gazului expirat) prezintă un

sistem de valve care dirijează fluxul de gaze;
- este greu suportata de bolnavi datorită hamului de etanseitate.

→ se verifică scurgerea oxigenului din sursă;

→ se pune masca în mâna bolnavului, pentru a-i ușura controlul maștii și i se susține mâna.
Debitul oxigenului va fi de 10 - 12 l./min.
→ se asază masca pe piramida nazală și apoi pe gură;
→ când bolnavul s-a obișnuit cu masca, se așază cureaua de fixare în jurul capului;
→ rezervorul se strânge la inspirație și se umple la expirație.

INCIDENTE:
 pătrunderea gazului prin esofag duce la distensie abdominală;
 inhalarea gazului la baza gâtului produce emfizemul subcutanat, datorită fisurării
mucoasei.

ATENȚIE!
 nu se unge cateterul cu substanțe grase:
 este pericol de explozie și pneumonie;
 bombele de oxigen se așază singure, fixate pe un portbutelie, orizontal,
pentru a evita loviturile;
 oxigenul din butelie nu se folosește fără manometru de distribuire

6.) CORTUL DE OXIGEN nu poate depăși o concentrație a oxigenului peste 50 %, realizează o

circulație deficitară a aerului, ducând la încălzirea pacientului ( se impune răcirea cu gheață sau
folosirea corturilor cu refrigerator).
Medicamentele aplicate pe suprafața mucoaselor sub formă de soluții, unguetnte, pulberiiau
scopul de a dezinfecta și descongestiona mucoasele.
 Se aplică dieferit, în funcție de mucoasă care se tratează

1. INSTILAȚIA = picurarea unor soluții pe mucoasa conjunctivală.

 pipetă;
 tampon de vată steril;
 taviță reanală;
 soluție mecamentoasă

 spălarea pe mâini;
 se așază bolnavul în decubit dorsal sau pe un scaun, cu capul aplecat pe spate și sprijinit;
 se dechide fanta palpebrală, deprimând ușor pleoapa inferioar cu policele mâini stângi;
 se invită bolnavul să privească în sus;
 se sprijină marginea cubitală a mâinii drepte pe fruntea bolnavului;
 se lasă să cadă din pipetă 1 - 2 picaturi de soluție medicamentoasă, în fundul de sac
conjunctival inferior, înspre unghiul extern;
 se solicită bolnavul să miște globul ocular;
 se pune și a doua picătură în sacul conjunctival respectiv; dacă este necesar se continuă apoi și
cu celțlalt ochi;
 se șterge picătura de medicament sau lacrima care se scurge, cu un tampon și se aruncă în
tăviță renală

Instilația se face numai cu soluții izotonice sau apropiate de acestea.

2.UNGUENTELE = se aplică, în fundul de sac conjunctival sau pe marginea pleoapelor direct din tub
sau cu ajutorul unei baghete de sticlă rotunjită fin pe toate laturile și lățită sub formă de lopată la una
din extremiți.

 baghetă din sticlă;

 tampon de vată steril;
 unguent în cutie sau tub .

 spalarea pe mâini;
 se așază bolnavul în poziție șezândă, cu capul aplecat spre spate și se invită să privească în
sus;
 se trage în jos și în afară pleoapa inferioară , cu policele mâinii stângi, folosind un tampon;
 se aplică unguentul încărcat pe extremitatea lățită a baghetei (cât un bob de grâu) , pe fața
internă a ploapei sau se presează din tub;
 se dă drumul ploapei și se solicită bolnavul să închidă și să deschidă ochiul pentru a antrena
astfel unguentul pe suprafața globului ocular;
 se șterge cu tamponul unguentul în plus.
1.) INSTILAȚIA = picurarea unor soluții medicamentoase pe mucoasa nazală.

 se invită bolnavul să-și sufle nasul;

 se așază în decubit dorsal, fără pernă sau în poziție șezândă cu capul aplecat spre spate
puțin lateral de partea opusă nării în care se face instilația;
 se introduce vârful pipetei în vestibulul fosei nazale fără a atinge pereții ei; se lasă să cadă
numărul de picături prescrise;
 se repetă operația și în narina opusă, aplecând capul pe partea cealaltă;
 se anunță bolnavul să rămână în această poziție 30 - 40 secunde pentru ca soluția să ajungă
în faringe

- medicamentul lichid să nu fie aspirat, deoarece poate pătrunde în

laringe, provocând accese de tuse

2.UNGUENTELE = se aplică cu ajutorul unor tampoane montate pe porttampoane.

 se invită bolnavul să-și sufle nasul;

 se așează în decubit dorsal;
 se încarcă tamponul cu o cantitatea de unguent de mărimea unui bob de grâu;
 se ridică ușor vârful nasului cu policele mâinii stângi, penru a evidenția mai bine orificiul
extern al fosei nazale (narina);
 se depune unguentuI pe suprafața internă a vestibulului nazal;
 se scoate tamponul, se închide narina, se apleacă capul bolnavului ușor înainteși se solicită
să aspire medicamentul, în mod treptat, pentru a nu-l înghiți;
 se repetă procedeul și de partea opusă.
1.) INSTILAȚIA = picurarea unor soluții medicamentoase în conductul auditiv extern.

 baghetă;
 tampoane de vată;
 soluție medicamentoasă;
 vas apă caladă 37

 spalarea pe mâini;
 se așază bolnavul în decubit lateral sau în poziție șezândă cu capul și trunchiul aplecate
lateral de partea opusă urechii în care se face instilația;
 se curăță conductul auditiv cu un tampon de vată pe o baghetă;
 se încălzește soluția medicamentoasă, în baie de apă, până la 37 C;
 se trage ușor pavilionul în sus și inapoi, cu mâna stângă;
 se lasă să cadă numărul de picături prescrise;
 se menține bolnavul în aceiași poziție câteva minute;
 se introduce în ureche un tampon de vată, în mod lejer;
 se procedează la fel și la urechea opusă.

2.UNGUENTELE = se aplică cu ajutorul unor tampoane de vată înfășurate în porttampon

 Se așează bolnavul în decubit lateral sau în poziție șezândă,cu capul și trunchiul aplecate
lateral de partea opusă;
 Se încarcă tamponul cu o cantitate de unguent, de mărimea unui bob de grâu;
 Se introduce tamponul cu foaret mare precauție în conductul auditiv extern;
 Se depune unguentul pe o porțiune bolnavă a conductului auditiv sau se întinde pe toata
suprafața lui;
 Se introduce un mic tampon steril în pavilion, după terminarea tehnicii.

 A nu se pătrunde în ureche peste limita vizibilității, pentru a nu leza

membrana urechii;
 Se vor utiliza tampoane separate, pentru fiecare ureche,folosindu-se
numai o singură dată.
Se face cu tampoane sterile, montate pe porttampon sau prinse cu pense

1.) Badijonarea mucoasei bucale se efectuează total sau parțial.

 Spălarea pe mâini;
 Se așază bolnavul în poziție șezândă, cu capul aplecat spre spate;
 Se solicită bolnavului să-și deschidă larg gura;
 Se inspectează sistematic fața dorasală a limbii, palatul dur, valul palatin, pilierii anteriori
 Cu ajutorul unei spatule se depărtează obrajii de arcadele dentare și se inspectează suprafața
lor internă și gingivală;
 Se ridică buzele pentru a vedea suprafața lor internă;
 se solicită bolnavul să-și ridice limba (sau va fi ridicată cu ajutorul spatulei ) și se
examinează fața sa ventrală și planșeul bucal;
 Se apasă asupra feței dorsale a limbii cu spatula și se inspectează lojile amigdaliene,pilierii
posteriori, amigdalele, precum și peretele posterior al faringelui;
 Se îmbibă tamponul steril cu substanța medicamentoasă prin turnare, se descoperă porțiunea
 mucoasa afectată, cu ajutorul spatulei ținută în mâna stângă;
 Se atinge sau se pensează regiunea interesată, cu tamponul ținut in mâna dreaptă;
 Se respectă ordinea descrisă la inspecția cavității, în cazul în care badijonarea trebuie
efectuată pe toată suprafața mucoasei bucale.

2.) Batijonarea mucoasei faringiene

 se așază bolnavul în poziție șezândă, cu capul aplecat spre spate;

 se apasă limba cu ajutorul pensei linguale, ținând-o în mâna stângă;
 cu mâna dreaptă se pensulează pelierii, peretele posterior al faringelui și amigdalele, se
răsucește cu delicatețe tamponul la nivelul acestora, pentru ca soluția medicamentoasă să
pătrundă în criptele amigdaliene.

3.) Gargara se face cu soluții medicamentoase la temperatura corpului.

Se execută în două faze:
 spălarea gurii
 spalarea orofaringelui.
l.) TAMPOANELE VAGINALE sunt confecționate dintr-o bucată de vată presată, de formă
alungită îmbrăcată într-o fașă (sau înfășurată cu ață), care se prelungește de la tampon încă 20 - 25
cm.
Capetele fesii, rămase parțial în afara vaginului, permit extragerea tamponului. Prin tampoane se
introduc în vagin medicamente sub formă de: soluții sau unguente.

 valve vaginale sau valvă rotundă Meyer;

 pensă ginecologică sterilizată;
 soluție medicamentoasă;
 taviță renală;
 glicerină pentru lubrifiere;
 tampoane sterilizate;
 mânusi de cauciuc sterilizate.
  Spălarea pe mâini;
 Se așează bolnava în poziție ginecologică;
 Se îmbracă mânușile de cauciuc;
 Se lubrifiază valvele vaginale;
 Se depărtează peretele veginului cu valve vaginale;
 Se îmbibă tamponul cu medicamentul perscris și se așează cu o pensă ginecologică;
 Se introduce tamponul prin lumenul creat de valve, până în fundul de sac posterior al
vaginului, în așa fel cât să rămână , fără să atârne, în afara vaginului;
 Se îndepărtează tamponul la ora sau ziua indicată de medic

2.) GLOBULELE VAGINALE sunt preparate farmaceutice de formă ovoidă sau sferică,au
medicamentul activ înglobat în substanțe care se topesc sub influența temperaturii vaginale;

 Mănuși de cauciuc;
 Globule vaginale prescrise

 Spălarea pe mâini;
 Se înmbracă mănușile de cauciuc;
 Se așează pacientei în poziție ginecologică;
 Se efectuează pacientei mai întai o spalatură vaginală;
 Se de departează labiile, cu degetele mâni stangi , pentru a pune în evidență vaginul;
 Se introduce cu mâna dreapta globul și se împinge spre colul uterin cu indexul
 An~ibiotice.le ~ substante organice pro.venite ~in m~tabolismul celulelor vii { mucegaiuri, bă(terii }
f
sau obtinute pnn sinteza, avand propnetati bacteriostatice, bactericide sau antimicotice.
CHIMI?T_ERAPICEL~ = s~bsatante care au act.iune bacteriostatica sau bactericida asupr gern:enilor
, patogem dintr-un orgamsm mfectat, fara a fi toxice pentru organismul gazda {ex., . . . sau acidul •
paraminosalicilic, sulfamidele etc. }.
SCOPUL administrarii este dat de actiunea lor: distrug microbii sau impedica dezvoltar a lor,
fara sa exercite vreun efect nociv asupra tesuturilor organismului.
Aavand actiune selectiva administrarea antibioticelor trebuie sa fie precedata de identificarea
germenului patogen cauzator al bolii si determinarea sensibilitatii sale la antibiotice { antibiograma
}.
In cazuri de urgenta, cand nu este timp pentru asteptarea rezultatelor de laborator, se poate incepe imed
tratamentul cu antibiotice cu spectru larg, fara a se astepta identificarea germenului si testarea
sensibilitatii sale fata de medicamente. t
Tfâi mentul ulterior se va stabili numai dupa identificarea agentului cauzal si a sensibilitatii lui fata
de antibiotice; dupa ce se obtine rezultatul de laborator, tratamentul se va continua conform
antibiogramei. Avand in vedere ca eliminarea antibioticelor si chimioterapicelor din organism este
destul de rapida, riti de administrare va urmari mentinerea unei concentratii eficiente in sange, care
sa actioneze in mod
 MATERIALE ÎN SECȚIILE DE GINECOLOGIE

1.) SPECULI VAGINALI

2.) VALVE VAGINALE
3.) DILATATOARE / SONDE UTERINE
4.) PRNSE COL /UTER