comori.

org

Du-te acasă, la ai tăi!

W. J. Hocking
Du-te acasă, la ai tăi! W. J. Hocking

Du-te acasă, la ai tăi!

Între noi domneşte o mare lipsă cu privire la slujba pentru Domnul nostru, mai ales cu privire la
evanghelizare, nu numai a lumii, ci mai ales în imediata noastră apropiere (familia noastră, prietenii,
cunoscuţii etc.). Abigail a fost atrasă de David. Ea a văzut în el o aşa frumuseţe, încât a devenit o
slujitoare binevoitoare (1. Samuel 25:18-31). Dacă am preţui într-adevăr marea lucrare a Domnului, pe
care El a făcut-o pentru noi la cruce, am fi atraşi şi noi de El, iar aceasta se va arăta nu numai în cuvinte,
vorbind despre El şi despre ceea ce înseamnă El pentru noi, ci şi în slujbă.

Dacă vorbim despre evanghelizare sau predicarea Evangheliei, ne gândim de obicei la ultimul capitol
din evanghelia după Marcu, unde Domnul spune: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la
toată creaţia“ (Marcu 16:15). Foarte puţini dintre noi vor avea privilegiul de a părăsi oraşul natal, familia,
pentru a merge în lume şi a predica Evanghelia în alte ţări, în alte împrejurări şi în zone în care
Evanghelia nu a fost niciodată predicată. Dar nu acesta este singurul îndemn al Scripturii de „a merge“.

Pe lângă alte întâmplări mă gândesc aici la Marcu 5. Acolo avem în faţa noastră un om cu un duh
necurat. După ce Domnul l-a vindecat şi l-a eliberat de sub puterea diavolului, citim că acel om L-a rugat
să-i dea voie să rămână cu El. Dar El nu i-a permis, ci i-a zis: „Du-te acasă, la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a
făcut Domnul şi cum a avut milă de tine“ (versetele 18-19).

Acum doresc să îndrept atenţia spre acest punct: a-i sluji Domnului, căutând să ajungem la alţii pentru a
le vesti Evanghelia. Fiecare dintre noi poate să facă această acţiune, pentru că nu se spune că trebuie să
mergi departe, ci se spune simplu: „Du-te acasă!“ (Du-te la prietenii, rudele, cunoscuţii tăi şi istoriseşte-
le!) Cred că deja în acest moment ne aducem aminte de cineva căruia de mult trebuia să-i spunem un
cuvânt despre Domnul, şi totuşi nu am făcut-o. Cunoaştem la şcoală, la locul de muncă, în cercul de
cunoscuţi dintre aceia, cărora ştiam că trebuie să le vorbim despre mântuirea sufletului lor? Dar nu am
făcut acest lucru. Să luăm acum seama şi să luăm hotărârea sinceră de a fi folositori pentru Domnul
răspunzând la chemarea Sa: „Du-te acasă, la ai tăi!“ (Du-te şi istoriseşte celor din cercul tău de
cunoscuţi!)

Desigur, există condiţii necesare pentru a putea sluji Domnului. Totuşi, fiecare dintre noi le poate
îndeplini, fiecare dintre noi ajunge într-o împrejurare în care să dea o mărturie vie pentru Domnul Isus.

În primul rând este necesar să fim siguri de mântuirea noastră proprie, să ne odihnim deplin în lucrarea
lui Hristos şi să ştim că păcatele noastre sunt iertate. Dar nu numai atât, ci trebuie să ne bucurăm de
mântuirea noastră. Mulţi sunt probabil siguri de mântuirea lor, dar se bucură foarte puţin de ea. Dacă ne
bucurăm într-adevăr de mântuirea noastră, lucrarea de a mărturisi altora nu va fi o muncă grea şi nu ne
va veni greu. O vom face pentru că suntem fericiţi, că inima noastră a găsit pace în Hristos. Ceea ce ne
umple inima se va revărsa spre alţii ca mărturie pentru Domnul.

Alte patru cerinţe sunt acestea:

1. supunere sub Cuvântul lui Dumnezeu, încât să fim în deplină armonie cu el;

2. cunoaşterea Cuvântului, pentru a şti ce spune;

3. rugăciune;

© www.comori.org 2
Du-te acasă, la ai tăi! W. J. Hocking

4. dragoste faţă de Domnul Isus.

Să ne amintim că Domnul l-a întrebat pe Petru: „Mă iubeşti?“ Înainte ca Petru să primească lucrarea de a
paşte oile, Domnul a trebuit să-i pună această întrebare. Îl iubim într-adevăr? Este în inima ta un
simţământ pentru Domnul Isus? Dacă da, atunci Domnul te va putea folosi ca un evanghelist.

Dar pe lângă aceste cerinţe necesare, există pe de altă parte şi piedici, care ne vor reţine de a mărturisi
altora despre Hristos şi pe care trebuie să le dăm deoparte. Una din piedici ar putea fi faptul că în viaţa
noastră este un oarecare păcat ascuns, care ne face incapabili să-i arătăm unui om pierdut starea
păcătoasă în care se află şi cum poate fi eliberat din această stare. Am putea face acest lucru, când în
propria noastră viaţă există ascuns un oarecare păcat sau chiar mai multe? Nu, atunci suntem incapabili
de a face această lucrare.

Un alt lucru, care ne poate împiedica sau care ne-a împiedicat în trecut, este indolenţa, lenevia. Suntem
comozi şi iubim confortul. Probabil, suntem preocupaţi cu diverse lucruri şi rămâne puţin timp pentru
Domnul şi lucrarea Sa. Altă dată suntem obosiţi, deoarece suntem prea mult preocupaţi cu lucruri care
ne plac nouă. Şi acestea ne fac incapabili, deoarece nu avem dorinţa de a da mărturie. A da mărturie
pentru Domnul ar trebui să fie mai important pentru noi decât tihna noastră proprie.

Deseori nu suntem deloc preocupaţi de a da o mărturie personală, deoarece probabil nu ne dăm seama
suficient ce soartă groznică îl aşteaptă pe cel pierdut. Dacă inimile noastre înţeleg ce va veni asupra unei
lumi pierdute - o veşnicie fără Hristos, judecata, despărţirea veşnică de Dumnezeu -, iubiţilor, nu pot să
cred că am mai putea zăbovi să mergem la cei pierduţi şi să le vorbim cu seriozitate! Dacă cineva, pe care
îl iubim, este în pericol, ceea ce facem prima dată este să-l avertizăm. Dar dacă nu-l iubim (aceasta ar fi o
altă piedică), îl lăsăm în voia sa. Fiind conştienţi de ceea ce-i aşteaptă pe cei pierduţi, vom fi mişcaţi şi ne
vom simţi îndemnaţi să spunem la timpul potrivit un cuvânt celor cu care trăim şi muncim împreună.

Când dăm o mărturie personală, nu este necesară o predică lungă. Câteodată un singur cuvânt este mai
eficient decât sute de cuvinte într-o predică. Odată am citit că un bărbat împărţea pliante printre
spectatorii la o cursă de cai. Înmânându-i cuiva un pliant, a spus doar atât: „Veşnicie – VEŞNICIE“. Cel
care a primit pliantul, a replicat: „Ah, de-aş putea-o uita!“ Credinciosul a găsit cuvântul potrivit. Cu
siguranţă, s-a rugat înainte de slujba sa. Acel bărbat a fost condus la Domnul de acel scurt cuvânt
„veşnicie“.

În Proverbe 15:23 citim: „Un om are bucurie prin răspunsul gurii lui şi ce bun este un cuvânt la timpul
lui.“ Da, cât de bun este un cuvânt pe care îl primim de la Domnul după un timp de aşteptare în
rugăciune!

Desigur, duşmanul sufletelor noastre se străduieşte să ne reţină de a vorbi despre Domnul nostru. Poate
ne pune teamă în inimi - teamă de oameni. Atunci, deseori ne reţinem să spunem un cuvânt la timpul
său. Dar să ne lăsăm încurajaţi! Noi înşine am primit de la Domnul darul atât de mare al mântuirii. Nu
ar trebui să istorisim şi altora despre el şi să facem această lucrare până ne va chema Domnul la Sine?

Să dăm la o parte ceea ce ne reţine: păcatul, povara, indiferenţa! Domnul ne-a vorbit deseori despre
acestea, dar poate n-am avut o ureche deschisă. De aceea să ascultăm acum chemarea Sa: „Du-te, spune-
le un cuvânt - un cuvânt la timpul lui!“

Să ne îmbărbăteze Domnul pe toţi, pentru a fi mai fideli în această privinţă! Oare nu este tocmai această
slujbă atât de mult neglijată între noi? Poate suntem înclinaţi să dăm vina pe adunare sau pe fraţii mai în
vârstă, că la atât de puţini necredincioşi ajunge vestea bună şi că atât de rar vedem o faţă nouă în
strângerile laolaltă. Mai bine să nu arătăm spre alţii, ci spre noi! Mi-am făcut eu partea mea conform
chemării lui Dumnezeu? Se pare că lăsăm în seama evangheliştilor răspândirea Evangheliei. Dar

© www.comori.org 3
Du-te acasă, la ai tăi! W. J. Hocking

răspunderea o avem cu toţii! Şi noi trebuie să mergem - la prietenii, cunoscuţii, rudele, vecinii noştri - şi
să le istorisim ce a făcut Domnul pentru noi, cum S-a îndurat de noi.

De câtva timp am citit despre un lepros din China. Boala atinsese la el ultimul stadiu, când într-o zi
picioarele vor cădea. A fost primit într-o colonie de leproşi şi a auzit acolo că Hristos primeşte oameni
păcătoşi, aşa cum sunt. Un chinez nu primeşte cu plăcere un cadou, dacă nu poate să dea şi el cel puţin
un mic cadou ca revanşă. Acestui lepros i s-a explicat că Hristos nu doreşte de la el niciun cadou ca
revanşă; singura condiţie este să vină aşa cum este. Îi venea greu să înţeleagă acest lucru, dar după un
timp a dat ascultare invitaţiei Domnului. A acceptat şi a primit viaţă veşnică; acum avea pace cu
Dumnezeu şi tot ceea ce era în legătură cu mântuirea.

Dar ce a făcut după aceea? A pornit imediat în căutarea altora! După aproximativ doi ani, Domnul l-a
chemat acasă, dar în aceşti doi ani a fost foarte activ. Chiar dacă nu se putea deplasa aproape deloc, îşi
petrecea timpul istorisind altora despre Domnul Isus. Pe patul de moarte a întrebat: „Îmi va reproşa
Domnul că am adus numai paisprezece persoane la El?“ - Numai paisprezece - printr-un lepros într-o
astfel de stare! Hristos însemna atât de mult pentru el, încât folosea orice ocazie de a îndrepta altora
privirea spre El. Cum stau lucrurile la noi? Să facă Domnul ca dragostea Sa să ne determine să spunem
un cuvânt la timpul potrivit! Să facă Domnul ca rugăciunea noastră să fie ca El să pună pe inima noastră
anumite suflete! Să punem în practică acest scurt cuvânt: „Du-te“!

Du-te şi istoriseşte-le altora ce a făcut Hristos, Domnul, pentru tine şi cum S-a îndurat de tine! Dacă
fiecare ar vorbi numai cu doi sau trei, cu dorinţa sinceră de a-i conduce la Domnul, nu crezi că El ar
răspunde? Eu sunt sigur, că El o va face; aşa cum a împlinit şi dorinţa inimii acelui lepros. Bucuria de a
conduce un suflet la Domnul te va îmbărbăta să participi în continuare la această mare lucrare, care ne-a
dat-o Domnul: „Du-te!“ Nu privi la câmpurile de misiune din exterior, oricât de importante ar fi, ci
lucrează în patria ta! În cartea Proverbe citim: „Cel înţelept câştigă suflete.“ Să fim oameni înţelepţi spre
proslăvirea Sa!

În ce constă puterea unui evanghelist?

„Pentru că mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru
oricine crede: atât iudeu, întâi, cât şi grec.“ (Romani 1:16).

Vestirea Evangheliei este mijlocul dat de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor şi serveşte la proslăvirea
Sa. A-L vesti pe Isus Hristos şi pe El răstignit ar fi o cutezanţă nefolositoare, dacă nu s-ar arăta în aceasta
Hristos Însuşi ca „puterea lui Dumnezeu“ şi „înţelepciunea lui Dumnezeu“. Cuvântul crucii este o
nebunie în ochii oamenilor. Dar el duce la succes tocmai acolo unde cea mai mare înţelepciune
omenească dă greş: el poate să întâmpine cea mai mare nevoie a sufletului. Chiar dacă pare
contradictoriu, Cuvântul lui Dumnezeu explică aceasta foarte clar: „Pentru că, întrucât, în înţelepciunea
lui Dumnezeu, lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, Dumnezeu a binevoit, prin
nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred“ (1. Corinteni 1:21).

Nu doresc să vorbesc acum despre poziţia unui evanghelist, ca trimis al lui Hristos, ci mai degrabă să
pun întrebarea: În ce constă puterea unui evanghelist? Dacă slujitorul lui Dumnezeu nu cunoaşte
secretul adevăratei puteri, va fi atât de dezamăgit la vederea puterilor împotrivitoare lui, încât va încerca
să folosească mijloace care nu sunt conforme cu Scriptura, pentru a putea întâmpina nevoile.

Atitudinea ostilă a cărnii

Omul firesc este un duşman al adevărului. Evanghelia curată este pentru el nu numai „nebunie“, ci face
să clocotească în el sentimente puternice nelegiuite. Ele s-au arătat în mod deosebit contra Domnului
Isus, care este adevărul. La început a fost invidiat, dispreţuit, urât, apoi crucificat. Necredinciosul găseşte

© www.comori.org 4
Du-te acasă, la ai tăi! W. J. Hocking

în legăturile sale cu lumea tot ce serveşte dorinţelor sale fireşti, iar acestea îl duc tot mai departe de
Dumnezeu. Şi diavolul, dumnezeul acestei lumi şi împotrivitorul Domnului Isus, îşi foloseşte toată
şiretenia sa pentru a împiedica succesul Evangheliei şi a duce sufletele în iad. Ce putere are la dispoziţie
evanghelistul pentru a învinge duşmănia faţă de Evanghelie care locuieşte în om, duşmănie care devine
tot mai mare sub influenţa distrugătoare a diavolului şi a lumii? Desigur, în el însuşi, slujitorul lui
Dumnezeu nu are nicio putere; el este fără putere.

Puterea Duhului Sfânt

Dacă evanghelistul înaintează în harul şi în înţelepciunea lui Dumnezeu, nu va păşi cu armele proprii în
luptă. Înainte ca Domnul Isus să-şi ia rămas-bun de la ucenicii Săi, martorii Săi în această lume, le-a dat
promisiunea că va trimite Duhul lui Dumnezeu. El va locui în credincioşi şi va fi activ cu mare putere în
vasele Sale alese. În ce scop? „Când va veni Acela, va convinge lumea de păcat şi de dreptate şi de
judecată“ (Ioan 16:8). El o va face „nu în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi
a puterii“ (a se compara 1. Corinteni 2:4 şi 1. Tesaloniceni 1:5).

De aceea, în ziua Rusaliilor, un pescar galileean, umplut de Duhul Sfânt, i-a putut acuza pe iudei că L-au
răstignit pe Isus, Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea lor. Rezultatul acestei mărturii în
Ierusalim a fost întoarcerea la Dumnezeu a trei mii de iudei încăpăţânaţi şi nemiloşi. Mărturia despre
Isus începută în acest mod, în gura ucenicilor simpli şi neînvăţaţi, a fost recunoscută în cele ce au urmat
de preoţi iudei, de ofiţeri romani, de eunuci etiopieni, de sclavi dezertori, de funcţionari regali şi de
temniceri groaznici, ca putere a lui Dumnezeu spre mântuirea lor. Care era deci secretul puterii vestirii
lor? Ei vorbeau prin Duhul Sfânt dat lor de Dumnezeu (Fapte 5:32).

Puterea Cuvântului lui Dumnezeu

În timp ce Duhul Sfânt este în sine însuşi o mărturie mare şi puterea tuturor mărturiilor adevărate
pentru Hristos în lume (Ioan 15:26), Cuvântul scris reprezintă descoperirea lui Dumnezeu către oameni.
Acest Cuvânt îl va judeca pe om „în ziua de apoi“ (Ioan 12:48). Deoarece vine de la Dumnezeu,
Cuvântul este dotat cu autoritate divină şi cu putere.

A trece cu vederea sau chiar a tăgădui aceste caracteristici unice ale Sfintei Scripturi este fatal atât pentru
predicator, cât şi pentru ascultător. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice
sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a
măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii“ (Evrei 4:12). Şi în zilele noastre, puterea
Cuvântului nu este nici diminuată, nici nu s-a pierdut. Mai mult, în contrast cu lucrurile trecătoare din
jurul nostru, „Cuvântul Domnului rămâne pentru eternitate“ şi „acesta este Cuvântul Evangheliei care
v-a fost vestit“ (1. Petru 1:25).

Slujitorul lui Dumnezeu trebuie să cântărească aceste lucruri, pentru ca să preţuiască la întreaga sa
valoare divină Cuvântul, această „sabie a Duhului“ (Efeseni 6:17), care poate să facă o lucrare eficientă în
inima celui care crede (1. Tesaloniceni 2:13).

Puterea rugăciunii

Deci, puterea Evangheliei, a mărturiei pentru Hristos se bazează pe Duhul Sfânt, care acţionează prin
Cuvântul lui Dumnezeu. Desigur, „avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie
de la Dumnezeu, şi nu de la noi“ (2. Corinteni 4:7). Slujitorul lui Hristos recunoaşte acest lucru în
rugăciunile sale şi caută sursele sale de ajutor în Dumnezeu.

Cele trei elemente ale unei vestiri eficiente a Evangheliei, pe care le-am enumerat în ordine, sunt
rezumate în Fapte 4:31: „Şi, după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi toţi s-au

© www.comori.org 5
Du-te acasă, la ai tăi! W. J. Hocking

umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.“ Duhul lui Dumnezeu era în
inimile lor şi Cuvântul lui Dumnezeu în gurile lor, când „s-au rugat“.

Să nu pierdem niciodată din vedere acest principiu important în lucrarea de evanghelizare, şi anume
faptul că puterea este întotdeauna a lui Dumnezeu, că vine de la El şi niciodată de la oameni. Cine
încearcă să completeze această putere prin iscusinţă omenească, introducând elemente lumeşti, care
corespund duhului şi gustului omului, va recunoaşte astfel că puterea lui Dumnezeu nu îi este
suficientă. El va desconsidera avertizarea serioasă cu privire la un amestec nepermis între lumină şi
întuneric (2. Corinteni 6:14).

Exemplul lui Pavel în Corint

Din 1. Corinteni 2 rezultă foarte clar că marele apostol al naţiunilor acţiona în deplină dependenţă de
puterea lui Dumnezeu. Când a venit la Corint, a observat imediat că avea de-a face cu oameni care se
lăsau uşor convinşi prin cuvinte frumoase şi vorbiri înflăcărate, fără să ţină seama de adevărul sau
neadevărul pe care îl auzeau. Când anumite teorii greu de înţeles sau gânduri ingenioase erau
prezentate într-un mod filozofic publicului, se găseau întotdeauna ascultători atenţi şi uimiţi, care
puteau fi uşor câştigaţi pentru acele idei. Şi apostolul s-ar fi putut folosi de astfel de mijloace pentru a-i
ademeni pe corinteni şi pentru a le face Evanghelia mai savuroasă şi mai populară. Dar cum a acţionat
acest slujitor al lui Dumnezeu? „Şi eu, când am venit la voi, fraţilor, n-am venit cu superioritatea
cuvântului sau a înţelepciunii, vestindu-vă mărturia lui Dumnezeu. Pentru că m-am hotărât să nu ştiu
între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Şi eu am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în
mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci
în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea
lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:1-5).

Pavel ştia: dacă ei sunt câşigaţi pentru Hristos numai prin elocvenţa sau puterea mea de convingere, deci
prin „înţelepciunea“ lumească, atunci zidesc pe o temelie de nisip. Trebuia să aibă loc o lucrare divină
pentru a face să rezulte credinţă divină; de aceea apostolul s-a abţinut de a folosi mijloace care ar fi putut
fi o bază falsă a credinţei sufletelor lor. Scopul vestirii sale era ca credinţa ascultătorilor săi să se bazeze
pe „puterea lui Dumnezeu“.

© www.comori.org 6